Validare poprire. Decizia nr. 1043/2015. Tribunalul GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1043/2015 pronunțată de Tribunalul GALAŢI la data de 14-12-2015 în dosarul nr. 1043/2015
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal nr. 2949
ROMÂNIA
TRIBUNALUL G.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1043
Ședința publică din data de 14.12.2015
Completul constituit din:
Președinte: R. D.
Judecător: R. G. F.
Grefier: V. M. O.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelurilor declarate de apelantul – debitor ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE G. și apelantul – terț poprit ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU în contradictoriu cu intimatul – creditor S.C. D. C. SOLLUTION DCS SRL G. și intimatul petent B.E.J. C. C., împotriva sentinței civile nr. 5372/15.05.2015 pronunțată de Judecătoria G. în dosarul nr._, având ca obiect „validare poprire”.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 07.12.2015, fiind consemnate în încheierea din aceeași zi, care face parte integrantă din prezenta, când instanța având nevoie de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea la data de 14.12.2015.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei G. la data de 19.01.2015 sub nr._, B. C. C. și creditoarea . DCS SRL au solicitat instanței, în contradictoriu cu terțul poprit Administrația F. pentru Mediu și debitoarea Administrația Județeană a Finanțelor Publice validarea popririi împotriva terțului poprit.
În motivarea cererii de validare poprire, s-a arătat că în cadrul dosarului execuțional nr. 201/2014 s-a emis în temeiul dispozițiilor art. 780 și următoarele Cod procedură civilă adresa de înființare a popririi pentru suma de 3590,77 lei.
De asemenea, s-a precizat că dispozițiile OUG 8/2014 sunt inaplicabile în cauză deoarece contravin legislației europene. S-a menționat că dispozițiile OUG 8/2014 stabilesc documentația ce trebuie întocmită și depusă în vederea restituirii taxei de poluare și a taxei pentru emisii poluante fiind instituită astfel o procedură suplimentară și ulterioară momentului la care s-a pronunțat instanța printr-o hotărâre irevocabilă. În susținerea acestor argumente s-au amintit cauzele Ruianu contra României, Pini sa contra României, S. contra R, I. contra României și S. P. contra României unde Curtea a constatat că statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bună voie hotărârile judecătorești, termenul rezonabil prevăzut la art. 6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite.
S-a amintit și hotărârea din 18.04.2013 a CJUE în cauza 565/11 prin care curtea a stabilit că trebuie să existe egalitate de tratament în relația dintre creditor și debitor, ambilor să le fie aplicabile aceleași reguli, proceduri și dispoziții legale.
În drept a invocat dispozițiile art. 780 și următoarele Cod procedură civilă.
Cererea de chemare în judecată a fost comunicată în mod legal debitoarei și terțului poprit, aceștia formulând, în mod individual, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii ca nefondată.
În motivare s-a arătat că orice executare silită demarată pentru recuperarea creanțelor reprezentând taxă de poluare/taxă pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule precum și a cheltuielilor de judecată avansate în cadrul litigiilor în care s-au stabilit obligațiile de plată respective în sarcina AFM se suspendă de drept, urmând ca plata acestora să se facă în condițiile prevăzute de art. XV din OUG 8/2014.
A mai susținut că singura modalitate de restituire a sumelor o constituie formularea unei cereri la organul fiscal competent orice altă formă de executare silită fiind suspendată de drept.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr. 5372/15.05.2015, Judecătoria G. a admis cererea de validare a popririi, dispunând validarea popririi înființate în dosarul de executare nr. nr. 201/2014 al B. C. C. și obligând terțul poprit ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU să rețină din sumele datorate debitoarei ANAF – DGRFP G. – ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE G., suma de 3590,77 lei și să achite sumele, consemnând sumele poprite pe seama B.E.J. C. C.. Totodată a obligat debitoarea și terțul poprit la plata către creditor a sumei de 516 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele:
În fapt, prin sentința civilă nr. 1789/27.05.2013 pronunțată de Tribunalul G. în dosarul cu nr._, definitivă prin respingerea recursului, debitoarea a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 1857 lei, reprezentând taxă de emisii poluante pentru autovehicule reactualizată cu indicele de inflație calculată de la data de 06.06.2012 și până la data plății efective, sumă la care a fost obligat ulterior terțul poprit către debitoare.
