Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art. 300,319^1,325 CPC. Decizia nr. 803/2015. Tribunalul IALOMIŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 803/2015 pronunțată de Tribunalul IALOMIŢA la data de 06-10-2015 în dosarul nr. 803/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IALOMIȚA
DECIZIA CIVILĂ NR. 803 A
Ședința publică din data de 06.10.2015
Completul constituit din:
Președinte: D. C. – T.
Judecător: T. I.
Grefier: N. J.
Pe rol, soluționarea apelului declarat de apelanta-contestatoare S.C. INTERNAȚIONAL P. S.N.C., cu sediul social în mun. Slobozia, . D1, . Ialomița împotriva sentinței civile nr. 495/10.03.2015 pronunțată de Judecătoria Slobozia, în contradictoriu cu intimatul B. E. Judecătoresc Copuzeanu F. T., având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura fiind legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care referă că apelanta-contestatoare a solicitat prin cererea de apel formulată, judecarea cauzei în lipsă.
Tribunalul, față de actele și lucrările dosarului, în conformitate cu dispozițiile art. 394 Cod procedură civilă, constată dezbaterile închise și rămâne în pronunțare.
După deliberare.
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față:
Din actele și lucrările dosarului tribunalul reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 495 pronunțată de Judecătoria Slobozia la data de 10.03.2015 a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de contestatoarea S.C. Internațional P. S.N.C., cu sediul în mun. Slobozia, . D1, . Ialomița în contradictoriu cu intimatul B. E. Judecătoresc „Copuzeanu F. T.”, cu sediul în mun. București, Splaiul Unirii, nr. 33, .. 4, sector 3.
S-a respins cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.
S-a luat act că s-a achitat de către contestatoare, în prezentul dosar, cu titlu de cauțiune, suma de 63,50 lei, conform chitanței nr._/1 din data de 09.02.2015 și recipisei de consemnare nr._/1, ., nr._, din data de 09.02.2015, eliberate de CEC BANK – Sucursala Slobozia.
S-a făcut în cauză aplicarea art. 719 alin. 6 din Noul Cod de procedură civilă.
S-a luat act că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinței s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 712 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă, în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanță judecătorească, se pot invoca în contestația la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac.
Prin contestația la executare se pot invoca neregularități privind nerespectarea formelor prevăzute de lege pentru încunoștințarea debitorului, alegerea formei de executare, prescripția dreptului de a cere executarea silită, perimarea executării, ordinea de urmărire a bunurilor, urmărirea unor bunuri ce aparțin altor persoane decât debitorului, invocarea compensației legale, precum și alte motive de nulitate a executării silite.
Așadar, pe calea contestației la executare nu pot fi invocate apărări de fond de natură a repune în discuție procesul verbal de contravenție, deoarece aceasta este doar o cale de atac deschisă împotriva măsurilor de executare nelegale (cel care recurge la acest mijloc procedural nu poate invoca decât vicii și neregularități ale actelor de executare), contestatorul având la dispoziție altă cale de atac pentru contestarea procesului verbal de contravenție.
D. urmare instanța a reținut că, chiar și în situația în care procesul verbal de contravenție nu ar fi fost comunicat în termen, așa cum s-a susținut în contestația la executare, contestatoarea fi trebuit să formuleze plângere contravențională la data la care a luat cunoștință de procesul-verbal de contravenție, respectiv la data comunicării somației de către executorul judecătoresc, așa cum a pretins în contestație, plângere contravențională în cadrul căreia să invoce toate neregularitățile privind întocmirea și comunicarea procesului verbal, însă contestatoarea nu a înțeles să formuleze o astfel de plângere contravențională.
Instanța a analizat contestația la executare formulată pornind de la cele invocate expres în cuprinsul acesteia, respectiv faptul că procesele verbale nu puteau fi întocmite și nu puteau fi puse în executare în condițiile în care contestatoarea a achitat suma de 28 de euro de 6 ori între 13.01.2012 și 23.05.2014.
