Contestaţie la executare. Decizia nr. 1470/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1470/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 07-06-2013 în dosarul nr. 7908/245/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 07 Iunie 2013
Președinte - M. D.
Judecător – C. M.
Judecător – C. A. M.
Grefier – M. Getuța
Decizia civilă Nr. 1470
Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind recursul declarat de recurentul M. JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr._ din 20.09.2012 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr._ intimat U. C., având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă părțile.
Procedură legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință,
Întrucât s-a solicitat judecata cauzei în lipsa părților conform dispozițiilor art.242 C., constată recursul în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
TRIBUNALUL
Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 09.03.2012, sub nr._, contestatorul M. Justiției a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța în contradictoriu cu intimatul U. C. să constate nulitatea actelor de executare începute de către B.E.J T. V. B. în dosarul de executare nr. 62/2012, să dispună desființarea acestor acte, precum și suspendarea executării silite în dosarul de executare menționat.
În motivare, contestatorul a arătat, în esență, că actele de înființare a popririi au fost întocmite de către executorul judecătoresc cu încălcarea dispozițiilor legale privind competența teritorială, prevăzută de 373 alin. 1 Cod procedură civilă, precum și competența teritorială alternativă statuată de art. 453 (1) Cod procedură civilă. Nu sunt îndeplinite condițiile competenței alternative, B. T. V. B. nefiind competent să efectueze executarea silită.
A mai arătat contestatorul că încheierea prin care a fost încuviințată executarea silită este pronunțată tot de o instanță necompetentă. Față de prevederile art. 373 alin. 2 Cod procedură civilă s-a susținut faptul că, având în vedere forma de executare aleasă - respectiv poprirea, terțul poprit fiind Trezoreria București, asupra conturilor deținute de M. Justiției, instanța de executare nu putea fi decât Judecătoria Sectorului 4 București.
S –a învederat că executarea silită este efectuată pentru realizarea unei creanțe ce nu este exigibilă, întrucât nu a ajuns la scadență. Obligația este afectată de un termen suspensiv, astfel încât creanța nu este exigibilă. Executarea titlurilor executorii este reglementată de prevederile OUG 71/2009, astfel cum a fost modificată și completată prin OUG nr. 18/2010, O.U.G. nr.45/2010 și O.U.G. nr.113/2010. Potrivit acestor acte normative executarea silită se suspendă de drept. Abia după împlinirea termenelor de eșalonare, dacă debitorul nu își execută în mod corespunzător obligațiile, executorul judecătoresc poate proceda la executarea silită. Orice derogare de la dispozițiile acestui act normativ atrage nulitatea oricăror acte de executare întocmite cu nerespectarea termenelor și tranșelor de eșalonare prevăzute la art. I și II din O.U.G. nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 18/2010, O.U.G. nr. 45/2010 și Legea nr. 230/2011.
Contestatorul a mai arătat că, potrivit art. 1 din OG 22/2002, modificată prin Legea 92/2011, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație, din bugetele acestora. Creanțele se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare. Or, față de această situație, M. Justiției nu a avut prevăzute, în bugetul aferent anului 2012, sume destinate plăților titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale pentru personalul din sistemul de justiție.
În susținerea criticilor formulate, contestatorul a invocat și Decizia Curții Constituționale nr. 188 din 02.03.2010 prin care O.U.G. nr. 71/2009 a fost declarată constituțională. În ceea ce privește eșalonarea plății sumelor de bani, Curtea s-a pronunțat prin decizia nr. 190/2.03.2010.
A mai subliniat contestatorul că, în jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului, respectând atât dreptul de acces la justiție, cât și dreptul la un proces echitabil (sub aspectul duratei procedurii). În acest context, perioade de prelungire a fazei de executare de 8 luni, 10 luni, dar și de 2 ani și 7 luni au fost apreciate ca justificate în condițiile de excepție date. Mecanismul eșalonării plății ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătorești, poate fi considerat în concordanță cu principiile consacrate de jurisprudența Curții Constituționale și Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiții: tranșe de efectuare a plăților intermediare precis determinate, termen rezonabil de executare integrală, acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate.
În drept, contestația la executare a fost întemeiată pe prevederile art. 399 – art. 403 Cod procedură civilă.
În conformitate cu dispozițiile art. 242 alin.2 Cod procedură civilă, contestatorul a solicitat și judecarea cauzei în lipsă.
În susținerea contestației la executare, contestatorul a depus, în copie, înscrisuri din dosarul de executare nr. 62/2012 al B.E.J. T. V. B..
Intimatul U. C., legal citat, nu a formulat întâmpinare, dar a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a contestației la executare și a cererii de suspendare a executării silite.
În motivare, intimatul a arătat, în esență, că prin sentința civilă nr. 495 din 12.01.2012, B.E.J. T. V. B. a fost obligat să procedeze la executarea silită a titlurilor executorii ale creditorului, în baza prevederilor Codului de procedură civilă și cu înlăturarea aplicării dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 și ale O.G. nr. 22/2002. Pentru a dispune în acest sens, instanța a făcut aplicarea Convenției și a jurisprudenței Curții de la Strassbourg, conform dispozițiilor art. 11 alin.2 și art. 20 din Constituția României. Debitorul sau terțul poprit nu poate invoca inopozabilitatea sentinței invocate, întrucât dispozițiile din hotărârile irevocabile, cu valoarea de prezumții legale se răsfrâng în mod indirect și asupra terților, iar instanța cu atât mai puțin nu poate face abstracție de hotărârile judecătorești menționate.
În susținerea apărărilor invocate prin întâmpinare, intimatul a invocat cauza Hornsby contra Greciei, cauza Ș. contra României, cauza Burdov contra Rusiei.
A fost atașat dosarul de executare nr. 62/2012 al B.E.J. T. V. B..
Prin sentința civilă nr._/20.09.2012 Judecătoria Iași a respins ca neîntemeiată contestația la executare cât și cererea de suspendare a executării silite.
În motivarea acestei soluții prima instanță a reținut următoarele argumente:
Pe rolul B.E.J. T. V. B., a fost înregistrată, sub nr. 62/2012, cererea formulată de către creditorul U. C. având ca obiect executarea silită a titlurilor executorii constând în sentința civilă nr. 299/2008 a Tribunalului Iași, modificată prin decizia nr. 698/2009 a Curții de Apel Iași, sentința civilă nr. 80/2008 a Curții de Apel Iași, sentința civilă nr. 116/2008 a Curții de Apel Iași, decizia civilă nr. 468/2009 a Curții de Apel Iași, decizia civilă nr. 267/2008 a Curții de Apel Iași, împotriva debitorilor Tribunalul Iași, Curtea de Apel Iași, M. Justiției, Ministerul Finanțelor Publice.
