Pretenţii. Sentința nr. 4592/2015. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4592/2015 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 09-10-2015 în dosarul nr. 1606/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1606/2015
Ședința publică de la 09 Octombrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. A.
Judecător G. C. F.
Grefier E. D. C.
Pe rol soluționarea apelului formulat de apelantul-reclamant S. C. JUDETEAN DE URGENTA C. împotriva sentinței civile nr. 4592/08.04.2015 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul cu nr._ în contradictoriu cu intimatul-pârât T. I. M., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că:
- apelul este declarat și motivat în termen
- au fost comunicate motivele de apel
- s-a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru
- nu depus întâmpinare
- se solicită judecarea cauzei în lipsă.
Instanța având în vedere că se solicită judecarea cauzei în lipsă reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Deliberând asupra apelului dedus judecății, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4592/2015 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul_ a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul S. C. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ C. în contradictoriu cu pârâtul T. I. M..
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la data de 28.01.2015 sub nr._, reclamantul S. C. Județean de Urgență C. a chemat în judecată pe pârâtul T. I. M., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 2.361,99 lei, reprezentând contravaloarea zilelor de spitalizare ocazionate de spital cu acordarea serviciilor medicale.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în fapt, pârâtul a fost internat în secția NCA agresiune, iar contravaloarea zilelor de spitalizare a fost în cuantum de 2.361,99 lei, sumă ce nu a fost achitată până în prezent, fiind întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale.
Reclamantul a mai arătat că, având în vedere dispozițiile art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății „pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora”, iar spitalul în calitate se furnizor de servicii medicale are obligația de a recupera prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale, reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată, întrucât pârâtul a fost victima unui accident de circulație, iar sumele ocazionate de spital cu tratamentul acordat acestuia nu sunt suportate din Fondul național de asigurări de sănătate.
Reclamantul a mai menționat că sumele ocazionate de unitățile sanitare cu serviciile medicale acordate pacienților victime ale agresiunilor trebuie recuperate de furnizorii de servicii medicale în speța de față S. C. Județean de Urgență C. și restituite către Casa de Asigurări de Sănătate D., de la persoanele care datorează debitul.
De asemenea, reclamantul a arătat că este scutit de la plata taxei judiciare de timbru în baza art. 17 din Legea 146/1997.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 998 și 999 C. civil, 112 C.pr. civilă și art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.
A depus la dosar decont de cheltuieli din data de 02.12.2011.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a reținut următoarele:
Potrivit art. 248 alin. 1 NCPC, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a reținut că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil, referitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, solicitând plata contravalorii serviciilor medicale acordate pârâtului ca și pagubă pricinuită spitalului prin fapta ilicită a acesteia de a solicita prestarea în favoarea sa a unor servicii medicale, fără a formula plângere penală împotriva agresorului.
Ca atare, în speță este vorba despre o acțiune în răspundere civilă delictuală.
Prin decizia nr.1/2014 pronunțată de către Înalta Curte de Casație si Justiție într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că, in interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.5, art.201 și art.223 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011 (cum este cazul in speța), împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.
Prin urmare, pentru calcularea termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 8 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 201 din Legea nr. 79/2011.
Instanța de fond a reținut că suma solicitată cu titlu de despăgubiri materiale nu reprezintă o creanță bugetară, astfel cum a susținut reclamantul, deoarece aceasta nu rezultă dintr-un raport de drept material fiscal, în accepțiunea dispozițiilor art. 21 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, ci dintr-un raport juridic obligațional care izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 131 Cod procedură fiscală privind termenul de prescripție extinctivă de 5 ani.
În cauză, având în vedere că reclamantul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea din momentul în care a pârâtul a fost externat, respectiv la data de 20.12.2011, instanța de fond a reținut că de la acel moment a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani.
Or, prezenta acțiune a fost trimisă prin poștă la data de 28.01.2015, cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, acesta împlinindu-se la data de 20.12.2014.
De asemenea, nu s-a făcut dovada că, în speță ar fi intervenit vreo cauză de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție și nici nu s-a solicitat repunerea în termenul de prescripție extinctivă.
