Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr. 118/2015. Tribunalul GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 118/2015 pronunțată de Tribunalul GALAŢI la data de 10-03-2015 în dosarul nr. 118/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL G.
SECTIE I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 118/2015
Ședința publică de la 10 Martie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. G. N.
Judecător A. F.
Judecător N. D. B.
Grefier A. P.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea recursului declarat de către recurenta P. V. în contradictoriu cu intimații M. G., C. L. G. împotriva sentinței civile nr. 5333/26.05.2014 pronunțată de Judecătoria G. în dosarul nr._, având ca obiect hotărâre care sa tina loc de act autentic.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 23.02.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință din aceeași zi, când Tribunalul a avut nevoie de timp pentru deliberare și a amânat pronunțarea succesiv la 02.03.2015, 05.03.2015, respectiv 10.03.2015.
INSTANȚA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr._ pe rolul Judecătoriei G., reclamanta P. V. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții M. G. și C. L. G., să pronunțe o hotărâre prin care să constate intervenită vânzarea-cumpărarea având ca obiect apartamentul situat în mun. G., ., . este deținut în baza contractului de închiriere 340/193 din 14.11.2008, prin modalitatea vânzării directe către titularul contractului de închiriere și la prețul ce rezultă din valoarea lucrărilor executate de unitatea proprietară. A solicitat și cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, a arătat că anterior încheierii contractului de închiriere, prin Hotărârea Consiliului L. G. nr. 394/01.07.2005, s-a dispus scoaterea la vânzare a mai multor locuințe din clădirile de locuințe deținute de M. G.. În anul 2009, prin HCL nr. 123/26.03.2009, C. L. a modificat conținutul art. 7 din HCL nr. 394/2005 și a menționat că se va trece la eliberarea locuințelor nevândute și la vânzarea acestora prin licitație publică.
A susținut reclamanta că după încheierea contractului, la data de 11.12.2008, a depus la C. L. o cerere de cumpărare a imobilului. Prin HCL nr. 61/25.02.2010 C. L. G. a dispus din nou modificarea și completarea art. 7 din HCL nr. 394/01.07.2005, termenul de vânzare pentru locuințele construite conform dispozițiilor OG nr. 19/1994 prelungindu-se până la data de 31.12.2010.
A afirmat reclamanta că în privința termenului în care poate fi exercitată opțiunea de cumpărare a unei locuințe căreia îi sunt aplicabile dispozițiile Decretului Lege nr. 61/1990 nu există o limitare legală, iar orice adăugire se consideră nelegală, iar prevederile referitoare la vânzarea prin licitație publică reprezintă un adaos la lege.
A învederat reclamanta că finalitatea reglementărilor adoptate după anul 1990 în materie locativă a fost aceea de protecție a chiriașilor, prin luarea măsurilor de protecție socială constând în conferirea posibilității chiriașilor de a cumpăra locuințele pe care aceștia le ocupă.
Reclamanta a apreciat că locuinței în discuție îi sunt aplicabile dispozițiile art. 7, alin. 1, art. 26 din Legea nr. 85/1992. Astfel, prin acest act normativ și prin Decretul Lege nr. 61/1990 s-a născut pentru titularii contractelor de închiriere dreptul de a cumpăra, la cerere, locuințele construite din fondurile statului. În același . regim similar (A16, V2, V3, V5) există apartamente care s-au aflat în domeniul jud. G. și respectiv în administrarea Consiliului Județului G., iar aceste apartamente au același regim juridic.
A considerat reclamanta că în ceea ce presupune prețul la care ar urma să fie încheiat contractul, acesta este cel de deviz, întrucât prețul se calculează după norme legale, cumpărătorul alegând doar modalitatea de plată, fiind suficient ca locuința să se încadreze în situația celor prevăzute de dispozițiile Legii nr. 85/1992. În acest sens este și art. 2 din Legea nr. 85/1992 care prevede că locuințele în curs de execuție și nerepartizate nominal până la data intrării în vigoare a acestei legi pot fi vândute prin licitație publică. În ceea ce privește locuințele prevăzute la alin. 1 repartizate ori pentru care s-au încheiat contracte sau antecontracte, se pot cumpăra de beneficiarii actului de repartiție sau de titularii antecontractelor ori ai contractelor de vânzare cumpărare, fără licitație, la valoarea lucrărilor executate de unitatea proprietară.