Prin titlurile executorii menționate mai sus, debitorii au fost obligați să achite creditorului sumele de bani reprezentând drepturile salariale restante.
Prin încheierea din ședința din camera de consiliu din 02.02.2012 dată în dosarul nr._, Judecătoria Iași a încuviințat executarea silită a titlurilor executorii reprezentate prin sentința nr. 80/17.10.2008 pronunțată în dosarul nr._ al Curții de Apel Iași îndreptată prin încheierea din data de 28.10.2008, decizia nr. 468/28.04.2009 pronunțată în dosarul nr._ al Curții de Apel Iași îndreptată prin încheierea din data de 29.09.2009, sentința nr. 116/13.11.2008 pronunțată în dosarul nr._ al Curții de Apel Iași, decizia nr. 698/12.06.2009 pronunțată în dosarul nr._/99/2007 al Curții de Apel Iași, sentința nr. 299/27.02.2008 pronunțată în dosarul_ al Tribunalului Iași și decizia nr. 267/22.04.2008 pronunțată în dosarul nr._ al Curții de Apel Iași, la cererea creditorului U. C. împotriva debitorilor Curtea de Apel Iași, Tribunalul Iași și M. Justiției.
La data de 17.02.2012 a fost încheiat procesul-verbal privind cheltuielile de executare și a fost emisă adresa de înființare a popririi pe conturile debitorilor deschise la Trezoreria Iași, respectiv Trezoreria București.
În ceea ce privește competența executorului judecătoresc, precum și a instanței de judecată, se vor reține dispozițiile art. 9 din Legea 188/2000, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, în cazul atribuțiilor referitoare la punerea în executare a dispozițiilor cu caracter civil din cadrul titlurilor executorii este competent executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în a cărei rază teritorială urmează să se realizeze executarea.
Față de forma de executare silită aleasă – sunt incidente prevederile art. 453 (1) Cod procedură civilă potrivit căruia poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit. După cum se poate observa, legiuitorul a statuat o alegere de competență în favoarea creditorului ( în acord cu principiul stabilit în art. 12 Cod procedură civilă).
De asemenea, în acord cu prevederile art. 373 (2) Cod procedură civilă, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se face executare, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.
Executarea silită se poate realiza în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea integrală a creanței ( art. 3711 alin.3 Cod procedură civilă).
Analizând situația concretă dedusă judecății, instanța constată că intimatul creditor s-a adresat B. T. V. B. în vederea executării silite a titlurilor executorii reprezentate de sentințe judecătorești definitive și irevocabile prin care i-au fost acordate drepturi salariale restante.
Creditorul a solicitat ca executarea silită să se realizeze în toate formele prevăzute de lege.
În raport de forma de executare a popririi, creditorii se bucură de libertate în alegerea de competență pentru faza executării silite. Alegerea de competență, în contextul în care este vorba de norme juridice cu un caracter relativ nu este condiționată de acceptul celeilalte părți. Astfel, pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanțele competente urmează a fi sesizate aparține exclusiv reclamantului/creditorului, alegerea stabilind în mod definitiv competența acelei instanțe, astfel încât instanța sesizată nu se poate declara necompetentă prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenței, care nu este de ordine publică.
Creditorul a ales drept instanță de executare instanța de la domiciliul acestora ( Judecătoria Iași), în acord cu teza I a art. 453 (1) Cod procedură civilă. Mai mult, verificând sediul B. T. V. B., se poate observa că acesta se află în circumscripția teritorială a Curții de Apel Iași, bucurându-se de prerogativa derulării corespunzătoare a actelor de executare cu privire la intimatul - creditor.
Așadar, instanța apreciază că sunt nefondate susținerile contestatorului cu privire la obligativitatea introducerii acțiunii la Judecătoria Sectorului 4 București - instanța în circumscripția căreia se află sediul terțului poprit (Trezoreria Statului).
De asemenea, hotărârile judecătorești care constituie titluri executorii sunt pronunțate în contradictoriu cu debitorii Tribunalul Iași, Curtea de Apel Iași și M. Justiției, aceștia fiind obligați în solidar să achite creditorului sumele restante. În aceste condiții creditorul avea posibilitatea să solicite ca executarea silită să se realizeze de executorul judecătoresc de la sediul oricăruia dintre debitori, or debitorii Tribunalul Iași și Curtea de Apel Iași au sediul în Iași. În raport de aceste considerente, instanța constată că în mod întemeiat intimatul-creditor a sesizat un executor judecătoresc din circumscripția Curții de Apel Iași.
Pe cale de consecință, instanța reține caracterul neîntemeiat al acestei prime critici invocate de către contestator.
Creanța constatată prin titlurile executorii reprezintă drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului bugetar, în sensul OUG 71/2009 si OUG 45/2010, sentințele în temeiul cărora se realizează executarea silită fiind executorii de drept, în acord cu dispozițiile articolului 278 punctul 1 Cod de procedură civilă.
Contestatorul a criticat executarea silită începută în dosarul nr. 62/2012 al B.E.J. T. V. B. invocând lipsa caracterului exigibil al creanței motivat de faptul că prin prevederile O.U.G. nr. 71 din 2009, cu modificările ulterioare, legiuitorul român a stabilit termene de eșalonare a plății.
Actul normativ menționat a suferit mai multe modificări, de la momentul intrării în vigoare până la data formulării prezentei contestații la executare. Astfel, plata sumelor prevãzute prin hotãrâri judecãtorești având ca obiect acordarea unor drepturi de naturã salarialã stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pânã la data de 31 decembrie 2009, a fost eșalonată până în anul 2012 (în anul 2010 se plãtea 34% din valoarea titlului executoriu; în anul 2011 se plãtea 33% din valoarea titlului executoriu; în anul 2012 se plãtea 33% din valoarea titlului executoriu).
Ulterior, textul ordonanței de urgență a fost din nou modificat în anul 2011, termenul de plată fiind prelungit până în 2014. Modificarea a fost motivată de dificultățile întâmpinate până la acea dată în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, precum și de influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2009 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență nr. 71/2009.
Ca urmare a modificării intervenite prin Legea nr. 230/2011, procedura de executare a titlurilor executorii se efectuează eșalonat până în anul 2016: în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu. În cursul termenului menționat orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Așadar, termenul de plată a drepturilor salariale recunoscute intimatului prin hotărâri judecătorești executorii, a fost prelungit de la 3 ani la 7-8 ani.
