Pretenţii. Sentința nr. 871/2015. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 871/2015 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 01-10-2015 în dosarul nr. 1509/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA I CIVILĂ
Decizia civilă Nr. 1509/2015
Ședința publică de la 01 Octombrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. C. Tițoiu
Judecător A. B.
Grefier C. D. S.
Pe rol judecarea apelului formulat de apelantul-reclamant S. C. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ împotriva sentinței civile nr. 871 din 30.03.2015 pronunțată de Judecătoria Băilești în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. A. M., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că apelul este motivat, declarat în termen, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față:
La data de 29.12.2014 reclamantul S. C. Județean de Urgență C. a chemat în judecată pe pârâta B. A. M., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 449,25 lei, reprezentând contravaloarea zilelor de spitalizare, precum și la majorările de întârziere calculate de la externarea victimei din spital și până la plata efectivă a debitului.
A motivat că la data de 28.09..2011 pârâtul a fost internat în spital în secția chirurgie infantila în perioada 28.09.-29._ și până în prezent nu a achitat contravaloarea spitalizării, fiind întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale prev.de art.998 și 999 C.civ., precum și condițiile prevăzute de art.313 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.
A mai arătat că nu a fost achitata contravaloarea zilelor de tratament, că sumele ocazionate de spital cu tratamentul acestuia nu sunt suportate din fondul asigurărilor sociale de sănătate și că în calitate de furnizor de servicii medicale are obligația de a recupera prejudiciul cauzat de la persoanele care datorează debitul reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată.
De asemenea, a susținut că pârâtul avea obligația să facă demersurile legale pentru a stabili vinovăția autorului accidentului / agresiunii, demers nedovedit anterior demarării acțiunii în instanță, așa încât se poate prezuma că pârâtul își recunoaște culpa, constând în omisiunea sau neglijența de a întreprinde demersuri judiciare pentru a face dovada că starea sănătății sale a fost afectată de o altă persoană care ar răspunde față de furnizorul de servicii medicale conform disp. art. 313 din legea nr. 95/2006.
In final,a susținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului și că potrivit art.17 din legea 146/1997 cu modificările și completările ulterioare ( OUG nr. 80/2013) acțiunea este scutită de plata taxei de timbru .
In drept,a invocat dispozițiile art. 998 și 999 C.civ.,art.112 C.pr.civ. și art.313 din Legea 95/ 2006 privind reforma în domeniul sănătății.
In temeiul art.242 alin. 2 c.pr.civ. reclamantul a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
In dovedirea acțiunii a depus la dosar decontul de cheltuieli efectuate cu pârâtul în perioada spitalizării.
Prin sentința civilă nr. 871 din 30.03.2015 pronunțată de Judecătoria Băilești în dosarul nr._, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune .
A fost respinsă acțiunea civilă în pretenții formulată de reclamantul S. C. Județean de Urgență C. împotriva pârâtei B. A. M..
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 cod civil din 1864, referitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, solicitând plata contravalorii serviciilor medicale acordate pârâtei Badina A. M. ca și pagubă pricinuită spitalului prin fapta ilicită a acestuia de a solicita prestarea în favoarea sa a unor servicii medicale, fără a formula plângere penală împotriva agresorului.
Ca atare, este vorba în speță despre o acțiune în răspundere civilă delictuală, căreia i se aplică în ceea ce privește prescripția extinctivă dispozițiile art. 3 alin. 1 și art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora termenul de prescripție este de 3 ani și curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Prin decizia pronunțată de Inalta Curte de Casație si Justitie, nr 1/2014, . interesul legii, s-a stabilit ca, in interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5,art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011 (cum este cazul in speta), împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.
Așadar, sub aspectul termenului de prescripție aplicabil și al datei de la care acesta începe să curgă, instanța nu a putut reține susținerea reclamantului conform căreia suma pretinsă cu titlu de despăgubire este o creanță bugetară, conform dispozițiilor Codului fiscal, nefiind un venit bugetar întrucât aceasta nu rezultă dintr-un raport de drept material fiscal, în sensul art. 21 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, ci dintr-un raport juridic obligațional care izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Instanța a mai reținut că, potrivit disp. art. 21 din OG nr. 92/2003, creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.
