Contestaţie la executare. Decizia nr. 1715/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1715/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 17-07-2013 în dosarul nr. 3723/866/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 17 Iulie 2013
Instanța constituită din :
Președinte - P. E.-C.
Judecător - C. C. E.
Judecător – F. E. C.
Grefier – G. I. A.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1715/2013
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta D. E. împotriva sentinței civile nr. 3077/16.11.2011 pronunțată de Judecătoria P. în contradictoriu cu intimatele A. N. de Administrare Fiscala - Directia Generala a F. Publice a Judetului Iași și A. F. Publice a Municipiului P., având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței faptul că recurenta a depus la dosarul cauzei originalul chitanței nr._ M., reprezentând taxa judiciară de timbr în valoare de 61 lei și timbru judiciar de 0.3 lei și originalul cererii aflate la fila 8 dosar, după care,
Având în vedere originalul cererii primite prin fax și originalul chitanței care atestă achitarea taxei judiciare de timbru și timbrul judiciar, instanța constată recursul ca fiind legal timbrat.
Reținând faptul că prin cererea de recurs (fila 3 dosar) a fost solicitată judecata cauzei în lipsa părților, precum și faptul că prin cererea de recurs nu s-a solicitat administrarea de probe, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
TRIBUNALUL
Prin sentința civilă nr. 3077/16.11.2011 pronunțată de Judecătoria P. a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de contestatoarea D. E. în contradictoriu cu intimații Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului P..
Pentru a se pronunța astfel, a rețin ut instanța de fond că prin somația nr. 22/_ /_ contestatoarea a fost înștiințată că în baza titlului executoriu nr._/08.08.2012 are obligația fiscală de plată a sumei totale de 1523 lei, din care 561 lei reprezentând diferențe de impozit anual de regularizat și 962 lei reprezentând venituri din despăgubiri. Conform titlului executoriu nr._ suma de 1523 lei a fost calculată prin decizia accesorie nr._ din data de 19.04.2012. Împotriva deciziei de impunere debitoarea avea posibilitatea de a formula contestație la organul fiscal emitent în termen de 30 de zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii, această posibilitate fiind indicată expres în decizia de impunere. Contestatoarea, cu toate că nu a urmat această procedură pusă la dispoziția sa de lege, respectiv nu a formulat contestație la organul fiscal emitent, a solicitat direct instanței să analizeze legalitatea și temeinicia titlului de creanță fiscală – decizia de impunere, arătând că înțelege să conteste existența creanței. Conform Deciziei nr. XIV din 05.02.2007 dată în soluționarea unui recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial nr.733/30.10.2007,„posibilitatea contestării titlului executoriu fiscal pe calea contestației la executare subzistă numai în măsura în care actul ce constituie titlu de creanță fiscală nu poate fi atacat pe calea contenciosului administrativ-fiscal”. Conform art.110 alin.3 Cod procedură fiscală, „titlul de creanță este actul prin care se stabilește și se individualizează creanța fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptățite, potrivit legii”, deci, în speță, titlul de creanță fiscală este decizia de impunere nr._/19.04.2012. Potrivit art. 141 alin.2 Cod procedură fiscală, „titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege”, iar raportat la termenul de plată prevăzut în decizia de impunere și la data comunicării deciziei de impunere către debitoare (08.06.2012), rezultă că termenul de plată în speță este 05.07.2012, data de 05.07.2011 reprezentând în același timp momentul în care titlul de creanță – decizia de impunere – a devenit titlu executoriu.
A mai reținut instanța de fond că din coroborarea celor două texte de lege cu prevederile Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că atâta timp cât decizia de impunere nu a fost contestată în termenul de 30 de zile indicat în aceasta la organul fiscal competent, și în caz de respingere a contestației respective, la instanța de judecată de contencios administrativ, în fața instanței investite cu contestație la executare nu mai pot fi invocate aspecte de fond ale acestui titlu de creanță fiscală. Pe cale de consecință, limitele posibilității de analiză a instanței de executare sunt doar cele ce țin de respectarea condițiilor de formă ale actelor de executare emise în baza titlului de creanță.
Prima instanță a reținut și faptul că titlul executoriu și somația îndeplinesc condițiile de formă prevăzute de lege, reținând disp. art. 141 alin. 4 și ale art. 43 alin. 2 și 3 Cod procedură fiscală. Mai mult, s-a reținut că potrivit art. 46 Cod procedură fiscală, actul administrativ fiscal ce constituie titlu executoriu în baza art. 141 alin. 3 Cod procedură fiscală este nul doar pentru lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. 3. Or, în speță, înscrisul denumit titlu executoriu cuprinde aceste elemente obligatorii vizate de art. 46. Totodată, față de prevederea expresă a elementelor obligatorii sub sancțiunea nulității, rezultă că lipsa oricăror alte mențiuni ar atrage nulitatea relativă în condițiile în care debitorul ar dovedi că a suferit o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anulare (art.105 alin.2 cod procedură civilă).
