Pretenţii. Sentința nr. 795/2015. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 795/2015 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 11-09-2015 în dosarul nr. 1345/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1345/2015
Ședința publică de la 11 Septembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. A.
Judecător L. C. C.
Grefier E. D. C.
Pe Pe rol soluționarea apelului formulat de apelantul-reclamant S. C. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ C. împotriva sentinței civile nr. 795/18.03.2015 pronunțată de Judecătoria Băilești, în dosarul cu nr._ în contradictoriu cu intimata-pârâtă GUȘEȚOIU Ș. M., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că:
- apelul este declarat și motivat în termen.
- au fost comunicate motivele de apel
- nu s-a depus întâmpinare la dosarul cauzei.
- se solicită judecarea cauzei în lipsă.
Instanța în baza art.104 pct. 13 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor dispune lăsarea cauzei la a doua strigare.
La a doua strigare a cauzei nu au răspuns părțile.
Instanța reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Deliberând asupra apelului dedus judecății, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 795/2015 pronunțată de Judecătoria Băilești în dosarul_ a fost respinsă excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu a pârâtei Gușețoiu Ș. M., invocată de instanță din oficiu.
A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de S. C. Județean de Urgență Craiovaîn contradictoriu cu pârâta Gușețoiu Ș. Marinelaca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 22.12.2014, reclamantul S. C. Județean de Urgență C. a chemat în judecată pe pârâta Gușețoiu Ș. M., cu domiciliul în Băilești, .. 18, județul D., solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 737,14 lei, reprezentând contravaloarea zilelor de spitalizare ocazionate de spital cu acordarea serviciilor medicale.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în perioada 08.10-10.10.2011 pârâta a fost internată la secția Chirurgie II, iar contravaloarea zilelor de spitalizare a fost de 737.14 lei, sumă ce nu a fost achitată până în prezent, fiind astfel întrunite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzută de dispozițiile art. 998 și 999 cod civil din 1864 și dispozițiile art. 313 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.
A mai arătat că în conformitate cu dispozițiile art. 313 din Legea nr. 95/2006 "pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile si obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate si dobândesc calitatea procesuală a acestora", iar spitalul, în calitate de furnizor de servicii medicale, are obligația de a recupera prejudiciul cauzat, reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenta medicală acordată .
A precizat că sumele ocazionate de unitățile sanitare cu servicii medicale acordate pacienților victime ale agresiunilor sau accidentelor rutiere, trebuie recuperate de furnizorii de servicii medicale, în speța de față S. C. Județean de Urgență C. și restituite către Casa de Asigurări de Sănătate D. de la persoanele care datorează debitul.
A mai arătat că pârâta avea obligația să efectueze demersurile legale pentru a stabili vinovăția celui presupus, chiar și numai în scopul rezolvării obligațiilor ce rezultă din acordarea serviciilor medicale, demers nedovedit anterior promovării acțiunii in instanța, astfel că se poate prezuma ca pârâta își recunoaște culpa prevăzută de dispozițiile art. 1357 și 1358 Cod civil, constatând in omisiunea sau neglijența de a întreprinde demersuri judiciare pentru a face dovada că starea sănătății sale a fost afectată de o altă persoană care ar răspunde față de furnizorul de servicii medicale conform dispozițiilor art. 313 din Legea nr. 95/2006.
Totodată a specificat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv: fapta ilicită care constă în neformularea unei plângeri penale împotriva agresorului pentru a atrage incidența prevederilor art. 313 din Legea nr. 95/2006; prejudiciul cauzat unității care constată in contravaloarea serviciilor medicale acordate pârâtului cu ocazia internării; raportul de cauzalitate între fapta săvârșită și prejudiciul produs, ca legătură de la cauză la efect și condiția vinovăției făptuitorului ca atitudine psihică a acestuia față de fapta sa și de prejudiciul produs, în momentul săvârșirii faptei.
De asemenea, a menționat că suma pretinsă cu titlu de despăgubire reprezintă o creanță bugetară.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998, 999 Cod civil din 1865, art. 112 Cod procedură civilă din 1864, art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.
În temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă reclamantul a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Cererea este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar, în conformitate cu dispozițiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.
La dosarul cauzei, reclamantul a depus, în scop probator, decontul de cheltuieli.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu a pârâtei, invocată de instanță din oficiu, aceasta urmează a fi respinsă, având în vedere faptul că, deși nu a fost citată prin reprezentant legal, la termenul de judecată pârâta s-a prezentat împreună cu tatăl său, în calitatea acestuia de reprezentant legal, astfel că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și este acoperită nulitatea referitoare la lipsa citării pârâtei prin reprezentant legal, având în vedere faptul că aceasta are capacitate de exercițiu restrânsă.
Pe fondul cauzei, față de motivarea în fapt și în drept pe care reclamantul a dat-o cererii sale, instanța de fond a constatat faptul că pretențiile pe care acesta le solicită de la pârâtă se întemeiază pe dispozițiile art. 998 și 999 Cod civil din 1865, referitoare la răspunderea civilă delictuală, dar și pe dispozițiile art. 313 din Legea 95/2006.
Față de aceste probe administrate, constând în decontul de cheltuieli, precum și de temeiurile de fapt și de drept ale cererii, instanța de fond a apreciat că acțiunea formulată este neîntemeiată și a respins-o pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 313 din Legea nr. 95/2006 s-a constatat că acestea nu-și găsesc aplicabilitatea în cauză față de natura pricinii, deoarece textul de lege indică situațiile care conduc la antrenarea răspunderii pentru o anume categorie de persoane, persoane printre care nu se numără și beneficiarul asistenței medicale.
Potrivit art. 313 alin. 1 din Legea nr. 95/2006, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane, răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale, reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată.
Furnizorii de servicii care acordă asistența medicală prevăzută realizează o evidență distinctă a acestor cazuri și au obligația să comunice lunar casei de asigurări de sănătate cu care se află în relație contractuală această evidență, în vederea decontării, precum și cazurile pentru care furnizorii de servicii medicale au recuperat cheltuielile efective în vederea restituirii sumelor decontate de casele de asigurări de sănătate pentru cazurile respective.
Instanța a concluzionat astfel că, pentru situația persoanelor cărora le este prejudiciată sănătatea prin faptele vătămătoare ale terților, pentru recuperarea cheltuielilor de spitalizare, art. 313 din Legea nr. 95/2006 a reglementat o acțiune directă a furnizorului de servicii împotriva terțului ca sancțiune pentru comportamentul ilicit cauzator de prejudicii, acțiunea îndreptată împotriva terțului fiind o acțiune în daune de drept comun, ce transpune principiul răspunderii delictuale reglementat de art. 998 - 999 Cod civil.
În situația persoanelor neasigurate beneficiare ale asistenței medicale în regim de urgență se constată că există temei legal în baza căruia o astfel de persoană poate pretinde îngrijiri medicale(art. 220 din lege și art. 66 alineat 2 din HG nr. 262/2010), aceste cheltuieli sunt stipulate cu caracter gratuit în persoana beneficiarului și prin urmare nesusceptibile de recuperare de la beneficiar, gratuitatea ce echivalează cu o diminuare a patrimoniului fără o prestație corelativă fiind practic o măsură de protecție asumată de stat în virtutea obiectivului major al protejării sănătății populației.
Pentru cheltuielile ce exced stării de urgență sunt aplicabile regulile răspunderii civile contractuale, cu regimul probator privitor la dovada existenței contractului de prestări servicii.
În situația persoanelor asigurate, cheltuielile aferente serviciilor prestate în regim de urgență sau după încetarea acesteia sunt prevăzute în pachetul de bază conform art. 218 din Legea nr. 95/2006, deci cuprinse în contractul de asigurare, în consecință nesusceptibile de recuperare de la beneficiarul serviciului medical, căci scopul asigurării și al plății lunare a cotizațiilor aferente îl constituie tocmai protejarea asiguraților împotriva costurilor spitalizării.