Prin urmare, raportul juridic de drept fiscal cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor ce revin părților în aplicarea prevederilor legislației fiscale.
Conținutul acestui raport este dat de relațiile financiare care se formează în procesul de instituire și percepere a impozitelor, taxelor și a altor contribuții datorate bugetului general consolidat al statului. Natura acestui raport este una obligațională, în conținutul său intrând: dreptul de creanță ce aparține subiectului activ, care este creditorul și corelativul acestuia, adică latura pasivă a raportului, reprezentând obligația fiscală ce aparține subiectului pasiv, care este debitorul.
Subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul și unitățile administrativ-teritoriale, în calitate de subiecte active cărora le revine dreptul de a controla, a calcula, a încasa și a urmări încasarea obligațiilor fiscale și contribuabilul, ca subiect pasiv ce are în principal îndatorirea de a plăti la termen obligațiile fiscale ce-i incumbă.
Statul este reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și unitățile sale teritoriale care, la rândul lor, sunt reprezentate de autoritățile administrației publice locale, precum și de compartimentele de specialitate ale acestora, în limita atribuțiilor delegate de către autoritățile respective, iar calitate de contribuabil are orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuții și alte sume bugetului general consolidat al statului.
Astfel, în speța de față, nu se poate reține că, între reclamant și pârâta a preexistat un raport de drept material fiscal care să-i confere acestuia dreptul de a solicita achitarea contravalorii zilelor de spitalizare de către pârât în baza unui astfel de raport, în contextul în care alin. 2 al art. 21 din OG nr. 92/2003 enumără drepturile de natură fiscală ce decurg din astfel de raporturi, iar art. 22 din același act normativ definește obligațiile fiscale, iar cea din speța de față nu se circumscrie acestora.
Mai mult, reclamantul nu are calitate de subiect activ al raportului juridic fiscal în sensul celor definite de Codul de procedură fiscală, aspect pentru care nu se poate reține nici calitatea de subiect pasiv al unui astfel de raport în sarcina pârâtei.
Prin urmare, în speță nu sunt incidente disp. art. 131 din OG nr. 92/2003 privind termenul general de prescripție de 5 ani privind o creanță bugetară.
Așadar, având în vedere că reclamantul a cunoscut paguba și pe cel care se face vinovat de ea chiar din momentul în care pârâta a fost externata, respectiv de la data de 29.09.2011, instanța a apreciat că de la acest moment a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani.
Întrucât nu s-a făcut dovada că ar fi intervenit în speță vreo cauză de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție și nici nu s-a solicitat repunerea în termenul de prescripție extinctivă, instanța a constatat că acest termen s-a împlinit la data de 29.09.2014., potrivit art. 181, alin. 1, pct. 3 din Noul Cod de procedură civilă.
Cum acțiunea a fost introdusă la data de 29.12.2014, instanța a constatat că la acel moment era prescris dreptul reclamantului la acțiune, motiv pentru care va admite excepția prescripției, și, in consecință, a respins acțiunea .
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamantul S. C. Județean de Urgență C., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune la care instanța face referire, se arată că, potrivit art.262 alin.1.lit.a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu privire la utilizarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate se prevede că veniturile fondului se utilizează pentru plata serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare și dispozitivelor medicale, inclusiv a celor acordate în baza documentelor internaționale cu prevederi domeniul sănătății la care România este parte, stabilite în contractul - cadru.
Totodată alin.2 prevede faptul că, cheltuielile prevăzute la alin. 1 se suportă de la bugetul de stat. Astfel "prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistență medicală acordată" la care face referire art. 313 din Legea nr. (2006 face parte din categoria "altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat" definit de art.21 din Codul de Procedura Fiscală.
Obligațiile fiscale sunt definite de art.22 al Codului de procedura Fiscală: obligația de a plăti la termenele legale, impozitele, taxele, contribuțiile si alte sume datorate bugetului general consolidat; obligația de a plăti majorări de întârziere, aferente impozitelor, taxelor, contribuțiilor și sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligații de plata accesorii.
