Contestaţie la executare. Decizia nr. 965/2013. Tribunalul IAŞI

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că:

„Instanța reține dispozițiile art. 372 Cod de procedură civilă potrivit cărora executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești sau a unui alt înscris care, potrivit legii constituie titlu executoriu. În ceea ce privește hotărârile judecătorești, aceasta se execută numai dacă este învestită cu formulă executorie, afară de hotărârile executorii provizoriu și alte hotărâri prevăzute de lege. Or, în cea de-a doua categorie de hotărâri se pot include și sentințele pe baza cărora s-a solicitat încuviințarea executării silite și ulterior, în raport de refuzul executorului judecătoresc s-a formulat prezenta contestație la executare.

În acord cu prevederile art. 399 Cod procedură civilă „ împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare.”

Legiuitorul prevede de asemenea, în alineatul 2 al aceluiași articol faptul că nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau efectuarea unui act atrage sancțiunea anulării.

În cazul în care executarea este îndreptată împotriva unui act de executare ce nu este emis de o instanță judecătorească, se pot invoca apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede o altă cale de atac.

Cu privire la termenul de introducere a contestației, instanța reține incidența termenului de 15 zile de la (….)” momentul la care a fost recepționată somația” ( art. 401 cod procedură civilă).

Verificând condițiile generale de promovare a contestației, se observa că aceasta a fost promovată de către contestator în interiorul termenului legal.

Contestatoarea este în măsură să justifice un interes personal în prezenta cauză, fiind persoana ce figurează în calitate de debitor în cuprinsul adresei de înființare poprire.

Cu privire la criticile formulate de M. justiției, se poate observa că acestea fac referire, pe de o parte la competența de efectuare a executării silite, iar pe de altă parte la absența caracterului exigibil al creanței cu privire la care a fost demarată procedura executării silite.

Instanța va proceda la analiza corespunzătoare a acestor critici:

Astfel, cu privire la competența executorului judecătoresc, precum și a instanței de judecată, se vor reține dispozițiile art. 9 din Legea 188/2000, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia în cazul atribuțiilor referitoare la punerea în executare a dispozițiilor cu caracter civil din cadrul titlurilor executorii este competent executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în a cărei rază teritorială urmează să se realizeze executarea.

Față de forma de executare silită aleasă - respectiv poprirea, instanța va nota și incidența art. 453 (1) C.pr.civ. potrivit căruia poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit. După cum se poate observa, legiuitorul a statuat o alegere de competență în favoarea creditorului ( în acord cu principiul stabilit în art. 12 C.pr.civ).

De asemenea, în acord cu prevederile art. 373 (2) C.pr.civ, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se face executare, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.

Executarea silită se poate realiza în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea integrală a creanței ( art. 3711 alin.3 c.pr.civ).

Analizând situația concretă dedusă judecății, instanța constată că forma aleasă de creditoare a fost cea a popririi, motiv pentru care aceasta se bucură de libertate în alegerea de competență pentru faza executării silite. Alegerea de competență, în contextul în care este vorba de norme juridice cu un caracter relativ nu este condiționată de acceptul celeilalte părți. Astfel, pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanțele competente urmează a fi sesizate aparține exclusiv reclamantului / creditorului, alegerea stabilind în mod definitiv competența acelei instanțe, astfel încât instanța sesizată nu se poate declara necompetentă prin luarea în considerarea a altui criteriu de stabilire a competenței, care nu este de ordine publică.

Creditoarea a ales drept instanță de executare instanța de la domiciliul acesteia ( Judecătoria Iași), în acord cu teza I a art. 453 (1) Cod procedură civilă. Mai mult, verificând sediul B. T. V. B., se poate observa că acesta se află în circumscripția teritorială a Curții de apel Iași, bucurându-se de prerogativa derulării corespunzătoare a actelor de executare cu privire la intimata G. A..