În drept, cererea nu a fost motivată
Legal citat, pârâtul C. L. G. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat pe fond respingerea cererii ca nefondată.
În motivare a precizat că reclamanta nu se poate prevala doar de o . acte normative care o favorizează sau par a o favoriza, dimpotrivă, aceasta trebuie să aibă în vedere întregul eșafod normativ. Astfel, până la proba contrară, aceste acte administrative beneficiază de o prezumție de legalitate și produc efecte juridice, iar a afirma că toate prevederile din hotărârile Consiliului L. apar ca fiind nelegale, ca adăugând în mod nepermis la dispozițiile legale în vigoare, nu este suficient pentru a determina inaplicabilitatea acestora.
A mai arătat pârâta că interpretarea aleasă de reclamantă nu urmărește decât o îmbogățire fără justă cauză.
În drept, a invocat disp. art. 115 C.pr.civ și art. 2 din Legea nr. 85/2002.
Legal citat, pârâtul M. G. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii reclamantei.
A arătat pârâtul că reclamanta interpretează speculativ, în favoarea sa, dispoziții legale care nu îi sunt favorabile, considerând că poate cumpăra bunul la valoarea lucrărilor executate de unitatea proprietară, în condițiile art. 1 din Legea nr. 85/1992, însă reclamanta nu se încadrează în situațiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 85/1992, și prin urmare în condițiile în care locuința invocată era și este finalizată, nu se poate prevala de dispozițiile acestui articol.
A mai susținut pârâta că afirmația reclamantei că prevederile din hotărârile Consiliului L. apar ca fiind nelegale, ca adăugând în mod nepermis la lege, este una total nefondată și șicanatorie, în condițiile în care aceste hotărâri sunt în vigoare, nu au fost anulate pentru motive de nelegalitate și își produc efectele.
În drept, a invocat dispozițiile art. 115-118 C.pr.civ., Legea nr. 85/1992 și Legea nr. 244/2011.
Instanța a administrat proba cu înscrisuri, interogatoriul Consiliului L. G. și Municipiului G., precum și expertiza tehnică specialitatea evaluări imobiliare.
Prin sentința civilă nr. 5333/26.05.2014, Judecătoria G. a respins ca nefondată acțiunea, a obligat-o pe reclamantă, ca parte căzută în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.240 lei, onorariu avocat.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanta deține în chirie apartamentul nr. 10 situat în blocul V2, nr. 5, . drept este recunoscut prin contractul de închiriere nr. 340/193/14.11.2008 (f. 8-11 d.f.). La data de 11.12.2008 a depus la C. L. G. o cerere de cumpărare a imobilului (f.30 d.f.), rămasă fără răspuns.
Prin plângerea prealabilă (f.13-17 d.f.) formulată, reclamanta a solicitat din nou încheierea contractului de vânzare cumpărare pentru apartamentul închiriat. Prin adresa nr._/31.10.2011 M. G. a comunicat reclamantei că apartamentul în discuție face parte din cele 28 de apartamente transferate de către C. Județean pentru repartizare Consiliului L., conform Deciziei nr. 76/23.07.1999 (f. 235 d.f.).