Apelantul arată că potrivit dispozițiilor art.131 Cod procedură fiscală, termenul general de prescripție privind o creanță bugetară este de 5 ani, iar potrivit alin.l termenul începe sa curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept, întrucât debitul menționat în cererea de chemare în judecată este o creanță bugetară. Potrivit Codului fiscal creanța bugetară constă în impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte venituri bugetare, precum și accesoriile acestora.
Apelantul a menționat că debitul solicitat face parte din categoria alte venituri bugetare, întrucât apelantul, în calitate de furnizor de servicii medicale are obligația de a recupera aceste sume de bani și de a le returna Casei de Asigurări de Sănătate.
Potrivit principiului simetriei, cheltuielile efective fiind suportate din bugetul de stat, în momentul recuperării se reîntorc tot la bugetul de stat, aceasta fiind singura sursă de finanțare a acestor cheltuieli, atât spitalul clinic județean de urgență cât și casele de asigurări de sănătate fiind doar pârghiile prin care sunt asigurate atât sursa finanțării asistenței medicale cât și acordarea efectivă a acestei asistențe, acțiunea fiind promovată în termenul legal.
De asemenea, s-a menționat faptul că debitul solicitat constituie venit public iar potrivit art.30 (2) din OUG 80/2013 în înțelesul prezentei ordonanțe de urgență, în categoria veniturile publice se includ: veniturile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale precum și veniturile bugetelor instituțiilor publice finanțate integral sau parțial bugetul de stat.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 -298 Cod Procedură Civilă, art. 262, 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în sănătate, art.21 și următoarele Cod Procedura Fiscală, art. 89 și următoarele C.Pr. fiscală.
Analizând cererea de apel prin prisma susținerilor părților, a actelor și lucrărilor dosarului și a dispozițiilor art.art.476-477 NCPC reține următoarele:
Tribunalul reține că reclamantul apelant și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.998-999 Cod civil, referitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, solicitând plata contravalorii serviciilor medicale acordate pârâtei intimate ca și pagubă pricinuită spitalului prin fapta ilicită a acesteia de a solicita prestarea în favoarea sa a unor servicii medicale, fără a formula plângere penală împotriva agresorului.
Ca atare, este vorba în speță despre o acțiune în răspundere civilă delictuală, căreia i se aplică, în ceea ce privește prescripția extinctivă, dispozițiile art.3 alin.1 și art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958, conform cărora termenul de prescripție este de 3 ani și curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, aspect reținut, în mod corect, de către prima instanță.
Astfel, prin decizia nr.1/2014 pronunțată de către Înalta Curte de Casație si Justiție într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că, in interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.5, art.201 și art.223 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011 (cum este cazul in speța), împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.
Tribunalul reține că, potrivit dispozițiilor art.21 din OG nr.92/2003, creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.
Prin urmare, raportul juridic de drept fiscal cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor ce revin părților în aplicarea prevederilor legislației fiscale.
Conținutul acestui raport este dat de relațiile financiare care se formează în procesul de instituire și percepere a impozitelor, taxelor și a altor contribuții datorate bugetului general consolidat al statului. Natura acestui raport este una obligațională, în conținutul său intrând: dreptul de creanță ce aparține subiectului activ, care este creditorul și corelativul acestuia, adică latura pasivă a raportului, reprezentând obligația fiscală ce aparține subiectului pasiv, care este debitorul.
Subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul și unitățile administrativ-teritoriale, în calitate de subiecte active cărora le revine dreptul de a controla, a calcula, a încasa și a urmări încasarea obligațiilor fiscale și contribuabilul, ca subiect pasiv ce are în principal îndatorirea de a plăti la termen obligațiile fiscale ce-i incumbă.
Statul este reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și unitățile sale teritoriale care, la rândul lor, sunt reprezentate de autoritățile administrației publice locale, precum și de compartimentele de specialitate ale acestora, în limita atribuțiilor delegate de către autoritățile respective, iar calitate de contribuabil are orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuții și alte sume bugetului general consolidat al statului.