Sunt nefondate susținerile contestatorului cu privire la obligativitatea introducerii acțiunii la Judecătoria sectorului 4 București - instanța în circumscripția căreia se află sediul terțului poprit ( Trezoreria Statului).

Pe cale de consecință, având în vedere caracterul neîntemeiat al acestei prime critici invocate, constatând că atât executorul judecătoresc beneficiază de competență teritorială, cât și instanța care a dispus încuviințarea executării silite, va proceda la analiza celorlalte motive de contestație.

Cu privire la absența unei somații anterioare adresei de înființare a popririi, instanța subliniază particularitățile acestei forme de executare, care nu presupun emiterea unei somații. În art. 454(1) C.pr.civ. se precizează expres faptul că poprirea se înființează „ fără somație”, prin comunicarea adresei de poprire, în mod corespunzător, fiind supusă validării de către instanța de judecată. Astfel, în raport de aceste dispoziții exprese, constatând că adresa de înființare a popririi emisă la data de 16.02.2012 este comunicată în mod corespunzător contestatorului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, la data de 23.02.2012, instanța va respinge și acest motiv de contestație la executare ca fiind neîntemeiat.

O a treia critică invocată de către contestator vizează lipsa caracterului exigibil al creanței pretinse de către intimată.

Potrivit art. 379 (1) Cod procedură civilă nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă ( caracterele prevăzute de lege fiind stabilite în mod cumulativ și obligatoriu). De asemenea, în acord cu art. 381 C.pr.civ, când printr-o hotărâre s-a dat un termen de plată, executarea silită nu va putea fi efectuată înainte de împlinirea acelui termen ( cu excepția cazurilor prevăzute de art. 382 ). În acord cu dispozițiile codului civil, ceea ce se datorează cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea termenului. Termenul este suspensiv, atunci când prin efectele sale amână data scadenței (art.1412 Cod civil).Când termenul suspensiv este stipulat în favoarea debitorului, acesta este singurul care poate renunța la beneficiul său ( art. 1413 cod civil).

Cu privire la fixarea unui atare termen și condiționarea obligației de plată a drepturilor salariale de un atare impediment, instanța notează faptul că stabilirea termenului de eșalonare a plăților s-a efectuat de către legiuitor, prin OUG 71/2009, cu modificările ulterioare. Astfel, se poate observa că una dintre particularitățile fundamentale ale prezentei contestații rezidă în faptul că acordarea unui termen a fost efectuată chiar de legislativ, pentru rațiuni ce urmează a fi interpretate și analizate în paragrafele subsecvente.

Astfel, cercetând prevederile OUG 71/2009, instanța constată că acestea au suferit numeroase modificări de la data intrării în vigoare până la data introducerii acțiunii în analiză. Prin intermediul acestui act normativ, legiuitorul a urmărit să acorde un termen rezonabil în ceea ce privește acțiunea de plată a datoriilor de către stat, în contextul unor dificultăți economice ce reprezintă o realitate obiectivă pentru țara noastră.

Prin urmare, plata acestor creanțe a fost inițial eșalonată până în 2012, stabilindu-se anual un cuantum procentual din acestea ce urma să fie plătit, respectiv în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu; în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu; în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu. Această eșalonare a plăților se referea la drepturi de natură salarială devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009.

Ulterior, în anul 2011, textul ordonanței de urgență a fost din nou modificat termenul fiind prelungit până în 2014, motivat de dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar,având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2009 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

În prezent, textul ordonanței prevede faptul că: „Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu. În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.”

Se poate observa ca atare, că aceste modificări legislative operate au prelungit termenul de acordare a drepturilor salariale, recunoscute creditorilor prin hotărâri executorii, de la 3 ani, la aproximativ 6 ani.

Instanța are în vedere și dispozițiile deciziei nr. 190/2010 a Curții Constituționale prin care aceasta a statuat că prevederile OUG 71/2009 nu sunt în dezacord cu dispozițiile constituționale.