Față de cele expuse, instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul a invocat excepțiile lipsei calității procesuale pasive (motivat de faptul că nu este persoana care a produs accidentul rutier), inadmisibilității (întrucât nu a fost parcursă procedura prealabilă a medierii) și prescripției dreptului material la acțiune.
Pe fondul cauzei, apelantul a arătat că în sarcina sa nu poate fi reținută săvârșirea vreunei fapte prin acțiune sau prin omisiune care să întrunească toate condițiile cerute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, dat fiind faptul că acțiunea este întemeiată pe răspundere civilă delictuală.
Textele de lege nu invocate nu prevăd, în sarcina victimei, obligativitatea formulării vreunei plângeri prealabile sau inteprinderea vreunui alt demers similar în vederea tragerii la răspundere a persoanei care se face vinovată de vătămarea celei dintâi.
În drept au fost invocate disp. art. 466 Cpciv, OG 92/2003 și legea 95/2006.
Deși legal citat, intimatul nu a formulat întâmpinare și nu a solicitat administrarea de probe în apărare.
Examinând sentința apelată prin prisma motivelor de apel, Tribunalul constată că apelul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Prin cererea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului, care a fost internat în perioada 11.12-20.12.2011, la plata sumei de 2361,99 lei reprezentând contravaloarea zilelor de spitalizare.
Stabilind legea civilă aplicabilă, prima instanță a reținut în mod greșit că, în speță, aplicabile sunt dispozițiile Codului civil de la 1864 și respectiv ale Decretului 167/1958.
Astfel, dispozițiile art. 103 Legea 71/2011 stabilesc că răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) este guvernată de legea în vigoare în momentul săvârșirii faptei ilicite, iar cele ale art 201 din același act normativ prevăd că prescripțiile extinctive începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse în întregime dispozițiilor legale care le-au instituit..
Fiind sesizată cu un recurs în interesul legii, ICCJ, în cuprinsul Deciziei 1/2014, a dat o dezlegare obligatorie problemei de drept vizând legea aplicabilă prescripției extinctive, stabilind că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 01.10.2011 rămân supuse disp. Art. 18 Decretul 167/1958.
În speță, astfel cum chiar instanța de fond a reținut, prescripția a început să curgă la data de 20.12.2011, ulterior datei de 01.10.2011, astfel încât aplicabile, în speță, în privința prescripției extinctive, sunt disp.Ncciv, respectiv Art. 2512 și urm Ncciv.
Astfel, de lege lata, prescripția extinctivă nu mai este reglementată ca o instituție juridică de ordine publică, noile dispoziții legale conferindu-i caracter de ordine privată.
Spre deosebire de reglementarea cuprinsă în art. 18 Decretul 167/1958, în prezent, organul de jurisdicție nu mai poate aplica prescripția din oficiu, conf art. 2512 alin. 2 Ncciv. Mai mult, art. 2512 alin. 3 Ncciv stipulează în mod expres faptul că prescripția nu poate fi invocată din oficiu nici măcar în acele situații în care ar fi în interesul statului sau al unităților administrative teritoriale.
Ca atare, invocând din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a disp. art.2512 Ncciv și 247 Cpciv.
Pentru aceste considerente și întrucât împrejurările de fapt și cele de drept ale pricinii au rămas nestabilite, se impune, potrivit disp. Art. 480 alin. 3 teza a II a Cpciv, admiterea apelului, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va stabili temeiul de drept aplicabil și va verifica îndeplinirea, în cauză, a condițiilor răspunderii civile delictuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite apelul declarat de apelantul reclamant S. C. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ C., cu sediul în C., ., județul D., împotriva sentinței civile nr. 4592/2015 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul_ în contradictoriu cu intimatul pârât T. I. M. cu domiciliul în . de Sus, ., jud.D..
Anuleză sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare la prima instanță.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 09 Octombrie 2015
Președinte, L. A. | Judecător, G. C. F. | |
Grefier, E. D. C. |
Red LA/4 ex/14.10.2015
E.C. 09 Octombrie 2015
J fond MD M.
| ← Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art.... | Pretenţii. Decizia nr. 1589/2015. Tribunalul DOLJ → |
|---|