Prin decizia civilă nr. 5911/11.06.2014 pronunțată de Curtea de apel G., debitoarea a fost obligată la plata către intimată a sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
La data de 10.12.2014, în dosarul de executare cu nr. 201/2014, B. C. C. a emis Adresa de înființare a popririi prin care a dispus înființarea popririi asupra sumelor de bani datorate de terțul poprit Administrația F. de Mediu debitoarei Administrația Finanțelor Publice până la concurența sumei de 3590,77 lei.(f. 8)
Adresa de înființare a popririi a fost comunicată terțului poprit Administrația F. pentru Mediu la data de 11.12.2014 (f. 23)
Conform art.789 C.pr.civ., dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen de cel mult o lună de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi.
Analizând cererea de validare a popririi, instanța de fond a constatat că terțul poprit Administrația F. pentru Mediu a refuzat liberarea sumelor datorate către debitoarea ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE G..
Din interpretarea dispozițiilor legale, în special cele arătate la alin. 7 din articolul anterior menționat, rezultă că dispozițiile OUG 8/2014 se aplică sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, dobânzile calculate până la data plății integrale și cheltuielile de judecată pentru care nu s-a demarat procedura de executare silită.
Cu toate că textul de lege ar fi aplicabil în speța de față, instanța de fond a avut în vedere și jurisprudența CEDO care a reamintit în cauzele Ruianu contra României, Pini sa contra României, S. contra României, I. contra României și S. P. contra României că statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bună voie hotărârile judecătorești, termenul rezonabil prevăzut la art. 6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite. S-a mai statuat că este excesiv din partea statului să mai supună creditorul, în vederea realizării creanței sale la îndeplinirea unei noi proceduri ulterioare soluționării litigiului de către instanța de judecată în mod definitiv și irevocabil.
În condițiile în care o instituție a statului a fost obligată prin hotărâre judecătorească la plată și nu s-a conformat de bună voie, a impune creditorului trecerea unui termen de 5 ani pentru punerea în executare în integralitate a titlului nu corespunde exigențelor Convenției europene a drepturilor omului.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel debitoarea AJFP G. și terțul poprit Agenția F. pentru Mediu.
În apelul său, debitoarea AJFP G. a solicitat modificarea sentinței, în sensul respingerii cererii de validare a popririi ca nefondată.
A apreciat că sentința este nelegală deoarece cu simpla motivare că în practica CEDO s-a statuat că reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unor proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza unor dificultăți financiare ale statului, prima instanța a dispus validarea popririi cu ignorarea faptului că procedura CEDO este numai împotriva statului, singurul care este obligat la despăgubiri, însă o instituție a statutului nu poate fi obligată în dreptul intern decât strict potrivit legii.
A invocat că prima instanță a omis că mecanismul de control instituit de Convenția Europeană are caracter subsidiar, ceea ce presupune ca drepturile și libertățile garantate de Convenție să fie mai întâi protejate prin dreptul intern și aplicate de autoritățile naționale.
A mai învederat că prima instanță nu a luat în considerare că prin OUG nr. 8/2014 au fost reglementate termenele de plată a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, dobânzile calculate până la data plății integrale și cheltuielile de judecată, precum și alte sume stabilite de instanțele judecătorești, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2015, în sensul că se vor realiza pe parcursul a 5 ani calendaristici, prin plata în fiecare an a 20% din valoarea acestora.
A arătat că în mod greșit a apreciat prima instanță că sunt aplicabile dispozițiile Hotărârii CEDO din 24.03.2005, întrucât AJFP G. nu refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, nici nu întârzie în a o executa, ci doar aplică legea în vigoare.
A apreciat că prin soluția pronunțată instanța s-a erijat în Curte Constituțională, apreciind ca fiind nelegală OUG nr. 8/2014, deși aceasta nu a fost declarată neconstituțională până în prezent, ceea ce reprezintă în opinia apelantei o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.
A opinat că a invoca excepția de nelegalitate a OUG nr. 8/2014 ar fi inadmisibil în opinia apelantei, deoarece art. 4 alin.1 din Legea nr. 554/2004 prevăd că excepția poate avea ca obiect doar actele administrative cu caracter individual, nu și pe cele cu caracter normativ.