Cu toate acestea, instanța nu poate să nu observa că la data pronunțării Curții, astfel cum rezultă din motivare au fost avute în vedere doar situațiile de eșalonare până în 2012 a drepturilor salariale. Arată Curtea că ordonanța stabilește o perioada de 3 ani, ca termen maxim in care va fi realizata executarea totală a titlurilor, și precizează nivelul și termenele de efectuare a plăților intermediare. Așadar, adoptarea actului normativ supus controlului de constituționalitate a fost determinata de circumstanțele excepționale, care au impus instituirea unor măsuri, prin care să fie limitată temporar exercitarea drepturilor decurgând din hotărârile judecătorești irevocabile, pronunțate în materia respectiva, fără ca prin aceasta sa se aducă atingere substanței acestor drepturi.

Pentru a evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii, ordonanța de urgență prevede că acestea se actualizează cu indicele preturilor de consum, ceea ce garantează o executare în totalitate a creanței. Acest mecanism asigură executarea integrală a titlului, acordând totodată statului posibilitatea sa identifice resursele financiare necesare achitării acestor sume.

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 are in vedere, în opinia Curții, rezolvarea unei situații extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar și derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătorești. Măsurile instituite urmăresc un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite si obiectivul avut in vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauza. Totodată, măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul ca Guvernul recunoaște obligația de plată a autorității statale și se obliga la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusa de situația de excepție pe care o reprezintă, pe de o parte, proporția deosebit de semnificativa a creanțelor astfel acumulate împotriva statului, și, pe de alta parte, stabilitatea economica a statului roman în actualul context de acuta criză economică națională si internațională.

În 2011, prin decizia nr. 1533/2011, Curtea Constituțională a revenit sub anumite aspecte asupra practicii sale inițiale și s-a pronunțat și asupra formei actualizate a OUG 70/2009 ( care dispune eșalonarea plăților până în 2016), apreciind că se mențin aceleași considerente referitoare la termenul rezonabil, dar că acesta este un concept variabil, care trebuie interpretat prin prisma importanței drepturilor pentru societate. Astfel, Curtea a observat că „miza litigiului este una foarte mare pentru stat, reprezentantul intereselor generale ale societății, întrucât se pune în discuție chiar stabilitatea sa economica, în timp ce pentru creditorii statului, respectiv personalul bugetar plătit din fonduri publice, miza consta în recuperarea unor suplimente la salariul/indemnizația/solda de baza, care, deci, nu afectează dreptul constituțional la salariu”.

Instanța reține că potrivit art. 11 alineatul 2 din Constituție, raportat la art. 20 din Legea fundamentală, tratatele ratificate de Parlament potrivit legii ( astfel cum este și cazul Convenției Europene ) fac parte din dreptul intern și, de asemenea, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în acord cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între acestea și legea internă, au prioritate reglementările internaționale, cu o singură excepție și anume cea a cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Mai mult, în acord cu prevederile art. 146 litera d din Constituția României, una dintre atribuțiile fundamentale ale Curții Constituționale constă în verificarea excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial. Această verificare implică analiza conformității legii interne cu dispozițiile din Constituție.

Pe cale de consecință, revine instanțelor naționale atribuția de a interpreta și aplica dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod direct, în litigiul dedus judecății, cu respectarea legii fundamentale, dar și a dispozițiilor anterior amintite referitoare la eventualul conflict între dispozițiile interne și dispozițiile internaționale la care România este parte, în privința drepturilor omului.