În ceea ce privește imposibilitatea întocmirii proceselor verbale, a reținut că prin modificările aduse O.G. nr.15/2002 de Legea nr.144/2012, publicată în Monitorul Oficial în data de 24.07.2012, a fost înlăturată obligația plății tarifului de despăgubire. Întrucât analiza legalității întocmirii procesului verbal, inclusiv în privința aplicării tarifului de despăgubire, putea fi făcută pe calea plângerii contravenționale, conform art. 31 din O.G. nr. 2/2001, instanța de fond nu a analizat-o în cadrul contestației la executare.
Sub aspectul imposibilității executării sancțiunii aplicate, instanța a apreciat că aceasta poate fi analizată în cadrul contestației la executare, reținând că procesul verbal adus în discuție în prezenta cauză a fost emis și comunicat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 144/2012, care cuprinde ca normă tranzitorie dispoziția potrivit căreia, tarifele de despăgubire aplicate și contestate în instanță până la data intrării în vigoare a legii se anulează de drept. Întrucât tariful pus în executare nu a fost contestat în instanță până la data intrării în vigoare a Legii nr. 144/2012, instanța de fond a considerat că acesta nu este anulat de drept în virtutea textului invocat.
Instanța nu a reținut nici argumentul contestatoarei conform căreia tarifele de despăgubire nu se mai aplică de drept, fiind un efect al aplicării unei legi contravenționale mai favorabile. În acest sens, instanța a apreciat că tariful de despăgubire nu are natura unei sancțiuni contravenționale, ci a unei despăgubiri civile, iar scopul acestuia este de a repara prejudiciul resimțit de administratorul căii rutiere în momentul în care aceasta este utilizată fără achitarea tarifului de utilizare prevăzut de art.1, lit. e din O.G. nr. 15/2002.
Deoarece stabilirea tarifului de despăgubire este întemeiată pe dreptul Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România de a beneficia de repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită săvârșită de utilizator, instanța a concluzionat că nu există nicio legătură între tariful de despăgubire și taxa de utilizare a drumului, fiecare având altă natură și alt regim juridic, astfel încât nu se pot face comparații între cuantumurile acestora (în acest sens fiind invocată Decizia Curții Constituționale nr. 57 din 26 ianuarie 2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 8 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România).
Având în vedere cele de mai sus, instanța a constatat că nu poate fi avută în vedere susținerea contestatoarei conform căreia a achitat de mai multe ori echivalentul tarifului de utilizare, prin urmare nu mai poate fi obligată să-l achite în curs de 1 an de zile întrucât ar contraveni art.1, lit. e din O.G. nr. 15/2002. Simplul fapt că valoare tarifului de despăgubire este aceeași cu valoarea unei roviniete nu îndreptățește contestatorul la o concluzie contrară.
În al doilea rând, s-a constatat că toate tarifele de despăgubire care au fost achitate, au fost datorate pentru alte procese verbale, care sunt anterioare celui care a făcut obiectul cauze.
S-a considerat că nu este necesară nici uniformizarea tratamentului juridic al contravenienților care au contestat tarifele de despăgubire până la . Legii nr. 144/2012 și al celor care au rămas în pasivitate, întrucât neutilizarea căilor judiciare în termenul prevăzut de lege implică asumarea obligației impuse prin actul necontestat.
După cum rezultă chiar din Decizia C.C.R. nr.112/06.03.2014, s-a reținut că nu există o diferențiere nejustificată de tratament juridic între contravenienții care au contestat tarifele de despăgubire prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 până la data intrării în vigoare a Legii nr. 144/2012 – tarife care se anulează conform textului criticat – și cei care nu au formulat astfel de contestații sau ale căror contestații au fost respinse ca tardive, Curtea constatând că cele două categorii de persoane se află în situații juridice diferite, aspect ce justifică tratamentul juridic diferit aplicat de legiuitor.
În privința onorariului executorului judecătoresc, instanța de fond a reținut că sumele plătite cu titlu de onorariu pentru executorul judecătoresc reprezintă cheltuieli ocazionate de efectuarea executării silite și, față de dispozițiile din Legea nr. 188/2000, precum și Hot. UNEJ din 27.09.2013 care reglementează onorariile maximale care pot fi percepute de către executorii judecătorești, instanța constată că suma prevăzută în încheierea contestată, inclusiv T.V.A., pentru activitatea depusă de către executorul judecătoresc, s-a raportat la cuantumul debitului pentru care s-a început urmărirea silită și este corect calculată, la valoarea creanței.