În apelul declarat, terțul poprit Agenția F. pentru Mediu, a solicitat anularea sentinței, modificarea în tot a soluției primei instanțe, în sensul respingerii cererii de validare a popririi ca netemeinică și nelegală.
În motivarea apelului, apelanta a apreciat că prima instanță a pronunțat o sentință prin care și-a depășit competențele, sancționând ca neconformă cu dreptul comunitar OUG nr. 8/2014, fără a ține cont că acest act normativ este în vigoare și că există o procedură specială de contestare la nivel național care nu a fost declanșată.
A arătat că demersul creditorului este argumentat printr-o pretinsă neconformitate a OUG nr. 8/2014 cu normativele europene, implicit printr-o pretinsă neconstituționalitate a acesteia, iar instanța de fond deși judeca în materie de executare, a sfârșit prin a-și aroga competențe specifice instanțelor de contencios administrativ, ce excede cadrului procesual. Apelanta a făcut referire la art. 1 alin.7 și art. 9 alin.1 din Legea nr. 554/2004.
A mai invocat apelanta că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit legea, reținând eronat că terțul poprit a refuzat să elibereze sumele datorate sau că în speță este vorba despre o persoană care ar fi obținut o creanță contra statului și ar fi obligată să recurgă la executare silită. A invocat prevederile art. XV din OUG nr. 8/2014, arătând ca textul de lege nu prevede ca sumele nu vor fi restituite, ci o garanție se prevede modalitatea de restituire, fără a fi obligatorie procedura executării silite, ci din contra, orice procedura de executare silita este suspendata. A arătat ca reținerile primei instanțe sunt contrare spiritului legii.
Apelanta a arătat ca eronat a reținut instanța ca nu exista o procedura concreta de restituire, ca termenele ar fi incerte sau ca statul ar fi favorizat, deoarece in completarea art. XV alin. 6 din OUG nr. 8/2014 a fost emis Ordinul nr._ prin care s-a aprobat Procedura de efectuare a plății sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești, pe care a redat-o in extenso.
Apelanta a mai învederat ca dispozițiile dreptului intern nu sunt contrare dispozițiilor art. 6 din CEDO, chiar instanța europeana recunoscând ca statele au o mare libertate in alegerea mijloacelor proprii pentru a permite sistemului lor judiciar sa răspundă exigentelor art. 6 (cauza Ashingdane c. Regatul Unit, 28 mai 1985), cat timp limitările nu ating însăși substanța dreptului. Or, in cauza se urmărește un scop legitim (asigurarea stabilității economice a tarii) si păstrează un raport rezonabil de proporționalitate intre mijloacele folosite si obiectivul avut in vedere (executarea eșalonată).
În drept au fost invocate prevederile art. 466 C.proc.civ.
Legal citat, intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat suspendarea judecății cauzei motivat de faptul că Tribunalul T. a formulat cerere de decizie preliminară la CJUE.
Prin întâmpinare, a precizat intimatul că în mod corect a constatat instanța de fond conflictul dintre OUG 8/2014 și dreptul comunitar și practica CEDO.
La termenul din 07.12.2015, instanța a respins cererea de suspendare a judecării apelurilor și a rămas în pronunțare pe fondul apelurilor.
Tribunalul, având in vedere ca exista puncte comune intre apelurile declarate in cauza, dar si confuzii ale tuturor părților in legătura cu normele de drept aplicate in cauza de prima instanța, constată că se impune analizarea împreună a ambelor apeluri, precum si efectuarea următoarelor clarificări cu privire la obiectul litigiului și la normele pe care prima instanță le-a reținut incidente cauzei:
Tribunalul constată că apelul este fondat pentru cele ce se vor arăta:
Obiectul litigiului dedus judecății primei instanțe este validarea popririi înființate în dosarul de executare nr. 201/2014, al B. C. C..