Instanța reține și decizia 59/2007 a Curții Constituționale, în care însăși curtea a reținut că „întrucât iregularitatea constatată nu vizează neconstituționalitatea legii ci o absență de corelație între legile interne și dreptul comunitar pertinent, o majoritate de 7 judecători ai Curții Constituționale a decis că legea criticată este constituțională ” ( pronunțându-se pe cale de consecință în limitele verificării compatibilității Constituție – drept intern). Cu toate că decizia invocată se referă la prevederile din dreptul comunitar, instanța reține că pentru identitate de rațiune ea trebuie aplicată și raportat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea a refuzat constant să controleze constituționalitatea transpunerii directivelor în dreptul național sau să verifice conformitatea legii interne cu dreptul comunitar originar. În toate aceste cazuri a procedat la o interpretare a legii interne în lumina dreptului comunitar aplicabil, pentru a extrage sensul real al actului normativ verificat, dar ea s-a menținut în limitele un autentic control de constituționalitate, comparând conținutul normativ astfel degajat din legea națională cu Constituția, fără a aduce atingere dreptului comunitar.

Pe cale de consecință, instanța învestită cu soluționarea prezentei cauze, apreciază că se impune verificarea conformității OUG 71/2009 cu prevederile relevante din CEDO, finalitatea fiind stabilirea existenței proporționalității între măsura adoptată de legislativ și interesul creditorului care se bucură de o hotărâre judecătorească definitivă.

Se notează cu prioritate faptul că procesul civil parcurge două faze: judecata și executarea silita, aceasta din urma intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse in executare cu ajutorul forței de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu își executa de bunăvoie obligația.

În analiza acestui examen, instanța notează cu prioritate faptul că începând cu decizia curții din cauza Hornsby contra Greciei, s-a decis că dreptul de acces la justiție protejează și punerea în executare a hotărârilor definitive, care într-un stat care respectă preeminența dreptului nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei părți, în caz contrar, accesul la justiție fiind iluzoriu. Pe cale de consecință, s-a statuat că, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. Mai mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva statului ori a autorităților publice, s-a reținut că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări a justiției. În cauza Ș. împotriva României, Curtea a subliniat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, și că dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. A mai arătat Curtea că dacă statul, debitor în baza unei hotărâri judecătorești, refuză sau omite să o execute ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Totodată, s-a subliniat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.

Luând în analiză și natura drepturilor invocate, instanța nu poate să nu observe Hotarârea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 29 iulie 2008, în Cauza T. impotriva Romaniei, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 386 din 9 iunie 2009, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecatorești. Curtea a reamintit jurisprudența sa anterioara (Cauza S. impotriva Romaniei nr. 9.555/03, paragr. 20-21, 11 octombrie 2007, Vilho Eskelinen si altii impotriva Finlandei, nr. 63.235/00, paragr. 62, CEDO 2007), potrivit careia pentru a constata neaplicarea art. 6, dreptul intern trebuie in primul rand sa fi exclus in mod expres accesul la o instanta in ceea ce priveste postul sau categoria de salariati in discutie; conflictele obisnuite de munca nu pot fi excluse din garantiile art. 6, in masura in care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autoritatii de stat.

Față de totalitatea considerentelor anterioare instanța subliniază faptul că initmata G. A. în calitate de creditor beneficiază de o creanță certă, recunoscută printr-o hotărâre irevocabilă și susceptibilă de a fi pusă în executare, având pe cale de consecință un „bun” în sensul Protocolului nr.1 CEDO. În condițiile art.1 protocolul 1 la Convenție, orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile fundamentale de drept internațional.

Cu privire la intervenția legislativă, instanța va nota faptul că OUG 71/2009 constituie ceea ce jurisprudența europeană cataloghează a fi o „ingerință” în dreptul creditorului de a-și vedea materializat dreptul de creanță, după derularea unei etape de judecată, finalizate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești.

Desigur, ca orice ingerință asupra unui drept, intervenția legislativă la trebui să verifice condițiile stabilite de conveție în sensul acceptării acesteia: să fie prevăzută de lege, să fie justificată și să fie proporțională cu scopul urmărit.

Referitor la prima condiție ce necesită luarea în analiză, se va nota faptul că ingerința este prevăzută d eo lege în vigoare, ce a suferit modificări succesive, în sensul reeșalonării sumelor ce urmează a fi plătite de către statul romând persoanelor îndreptățite. Merită amintit și faptul că legea de adoptare a ordonanței de urmgență și ordonanța în sine au fost verificate sub aspectul constituționalității, Curtea Constituțională constatând respectarea dispozițiilor și principiilor din legea fundamentală.

