Validare poprire. Decizia nr. 1041/2015. Tribunalul GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1041/2015 pronunțată de Tribunalul GALAŢI la data de 14-12-2015 în dosarul nr. 1041/2015
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal nr. 2949
ROMÂNIA
TRIBUNALUL G.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1041
Ședința publică din data de 14.12.2015
Completul constituit din:
Președinte: R. D.
Judecător: R. G. F.
Grefier: V. M. O.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelurilor declarate de apelantul – debitor ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE G. și apelantul – terț poprit ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU în contradictoriu cu intimatul – creditor H. M. și intimatul petent B.E.J. C. C., împotriva sentinței civile nr. 6567/26.06.2015 pronunțată de Judecătoria G. în dosarul nr._, având ca obiect „validare poprire”.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 07.12.2015, fiind consemnate în încheierea din aceeași zi, care face parte integrantă din prezenta, când instanța având nevoie de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea la data de 14.12.2015.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei G., la data de 19.01.2015, sub dosar nr._ , B. C. C. a formulat cerere de validare a popririi, înființată în dosarul de executare nr. 135/2014, în contradictoriu cu debitoarea ANAF-DGRFP G. – ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE G., și a terțului poprit ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, în vederea asigurării posibilității de recuperare a creanței, în sumă de 4.046,36 lei, reprezentând taxă de poluare și accesorii.
În motivarea cererii, a arătat, în esență, că a fost emisă adresa de poprire, pentru suma de 4.046,36 lei, către terțul poprit ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
A mai învederat petentul că terțul poprit, prin adresă, a comunicat faptul că nu poate onora poprirea, motivat de faptul că art. XV din OUG nr.8/2014, publicată în Monitorul Oficial la data de 28.02.2014, dispune în alin.(1), (4) și (7) suspendarea executărilor silite și achitarea sumelor de bani în mod eșalonat pe o perioadă de 5 ani, prin plata în fiecare an a 20% din valoarea acestora.
Totodată, petentul a susținut că art. XV OUG nr.8/2014 nu este aplicabil deoarece este înlăturat de legislația europeană și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ce sunt prioritare.
În opinia părții, potrivit jurisprudenței CEDO (Ruianu c Romania, Pini sa c Romania, S. c Romania, V I. c Romania, S. P. c Romania), statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârile judecătorești de condamnare a lor, termenul rezonabil prev. de art.6 din Convenție, fiind aplicabil și în faza executării silite, iar refuzul de a aloca sume necesare plății, când statul are calitatea de debitor, constituie o atingere adusă art.1 din Protocolul nr.I la Convenție.
De asemenea, a pretinde creditorului, pentru realizarea creanței sale, îndeplinirea unei noi proceduri, formularea unor noi cereri sau acțiuni, ulterioare pronunțării hotărârii instanței de judecată în mod definitiv și irevocabil, dar anterioare executării silite, reprezintă o sarcină oneroasă pentru partea care deja a stabilit dreptul său pe cale judecătorească.
S-a mai arătat că potrivit Hotărârii din 18.04.2013 a CJUE în cauza 565/11 sunt discriminatorii prevederile similare analizate în cauza supusă instanței europene, deoarece este înlăturată egalitatea de tratament. Egalitatea de tratament presupune că, un creditor, al unei creanțe asupra statului, trebuie să beneficieze de aceleași proceduri și dispoziții legale, precum cele de care beneficiază AJFP în raporturile în care are calitatea de debitor.
În dovedire, s-a solicitat proba cu înscrisuri.
În drept, cerere a fost întemeiată pe 780 și urm. Cod proc. civ., art.6 din Convenția Europeană a drepturilor Omului, art.1 din Protocolul nr.I CEDO, art.11 și 20 din Constituție.
S-au solicitat cheltuieli de judecată.
S-a solicitat judecare cauzei în lipsă, conform art.411 alin.(1) pct.2 teza a II-a Cod proc. civ.
Cererea a fost legal timbrată cu suma de 20 lei, potrivit art. 27 din OUG nr.80/2013.