Astfel, în speța de față, nu se poate reține că, între apelant și intimat, a preexistat un raport de drept material fiscal care să-i confere acestuia dreptul de a solicita achitarea contravalorii zilelor de spitalizare de către intimat în baza unui astfel de raport, în contextul în care alin.2 al art.21 din OG nr. 92/2003 enumără drepturile de natură fiscală ce decurg din astfel de raporturi, iar art. 22 din același act normativ definește obligațiile fiscale, iar cea din speța de față nu se circumscrie acestora.
Mai mult, reclamantul apelant nu are calitate de subiect activ al raportului juridic fiscal în sensul celor definite de Codul de procedură fiscală, aspect pentru care nu se poate reține nici calitatea de subiect pasiv al unui astfel de raport în sarcina intimatei pârâte.
Așadar, astfel cum a reținut, în mod corect, instanța de fond, sub aspectul termenului de prescripție aplicabil și al datei de la care acesta începe să curgă, nu se poate reține ca întemeiată susținerea reclamantului apelant conform căreia suma pretinsă cu titlu de despăgubire este o creanță bugetară potrivit dispozițiilor Codului fiscal, fiind un venit bugetar, întrucât aceasta nu rezultă dintr-un raport de drept material fiscal, în sensul art. 21 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, ci, dintr-un raport juridic obligațional care izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Prin urmare, în speță nu sunt incidente disp. art. 131 din OG nr. 92/2003 privind termenul general de prescripție de 5 ani privind o creanță bugetară.
Având în vedere că reclamantul apelant a cunoscut paguba și pe cel care se face vinovat de ea chiar din momentul în care pârâtul a fost externat, respectiv de la data de 29.09.2011, în mod corect a reținut și instanța de fond că, de la acest moment, a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani.
De asemenea, întrucât nu s-a făcut dovada că ar fi intervenit în speță vreo cauză de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție și nici nu s-a solicitat repunerea în termenul de prescripție extinctivă, în mod corect s-a reținut că acest termen s-a împlinit la data de 29.12.2014, potrivit art.181 alin.1 pct.3 din Noul Cod de procedură civilă, iar, la data înregistrării acțiunii pe rolul instanței de fond, respectiv la data de 06.01.2015, era prescris dreptul reclamantului la acțiune, aspect pentru care instanța de fond a admis excepția prescripției, invocată, din oficiu.
În ceea ce privește susținerea apelantei reclamante privind neanalizarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în privința celui care s-a făcut vinovat de producerea prejudiciului, tribunalul apreciază că instanța de fond a soluționat cauza reținând excepția prescripției dreptului la acțiune, excepție de procedura, care face imposibilă soluționarea cauzei pe fond.
Așadar, prin raportare la dispozitiile art.313 alin.1 din Legea nr.95/2006, obligatia de a repara prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale constand in cheltuielile efective ocazionate de asistenta medicala acordata, incumba persoanei vinovate de savarsirea faptei prin care a fost afectata integritatea fizica a celui care a beneficiat de asistenta medicala, iar obligația identificării acesteia nu incumbă pârâtului.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul disp.art.480 alin. 1 teza I N.c.p.c, tribunalul va respinge apelul formulat de apelantul-reclamant S. C. Județean de Urgență C., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de reclamantul S. C. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ C., cu sediul în C., ., județul D., CF_, împotriva sentinței civile nr.871/30.03.2015, pronunțată de Judecătoria Băilești în dosar nr._ în contradictoriu cu pârâta B. A. M., domiciliată în municipiul Băilești, ., județul D.,
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la data de 01.10.2015
Președinte, A. C. Tițoiu | Judecător, A. B. | |
Grefier, C. D. S. |
Red.jud.A.C.Tițoiu
Tehnored.F.M./4 ex/29.10.2015.
Jud.fond.P.C.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 1510/2015. Tribunalul DOLJ | Uzucapiune. Sentința nr. 543/2015. Tribunalul DOLJ → |
|---|