În cazul vătămărilor cauzate sănătății prin faptele terților, pe tărâmul art. 313, indiferent după cum serviciile medicale sunt prestate în regim de urgență sau după încetarea stării de urgență în persoana unui pacient asigurat, costul lor se decontează de casele de asigurări (deci nu se suportă de beneficiar) și se recuperează de la persoana care a produs vătămarea ce a necesitat îngrijiri medicale și implicit a generat cheltuieli de spitalizare, asigurarea fiind operantă ca mijloc de protecție împotriva costurilor spitalizării.
Cât privește situația pacientului neasigurat, costul cheltuielilor generate de îngrijirile de urgență, decontat de casele de asigurări conform art. 66 din HG nr. 262/2010, se recuperează exclusiv de la terțul care adus o vătămare sănătății altei persoane, gratuitatea stipulată de lege operând în favoarea și în protejarea beneficiarului față de costurile spitalizării, iar pentru cheltuielile de spitalizare generate de internarea după încetarea stării de urgență se aplică regulile răspunderii civile contractuale, acțiunea fiind îndreptată împotriva pacientului – beneficiar.
În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor privind răspunderea civilă delictuală, reclamantul a considerat că pârâta ar fi săvârșit o faptă culpabilă, reprezentată de neformularea unei plângeri prealabile împotriva persoanei care s-ar face vinovată de leziunile pentru care pârâta a primit îngrijiri medicale.
Din probleme administrate în cauză nu rezultă faptul că leziunile pentru care pârâta a primit asistență medicală s-ar datora faptei unei alte persoane, a cărei răspundere ar trebui angajată în temeiul art. 313 din Legea 95/2006.
Singurul element care rezultă din înscrisurile depuse de reclamant la dosar este mențiunea din decontul de cheltuieli, acest unic element nefiind suficient pentru a se considera că pârâta a beneficiat de asistență medicală ca urmare a unei agresiuni .
Răspunderea civilă delictuală poate fi angajată doar atunci când reclamantul probează existența elementelor esențiale ale acestei instituții, respectiv faptă ilicită, culpă, prejudiciu și legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Pe de altă parte, este discutabilă și argumentația reclamantului potrivit căruia fapta ilicită, săvârșită cu vinovăție de către pârâtă ar consta în aceea că aceasta nu a înțeles să solicite tragerea la răspundere a celui care a agresat-o, în opinia reclamantului, s-ar face vinovată de leziunile suferite.
Așa-zisul caracter ilicit al acestei fapte este pus însă sub semnul întrebării de legislația existentă, care permite, în cazul anumitor fapte expres prevăzute de lege ca partea vătămată să depună sau să nu depună plângere, sau chiar dacă a depus-o să poată să și-o retragă sau să se împace cu persoana împotriva căreia a formulat plângere.
Astfel, instanța de fond a reținut faptul că o asemenea conduită este permisă în mod expres de lege, iar ceea ce este permis de lege nu poate să fie ilicit, neexistând nici o reglementare legală care să antreneze răspunderea persoanei ce nu depune plângere, cu referire la eventualele cheltuieli de spitalizare.
În lipsa unei asemenea dispoziții legale, răspunderea persoanei care a beneficiat de servicii medicale nu poate fi antrenată decât în ipoteza în care aceasta nu are asigurare de sănătate, însă o asemenea normă este regăsită în mod expres în lege.
O concluzie contrară celor de mai sus ar duce la soluții nelegale, întrucât există și cazuri în care cel ce suferă o agresiune din partea acelei persoane nu poate identifica pe acea persoană, iar faptul că nu o poate indica, după raționamentul reclamantului ar trebui să conducă la antrenarea răspunderii persoanei ce a fost vătămată.