Legal citată, debitoarea ANAF-DGRFP- ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE G., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de validare deoarece executorul judecătoresc și creditorii nu au luat în considerare art.XV din OUG nr.8/26.02.2014 potrivit cărora executările silite se suspendă de drept iar plata creanțelor creditorilor se face eșalonat pe o perioadă de 5 ani.
În acest sens, debitoarea a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.
S-a învederat că potrivit Hotărârii CUNEJ nr.74/05.12.2014 se recomandă executorilor judecătorești să se țină cont de procedura specială a debitorului, impusă prin OUG nr.8/26.02.2014.
În drept întâmpinarea a fost întemeiată pe art.205 Cod proc. civ. și OUG nr.8/2014.
Terțul poprit ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii motivat de faptul că în cauză sunt aplicabile prevederile art. XV din OUG 8/2014 care susoendă de drept orice procedură de executare silită.
De asemenea, debitoarea ANAF-DGRFP- ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE G. a mai invocat excepția tardivității formulării cererii.
Prin sentința civilă nr. 6567/26.06.2015, Judecătoria G. a respins excepția tardivității și admis cererea de validare a popririi, dispunând validarea popririi înființate în dosarul de executare nr. nr. 135/2014 al B. C. C. și obligănd terțul poprit ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU să rețină din sumele datorate debitoarei ANAF – DGRFP G. – ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE G., suma de 4.029,16 lei și să achite sumele, consemnând sumele poprite pe seama B.E.J. C. C.. Totodată a obligat debitoarea și terțul poprit la plata către creditor a sumei de 516 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele:
În fapt, prin Sentința civilă nr. 1034/29.03.2013, pronunțată de Tribunalul G. – Secția C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._/121/2011, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1979/20.02.2014, pronunțată de Curtea de Apel G. - Secția C. Administrativ și Fiscal (f. 56-60), pârâta A.J.F.P. G. a fost obligată la plata sumei de 2.637 lei reprezentând taxă poluare, actualizată cu rata dobânzii legale calculată de la data de 13.10.2011 până la achitare și 39,30 lei cheltuieli de judecată, către reclamantul H. M..
Prin Încheierea nr. 135/05.06.2014, B. C. C. a admis cererea de executare formulată de creditorul H. M. și a deschis dosarul de executare nr. 135/2014 (f. 61), executarea silită fiind încuviințată de Judecătoria G. prin Încheierea nr. 3241/23.06.2014, pronunțată în dosarul nr._/233/2014 (f. 64).
La data de 23.07.2014, B.E.J. C. C. a emis Încheierea nr. 135/2014 prin care a stabilit cheltuieli de executare în sumă de 1.352,86 lei, Somația de plată pentru suma de 4.029,16 lei reprezentând 2.676,30 lei debit și 1.352,86 lei cheltuieli de executare și a emis adresă de înființare a popririi, adresă comunicată terțului poprit la data de 28.07.2014 (f.66, 77,71).
La data de 09.12.1014, executorul a reiterat adresa de înființare a popririi către terțul poprit, adresa fiind comunicată terțului la data de 11.12.2014 (f. 74-75).
Prin adresa nr. 4485/30.12.2014 (f. 76-77), terțul poprit Administrația F. pentru Mediu a comunicat executorului faptul că nu poate onora poprirea deoarece, potrivit art. XV din OUG nr. 8/2014, orice executare este suspendată de drept iar plata creanțelor se face o perioadă de 5 ani, în cuantum de 20% pentru fiecare an.
În drept, potrivit art. 248 alin. 1 C.proc.civ., instanța a analizat mai întâi excepția tardivității cererii de validare poprire.
Conform art.789 C.pro.civ., dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen de cel mult o lună de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi.
În cauză, prin ultima adresă de înființare a popririi din data de 09.12.2014, executorul a pus în vedere terțului poprit să consemneze sumele de bani datorate debitoarei în termen de 5 zile de la primirea popririi, adresa fiind comunicată terțului poprit la data de 11.12.2014.