Dosarul de executare menționat vizează executarea silită în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1789/27.05.2013, pronunțată de Tribunalul G. în dosarul nr._, prin care AFP G. a fost obligată să restituie creditorului din prezenta cauză suma de 1857 lei încasată cu titlu de taxă de poluare, actualizată cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii pana la rambursarea efectiva a sumei. Pentru a decide astfel, instanța a reținut, în temeiul jurisprudenței CJUE în cauza Simmenthal (1976) că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare, în mod direct, dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei alte proceduri constituționale, precum și că potrivit legislației comunitare, interpretate de CJUE în cauza în cauza C – 402/09 T., sumele plătite nu sunt datorate, astfel încât ele trebuie restituite.
Prin urmare, litigiul dedus judecății presupune rezolvarea unui incident apărut în cursul executării silite, iar instanța a admis cererea de validare a popririi, reținând că prin aplicarea art. XV din OUG nr. 8/2014 în prezenta cauză se încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, al principiului egalității armelor în proces, cât și sub aspectul nerespectării marjei de apreciere cu privire la stabilirea limitelor dreptului de proprietate asupra creanței.
În primul rând, instanța de apel constată că, pronunțând această soluție, prima instanță nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, așa cum a susținut apelantul AJPF G..
Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești presupune ca instanța de judecată să înfrângă principiul separației puterilor în stat, realizând o imixtiune a instanței de judecată în sfera de activitate a puterii legislative sau executive, așa cum a fost consacrată prin Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care au atributele unor acte aparținând altei autorități constituite de stat, ceea ce nu s-a realizat în speță.
Încălcarea de către instanță a principiului separației puterilor în stat și imixtiunea ei în atribuțiile puterii legislative sau executive s-ar putea realiza în cu totul alte modalități decât prin examinarea priorității reglementărilor europene și compatibilității normelor interne cu acestea, cum s-a procedat în speță.
În al doilea rând, prima instanță nu a încălcat atribuțiile Curții Constituționale, după cum a susținut apelantul AJPF G., deoarece nu s-a pronunțat cu privire la constituționalitatea art. XV din OUG nr. 8/2014.
În al treilea rând, prima instanță nu a încălcat competența materială a instanței de contencios administrativ, după cum a susținut apelantul AJPF G., deoarece nu s-a pronunțat cu privire la legalitatea art. XV din OUG nr. 8/2014, în condițiile Legii nr. 554/2004.
Tribunalul constată că prima instanță a apreciat cu privire la convenționalitatea art. XV din OUG nr. 8/2014, respectiv a analizat dacă prevederile acestuia sunt conforme cu dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție.
Procedând astfel instanța a aplicat dispozițiile art.11 alin.(1) și art. 20 din Constituția României, neputându-se reține susținerile apelantei AJFP G. conform cărora procedura CEDO este numai împotriva statului, singurul care este obligat la despăgubiri, iar o instituție a statutului nu poate fi obligată în dreptul intern decât strict potrivit legii.
Tocmai pentru a nu se ajunge la condamnarea statului pentru încălcările drepturilor și libertăților prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de protocoalele încheiate la aceasta, se impune ca acestea să fie protejate mai întâi prin dreptul intern și aplicate de autoritățile naționale, după cum a afirmat chiar apelanta când a susținut că mecanismul de control instituit de Convenția Europeană are caracter subsidiar.
Într-adevăr, art. 13 din Convenție impune statelor contractante o obligație pozitivă ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației interne, a unui recurs care să permită înlăturarea eventualelor încălcări aduse dispozițiilor Convenției, efectivitatea acestuia constând în aceea că abilitează instanța națională competentă să examineze conținutul plângerii întemeiate pe o dispoziție a Convenției și să ofere o reparație adecvată. Absența unui asemenea recurs în dreptul intern constituie în opinia instanței europene o încălcare a acestei obligații și deci a prevederilor Convenției.
Astfel, consacrând expres caracterul subsidiar al sistemului european de protecție, art. 13 din Convenție enunță explicit obligația statelor părți de a apăra drepturile omului, în primul rând, în propria lor ordine juridică, stabilind astfel în favoarea justițiabililor o garanție suplimentară de recunoaștere efectivă a acestor drepturi (jurisprudența Curții, cauza A. c. Turciei, hotărâre din 25 septembrie 1997, cauza Kaya c. Turciei, hotărâre din 19 februarie 1998, cauza Z și alții c. Regatului Unit, hotărâre din 10 mai 2001).
Judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. 2 din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene a Drepturilor Omului). Totodată, judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor (mutandis mutandi, E. c. Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, E. P. c. României, nr. 2, Hotărârea din 26 aprilie 2007).
Analizând criticile apelantei cu privire la reținerea de către prima instanță că dispozițiile dreptului intern sunt contrare dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel reține că potrivit art. XV alin.1 din OUG nr. 8/2014, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, dobânzile calculate până la data plății integrale și cheltuielile de judecată, precum și alte sume stabilite de instanțele judecătorești, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2015, se va realiza pe parcursul a 5 ani calendaristici, prin plata în fiecare an a 20% din valoarea acestora.
Potrivit alin. 4 al aceluiași articol, în cursul termenului prevăzut la alin. 1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de instanțele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenție. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condițiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut și încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, Hotărârea din 7 mai 2002).
Obligația de a pune în executare hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești interne a fost analizată cu o exigență sporită în cazul în care debitor al obligațiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuși, prin instituțiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar și o . hotărâri pronunțate împotriva României: S. – Hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici – Hotărârea din 20 decembrie 2007, O. – Hotărârea din 29 iulie 2008, T. – Hotărârea din 29 iulie 2008, N. – Hotărârea din 21 aprilie 2009).
Totuși, în jurisprudența mai recentă, Curtea a reținut că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar pot fi considerate ca urmărind un scop legitim (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele M. și S. c. României din 6 decembrie 2011, Sulcs c. Letoniei din 6 decembrie 2011 și Panfile c. României din 20 martie 2012).
Și mai recent, prin decizia de inadmisibilitate a Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012, pronunțată în cauza D. și alții c. României (cererea nr._/08), au fost respinse plângerile formulate de trei magistrați români, prin care aceștia invocau plata cu întârziere de către Statul Român a drepturilor lor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești interne. Curtea Europeană a apreciat că nu a existat o încălcare a art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, cât timp a fost păstrat un echilibru intre interesele particulare aflate în joc și interesul general, eșalonarea de către debitor a plăților, conform O.U.G. nr. 71/2009 și O.U.G. nr. 45/2010, nefiind un argument suficient pentru o constatare a încălcării drepturilor amintite, in condițiile în care nu există indicii în sensul că nu va fi respectat pe viitor calendarul plății.
În aceste condiții tribunalul apreciază că nu se poate reține că prevederile art. XV din OUG nr. 8/2014 ar fi contrare prevederilor europene.
De altfel, procedura de efectuare a plăților sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule si a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule a fost adoptată prin Ordinul comun al Ministerul Mediului si Schimbărilor Climatice si Ministerul Finanțelor Publice nr._, astfel încât reglementarea internă nu este lipsită de previzibilitate.
În aceste condiții, instanța de apel reține că prevederile art. XV alin.4 din OUG nr. 8/2014 instituie un veritabil impediment la executarea silită care împiedică instanța să admită cererea de validare a popririi.
Pe cale de consecință, în temeiul art. 480 alin.1 C.pr.civ., vor fi admise apelurile declarate și va fi schimbată în tot sentința civilă apelată, în sensul că se va respinge cererea de validare poprire ca nefondată, cu consecința desființării popririi înființate în dosarul de executare nr. 201/2014 al B. C. C..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelurile formulate de apelantul – debitor ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE G., cu sediul în G., ., județul G., și apelantul – terț poprit ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, .. 294, . 6, în contradictoriu cu intimatul – creditor S.C. D. C. SOLLUTION DCS SRL G., cu sediul în G., ., nr. 50, ., județul G. și intimatul petent B.E.J. C. C., cu sediul în G., ., .. 2, județul G., împotriva sentinței civile nr. 5372/15.05.2015 pronunțată de Judecătoria G. în dosarul nr._ .
Schimbă în tot sentința apelată și în rejudecare respinge acțiunea ca nefondată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 14.12.2015.
Președinte, Judecător, Grefier,
R. D. R. G. F. V. M. O.
Red. R.D. /18.01.2016
Tehn. V.M.O/19.01.2016.
.
Fond. R.N.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 1041/2015. Tribunalul GALAŢI | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