S-a apreciat ca fiind esențial în analiza criticii aduse încheierii, faptul că din suma de 511,05 lei, numai 15,05 lei reprezintă onorariu executor judecătoresc, restul de 496 lei fiind cheltuieli de executare, detaliate în mod corespunzător de executorul judecătoresc la fila 34 din dosar. Analizând tabelul menționat, instanța a apreciat că fiecare din aceste sume este justificată, în niciunul din cazuri nefiind necesară reducerea cuantumului.
În acest context, onorariul executorului judecătoresc, calculat în limitele impuse de Legea nr. 188/2000, cum este cazul în speță, nu poate fi considerat disproporționat de mare față de munca depusă de executor.
Enunțând prevederile art. 722 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă și având în vedere dispozițiile art. 669 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă, constatând că în cauza de față, nu se pune problema desființării titlului și nici a renunțării la executare de către creditorul obligației, instanța, a apreciat că nu se justifică exonerarea contestatoarei de la plata cheltuielilor de executare, astfel că nu le-a cenzurat.
Apreciind că actele de executare au fost întocmite cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, pentru toate cele reținute, instanța a respins, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată.
În ceea ce privește suspendarea executării silite, aceasta a fost respinsă ca rămasă fără obiect, având în vedere soluția dată în contestația la executare și faptul că potrivit prevederilor art. 718 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, suspendarea poate fi dispusă până la judecarea contestației.
Indisponibilizarea cauțiunii depusă pentru cererea de suspendare a executării silite, care a fost respinsă s-a dispus de către instanță prin aplicarea prevederilor art. 719 alin. 6 Cod procedură civilă, potrivit cărora, atunci când contestația a fost respinsă, suma reprezentând cauțiunea depusă rămâne indisponibilizată, urmând a servi la acoperirea creanțelor arătate la alin. 3 sau a celor stabilite prin titlul executoriu, după caz, situație în care se va comunica executorului și recipisa de consemnare a acestei sume.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel contestatoarea S.C. Internațional P. S.N.C., solicitând anularea executării silite înseși și a tuturor formelor de executare, constatarea nulității absolute a procesului – verbal de contravenție și restituirea amenzii achitate, iar în subsidiar cenzurarea onorariului perceput de executorul judecătoresc, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului s-a arătat că instanța de fond avea obligația să analizeze și încheierea de încuviințare a executării și să constate, în raport de dispozițiile Legii nr. 144 din 23 iulie 2012, prin care s-a abrogat art. 8 alin. 3 și art. 31 din O.G. nr. 15/2002, că nu mai există temei de drept pentru obligarea apelantei contraveniente la plata despăgubirilor de 28 de euro, creanță a cărei executare a fost încuviințată.
Apelanta susține că instanța de executare era obligată să analizeze și titlul executoriu, deoarece contestație formulată este o contestație la titlu, câtă vreme ea nu a putut ataca toate procesele verbale de contravenție, deoarece nu i-au fost comunicate și nu a avut cunoștință de existența lor decât în momentul primirii somațiilor.
De asemenea apelanta a mai arătat că instanța de fond nu a observat că Legea nr. 144/2012 este o lege în materie contravențională care conține dispoziții mai favorabile contestatoarei, astfel încât ea se aplică retroactiv, respectiv și contravenției săvârșită de către apelantă, chiar dacă fapta este anterioară intrării în vigoare a legii, în cauză găsindu-și aplicabilitate principiului reglementat de art. 15 alin. 2 din Constituția României, privind retroactivitatea legii contravenționale.
Totodată, apelanta a arătat că, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituție, instanța de fond trebuia să înlăture aplicarea art. II din Legea nr. 144/2012, întrucât acestea sunt incompatibile cu art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece introduce un tratament diferit în situații comparabile bazat exclusiv pe criteriul contestării sau necontestării proceselor verbale într-o anumită perioadă, măsură ce nu are o justificare bazată pe un motiv obiectiv, constituind și o aplicare discriminatorie a principiului retroactivității legii contravenționale mai favorabile .