Instanța are în vedere și dispozițiile deciziei nr. 190/2010 a Curții Constituționale prin care aceasta a statuat că prevederile OUG 71/2009 nu sunt în dezacord cu dispozițiile constituționale.
Instanța constată că la data pronunțării deciziei nr. 190/2010 prin care Curtea Constituțională a statuat că prevederile O.U.G. nr. 71/2009 sunt constituționale, au fost avute în vedere doar situațiile de eșalonare până în 2012 a drepturilor salariale. Astfel, Curtea a arătat că ordonanța stabilește o perioada de 3 ani, ca termen maxim în care va fi realizata executarea totală a titlurilor, și precizează nivelul și termenele de efectuare a plăților intermediare. Așadar, adoptarea actului normativ supus controlului de constituționalitate a fost determinată de circumstanțele excepționale, care au impus instituirea unor măsuri, prin care să fie limitată temporar exercitarea drepturilor decurgând din hotărârile judecătorești irevocabile, pronunțate în materia respectivă, fără ca prin aceasta sa se aducă atingere substanței acestor drepturi.
Pentru a evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii, ordonanța de urgență prevede că acestea se actualizează cu indicele preturilor de consum, ceea ce garantează o executare în totalitate a creanței. Acest mecanism asigură executarea integrală a titlului, acordând totodată statului posibilitatea sa identifice resursele financiare necesare achitării acestor sume.
Ordonanța de Urgenta a Guvernului nr. 71/2009 are in vedere, în opinia Curții, rezolvarea unei situații extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar și derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătorești. Măsurile instituite urmăresc un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite si obiectivul avut in vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauza. Totodată, măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul ca Guvernul recunoaște obligația de plată a autorității statale și se obliga la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusa de situația de excepție pe care o reprezintă, pe de o parte, proporția deosebit de semnificativa a creanțelor astfel acumulate împotriva statului, și, pe de alta parte, stabilitatea economica a statului roman în actualul context de acuta criză economică națională si internațională.
Ulterior, Curtea Constituțională s-a pronunțat și asupra formei actualizate a OUG 71/2009 ( care dispune eșalonarea plăților până în 2016), apreciind că se mențin aceleași considerente referitoare la termenul rezonabil, dar că acesta este un concept variabil, care trebuie interpretat prin prisma importanței drepturilor pentru societate. Astfel, Curtea a observat că „miza litigiului este una foarte mare pentru stat, reprezentantul intereselor generale ale societății, întrucât se pune în discuție chiar stabilitatea sa economica, în timp ce pentru creditorii statului, respectiv personalul bugetar plătit din fonduri publice, miza consta în recuperarea unor suplimente la salariul/indemnizația/solda de baza, care, deci, nu afectează dreptul constituțional la salariu”.
Potrivit prevederilor art. 11 alineatul 2 din Constituție, raportat la art. 20 din Legea fundamentală, tratatele ratificate de Parlament potrivit legii (astfel cum este și cazul Convenției Europene ) fac parte din dreptul intern și, de asemenea, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în acord cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între acestea și legea internă, au prioritate reglementările internaționale, cu o singură excepție și anume cea a cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În acord cu prevederile art. 146 litera d din Constituția României, una dintre atribuțiile fundamentale ale Curții Constituționale constă în verificarea excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial. Această verificare implică analiza conformității legii interne cu dispozițiile din Constituție.
Pe cale de consecință, revine instanțelor naționale atribuția de a interpreta și aplica dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod direct, în litigiul dedus judecății, cu respectarea legii fundamentale, dar și a dispozițiilor anterior amintite referitoare la eventualul conflict între dispozițiile interne și dispozițiile internaționale la care România este parte, în privința drepturilor omului.
Instanța reține și decizia nr.59/2007 a Curții Constituționale, în care însăși curtea a reținut că întrucât iregularitatea constatată nu vizează neconstituționalitatea legii ci o absență de corelație între legile interne și dreptul comunitar pertinent, o majoritate de judecători ai Curții Constituționale a decis că legea criticată este constituțională (pronunțându-se pe cale de consecință în limitele verificării compatibilității Constituție – drept intern).
Cu toate că decizia invocată se referă la prevederile din dreptul comunitar, instanța reține că pentru identitate de rațiune ea trebuie aplicată și raportat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea a refuzat constant să controleze constituționalitatea transpunerii directivelor în dreptul național sau să verifice conformitatea legii interne cu dreptul comunitar originar. În toate aceste cazuri a procedat la o interpretare a legii interne în lumina dreptului comunitar aplicabil, pentru a extrage sensul real al actului normativ verificat, dar ea s-a menținut în limitele unui autentic control de constituționalitate, comparând conținutul normativ astfel degajat din legea națională cu Constituția, fără a aduce atingere dreptului comunitar.
Pe cale de consecință, instanța apreciază că se impune verificarea conformității OUG 71/2009 cu prevederile relevante din CEDO, finalitatea fiind stabilirea existenței proporționalității între măsura adoptată de legislativ și interesul creditorului care se bucură de o hotărâre judecătorească definitivă.
Astfel, procesul civil parcurge două faze, judecata și executarea silita, aceasta din urma intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse in executare cu ajutorul forței de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu își execută de bunăvoie obligația.
În analiza acestui examen, instanța notează cu prioritate faptul că începând cu decizia Curții din cauza Hornsby contra Greciei, s-a decis că dreptul de acces la justiție protejează și punerea în executare a hotărârilor definitive, care într-un stat care respectă preeminența dreptului nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei părți, în caz contrar, accesul la justiție fiind iluzoriu. S-a statuat că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. Mai mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva statului ori a autorităților publice, s-a reținut că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări a justiției.
De asemenea, în cauza Ș. împotriva României, Curtea a subliniat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, și că dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. A mai arătat Curtea că dacă statul, debitor în baza unei hotărâri judecătorești, refuză sau omite să o execute ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Totodată, s-a subliniat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Luând în analiză și natura drepturilor invocate, instanța nu poate să nu observe Hotărârea din 29 iulie 2008, în Cauza T. împotriva României, prin care Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești. Curtea a reamintit jurisprudența sa anterioara (Cauza Ș. împotriva României nr. 9.555/03, paragrafele 20-21, 11 octombrie 2007, Vilho Eskelinen si alții împotriva Finlandei, nr. 63.235/00, paragraful 62, CEDO 2007), potrivit căreia pentru a constata neaplicarea art. 6, dreptul intern trebuie in primul rând sa fi exclus in mod expres accesul la o instanța in ceea ce privește postul sau categoria de salariați in discuție; conflictele obișnuite de munca nu pot fi excluse din garanțiile art. 6, in măsura in care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autorității de stat.