Deci termenul de 5 zile în care terțul poprit era obligat să de curs cererii executorului judecătoresc s-a împlinit la data de 17.12.2014, în baza art. 181 alin. 1 pct. 2 C.proc.civ.
Termenul de o lună în care trebuia solicitată validarea popririi a început să curgă la data de 17.12.2014 și s-a împlinit la data de 17.01.2015, în baza art. 181 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ., zi de sâmbătă, nelucrătoare, astfel încât s-a prelungit până luni, 19.01.2015, conform art. 181 alin. 2 C.proc.civ., zi în care cererea de validare poprire a fost înregistrată la Registratura Judecătoriei G., astfel încât excepția tardivității a fost respinsă.
Cu privire la fondul cauzei, analizând cererea de validare a popririi, instanța de fond a constatat că terțul poprit Administrația F. pentru Mediu a refuzat liberarea sumelor datorate către debitoarea ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE G..
Instanța de fond a reținut că, deși nu se neagă puterea executorie a titlurilor deținute de creditori, sumele de bani datorate, în temeiul acestor titluri, nu au fost eliberate creditorilor deoarece au intervenit dispozițiile legale prevăzute de art. XV din OUG nr.8/2014, urmând ca sumele de bani să fie restituite eșalonat, pe o perioadă de 5 ani, în cuantum de 20%.
Instanța de fond a analizat concordanța, în circumstanțele concrete ale cauzei, a dispozițiilor legale menționate cu prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 martie 2005, în cauza Ș. c. României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1048 din 25.11.2005, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești.
Prin această hotărâre, Curtea a statuat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin.(1) din Convenție iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți (par. 23-25).
Totodată, Curtea a reținut că dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6, de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești, își pierd orice rațiune de a fi.
S-a mai reținut că nu este oportun să se ceară unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
În aceeași cauză Curtea a constatat și încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție prin refuzul autorităților de a plăti despăgubirile recunoscute în favoarea reclamantei printr-o hotărâre judecătorească.
De asemenea, în Hotarârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 29 iulie 2008, în Cauza T. impotriva României, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 386 din 9 iunie 2009, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecatorești.
Curtea a conchis ca statul nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătorească în cauză, constatându-se astfel o încălcare a art.6 paragraful 1 din Conventie.
Pe de altă parte, prin Hotărârea Secției a II-a a Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 octombrie 2001, definitivă la 25 iunie 2002, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, Curtea a stabilit că "în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 [al Protocolului nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale].
Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie, deci, prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile".
De asemenea, în cauza Bourdov c. Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească.
Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului.
În concret, instanța de fond a reținut că obligația de plată față de creditorul din prezenta cauză îi era cunoscută debitorului și terțului poprit câtă vreme aceasta a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească într-un proces în care debitorul și terțul au fost parte și care a fost a părților.
În ciuda acestei situații și a faptului că hotărârea judecătorească ce constituie titlul executoriu a rămas irevocabilă, deci executorie, la data introducerii prezentei acțiuni, terțul poprit și debitorul nu achitaseră încă datoria avută față de creditor.
Așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de fond a reținut faptul că statul și instituțiile publice au obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească, prin care au fost condamnați în calitate de debitori.
Totodată, instanța de fond a reținut că dispozițiile derogatorii ale OUG nr. 8/2014 favorizează statul în raporturile de drept privat, deși statul ar trebui să se afle pe poziții de egalitate cu orice persoană fizică sau juridică care, în calitate de debitor al unei obligații, nu ar putea invoca niciodată lipsa fondurilor, putând fi urmărită asupra tuturor bunurilor sale până la satisfacerea creanței.
Cu toate acestea, instanța a admis totuși că Statul beneficiază de o marjă de apreciere care i-ar fi permis, o anumită perioadă de timp, să amâne executarea obligațiilor ce-i incumbă în considerarea unor situații speciale.
Totuși, în cauza concretă, perioada nu poate fi luată în considerare iar termenele de plată sunt incerte și fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite.