De asemenea, s-a arătat că prin decizia nr. 228/2007 a Curții Constituționale s-a stabilit că legea mai favorabilă, care nu mai prevede și nu mai sancționează contravențional o anumită faptă, se aplică retroactiv dacă succesiunea de legi a intervenit între momentul comiterii contravenției și momentul executării integrale a sancțiunii,concluzionând că o sancțiune aplicată în baza unei legi pentru o faptă dezincriminată printr-un act normativ urmează să nu mai fie executată, chiar dacă procedura de executare a acesteia a început.
Apelanta a menționa ca fiind relevantă în cauză Decizia nr. 112/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I din Legea nr. 144/2012, pentru modificarea O.G. nr. 15/2012, privind aplicarea tarifului de utilizare și trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România.
Se arată că, anularea formelor de executare, ca urmare a admiterii contestației se impune, în condițiile în care nu a avut cunoștință despre existența proceselor – verbale de contravenție care au fost încheiate și în baza cărora ar datora rovinieta de 58 de ori, deși aceasta, în sumă de 28 de euro este valabilă pentru un an, dar față și de împrejurarea că a achitat toate amenzile, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, în condițiile în care șoferii nu pot fi amendați decât o singură dată în decurs de 30 de zile dacă circulă fără rovinietă, iar dispoziția privind plata tarifului de despăgubire este abrogată în prezent.
Ca un argument în susținerea apelului s-a invocat și Decizia nr. 14/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a stabilit ca fiind lovite de nulitate absolută procesele – verbale de constatare și sancționare a contravențiilor prevăzute de art. 8 alin. 1 din O.G. nr. 15/2002, încheiate potrivit art. 9 alin. 1 lit. a), alin. 2 și alin. 3, transmise persoanelor pe suport de hârtie, în lipsa semnăturii olografe a agentului constatator.
Apelanta arată că în cauză nu au fost respectate de către instanța de fond prevederile art. 22 din Codul de procedură civilă, privind rolul judecătorului, rezumându-se însă în a cita textul de lege, fără a arăta în concret care anume dispoziții nu au fost respectate.
În ceea ce privește cheltuielile de executare stabilite de executorul judecătoresc apelanta a arătat că acestea sunt disproporționat de mari prin raportare la cuantumul creanței, fiind în dezacord cu prevederile legale în materie.
Tribunalul, analizând hotărârea ce face obiectul apelului de față, în raport de criticile formulate, susținerile părților, actele și lucrările dosarului, dispozițiile legale incidente, dispozițiile art. 476 și următoarele din Noul Cod de procedură civilă, constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește posibilitatea invocării unor motive de fond în cadrul contestației la executare, tribunalul reține, asemenea instanței de fond că, potrivit art. 711 alin. 2 din codul de procedură civilă, este posibilă invocarea apărărilor de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac. Ori, apelanta contestatoare a avut la dispoziție calea plângerii contravenționale pentru susținerea motivelor de nelegalitate și netemeinicie a procesului verbal de contravenție, însă nu a înțeles să utilizeze această cale legală.
Faptul că procesul verbal de contravenție nu i-a fost comunicat, așa cum susține apelanta, nu o împiedica să formuleze plângere contravențională la data la care a luat cunoștință efectiv de procesul verbal, analiza datei comunicării și a depunerii sau nu în termen a plângerii fiind de competența instanței învestite cu soluționarea plângerii.
Referitor la aplicarea Legii nr. 144/2012, tribunalul constată că acest act normativ conține dispoziții exprese privind aplicarea sa în timp, și anume art. II care statuează că se anulează doar tarifele de despăgubire aplicate și contestate în instanță până la data intrării în vigoare a acestei legi. Cum în prezenta cauză tariful de despăgubire nu a fost contestat până la . legii, acesta nu este anulat de drept. În privința principiului retroactivității legii contravenționale mai favorabile, tribunalul constată, ca și instanța de fond, că amenda contravențională și tariful de despăgubire au natură juridică diferită, prima fiind o sancțiune contravențională, iar a doua o despăgubire civilă, astfel încât, în privința tarifului de despăgubire nu se poate aplica principiul retroactivității legii contravenționale, nefiind vorba de o sancțiune contravențională.