Prin urmare instanța constată că intimatul din prezenta cauză, în calitate de creditor beneficiază de o creanță certă, recunoscută printr-o hotărâre irevocabilă și susceptibilă de a fi pusă în executare, având pe cale de consecință un bun în sensul Protocolului nr.1 CEDO. În condițiile art.1 protocolul 1 la Convenție, orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile fundamentale de drept internațional.
Cu privire la intervenția legislativă, instanța apreciază că OUG 71/2009 constituie o ingerință în dreptul creditorului de a-și vedea materializat dreptul de creanță, după derularea unei etape de judecată, finalizate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, și, ca orice ingerință asupra unui drept, intervenția legislativă va trebui să verifice condițiile stabilite de convenție în sensul acceptării acesteia: 1)să fie prevăzută de lege, 2) să fie justificată și 3) să fie proporțională cu scopul urmărit.
Referitor la prima condiție, instanța apreciază că este îndeplinită întrucât ingerința este prevăzută de o lege în vigoare, ce a suferit modificări succesive, în sensul reeșalonării sumelor ce urmează a fi plătite de către statul român persoanelor îndreptățite. Legea de adoptare a ordonanței de urgență și ordonanța în sine au fost verificate sub aspectul constituționalității, Curtea Constituțională constatând respectarea dispozițiilor și principiilor din legea fundamentală.
Cu privire la scopul urmărit de legiuitor, acesta vizează protecția stării de stabilitate a țării, prin amânarea plăților ce trebuie efectuate în virtutea unor drepturi recunoscute retroactiv. Așadar, instanța constată că și a doua condiție privitoare la caracterul justificat al ingerinței este îndeplinită și că, într-adevăr, situația economică a României impune luarea unor măsuri specifice situațiilor de criză, iar evitarea unui colaps financiar nu poate fi realizată decât prin adoptarea unor măsuri restrictive. Cu toate acestea nu se poate spune ab initio că plata unor drepturi salariale ce trebuiau avansate de către stat, drepturi ce au fost recunoscute imperativ constituie un „drept mai puțin urgent sau mai puțin important”. Recunoașterea retroactivă a existenței unei situații de inechitate la nivelul salariilor plătite nu echivalează cu recunoașterea unor drepturi a căror materializare mai poate aștepta, cel puțin pe o durată nedefinită de timp.
Cu privire la suspendarea de drept a executării silite, reglementată de dispozițiile OUG 71/2009, instanța reține că prin Hotărârea Secției a II-a a Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 octombrie 2001, definitivă la 25 iunie 2002, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, Curtea a stabilit că în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 (al Protocolului nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale). Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile".
Rezultă așadar că, o intervenție legislativă în sensul eșalonării nu poate fi exclusă, însă aceasta trebuie să ia în considerare anumite criterii și marje ce trebuie respectate, astfel încât să nu se transforme într-o negare fundamentală a substanței dreptului.
Soluționând Cererea nr. 60.858/00 si pronunțând Decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 in cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy impotriva Ucrainei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat ca un termen de 2 ani si 7 luni de executare a unei hotărâri judecătorești nu este excesiv în condițiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădita de fonduri a unității militare debitoare. Cu toate acestea, în mod diferit, în cauza Bourdov c. Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului.
Este sarcina statului, în speță debitor, de a executa hotărârile judecătorești dacă factorii care împiedică sau blochează executarea deplină și in timp rezonabil a acestora sunt sub controlul autorităților (Cauza Yuriy Nikolayevich I. impotriva Ucrainei, Hotararea din 15 octombrie 2009, paragraful 54, sau Cauza Sokur impotriva Ucrainei, Hotararea din 26 aprilie 2005, paragraful 33).
Executarea unei hotărâri nu poate fi împiedicată, invalidată sau întârziată în mod excesiv ( cauza Lunari contra Italiei, hot. nr.11/ianuarie 2001).
Astfel, trebuie verificat dacă acordarea unui termen de grație din 2010, până în 2016 constituie o măsură proporțională sau nu cu scopul urmărit și care este unul legitim, reprezentat de protecția economiei naționale.
Realizând o analiză comparativă a acestor principii statuate de Curte cu situația generată în dreptul intern de OUG nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, care prevede un regim diferențiat de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori, care stabilește în mod unilateral termene și condiții de plată ale creanțelor, instanța apreciază că prevederile din dreptul român sunt în măsură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, cât și al principiului egalității armelor în proces (în acest sens și cauza Stran și Stratis Andreatis c. Greciei).
Este evident faptul că, prin modificările aduse OUG nr. 71/2009 prin OUG nr. 45/2010, s-a procedat la o nouă amânare a executării obligațiilor, plata sumelor restante urmând a fi făcută în mod eșalonat, în trei tranșe, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012. La o analiză obiectivă a perioadei stabilite ( ultima plată urmând a fi efectuată în anul 2016), instanța apreciază că aceasta este nejustificat de mare, termenele de plată dobândind un caracter incert (nefiind prevăzută luna/trimestrul/semestrul anilor menționați în actul normativ în care se va achita cuantumul procentual stabilit) și fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite, întrunind pe deplin condițiile imprevizibilității, menționate în Hotărârea Saggio contra Italiei, ce au aplicabilitate mutatis mutandis în cauza de față, neexistând o garanție în sensul că plățile nu vor fi din nou suspendate la împlinirea termenului. Eșalonarea plății debitului nu poate echivala cu o garanție a plății acesteia, cu atât mai mult cu cât termenele au fost schimbate la intervale mici de timp. „Recunoașterea” debitului de către stat, despre care se face vorbire, nu aduce creditorului niciun avantaj în plus față de cel oferit de hotărârile judecătorești în care acțiunile le sunt admise în tot sau în parte.
In Cauza G. si Kekec impotriva Turciei (Hotararea din 7 iunie 2011) s-a arătat că statul nu se poate prevala de lipsa de fonduri pentru a nu-și onora debitul rezultat dintr-o hotărâre judecătoreasca (paragraful 22), astfel încât o întârziere de 7 si 8 ani in executarea unor hotărâri judecătorești încalcă art. 6 paragraful 1 din Convenție (paragraful 23).