Analizând art. XV din OUG nr.8/2014, demersurile pe care Statul trebuie să le îndeplinească nu sunt stabilite, creând dubiul alegerii lor la întâmplare, întrunind pe deplin condițiile arbitrariului și imprevizibilității, menționate în Hotărârea Saggio c. Italiei, ce au aplicabilitate mutatis mutandis în cauza de față.
Astfel, instanța de fond a reținut că toate titlurile executorii emise până la data de 31 decembrie 2015 sunt suspendate de drept în privința executării lor, fie benevol, fie silit, potrivit alin.(4), cel puțin până la data de 31.12.2015, deși titlurile executorii emană de la puterea judecătorească și sunt executorii, fără a fi necesară nicio o altă procedură ulterioară.
Prin art. XV din OUG nr.8/2014 nu se prevede, în concret, metoda de stabilire a duratei de 5 ani, în care în fiecare an se va restitui suma de 20% din valoarea creanței.
Titlurile executorii se supun, pe cale de consecință și Ordinului nr._ potrivit căruia creditorul, deși deține o hotărâre judecătorească, titlu executoriu, este nevoit să facă o cerere către autoritatea administrativă și, în temeiul acestei cereri, va primi o decizie de impunere sau o decizie de restituire, după caz, potrivit Anexa nr. I la Ordin.
În baza hotărârii autorității administrative se va stabili și durata de 5 ani în care se vor restitui cei 20% din creanță. Fără a exista o prevedere concretă, rezultă că primul an de la care începe restituirea este lăsat la latitudinea autorității administrative, potrivit Ordinului Ministerului căruia i se supune și care poate fi modificat de către acesta din urmă.
Instanța de fond a mai reținut că art. XV din OUG nr.8/2014 prevede și durata de 5 ani, care prin sine este o durată lungă de timp, încadrându-se ca termen juridic, potrivit dispozițiilor legale bugetare unui termen mediu spre lung. Așadar, în opinia instanței, simpla durată mare a termenului, fără a fi justificată ar fi fost suficientă pentru a constata încălcarea jurisprudenței CEDO.
Instanța de fond a mai constatat că se impune restituirea sumei de 20% din creanță pe o perioadă de 1 (un) an, urmând ca în următorul an calendaristic (sau în următorul an în care se face noua achitare) să se achite o nouă tranșă de 20% din creanță, deși taxa a fost achitată integral. Are loc astfel ”sfărâmarea” în componente foarte mici a creanței, făcând-o indezirabilă. Pe de altă parte, câtimea însăși de 20% este acordată pe o perioadă mare de timp 1 (un) an calendaristic, creditorul fiind lipsit de beneficiul său, deși a fost și anterior lipsit, potrivit procedurilor legale de recuperare a sumei.
Instanța de fond a mai reținut și că Preambulul OUG nr.8/2014 referitor la măsurile din art. XV, potrivit căruia „luând în considerare dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect acordarea contravalorii taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, având în vedere influența negativă pe care o are executarea silită a titlurilor executorii, în condițiile dreptului comun, atât asupra bugetului Administrației F. pentru Mediu, cât și asupra bugetului general consolidat, având în atenție necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate contravalorile taxei pe poluare pentru autovehicule și taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
Întrucât lipsa acestor prevederi ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și, în mod implicit, atât nerespectarea angajamentelor interne asumate de Administrația F. pentru Mediu, cât și neîndeplinirea obligațiilor, în domeniul protecției mediului, pe care România le are în calitate de stat membru al Uniunii Europene”, prin care s-au arăta rațiunile instituirii măsurilor, nu conține elemente convingătoare, precum sunt cele impuse prin jurisprudența CEDO, existând numai referiri generale.
Astfel, s-a evitat precizarea rațiunii pentru care s-a adoptat un termen de 5 ani și nu un termen mai scurt, deși legea bugetară previzionează numai pe o durată de 1 an, de ce acest termen trebuie să curgă dintr-un moment aleatoriu, precum este introducerea cererii de către contribuabil, care este motivul pentru care creanța este împărțită în câtimi mici de 20%, și împrejurările care să justifice ca o câtime redusă de 20% să fie restituită pentru o perioadă de 1 an, precum și motivul pentru care nu s-a prevăzut o minimă procedură de restituire, lăsându-se aceasta din urmă, la completa latitudine a unui minister de resort.