Raportat la conținutul titlului executoriu înaintat debitoarei contestatoare, instanța de fond a constatat că acesta este identic cu prevederile deciziei de impunere ce stă la baza inițierii formelor de executare silită contestate, astfel încât nu există indicii nici din acest punct de vedere asupra nelegalității și netemeiniciei întocmirii titlului executoriu.
Pentru valabilitatea somației, codul de procedură fiscală prevede expres mențiunile ce trebuiesc inserate, respectiv „numărul dosarului de executare; suma pentru care se începe executarea silită; termenul în care cel somat urmează să plătească suma prevăzută în titlul executoriu, precum și indicarea consecințelor nerespectării acesteia”, toate acestea elemente regăsindu-se în somația emisă.
În ceea ce privește modalitatea de comunicare a actelor, instanța de fond a reținut că acestea au fost comunicate potrivit dispozițiilor legale, respectiv art. 44 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003. Astfel, intimata a încercat comunicarea către contestatoare a deciziei de impunere prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, însă plicul a fost restituit expeditorului la data de 07.05.2012, nefiind înmânat din cauza faptului că destinatarul nu a putut fi găsit. Prin urmare, conform dispozițiilor art. 44 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003 actul a fost comunicat prin publicitate la data de 08.06.2012 prin afișare la sediul intimatei și pe pagina de internet. Conform art. 141 al. 2 Cod procedură fiscală titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege. Textul art. 141 alin. 2 Cod procedură fiscală arată două modalități de stabilire a termenului de scadență, dată la care titlul de creanță devine de la lege titlu executoriu: data stabilită de organul competent sau în alt mod stabilit de lege. Față de aceste prevederi, instanța de fond a constatat că data comunicării actului denumit decizie de impunere este relevantă exclusiv pentru stabilirea datei scadenței. Or, data scadenței este prevăzută în cadrul deciziei de impunere ca și condiție obligatorie a valabilității acesteia. În condițiile în care se contestă corecta comunicare a deciziei de impunere, efectul direct al necomunicării conform cu legea este doar stabilirea greșită a datei scadenței, aspect ce ține de valabilitatea deciziei de impunere. Pentru a considera că titlul de creanță nu a devenit titlu executoriu la scadență, trebuie mai întâi constatat de către organele competente (organul fiscal și/sau instanța de contencios administrativ-tribunalul) faptul că scadența nu a fost calculată corect. Or, scadența este prevăzută în decizia de impunere care, potrivit legii, are cale specială de atac. Instanța investită cu judecarea contestației la executare nu are competența să se pronunțe asupra valabilității ca formă sau ca fond a deciziei de impunere, întrucât actul neanulat este considerat valabil și își produce toate efectele.
Prin urmare, s-a reținut că instanța învestită cu judecarea contestației la executare, neputându-se pronunța asupra niciunui aspect de fond sau de formă intrinsec privitor la decizia de impunere, nu poate decât să o considere valabilă și, în consecință, poate doar să verifice dacă actele de executare concordă formal cu decizia de impunere. Pe cale de consecință, limitele posibilității de analiză a instanței de executare sunt doar cele ce țin de respectarea condițiilor de formă ale actelor de executare emise în baza titlului de creanță. Orice fel de apărări de fond sau formă împotriva conținutului deciziei de impunere, inclusiv modul de calcul al datei scadenței și modul de calcul al sumelor datorate, datorarea sau nu a acestor sume în temeiul vreunui raport juridic, țin exclusiv de competența organului jurisdicțional competent să soluționeze contestația formulată conform art.205, 207 Cod procedură fiscală împotriva deciziei de impunere.
În speță, intimata a făcut dovada faptului că a comunicat contestatoarei decizia de impunere conform dispozițiilor legale prin afișare (după ce anterior încercase comunicarea prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire care i-a fost însă restituită), iar contestatoarea nu a dovedit faptul că ar fi atacat decizia de impunere conform prevederilor legale la organul fiscal și/sau instanța de contencios administrativ competente.