Pe cale de consecință, invocarea de către contestator a dispozițiilor legale referitoare la alocarea inițială a unor fonduri speciale de la bugetul de stat pentru anul 2012 nu poate fi reținută. Statul nu se poate prevala în neexecutarea obligațiilor sale de neluarea de către organele abilitate, în calcul a acestor obligații, la momentul adoptării bugetului pentru anul următor. Măsurile administrative trebuie să fie întotdeauna subordonate atribuțiilor și obligațiilor clar stabilite de lege sau titluri executorii. Astfel, eventuala neincludere în bugetul de stat a unor fonduri cu această destinație nu poate să demonstreze decât lipsa unor măsuri concrete de îndeplinire a obligațiilor, neprezentând importanță, din acest punct de vedere motivul ce a stat la baza unei atare inacțiuni.
Potrivit dispozițiilor art. 3731 alin.1 Cod procedură civilă, debitorul este cel care trebuie să aibă inițiativa executării voluntare a obligației stabilite în sarcina sa printr-un titlu executoriu și acest lucru cu atât mai mult cu cât debitorul este un organ sau o instituție a statului, aspect subliniat în nenumărate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Instanța apreciază că atitudinea statului român debitor, care prin manifestarea sa unilaterală de voință, concretizată în acte normative date în cursul ultimilor ani, fără acordul creditorului, și-a acordat termene de grație în mod succesiv, amânând periodic și pentru intervale lungi de timp executarea obligației de plată stabilită în sarcina sa prin hotărâri judecătorești și a făcut în acest mod ca momentul realizării dreptului creditorului să dobândească un caracter incert, imprevizibil, afectează însăși substanța dreptului acestuia, putând fi calificată drept contrarie dreptului de acces la justiție reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme pentru această atitudine nu s-a oferit o explicație rezonabilă. Invocarea dificultăților financiare cu care se confruntă statul român, în contextul actual nu poate justifica o amânare nedeterminată a plății unor drepturi salariale, pentru care s-au pronunțat hotărâri judecătorești definitive de către instanțele naționale.
Orice ingerință trebuie să fie aptă de a respecta „justul echilibru” între imperativele interesului general și cele de protejare ale drepturilor fundamentale ale individului. Statul are desigur, posibilitatea de a alege modalitățile de aducere la îndeplinire a scopurilor propuse, revenind instanței de judecată, în această situație sarcina de a cântări dacă sunt justificate consecințele, prin prisma interesului general.
Lipsa proporționalității între intervenția legislativă și scopul urmărit prin intermediul acesteia generează, prin urmare, un conflict între normele din Convenție și normele interne, care se soluționează în favoarea normelor din Convenție, în conformitate cu prevederile art.11, alin. 2, și 20 alin. 2 din Constituția României. Analiza proporționalității vine să dea efect nu numai principiului constituțional ci și principiului loialității convenționale, care angajează statele semnatare să procedeze în sensul compatibilității dreptului lor intern cu prevederile din textul convenției.
În ceea ce privește argumentele contestatorului privind dispozițiile art. 1 din O.G nr. 22/2002, instanța apreciază faptul că acestea sunt neîntemeiate.
În acest sens, instanța constată faptul că executorul judecătoresc nu a indicat un cont anume pentru a fi executat silit și nu rezultă faptul că s-ar fi executat sume destinate cheltuielilor de organizare, funcționare și personal.
Mai mult, din topografia textelor de lege și interpretarea gramaticală a art. 1 din O.G nr. 22/2002, instanța apreciază faptul că aceste dispoziții sunt aplicabile numai în caz de plată voluntară. Este evident că primele două articole din O.G. nr. 22/2002 se referă la executarea voluntară de către instituțiile publice a creanțelor stabilite prin titlurile executorii.
În art. 3 din O.G. nr. 22/2002 se prevede că în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de platã în termenul prevãzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie. De această dată legiuitorul nu a mai prevăzut expres niciun impediment în ceea ce privește executarea silită, putându-se deduce faptul că sunt supuse executării toate sumele, inclusiv sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate.
În ceea ce privește termenul de 6 luni, stabilit de art. 2 din O.G. nr. 22/2002, instanța notează că acest termen curge de la data primirii de către debitor a somației de plată comunicată de organul de executare competent. După trecerea acestui termen, fără ca instituțiile publice să fi achitat integral creanțele datorate creditorilor, aceștia din urmă pot solicita începerea executării silite potrivit normelor Codului de procedură civilă sau altor acte normative.
Executarea silită prin poprire începe odată cu emiterea adresei de înființare a popririi, aceasta fiind, în acest caz special, primul act de executare silită. Întrucât nu s-a prevăzut expres, executarea silită prin poprire se realizează fără somație și atunci când debitor este o instituție sau o autoritate publică. Se poate deduce că, în cazul executării silite prin poprire, termenul de 6 luni începe să curgă de la data primirii adresei de înființare a popririi, dar numai în cazul în care executarea nu poate începe sau continua din cauza lipsei fondurilor. Acest termen de 6 luni ar echivala cu un nou moratoriu legal, pe lângă termenele acordate de O.U.G. nr. 71/2009. Această amânare pentru 6 luni a executării creanțelor este necesară pentru a fi obținute fondurile necesare de către instituțiile sau autoritățile publice debitoare.
Nu se poate susține că O.G. nr. 22/2002 stabilește o altă procedură în ceea ce privește procedura executării silite prin poprire, astfel încât nici în cazul executării silite îndreptate împotriva instituțiilor sau autorităților publice nu este necesară emiterea unei somații atunci când forma de executare silită aleasă este poprirea.
Un prim aspect care trebuie menționat este cel privitor la sarcina probei, în sensul că debitorul trebuie să probeze lipsa temporară a fondurilor și a demersurilor efectuate în vederea obținerii acestora. În prezenta cauză debitorul nu a făcut dovada lipsei fondurilor și nici a demersurilor pe care le-a întreprins pentru obținerea lor.
Pe de altă parte, nu se poate invoca lipsa includerii în buget a sumelor de bani necesare plății, debitorul având obligația de a procura sumele respective, conform aceluiași act normativ.
Un alt aspect ce trebuie remarcat vizează sarcina disproporționată pe care acest act normativ o impune creditorului care, după ce a obținut un titlul executoriu, se vede obligat să aștepte încă șase luni, fără a avea certitudinea că în acest interval debitorul va obține fondurile necesare achitării creanței sale, pentru ca, doar ulterior, să demareze procedurile de executare silită.