Mai mult, instanța de fond a apreciat că nu există nicio garanție că la împlinirea termenului de plată Statul nu va hotărî din nou prelungirea termenului sau diminuarea procentului, printr-un procedeu identic cu cel urmat la suspendarea executării prin ordonanță.
În concluzie, instanța de fond a reținut că, prin aplicarea OUG nr. 8/2014 - care prevede un regim diferențiat de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori și care stabilește în mod unilateral termene și condiții de plată ale creanțelor, fără acordul creditorilor și cu obligația acestora de a relua o procedură administrativă, deși dețin titluri executorii, în prezenta cauză se încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, al principiului egalității armelor în proces cât și sub aspectul nerespectării marjei de apreciere cu privire la stabilirea limitelor dreptului de proprietate asupra creanței al creditorilor.
Așadar, suntem în prezența unui conflict între aplicarea Ordonanței de Guvern ce prevede eșalonări în achitarea unor creanțe, constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile și aplicarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel cum a fost interpretată prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care se soluționează în favoarea acestora din urmă, instanța fiind obligată să aplice prioritar dispozițiile Convenției în conformitate cu dispozițiile art.11 alin.(1) și art.20 din Constituția României.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel debitoarea AJFP G. și terțul poprit Agenția F. pentru Mediu.
În apelul său, debitoarea AJFP G. a solicitat modificarea sentinței, în sensul respingerii cererii de validare a popririi ca nefondată.
A apreciat că sentința este nelegală deoarece cu simpla motivare că în practica CEDO s-a statuat că reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unor proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza unor dificultăți financiare ale statului, prima instanța a dispus validarea popririi cu ignorarea faptului că procedura CEDO este numai împotriva statului, singurul care este obligat la despăgubiri, însă o instituție a statutului nu poate fi obligată în dreptul intern decât strict potrivit legii.
A invocat că prima instanță a omis că mecanismul de control instituit de Convenția Europeană are caracter subsidiar, ceea ce presupune ca drepturile și libertățile garantate de Convenție să fie mai întâi protejate prin dreptul intern și aplicate de autoritățile naționale.
A mai învederat că prima instanță nu a luat în considerare că prin OUG nr. 8/2014 au fost reglementate termenele de plată a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, dobânzile calculate până la data plății integrale și cheltuielile de judecată, precum și alte sume stabilite de instanțele judecătorești, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2015, în sensul că se vor realiza pe parcursul a 5 ani calendaristici, prin plata în fiecare an a 20% din valoarea acestora.
A arătat că în mod greșit a apreciat prima instanță că sunt aplicabile dispozițiile Hotărârii CEDO din 24.03.2005, întrucât AJFP G. nu refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, nici nu întârzie în a o executa, ci doar aplică legea în vigoare.
A apreciat că prin soluția pronunțată instanța s-a erijat în Curte Constituțională, apreciind ca fiind nelegală OUG nr. 8/2014, deși aceasta nu a fost declarată neconstituțională până în prezent, ceea ce reprezintă în opinia apelantei o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.
A opinat că a invoca excepția de nelegalitate a OUG nr. 8/2014 ar fi inadmisibil în opinia apelantei, deoarece art. 4 alin.1 din Legea nr. 554/2004 prevăd că excepția poate avea ca obiect doar actele administrative cu caracter individual, nu și pe cele cu caracter normativ.
În apelul declarat, terțul poprit Agenția F. pentru Mediu, a solicitat anularea sentinței, modificarea în tot a soluției primei instanțe, în sensul respingerii cererii de validare a popririi ca netemeinică și nelegală.
În motivarea apelului, apelanta a apreciat că prima instanță a pronunțat o sentință prin care și-a depășit competențele, sancționând ca neconformă cu dreptul comunitar OUG nr. 8/2014, fără a ține cont că acest act normativ este în vigoare și că există o procedură specială de contestare la nivel național care nu a fost declanșată.