Pentru toate aceste considerente, instanța de fond a respins contestația la executare.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs contestatoarea D. E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, contestatoarea a susținut că pe numele său au fost emise un titlu executoriu și o somație, comunicate la data de 13.08.2012, fiind înștiințată că figurează în evidența fiscală cu suma de 1523 lei și că, pentru această sumă, s-a început executarea silită în temeiul a două decizii (decizia ACC nr._/06.08.2012 și decizia ACC nr._/06.08.2012). Or, nu i s-a comunicat niciodată ce reprezintă suma de 1532 lei, respectiv nu i s-a comunicat în ce bază și cu ce titlu a fost calculată această sumă. De asemenea, susține recurenta că nu i s-au comunicat nici deciziile ce conțin obligațiile de plată, respectiv nu i s-a comunicat decizia de impunere nr._/19.04.2012 pentru a putea formula contestație.
În dovedirea recursului, recurenta a solicitat proba cu înscrisuri.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului cauzei, raportat la motivele de recurs invocate și la dispozițiile legale aplicabile, instanța constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea introductivă, contestatoarea D. E. a formulat contestație la executarea silită începută în baza titlului executoriu nr._ și a somației nr._ /_, solicitând anularea executării silite și a formelor de executare.
Prin sentința civilă recurată a fost respinsă contestația la executare formulată de contestatoarea D. E.. S-a reținut de către instanța de fond că titlul executoriu și somația cuprind toate elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile legale și că titlul executoriu este identic cu prevederile deciziei de impunere ce a stat la baza inițierii formelor de executare silită. De asemenea, s-a mai reținut că decizia de impunere a fost comunicată contestatoarei în conformitate cu dispozițiile legale, precum și faptul că orice fel de apărări de fond sau formă împotriva conținutului deciziei de impunere, inclusiv modul de calcul al datei scadenței și modul de calcul al sumelor datorate, datorarea sau nu a acestor sume în temeiul vreunui raport juridic, țin exclusiv de competența organului jurisdicțional competent să soluționeze contestația formulată conform art.205, 207 Cod procedură fiscală împotriva deciziei de impunere.
Prin cererea de recurs formulată recurenta a criticat sentința instanței de fond, susținând că nu i-a fost comunicată decizia de impunere potrivit dispozițiilor legale, neavând astfel posibilitatea de a o contesta pe calea contenciosului administrativ.
Or, față de probele administrate în cauză, instanța de recurs reține că susținerile recurentei sunt nefondate.
Astfel, tribunalul reține că prin recipisa depusă la fila 45 dosar fond, intimata a făcut dovada faptului că decizia referitoare la obligații de plată accesorii nr._/19.04.2012, în temeiul căreia a fost emis titlul executoriu contestat, a fost comunicată recurentei prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Este real că, în cauză, corespondența a fost returnată cu mențiunea „destinatar plecat”, însă aceasta împrejurare nu obliga instituția creditoare la inițierea unei noi proceduri poștale.
Prin decizia nr. 536/28.04.2011 pronunțată de Curtea Constituțională s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 43 alin. 3 din O.G. nr. 92/2003 sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal emitent poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităților de comunicare prevăzute la art. 44 alin. 2 lit. a-d din aceeași ordonanță. A reținut Curtea Constituțională prin această decizie că publicitatea reprezintă una dintre cele patru modalități enumerate în art. 44 alin. 2 lit. a – d din O.G. nr. 92/2003, prin care legiuitorul a stabilit că pot fi comunicate actele administrative fiscale. De asemenea, s-a reținut de către Curtea Constituțională că enumerarea pe care o conține art. 44 alin. 2 nu este întâmplătoare, ci „modalitățile de comunicare a actelor administrative fiscale sunt menționate într-o ordine de prioritate în ceea ce privește aplicarea lor”.
Or, instituția a respectat prevederile legale și a comunicat prin serviciile poștale, cu confirmare de primire, decizia de impunere, abia ulterior intimata recurgând la procedura de comunicare prin publicitate. Astfel, intimata a respectat ordinea de prioritate impusă de art. 44 din O.G. nr. 92/2003 cu modificări ulterioare, în limitele posibilităților concrete.
În consecință, instanța de recurs reține că intimata a făcut dovada comunicării actului administrativ fiscal în limitele și condițiile legii, act administrativ care, fiind comunicat, a devenit titlu executoriu prin expirarea termenului de plată.
Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanța, în baza disp. 312 Cod procedură civilă, va respinge recursul și va menține sentința instanței de fond ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de contestatoarea D. E. împotriva sentinței civile nr. 3077/16.11.2011 pronunțată de Judecătoria P., sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17.07.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
P.E.C. C.C.E. F.E.C. G.I.A.
Red./tehnored. C.C.E.
2 ex., 29.07.2012
Judecător fond: S. A. I.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 1724/2013. Tribunalul IAŞI | Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 1716/2013. Tribunalul IAŞI → |
|---|