În atare situație, întrucât procesul verbal de constatare a contravenției R12 nr._/22.02.2012, în cuprinsul căruia s-a stabilit obligația contravenientului de a achita și tariful de despăgubire datorat conform art. 8 alin. 3 din O.G. nr. 15/2002, în valoare de 28 de euro, așa cum este determinat în înștiințarea de plată, nu a fost atacat cu plângere, nefiind deci contestat până la data intrării în vigoare a Legii nr. 144/2012, acesta constituie titlu executoriu, potrivit art. 31 din O.G. nr. 2/2001, astfel că fiind îndeplinite cerințele art. 632, 663 raportat la art. 622 alin. 2 Cod procedură civilă, tribunalul consideră că executarea silită pornită în baza acestuia a fost legal încuviințată de instanța de executare prin încheierea din 16.09.2014.
Tribunalul reține, totodată, că prin Decizia nr. 112/2014 Curtea Constituțională a stabilit că între persoanele care au contestat tarifele de despăgubire și cele care nu au formulat astfel de contestații nu există discriminare, cele două categorii de persoane aflându-se în situații juridice diferite, care justifică un tratament juridic diferit aplicat de legiuitor, astfel încât tribunalul nu poate reține existența unei discriminări nici în raport de dispozițiile art. 1 din Protocolul 12 la CEDO . Totodată, prin decizia menționată mai sus s-a statuat că dispozițiile art. II din Legea nr. 144/2012 sunt constituționale.
În ceea ce privește Decizia nr. 228/2007 a Curții Constituționale, invocată de apelantă, tribunalul apreciază că nu este aplicabilă prezentei cauze, deoarece se referă la situația în care o faptă este dezincriminată printr-o nouă lege, ceea nu este cazul de față, întrucât prin Legea nr. 144/2012 nu a fost dezincriminată fapta de a circula fără rovinietă valabilă. Această faptă a rămas în continuare sancționată contravențional, abrogându-se doar dispoziția privind plata, alături de amenda contravențională, a tarifului de despăgubire, sancțiune care, așa cum am precizat și mai sus, nu are caracter contravențional, ci de despăgubire civilă. Prin urmare și acest motiv de apel apare ca neîntemeiat.
Cât privește nulitatea procesului verbal de constatare a contravenției, în raport de cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 6/2014, tribunalul consideră că o analiză a legalității procesului – verbal, sub aspectul respectării cerințelor art. 17 din O.G. nr. 2/2001 putea fi făcută pe calea plângerii contravenționale, câtă vreme aceasta este calea specială oferită de lege pentru desființarea procesului – verbal de contravenție, iar nu în prezenta cauză având ca obiect contestație la executare, sub acest aspect, instanța de fond făcând o interpretare și aplicare corectă a prevederilor art. 712 alin. 2 Cod procedură civilă.
Referitor la solicitarea subsidiară de cenzurare a onorariului executorului judecătoresc, tribunalul apreciază, ca și instanța de fond că sumele stabilite ca onorariu de către executor sunt determinate în conformitate cu prevederile legale, raportat la debitul urmărit, astfel încât și acest motiv apare ca nefondat.
Celelalte cheltuieli de executare, separate de onorariul executorului judecătoresc, sunt cheltuieli inerente executării silite, care nu se raportează la suma urmărită și sunt impuse de operațiunile prevăzute de legiuitor pentru desfășurarea acestei faze a executării silite.
Având în vedere considerentele de mai sus și textele legale invocate, tribunalul apreciază apelul ca neîntemeiat și în baza art. 480 alin. 1 din codul de procedură civilă, urmează să-l respingă.
Văzând și dispozițiile art. 634 alin. 1 pct. 4 din Codul de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În temeiul art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta S.C. INTERNAȚIONAL P. S.N.C., cu sediul social în mun. Slobozia, . D1, . Ialomița împotriva sentinței civile nr. 495/10.03.2015 pronunțată de Judecătoria Slobozia, pe care o păstrează în tot.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 octombrie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,GREFIER,
Red. / tehnored.: D.C.T.
4 ex. / 09.10.2015
Jud. fond: A. A.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 572/2015. Tribunalul... | Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr.... → |
|---|