În lipsa unei dispoziții legale exprese, reclamantul are posibilitatea să facă aplicarea dispozițiilor art. 313 din Legea 95/2006, în sensul de a culege informațiile necesare cu privire la persoana care se face vinovată, urmând ca în cadrul eventualului proces privind antrenarea răspunderii acelei persoane, persoana ce a beneficiat de servicii medicale să apară eventual în calitate de martor, tocmai pentru a se dovedi fapta ilicită a persoanei trase la răspundere.
Față de cele expuse, instanța constatând că cererea introdusă de reclamant este neîntemeiată, a respins-o ca atare.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul a arătat că printr-o simplă interpretare gramaticală a dispozițiilor art. 313 alin. 1 Lg 95/2006 rezultă că cel obligat la repararea prejudiciului este persoana care prin fapta proprie a produs o vătămare a sănătății altei persoane, dar printr-o interpretare teleologică se ajunge la concluzia că în acele situații în care din culpa beneficiarului de servicii medicale nu a fost stabilită persoana a cărei faptă proprie a produs o vătămare, cel obligat la repararea prejudiciului este chiar beneficiarul.
Apelantul a mai arătat că a suferit o diminuare a patrimoniului fără să existe o justă cauză, la baza acestei diminuări stând atitudinea pârâtului care nu a înțeles să solicite tragerea la răspundere a celui care l-a vătămat.
Pârâtul avea obligația de a efectua demersurile legale, pentru a stabili vinovăția autorului vătămării, astfel încât se prezumă că își recunoaște culpa, constând în omisiunea sau neglijența de a inteprinde demersuri judiciare pentru a face dovada că starea sănătății a fost afectată de o altă persoană.
Instanța de fond a pronunțat o sentință fără a ține seama de faptul că unitatea apelantă s-a aflat în imposibilitate de a cunoaște făptuitorul/ autorul accidentului.
Deși legal citată, intimata nu a formulat întâmpinare.
Părțile nu au solicitat încuviințarea administrării de probe în etapa apelului.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de apel, tribunalul constată că apelul este nefondat.
Prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, aplicând în mod corect dispozițiile legale incidente la starea de fapt dedusă judecății.
Analizând prima critică formulată de apelant referitoare la interpretarea disp. Art. 313 alin. 1 Lg 95/2006, Tribunalul o apreciază a fi neîntemeiată reținând că potrivit prevederilor acestei norme legale și ale art. 106 OUG 150/2002 persoanele care prin faptele lor aduc daune sanatatii altei persoane raspund potrivit legii si au obligatia sa repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentand cheltuielile efective ocazionate de asistenta medicala acordata.
In speta, Tribunalul constata ca intimata parată fost persoana careia i s-a vatamat sanatatea iar nu persoana care a adus daune sanatatii altuia, nefiind, pe cale de consecinta, titular al obligatiei de dezdaunare in raportul juridic indicat de normala legala anterior mentionata.
Tribunalul apreciază interpretarea dată de apelant dispoziției legale a fi lipsită de temeinicie și contrară scopului urmărit de legiuitor la edictarea normei.
Totodată, Tribunalul constata ca actele normative care reglementeaza sistemul de asigurari de sanatate nu instituie in sarcina intimatului parat o obligatie de a comunica numele persoanei care a provocat ., prin incalcarea careia sa fi provocat un prejudiciu in patrimoniul reclamantului .
Față de considerentele de fapt și de drept arătate mai sus, Tribunalul reține că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică astfel încât în baza art. 480 Cpciv va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge apelul formulat de apelantul S. C. Județean de Urgență C. împotriva sentinței civile nr. 795/2015 pronunțată de Judecătoria Băilești în dosarul_ în contradictoriu cu intimata Gușețoiu Ș. M., cu domiciliul în Băilești, ., județul D., CNP_.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 11 Septembrie 2015.
Președinte, L. A. | Judecător, L. C. C. | |
Grefier, E. D. C. |
Red LA/4 ex/16.09.2015
E.C. 11 Septembrie 2015
J fond A P.
| ← Fond funciar. Hotărâre din 11-09-2015, Tribunalul DOLJ | Pretenţii. Hotărâre din 11-09-2015, Tribunalul DOLJ → |
|---|