A arătat că demersul creditorului este argumentat printr-o pretinsă neconformitate a OUG nr. 8/2014 cu normativele europene, implicit printr-o pretinsă neconstituționalitate a acesteia, iar instanța de fond deși judeca în materie de executare, a sfârșit prin a-și aroga competențe specifice instanțelor de contencios administrativ, ce excede cadrului procesual. Apelanta a făcut referire la art. 1 alin.7 și art. 9 alin.1 din Legea nr. 554/2004.
A mai invocat apelanta că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit legea, reținând eronat că terțul poprit a refuzat să elibereze sumele datorate sau că în speță este vorba despre o persoană care ar fi obținut o creanță contra statului și ar fi obligată să recurgă la executare silită. A invocat prevederile art. XV din OUG nr. 8/2014, arătând ca textul de lege nu prevede ca sumele nu vor fi restituite, ci o garanție se prevede modalitatea de restituire, fără a fi obligatorie procedura executării silite, ci din contra, orice procedura de executare silita este suspendata. A arătat ca reținerile primei instanțe sunt contrare spiritului legii.
Apelanta a arătat că eronat a reținut instanța ca nu exista o procedura concreta de restituire, ca termenele ar fi incerte sau ca statul ar fi favorizat, deoarece in completarea art. XV alin. 6 din OUG nr. 8/2014 a fost emis Ordinul nr._ prin care s-a aprobat Procedura de efectuare a plății sumelor prevăzute prin hotărâri judecatoresti, pe care a redat-o in extenso.
Apelanta a mai invederat ca dispozitiile dreptului intern nu sunt contrare dispozitiilor art. 6 din CEDO, chiar instanta europeana recunoscand ca statele au o mare libertate in alegerea mijloacelor proprii pentru a permite sistemului lor judiciar sa raspunda exigentelor art. 6 (cauza Ashingdane c. Regatul Unit, 28 mai 1985), cat timp limitarile nu ating insasi substanta dreptului. Or, in cauza se urmareste un scop legitim (asigurarea stabilitatii economice a tarii) si pastreaza un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele folosite si obiectivul avut in vedere (executarea esalonata).
În drept au fost invocate prevederile art. 466 C.proc.civ.
Legal citat, intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat suspendarea judecății cauzei motivat de faptul că Tribunalul T. a formulat cerere de decizie preliminară la CJUE.
Prin întâmpinare, a precizat intimatul că în mod corect a constatat instanța de fond conflictul dintre OUG 8/2014 și dreptul comunitar și practica CEDO.
La termenul din 07.12.2015, instanța a respins cererea de suspendare a judecării apelurilor și a rămas în pronunțare pe fondul apelurilor.
Tribunalul, având in vedere ca exista puncte comune intre apelurile declarate in cauza, dar si confuzii ale tuturor partilor in legatura cu normele de drept aplicate in cauza de prima instanta, constată că se impune analizarea impreuna a ambelor apeluri, precum si efectuarea următoarelor clarificări cu privire la obiectul litigiului și la normele pe care prima instanță le-a reținut incidente cauzei:
Tribunalul constată că apelul este fondat pentru cele ce se vor arăta:
Obiectul litigiului dedus judecății primei instanțe este validarea popririi înființate în dosarul de executare nr. 155/2014, al B. C. C..
Dosarul de executare menționat vizează executarea silită în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1034/29.03.2013, pronunțată de Tribunalul G. în dosarul nr._/121/2011, prin care AFP G. a fost obligată să restituie creditorului din prezenta cauză suma de 2637 lei încasată cu titlu de taxă de poluare, actualizată cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii pana la rambursarea efectiva a sumei. Pentru a decide astfel, instanța a reținut, în temeiul jurisprudenței CJUE în cauza Simmenthal (1976) că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare, în mod direct, dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei alte proceduri constituționale, precum și că potrivit legislației comunitare, interpretate de CJUE în cauza în cauza C – 402/09 T., sumele plătite nu sunt datorate, astfel încât ele trebuie restituite.