Prin Hotărârea Consiliului L. nr. 351/30.09.2003 (f. 240 d.f.) s-a aprobat transformarea din „locuință socială” în „locuință”, la acea dată locuința fiindu-i atribuită numitului D. M. prin contractul de închiriere nr._/02.05.2001. La acea dată titularul contractului de închiriere era căsătorit cu reclamanta, aceasta purtând numele soțului său (f. 107 d.f.). Prin Hotărârea C. L. nr. 394/01.07.2005 (f. 252 d.f.) s-a aprobat vânzarea mai multor locuințe, printre care și apartamentul în discuție. Tot prin acest act se menționează, la art. 6, că exprimarea opțiunii de cumpărare se va face până la data de 30.09.2005. Potrivit art. 7 din acest act administrativ, pentru locuințele pentru care nu se încheie contract de vânzare cumpărare până la data de 30.10.2005, Primăria G. își rezervă dreptul de a găsi soluțiile legale pentru eliberarea locuințelor și vânzarea acestora prin licitație publică. Prin Hotărârea Consiliului L. nr. 668/22.12.2005 (f. 251 d.f.) a fost prelungit termenul prevăzut inițial pentru exprimarea opțiunii de cumpărare – 30.09.2005, până la data de 31.01.2006. Prin Hotărârea C. L. nr. 123/26.03.2009 a avut loc o nouă modificare a art. 7 din H.C.L. 394/2005, în sensul că pentru locuințele pentru care nu se încheie contract de vânzare cumpărare, până la data de 31.12.2009, Primăria Municipiului G. își rezervă dreptul de a găsi soluții pentru eliberarea locuințelor și vânzarea acestora prin licitație publică, în condițiile legii. Acest termen de vânzare a fost prelungit succesiv prin HCL nr. 61/25.02.2010 (f. 248 d.f.) până la data de 31.12.2010 și prin HCL nr. 426/ 29.09.2011 (f. 19 d.f.) până la data de 31.12.2011.
Astfel, instanța, în urma trecerii cronologice în revistă a actelor administrative, a apreciat că persoanele care dețineau în chirie imobilele menționate în anexa HCL nr. 394/01.07.2005 (f. 253 d.f.) puteau să își manifeste opțiunea de cumpărare a acestor apartamente până la data 31.01.2006, urmând ca vânzarea cumpărarea să poată fi întocmită până la data 31.12.2011. De fapt, prin această prelungire succesivă a termenului de vânzare, Consiliului L. G. a urmărit găsirea unei soluții pentru evitarea evacuării chiriașilor care ocupau aceste imobile în baza unor contracte de închiriere și care nu și-au manifestat opțiunea de cumpărare.
În ceea ce privește opțiunea de cumpărare, instanța a constatat că nici titularul inițial al contractului de închiriere, D. M., nici reclamata nu și-au exprimat opțiunea de cumpărare în termenul prevăzut de Hotărârea C. L., deși au avut suficient timp la dispoziție pentru a-și manifesta opțiunea.
Reclamanta a invocat că opțiunea de cumpărare a unei locuințe nu are o limitare legală în timp și că nu exista posibilitatea legală a valorificării locuinței ocupate prin vânzarea la licitație, aceste restricții fiind impuse în mod nelegal prin aceste Hotărâri ale Consiliului L., prin prisma argumentelor invocate, reclamanta criticând sub aspectul legalității aceste acte administrative. Instanța a reținut că nu poate proceda la o asemenea analiză din moment ce nu a fost investită cu o asemenea cerere și nu are competența materială stabilită în acest sens. S-a mai apreciat că pârâta C. L. a reținut corect situația de fapt, precizând și că actele administrative își păstrează aparența de legalitate până la pronunțarea unei hotărâri de anulare. În aprecierea temeiniciei cererii reclamantei, instanța a reținut că nu poate face abstracție de existența acestor acte, întrucât potrivit art. 49 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii și produc efecte de la data aducerii lor la cunoștință publică, iar cele individuale, de la data comunicării.
În drept, art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi.
Potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, construcțiile de locuințe finanțate din fondurile statului, în curs de execuție și nerepartizate nominal până la data intrării în vigoare a prezentei legi, care nu pot fi terminate și vândute în condițiile reglementărilor în vigoare, pot fi vândute pe apartamente, pe paliere, pe scări, pe tronsoane de clădiri sau în întregime, prin licitație publică. A.. 4 al aceluiași articol prevede că locuințele prevăzute la alin. 1, repartizate ori pentru care s-au încheiat antecontracte sau contracte de vânzare-cumpărare până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se pot cumpăra de beneficiarii actului de repartiție sau de titularii antecontractelor ori ai contractelor de vânzare-cumpărare, fără licitație, la valoarea lucrărilor executate de unitatea proprietară, în condițiile art. 1.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992 imobilul în discuție nu era în construcție, autorizația de construire fiind emisă la data de 30.06.1995 (f.63,65 d.f.), iar procesul verbal de recepție la terminarea lucrărilor a fost emis la data de 07.12.1999 (f.62 d.f.).
Din interpretarea art. 2 alin. 4 din Legea nr. 85/1992, instanța a reținut că acesta este aplicabil doar pentru locuințele care au fost repartizate sau pentru care s-au încheiat antecontracte sau contracte de vânzare cumpărare până la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, însă la data intrării în vigoare a acestui act normativ, pentru imobilul V2 de pe . eliberată nici măcar autorizația de construire, aceeași fiind și cauza pentru inexistența la acel moment a repartizărilor sau a antecontractelor/contractelor de vânzare cumpărare la data intrării în vigoare.
Rațiunea pentru care legiuitorul a introdus acest text de lege a fost pentru a veni în sprijinul persoanelor care erau chiriași la momentul intrării în vigoare a actului normativ, or reclamanta nu intră în această categorie.
A apreciat instanța de fond că pentru a putea obliga pârâta la încheierea contractului de vânzare cumpărare pentru cota parte ce aparține acesteia din imobilul respectiv, trebuie identificate normele juridice care acordă posibilitatea instanței de a obliga pârâta la încheierea unui contract de vânzare și care se suprapun speței de față.
Într-o altă ordine de idei, instanța a reținut că procedura administrativă privind atribuirea unei locuințe din fondul locativ de stat este reglementată atât de dispozițiile Legii nr. 114/1996, precum și de hotărâri ale Consiliului L. G., repartizarea locuințelor din fondul locativ de stat făcându-se potrivit dispozițiilor legale în materie locativă și în baza unor criterii de repartizare stabilite prin hotărâre a Consiliului L..
De asemenea, criteriile în baza cărora sunt repartizate locuințele sunt cele prevăzute de disp. art. 7 coroborate cu disp. art. 13 din HG nr. 1275/2000 privind aprobarea Normelor metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii locuinței nr. 114/1996, precum și de hotărârile consiliului local.
Întrucât criteriile stabilite de lege pentru repartizarea unei locuințe din fondul locativ de stat sunt aceleași pentru toate persoanele îndreptățite, inclusiv pentru reclamantă, instanța a apreciat că nu poate fi obligat pârâtul să nesocotească ordinea stabilită și să acorde prioritate la repartizare anumitor persoane în detrimentul altora, deoarece ar acorda avantaje reclamantei în detrimentul altora.
De asemenea, instanța a apreciat că, potrivit art. 480 C.civ. de la 1864, pârâtul are un drept exclusiv de dispoziție asupra bunurilor proprietatea sa, astfel încât nu i se pot impune de către nicio persoană condițiile de exercitare concrete cu privire la acest drept și nici nu poate fi obligat să vândă un bun în anumite condiții impuse. A obliga pârâta să vândă partea din imobil pe care o are în proprietate înseamnă a nesocoti prerogativele prevăzute și conferite de lege proprietarului, printre care și acela de a hotărî cu privire la soarta bunului, doar o prevedere legală putând constitui temeiul unei ingerințe în exercitarea dreptului de proprietate al pârâtei, or în cauză instanța a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. 4 din Legea nr. 85/1992.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta P. V., solicitând modificarea ei în tot, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Recurenta a redat situația de fapt și soluția primei instanțe, apreciind că prima instanță a dat o greșită interpretare conținutului Hotărârilor de Consiliu L. privind prelungirea termenului de opțiune a dreptului de a cumpăra și nu a determinat corect faptul că recurenta și-a exercitat dreptul de opțiune în termen (prima cerere din 2005).