De asemenea, instanța mai constată că, potrivit prevederilor art. 6 alin.1, 2 și 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, modificată, în cazurile în care, din motive temeinice privind realizarea atribuțiilor prevãzute de lege, instituția debitoare nu își poate îndeplini obligația de platã în condițiile prevãzute la art. 1 alin. (1), art. 2 sau 4, aceasta va putea solicita instanței judecãtorești care soluționeazã cauza acordarea, în condițiile legii, a unui termen de grație sau/și stabilirea unor termene de platã eșalonatã a obligației respective. În cazurile în care obligația de platã este stabilitã prin hotãrâre judecãtoreascã definitivã și irevocabilã, instituția debitoare poate solicita instanței care a dat aceastã hotãrâre luarea mãsurilor prevãzute la alin. (1), care se aplicã în mod corespunzãtor. Instanța sesizatã potrivit alin. (1)-(3), la cererea instituției debitoare, prin încheiere executorie, când este cazul, va putea suspenda începerea ori continuarea executãrii silite pânã la soluționarea prin hotãrâre definitivã și irevocabilã a cererii privind acordarea termenului/termenelor de platã a sumei datorate.
Prin urmare, față de cele arătate mai sus, apreciind ca neîntemeiată contestația la executare, instanța, în temeiul prevederilor art. 399 și următoarele Cod procedură civilă, o va respinge ca atare.
II. Cu privire la cererea având ca obiect suspendarea executării silite până la momentul rămânerii irevocabile a prezentei acțiuni, analizând prevederile art. 403 Cod procedură civilă se poate observa că se lasă la latitudinea instanței suspendarea, ca urmare a constatării unor motive temeinice, executării silite până la soluționarea cauzei.
Ca orice măsură procesuală, deși legea nu stabilește motivele considerate temeinice, suspendarea trebuie să fie susținută de rațiuni apte de a pune în evidență interesul superior al debitorului față de cel al creditorului, pentru încuviințarea unei atare măsuri. Aceasta urmărește evitarea producerii unor pagube fie greu reparabile, fie imposibil de reparat printr-o executare intempestivă, pentru care nu există indicii de legalitate sau temeinicie suficiente.
Or, având în vedere considerentele de mai sus, față de dreptul creditorului la recuperarea creanței, instanța apreciază ca neîntemeiată cererea de suspendare urmând a o respinge ca atare.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs M. Justiției invocând în motivare că hotărârea este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motive de recurs prev. de art. 304 pct. 7 și 9 din Codul de procedură civilă.
Prin primul motiv de recurs s-a susținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii. Astfel, prima instanță reține în considerente că potrivit art. 453 alin 1 C. poprirea se înființează la cererea creditorului de executorul de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit, dar pe de altă parte reține că a fost aleasă de creditoare drept instanță de executare instanța de la domiciliul acesteia – Judecătoria Iași. Susține recurentul că, întrucât executorul judecătoresc a înțeles să execute debitorul M. Justiției care are sediul în Municipiul București sector 5 prin poprirea conturilor acestuia de la Trezoreria Municipiului București din Sectorul 4, competența aparținea instanței de executare de la locul unde aceasta se face – Judecătoria Sector 4 București, iar nu celei de la domiciliul creditoarei. Menționează recurentul că în acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia 411/2011, iar nerespectarea unei asemenea decizii constituie abatere disciplinară conform art. 99 lit ș) din Legea 303/2004.
Al doilea motiv de recurs vizează faptul că hotărârea primei instanțe este lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii pentru următoarele aspecte:
1) actele de înființare a popririi au fost efectuate de B. T. cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la competența teritorială prev. de art. 373 alin 1 și art. 8 alin 1 din Legea 188/2000, executorii judecătorești îndeplinindu-și atribuțiile în circumscripția curții de apel în raza căreia se află Judecătoria pe lângă care funcționează, ca normă generală, pentru punerea în executare a dispozițiilor cu caracter civil din titluri executorii fiind prevăzut la art. 9 alin 1 că este competent executorul din circumscripția curții de apel în a cărei rază se face executarea, B. T., care funcționează în cadrul Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Iași neavând competență pe raza Curții de Apel București, dar și a celor referitoare la competența teritorială alternativă prev. de art. 453 alin 1 Cod procedură Civilă, B. T. nefiind competent întrucât nu este executor judecătoresc de la domiciliul/sediul debitorului sau terțului poprit.
2) încheierea de încuviințare a executării silite pronunțată de Judecătoria Iași în dosar_ a fost dată de o instanță necompetentă, invocându-se disp. art. 373 alin 2 Cod Procedură civilă, instanța care trebuia să dispună încuviințarea executării silite fiind Judecătoria Sectorului 4 București.
3-4) pe fondul cauzei au fost nesocotite dispozițiile speciale în materie de executare silită aplicabile instituțiilor publice debitoare, anume OG 22/2002. Susține recurentul că în bugetul pe anii 2008-2011 nu au fost alocate fonduri pentru executarea hotărârilor judecătorești definitive obținute de personalul din sistem, însă au fost efectuate la demersuri la M. Economiei cu acest scop. Mai mult, recurentul și-a îndeplinit obligațiile de plată cu respectarea termenelor de eșalonare prevăzute de OUG 71/2009, prin legea bugetului de stat pe anul 2012 prevăzându-se că plata se va face potrivit OUG 71/2009, potrivit disp. art. 1 alin 2 din OUG 71/2009 prevăzându-se faptul că până la împlinirea termenului de plată prevăzut la alin 1 orice cerere de executare silită se suspendă de drept, acest aspect fiind stabilit și prin dispozițiile Legii 230/2011 de aprobare a OUG 71/2009.
Greșit s-a reținut de prima instanță că eșalonarea executării hotărârilor judecătorești încalcă disp. art. 6 din CEDO câtă vreme vorbim de un fenomen contencios generalizat, iar nu de o hotărâre izolată, iar identificarea mijloacelor celor mai adecvate pentru punerea în executare a unui număr foarte mare de hotărâri presupune un proces de evaluare de durată relativă, prin varianta eșalonării plății urmărindu-se nu împiedicarea executării, ci garantarea executării la nivel individual și mai ales la nivel general, potrivit jurisprudenței CEDO autoritățile dispunând de un termen rezonabil pentru identificarea celor mai adecvate mijloace de punere în executare a titlurilor executorii, stabilirea unui termen rezonabil pentru executare fiind o măsură ce intră în marja de apreciere a statelor, situația creată fiind una excepțională ce justifică instituirea unor măsuri precum cea contestată.