Prin urmare, litigiul dedus judecății presupune rezolvarea unui incident apărut în cursul executării silite, iar instanța a admis cererea de validare a popririi, reținând că prin aplicarea art. XV din OUG nr. 8/2014 în prezenta cauză se încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, al principiului egalității armelor în proces, cât și sub aspectul nerespectării marjei de apreciere cu privire la stabilirea limitelor dreptului de proprietate asupra creanței.
În primul rând, instanța de apel constată că, pronunțând această soluție, prima instanță nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, așa cum a susținut apelantul AJPF G..
Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești presupune ca instanța de judecată să înfrângă principiul separației puterilor în stat, realizând o imixtiune a instanței de judecată în sfera de activitate a puterii legislative sau executive, așa cum a fost consacrată prin Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care au atributele unor acte aparținând altei autorități constituite de stat, ceea ce nu s-a realizat în speță.
Încălcarea de către instanță a principiului separației puterilor în stat și imixtiunea ei în atribuțiile puterii legislative sau executive s-ar putea realiza în cu totul alte modalități decât prin examinarea priorității reglementărilor europene și compatibilității normelor interne cu acestea, cum s-a procedat în speță.
În al doilea rând, prima instanță nu a încălcat atribuțiile Curții Constituționale, după cum a susținut apelantul AJPF G., deoarece nu s-a pronunțat cu privire la constituționalitatea art. XV din OUG nr. 8/2014.
În al treilea rând, prima instanță nu a încălcat competența materială a instanței de contencios administrativ, după cum a susținut apelantul AJPF G., deoarece nu s-a pronunțat cu privire la legalitatea art. XV din OUG nr. 8/2014, în condițiile Legii nr. 554/2004.
Tribunalul constată că prima instanță a apreciat cu privire la convenționalitatea art. XV din OUG nr. 8/2014, respectiv a analizat dacă prevederile acestuia sunt conforme cu dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție.
Procedând astfel instanța a aplicat dispozițiile art.11 alin.(1) și art. 20 din Constituția României, neputându-se reține susținerile apelantei AJFP G. conform cărora procedura CEDO este numai împotriva statului, singurul care este obligat la despăgubiri, iar o instituție a statutului nu poate fi obligată în dreptul intern decât strict potrivit legii.
Tocmai pentru a nu se ajunge la condamnarea statului pentru încălcările drepturilor și libertăților prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de protocoalele încheiate la aceasta, se impune ca acestea să fie protejate mai întâi prin dreptul intern și aplicate de autoritățile naționale, după cum a afirmat chiar apelanta când a susținut că mecanismul de control instituit de Convenția Europeană are caracter subsidiar.
Într-adevăr, art. 13 din Convenție impune statelor contractante o obligație pozitivă ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației interne, a unui recurs care să permită înlăturarea eventualelor încălcări aduse dispozițiilor Convenției, efectivitatea acestuia constând în aceea că abilitează instanța națională competentă să examineze conținutul plângerii întemeiate pe o dispoziție a Convenției și să ofere o reparație adecvată. Absența unui asemenea recurs în dreptul intern constituie în opinia instanței europene o încălcare a acestei obligații și deci a prevederilor Convenției.
Astfel, consacrând expres caracterul subsidiar al sistemului european de protecție, art. 13 din Convenție enunță explicit obligația statelor părți de a apăra drepturile omului, în primul rând, în propria lor ordine juridică, stabilind astfel în favoarea justițiabililor o garanție suplimentară de recunoaștere efectivă a acestor drepturi (jurisprudența Curții, cauza A. c. Turciei, hotărâre din 25 septembrie 1997, cauza Kaya c. Turciei, hotărâre din 19 februarie 1998, cauza Z și alții c. Regatului Unit, hotărâre din 10 mai 2001).
Judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. 2 din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene a Drepturilor Omului). Totodată, judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor (mutandis mutandi, E. c. Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, E. P. c. României, nr. 2, Hotărârea din 26 aprilie 2007).