A invocat recurenta că prima instanță a reținut greșit situația de fapt, din actele dosarului rezultând că CL G. a dispus succesiv prelungirea termenului inițial pentru manifestarea opțiunii de cumpărare a imobilelor, iar ea a formulat mai multe cereri de cumpărare a imobilului (nr._/ 06.10.2005, nr._/11.12.2008, aprobată prin adresa nr._/03.02.2009 de Primarul Mun. G. prin care s-a trimis acordul către Loconfort SA, plângere prealabilă administrativă adresată Consiliului L. în anul 2011).
S-a mai învederat că prin adeverința nr. 6163/11.02.2009, Primăria Mun. G. a recunoscut dreptul recurentei de a dobândi imobilul.
Recurenta a învederat și că temeiul legal al vânzării-cumpărării a fost reținut greșit de instanța de judecată, prin HCL prevăzându-se expres că vânzarea se va realiza în baza art. 6 alin.2 din Decretul-Lege nr. 61/1990, iar instanța a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 85/1992 și ale Decretului-Lege nr. 61/1990, dincolo de încadrarea făcută imobilelor de proprietarul acestora.
A mai arătat recurenta că instanța de fond a procedat la o greșită aplicare a regimului juridic pentru apartamentul în discuție, arătând că sunt aplicabile dispozițiile Legii locuinței nr. 114/1996, deși CL G. a menționat că apartamentul se încadrează la dispozițiile Decretului-Lege nr. 61/1990, precum și că interpretarea dispozițiilor legale dată de recurentă în cererea de chemare în judecată nu este contrară temeiurilor de drept invocate de C. L..
A învederat că OG nr. 19/1994, menționat în HCL nr. 425/2011, se arată că pentru finalizarea acesteia se vor folosi sume de bani provenite din resursele realizate din valorificarea, în condițiile Legii nr. 85/1992, locuințelor ce se vor vinde, aceste sume determinând și regimul juridic pentru construcțiile edificate cu ajutorul acestora.
Recurenta a apreciat că din adresa nr._/03.02.2009 rezultă că proprietarul apartamentului în discuție și-a exprimat dreptul exclusiv de dispoziție prevăzut de art. 480 Cod civil, de a vinde, motiv pentru care instanța de judecată nu ar mai fi trebuit să analizeze dacă există sau nu o obligație de a vinde, ci ar fi trebuit să determine prețul la care urma a se perfecta vânzarea-cumpărarea.
Intimatul C. L. G. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.
A arătat că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile Legii nr. 85/1992, iar la data intrării în vigoare a legii, imobilul în discuție nu era în construcție, art. 2 alin.4 nefiind astfel aplicabil. A învederat intimatul că instanța de fond s-a raliat poziției exprimate de ICCJ prin decizia nr. 3/2013, pronunțată în recurs în interesul legii.
A opinat intimatul că recurenta invocă în recurs elemente noi, precum recunoașterea dreptului de a dobândi apartamentul în temeiul adeverinței nr. 6163/11.02.2009, deși obiectul acțiunii era înfrângerea opoziției pârâților în sensul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Intimatul a învederat că reclamanta a indicat ca temei de drept al acțiunii sale Legea nr. 85/1992, care nu este aplicabilă imobilului în litigiu, nemaiputându-l modifica în recurs, după cum nu poate modifica nici obiectul cererii, care era pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de vânzare-cumpărare, acțiune în realizare, iar în recurs se invocă o acțiune în constatare, pretinzându-se să se constate că acordul de voințe s-a realizat la 03.02.2009.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței civile nr. 5333/26.05.2014, pronunțate de Judecătoria G., Tribunalul constată că hotărârea atacată este dată, potrivit legii, fără drept de apel (este definitivă), astfel încât, conform art. 3041 C.pr.civ., poate examina cauza sub toate aspectele, nefiind strict limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 C.pr.civ.
Analizând motivele de recurs invocate de reclamanta P. V., instanța de recurs constată că acestea sunt nefondate.