Invocă recurentul și deciziile Curții Constituționale nr. 188/02.03.2010, 190/02.03.2010 și 1533/28.11.2011 care au constatat că disp. OUG 71/2009 sunt constituționale, precum și practica CEDO în materie, mai exact Hotărârea D. ș.a contra României care constituie un argument hotărâtor pentru reorientarea practicii.
În drept, a invocat recurentul disp. art. 299, 304 pct. 9 și 312 Cod Procedură Civilă.
Intimatul U. C. nu a formulat întâmpinare.
Analizând actele si lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate și raportat la dispozițiile legale incidente în cauză, Tribunalul reține următoarele:
Primul motiv de recurs este neîntemeiat și va fi respins. Are în vedere Tribunalul faptul că la cererea creditoarei a fost declanșată procedura de executare silită împotriva tuturor debitorilor prevăzuți în titlurile executorii: sentința civilă nr. 299/2008 a Tribunalului Iași, modificată prin decizia nr. 698/2009 a Curții de Apel Iași, sentința civilă nr. 80/2008 a Curții de Apel Iași, sentința civilă nr. 116/2008 a Curții de Apel Iași, decizia civilă nr. 468/2009 a Curții de Apel Iași, decizia civilă nr. 267/2008 a Curții de Apel Iași, împotriva debitorilor Tribunalul Iași, Curtea de Apel Iași, M. Justiției, Ministerul Finanțelor Publice,
În consecință B. T. V. B. a procedat la executarea silită a tuturor debitorilor prevăzuți în titlurile executorii, dintre care Tribunalul Iași și Curtea de Apel Iași au sediul în raza Judecătoriei Iași, fapt care a determinat competența instanței de executare în favoarea Judecătoriei Iași, poprirea fiind dispusă față de toți cei trei debitori, iar nu doar față de recurentul M. Justiției. Față de cele de mai sus, prin substituirea considerentelor primei instanțe, Tribunalul reține faptul că Judecătoria Iași este instanța de executare competentă în cauză.
Critica formulată prin al doilea motiv de recurs, la punctul 1), este, de asemenea, neîntemeiată. În condițiile în care executarea silită a fost declanșată în cadrul aceluiași dosar de executare împotriva celor trei debitori, dintre care doi au sediul în raza Curții de Apel Iași, astfel că executarea față de aceștia are loc în raza Curții de Apel Iași, B. T., care funcționează în cadrul Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Iași avea competența de a proceda la înființarea popririi împotriva tuturor acestor debitori, chiar dacă nu au toți sediul pe raza Curții de apel pe lângă care funcționează executorul judecătoresc, instanța reținând în acest sens dispozițiile art. 373 alin 1 cod procedură civilă.
Pentru același considerent, al faptului că executarea silită a fost declanșată împotriva tuturor debitorilor în cadrul aceluiași dosar de executare, Tribunalul va respinge ca neîntemeiat și al doilea punct formulat prin cel de-al doilea motiv al recursului, legea neimpunând ca încuviințarea executării silite să fie dispusă separat față de fiecare debitor prin instanța de executare de la sediul fiecăruia dintre aceștia câtă vreme, potrivit disp. art. 373 alin 2 cod procedură civilă, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea, iar Judecătoria Iași este instanța de executare competentă în cauză față de faptul că, așa cum am reținut mai sus, executarea a fost declanșată de executorul judecătoresc de pe raza Curții de apel Iași, a cărui competență a fost constatată în baza disp. art. 373 alin 1 cpc.
Cu privire la criticele aduse pe fondul cauzei, recursul formulat de contestator este întemeiat și va fi admis, cu consecința admiterii contestației la executare formulată de contestatorul M. Justiției în contradictoriu cu B. T. V. B. și creditorul U. C. și anulării actelor de executare efectuate în dosarul de executare nr.48/2012 al B. T. V. B..
Reține Tribunalul în această privință că, deși prima instanță a apreciat că prezenta contestație la executare este neîntemeiată în raport de jurisprudența CEDO, lipsa proporționalității între intervenția legislativă și scopul urmărit prin intermediul acesteia făcând să existe un conflict între normele din Convenție și normele interne, practica recentă a Curții Europene a Drepturilor omului a relevat o soluție contrară prin Hotărârea dată cu privire la cererea nr._/08 introdusă de D. D. D. și alții împotriva României, hotărâre publicată în Monitorul oficial al României nr. 709/17.10.2012.
Curtea a reamintit prin această hotărâre faptul că executarea unei hotărâri judecătorești face parte integrantă din noțiunea de „proces” în sensul art. 6 (Hornsby contra G., 19.03.1997) și că neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, neexecutarea putând aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei în condițiile în care hotărârea judecătorească în favoarea sa poate da naștere unei creanțe care poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1. De asemenea, o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească, o întârziere în executare neputând fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat de art. 6 alin 1 CEDO (Hornsby, citată anterior, Jasiuniene împ. Lituaniei, nr._/98).
Totodată, pentru a se pronunța asupra respectării cerinței executării în termen rezonabil, Curtea ia în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părților și obiectul hotărârilor de executat, Curtea trebuind să ia în considerare comportamentul tuturor autorităților naționale implicate, inclusiv pe cel al legiuitorului național (Young, James și Webster împ. Regatului Unit, 1981).
Învestită să se pronunțe cu privire la respectarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, Curtea a considerat că legiuitorul ar trebui să beneficieze, atunci când pune în aplicare politicile sale, mai ales cele sociale și economice, de o mai mare flexibilitate pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită o reglementare, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acesteia din urmă. Curtea respectă modul în care legiuitorul stabilește cerințele interesului public, în afara situației în care raționamentul său se dovedește în mod vădit lipsit de un fundament rezonabil (Mellacher și alții c. Austriei, 19 decembrie 1989, § 45, . nr. 169).
În plus, Curtea a considerat incompatibilă cu exigențele articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției o planificare a plății datoriilor stabilite pe cale judecătorească, atunci când actul de planificare nu era « lege » în sensul jurisprudenței Curții (SARL Amat-G și Mébaghichvili c. Georgiei, nr. 2507/03, § 61, CEDO 2005-VIII) sau când mecanismul planificării, chiar dacă răspunde noțiunii de « lege », fusese aplicat de manieră defectuoasă (Suljagić c. Bosniei-Hețegovina, nr._/02, §§ 56-57, 3 noiembrie 2009).