Analizând criticile apelantei cu privire la reținerea de către prima instanță că dispozitiile dreptului intern sunt contrare dispozitiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel reține că potrivit art. XV alin.1 din OUG nr. 8/2014, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, dobânzile calculate până la data plății integrale și cheltuielile de judecată, precum și alte sume stabilite de instanțele judecătorești, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2015, se va realiza pe parcursul a 5 ani calendaristici, prin plata în fiecare an a 20% din valoarea acestora.
Potrivit alin. 4 al aceluiași articol, în cursul termenului prevăzut la alin. 1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de instanțele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenție. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condițiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut și încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, Hotărârea din 7 mai 2002).
Obligația de a pune în executare hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești interne a fost analizată cu o exigență sporită în cazul în care debitor al obligațiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuși, prin instituțiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar și o . hotărâri pronunțate împotriva României: S. – Hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici – Hotărârea din 20 decembrie 2007, O. – Hotărârea din 29 iulie 2008, T. – Hotărârea din 29 iulie 2008, N. – Hotărârea din 21 aprilie 2009).
Totuși, în jurisprudența mai recentă, Curtea a reținut că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar pot fi considerate ca urmărind un scop legitim (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele M. și S. c. României din 6 decembrie 2011, Sulcs c. Letoniei din 6 decembrie 2011 și Panfile c. României din 20 martie 2012).
Și mai recent, prin decizia de inadmisibilitate a Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012, pronunțată în cauza D. și alții c. României (cererea nr._/08), au fost respinse plângerile formulate de trei magistrați români, prin care aceștia invocau plata cu întârziere de către Statul Român a drepturilor lor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești interne. Curtea Europeană a apreciat că nu a existat o încălcare a art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, cât timp a fost păstrat un echilibru intre interesele particulare aflate în joc și interesul general, eșalonarea de către debitor a plăților, conform O.U.G. nr. 71/2009 și O.U.G. nr. 45/2010, nefiind un argument suficient pentru o constatare a încălcării drepturilor amintite, in condițiile în care nu există indicii în sensul că nu va fi respectat pe viitor calendarul plății.
În aceste condiții tribunalul apreciază că nu se poate reține că prevederile art. XV din OUG nr. 8/2014 ar fi contrare prevederilor europene.
De altfel, procedura de efectuare a plăților sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule si a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule a fost adoptată prin Ordinul comun al Ministerul Mediului si Schimbărilor Climatice si Ministerul Finantelor Publice nr._, astfel încât reglementarea internă nu este lipsită de previzibilitate.
În aceste condiții, instanța de apel reține că prevederile art. XV alin.4 din OUG nr. 8/2014 instituie un veritabil impediment la executarea silită care împiedică instanța să admită cererea de validare a popririi.
Pe cale de consecință, în temeiul art. 480 alin.1 C.pr.civ., vor fi admise apelurile declarate și va fi schimbată în tot sentința civilă apelată, în sensul că se va respinge cererea de validare poprire ca nefondată, cu consecința desființării popririi înființate în dosarul de executare nr. 155/2014 al B. C. C..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelurile formulate de apelantul – debitor ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE G., cu sediul în G., ., județul G., și apelantul – terț poprit ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, .. 294, . 6, în contradictoriu cu intimatul – creditor H. M., domiciliat în G., .. 19, ., județul G. și intimatul petent B.E.J. C. C., cu sediul în G., ., .. 2, județul G., împotriva sentinței civile nr. 6567/26.06.2015 pronunțată de Judecătoria G. în dosarul nr._ .
Schimbă în tot sentința apelată și în rejudecare respinge acțiunea ca nefondată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 14.12.2015.
Președinte, Judecător, Grefier,
R. D. R. G. F. V. M. O.
Red. R.D. /18.01.2016
Tehn. V.M.O/19.01.2016.
.
Fond. E.P.
| ← Cerere de valoare redusă. Decizia nr. 1040/2015. Tribunalul... | Validare poprire. Decizia nr. 1043/2015. Tribunalul GALAŢI → |
|---|