Astfel, obiectul acțiunii, cu care a fost învestită instanța de fond prin cererea de chemare în judecată, este pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate intervenită vânzarea-cumpărarea având ca obiect apartamentul situat în mun. G., ., ., apartament ce este deținut de reclamantă în temeiul contractului de închiriere nr. 340/193 din 14.11.2008, prin modalitatea vânzării directe către titularul contractului de închiriere, la prețul ce rezultă din valoarea lucrărilor executate de unitatea proprietară. Reclamanta a apreciat că locuinței în discuție îi sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. 1, precum și ale art. 26 din Legea nr. 85/1992.
În analiza cererii reclamantei se impune a se analiza cu prioritate dacă apartamentului în discuție îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 85/1992. Astfel, instanța de recurs reține că titularul dreptului de proprietate cu privire la imobil nu ar putea determina regimul juridic al acestuia cu ignorarea prevederilor legale ce îi sunt aplicabile.
În drept, potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi.
Potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, construcțiile de locuințe finanțate din fondurile statului, în curs de execuție și nerepartizate nominal până la data intrării în vigoare a prezentei legi, care nu pot fi terminate și vândute în condițiile reglementărilor în vigoare, pot fi vândute pe apartamente, pe paliere, pe scări, pe tronsoane de clădiri sau în întregime, prin licitație publică. A.. 4 al aceluiași articol prevede că locuințele prevăzute la alin. 1, repartizate ori pentru care s-au încheiat antecontracte sau contracte de vânzare-cumpărare până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se pot cumpăra de beneficiarii actului de repartiție sau de titularii antecontractelor ori ai contractelor de vânzare-cumpărare, fără licitație, la valoarea lucrărilor executate de unitatea proprietară, în condițiile art. 1.
Prin urmare, obligația de a vinde intervine însă doar atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: locuințele să fie construite din fondurile statului sau ale unităților economice ori bugetare de stat până la . legii, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare, locuințele să nu facă parte din categoria celor exceptate de lege.
Or, la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, imobilul în litigiu nu era în construcție, autorizația de construire fiind emisă la data de 30.06.1995 (f.63, 65 d.f.), iar procesul verbal de recepție la terminarea lucrărilor a fost emis la data de 07.12.1999 (f. 62 d.f.).
Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de fond din interpretarea art. 2 alin. 4 din Legea nr. 85/1992 că acesta este aplicabil doar pentru locuințele care au fost repartizate sau pentru care s-au încheiat antecontracte sau contracte de vânzare-cumpărare până la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, ceea ce nu se întâmplase în speța dedusă judecății, acțiunea fiind în consecință, în mod corect, respinsă ca nefondată, cât timp imobilul nu putea fi înstrăinat în condițiile Legii nr. 85/1992.
Examinând prezenta cauză prin prisma aspectelor enumerate mai sus, ținând seama de principiul disponibilității, de prevederile art. 316 raportat la art. 294 alin.1 C.pr.civ., Tribunalul constată că nu se impune analiza celorlalte motive de recurs, că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, care nu se impune a fi reformată, astfel încât recursul urmează a fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin.1 C.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de către recurenta P. V., domiciliată în G., ., ., în contradictoriu cu intimații M. G., cu sediul în G., ., C. L. G., cu sediul procesual ales la Cabinet av. D. și Asociații în G., ., ., împotriva sentinței civile nr. 5333/26.05.2014 pronunțată de Judecătoria G. în dosarul nr._, având ca obiect hotărâre care sa tina loc de act autentic.
Ia act că intimatul C. L. G. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 10 Martie 2015.
Președinte, D. G. N. | Judecător, A. F. | Judecător, N. D. B. |
Grefier, A. P. |
Red. D.G.N./14.05.2015
Tehn. P.A./2 ex. /15.05.2015
Fond: A. T.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 113/2015. Tribunalul GALAŢI | Pretenţii. Sentința nr. 315/2015. Tribunalul GALAŢI → |
|---|