În speță, Curtea a observat că nu i se reproșează Guvernului pârât că ar fi refuzat să execute hotărârile judecătorești recunoscând reclamanților drepturi de natură patrimonială. De asemenea, părțile interesate nu pretind că dispozițiile legale adoptate în materie vizau să lipsească de efecte aceste hotărâri judecătorești. Reclamanții se plângeau în principal de eșalonarea executării creanțelor care le sunt datorate în virtutea hotărârilor judecătorești, hotărâtă pe cale legislativă. Curtea este învestită să examineze dacă această eșalonare, astfel cum a fost aplicată de către reclamanți, este compatibilă cu Convenția.
Curtea constată că între 2008 și 2011, statul român a adoptat mai multe acte normative care suspendau de jure executarea forțată a creanțelor funcționarilor în temeiul hotărârilor judecătorești și introducea un sistem de executare a acestor creanțe ce consta în plăți anuale, în tranșe. Prima ordonanță din 11 iunie 2008 (declarată neconstituțională la 12 mai 2009), a fost urmată de OUG nr. 71/2009, care stabilea plata creanțelor în tranșe anuale, din 2010 până în 2012. În 2010, OUG nr. 45/2010 stabilea că plata sumelor datorate s-ar face tot în trei tranșe anuale, dar între 2012 și 2014. În sfârșit, în decembrie 2011, Legea nr. 230/2011 a extins aceste plăți pe cinci ani, din 2012 până în 2016, cu rate progresive, începând cu 5% în primul an și 35% în ultimul an.
Guvernul a justificat aceste măsuri prin faptul că în 2008 țara se confrunta cu o situație de dezechilibru bugetar important, susceptibil să pună în pericol integritatea financiară a țării. În opinia sa, acest dezechilibru rezulta, printre altele, dintr-un număr mare de hotărâri judecătorești care acordau anumitor categorii de funcționari, pe cale de interpretare a dispozițiilor legale destinate altor categorii, drepturi cu caracter patrimonial. În plus, degradarea situației financiare a țării a continuat și după anul 2008, într-un context de criză financiară foarte severă care afecta numeroase țări, astfel încât Guvernul a trebuit să adapteze mecanismul eșalonării la realitățile economice.
Curtea a amintit că deja s-a pronunțat că măsurile luate pentru a salva echilibrul bugetar între veniturile și cheltuielile publice pot fi considerate că urmăresc un scop de utilitate publică (M. și S. c. României (decizie), nr._/11 et_/11, 6 decembrie 2011, Šulcs c. Lettonia decizia nr._/10, § 24, 6 decembrie 2011, și Panfile c. României (decizia nr._/11, § 21, 20 martie 2012).
În speță, Curtea a notat că, începând cu 2009, România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare. Autoritățile naționale sunt mai în măsură, spre deosebire de judecătorul internațional, să determine ceea ce este de « utilitate publică », Curtea fiind gata să admită că, astfel cum susține și Guvernul, măsurile contestate urmăreau un scop de utilitate publică.
Pentru a determina dacă respectivele măsuri erau proporționale scopului urmărit - stabilirea unui echilibru bugetar evitând înrăutățirea situației sociale -, Curtea apreciază că trebuie verificat dacă, în speță, felul în care au fost tratați reclamanții a permis menținerea unui echilibru între interesele în cauză.
Curtea notează că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul hotărârilor judecătorești definitive pronunțate între februarie și aprilie 2008. Curtea constată că, chiar dacă mecanismul eșalonării stabilit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dovedind diligență în executarea hotărârilor judecătorești susmenționate.
Astfel, conform legislației în vigoare, reclamanții au primit începând cu octombrie 2008 o primă tranșă reprezentând 30 % din suma totală a creanțelor datorate. În septembrie 2010, le-a fost plătită o sumă suplimentară, echivalentul a 25 % din a doua tranșă de 34 % din cuantumul total, chiar dacă potrivit OUG nr. 45/2010 din 19 mai 2010, a doua tranșă trebuia achitată în 2012. Astfel cum legea o impunea, cuantumul sumelor plătite era de fiecare dată indexat cu indicele prețurilor din data plății. În prezent, reclamanții au primit mai mult de o treime din suma totală datorată, restul acesteia trebuind să fie plătit, conform legislației în vigoare, în mod eșalonat, până în 2016. Niciun act din dosar nu arată că Guvernul nu ar avea intenția să respecte calendarul de plăți. Ținând cont că o parte semnificativă a creanțelor datorate reclamanților deja le-a fost plătită acestora, Curtea nu poate considera că însăși substanța dreptului reclamanților a fost afectată. În orice caz, văzând ansamblul tuturor elementelor de mai sus și a contextului particular al prezentei cauze, Curtea consideră că eșalonarea plății creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerat nerezonabilă. În consecință, Curtea consideră că cererea este în mod vădit nefondată și că trebuie respinsă, făcând aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției.
Concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului sunt aplicabile și speței de față, în cauză fiind respectate graficele de plată prevăzute de lege până la acest moment, câtă vreme intimata nu a invocat în apărare o situație contrară, intervenția legiuitorului în sensul eșalonării plății drepturilor câștigate prin hotărâri judecătorești neputând fi apreciată ca fiind contrară Convenției câtă vreme măsurile luate pentru a salva echilibrul bugetar între veniturile și cheltuielile publice sunt considerate că urmăresc un scop de utilitate publică, autoritățile statului respectând mecanismul eșalonării, dovedind diligență în executarea hotărârilor judecătorești susmenționate.
Pentru aceste considerente Tribunalul, în temeiul disp. art. 312 alin 1 cod procedură civilă, va admite recursul declarat de contestatorul M. Justiției împotriva sentinței civile a Judecătoriei Iași, va modifica în tot sentința, va admite contestația la executare formulată de contestatorul M. Justiției în contradictoriu cu B. T. V. B. și creditorul U. C., anulând actele de executare.
Contestația la executare fiind admisă irevocabil cu efectul anulării actelor de executare, suspendarea acestei executări devine redundantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul M. Justiției împotriva sentinței civile nr._ din 20.09.2012 pronunțată de JudecătoriaIași în dosarul nr._ , sentință pe care o modifică în parte și pe acle de consecință:
Admite contestația la executare formulată de contestatorul M. Justiției, în contradictoriu cu creditorul U. C.
Dispune anularea executării silite însăși cât și a actelor de executare silită în dosarul de executare nr.62/2012 al B. T. V. B.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței care contravin prezentei decizii
Irevocabilă
Pronunțată în ședință publică azi,07.06.2013
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
M.D. M.M. C.A.M. M.G.
Red./Tehnored. M.D.
2 ex/ 14.06.2013
Jud. fond. B. E. C.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 1465/2013. Tribunalul IAŞI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 1458/2013. Tribunalul IAŞI → |
|---|