Cu privire la scopul urmărit de legiuitor, acesta vizează protecția stării de stabilitate a țării, prin amânarea plăților ce trebuie efectuate în virtutea unor drepturi recunoscute retroactiv. Desigur, instanța este de acord cu interpretarea dată de Curtea Constituțională în sensul că situația econimică a României impune luarea unor măsuri specifice situațiilor de criză și că evitarea unui colaps financiar nu poate fi realizată decât prin adoptarea unor măsuri restrictive, însă nu se poate spune ab initio că plata unor drepturi salariale ce trebuiau avansate de către stat, drepturi ce au fost recunoscute imperativ constituie un „drept mai puțin urgent sau mai puțin important”. Recunoașterea retroactivă a existenței unei situații d einechitate la nivelul salariilor plătite nu echivalează cu recunoașterea unor drepturi a căror materializare mai poate aștepta, cel puțin pe o durată nedefinită de timp.

Cu privire la suspendarea de drept a executării silite, reglementată de dispozițiile OUG 71/2009, instanța notează Hotărârea Secției a II-a a Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 octombrie 2001, definitivă la 25 iunie 2002, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, Curtea a stabilit că "în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 [al Protocolului nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale]. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile".

Rezultă așadar că, o intervenție legislativă în sensul eșalonării nu poate fi exclusă, însă aceasta trebuie să ia în considerare anumite criterii și marje ce trebuie respectate, astfel încât să nu se transforme într-o negare fundamentală a substanței dreptului.

Soluționând Cererea nr. 60.858/00 si pronunțând Decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 in cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy impotriva Ucrainei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca un termen de 2 ani si 7 luni de executare a unei hotărâri judecătorești nu este excesiv în condițiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădita de fonduri a unității militare debitoare. Cu toate acestea, în mod diferit, în cauza Bourdov c. Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului.

Este sarcina statului, în speță debitor, de a executa hotărârile judecătorești dacă factorii care împiedică sau blochează executarea deplină și in timp rezonabil a acestora sunt sub controlul autorităților (Cauza Yuriy Nikolayevich I. impotriva Ucrainei, Hotararea din 15 octombrie 2009, paragraful 54, sau Cauza Sokur impotriva Ucrainei, Hotararea din 26 aprilie 2005, paragraful 33).

Executarea unei hotărâri nu poate fi împiedicată, invalidată sau întârziată în mod excesiv. ( cauza Lunari contra Italiei, hot. nr.11/ianuarie 2001.

Astfel, trebuie verificat dacă acordarea unui termen de grație din 2010, până în 2016 constituie o măsură proporțională sau nu cu scopul urmărit și care este unul legitim, reprezentat de protecția economiei naționale.

Realizând o analiză comparativă a acestor principii statuate de curte cu situația generată în dreptul intern de OUG nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, care prevede un regim diferențiat de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori, care stabilește în mod unilateral termene și condiții de plată ale creanțelor, instanța apreciază că prevederile din dreptul român sunt în măsură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, cât și al principiului egalității armelor în proces (în acest sens și cauza Stran și Stratis Andreatis c. Greciei).

Este evident faptul că, prin modificările aduse OUG nr. 71/2009 prin OUG nr. 45/2010, s-a procedat la o nouă amânare a executării obligațiilor, plata sumelor restante urmând a fi făcută în mod eșalonat, în trei tranșe, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012. La o analiză obiectivă a perioadei stabilite ( punctul terminus fiind anul 2016), instanța apreciază că aceasta este nejustificat de mare, termenele de plată dobândind un catacter incert (nefiind prevăzută luna/trimestrul/semestrul anilor menționați în actul normativ în care se va achita cuantumul procentual stabilit) și fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite, întrunind pe deplin condițiile imprevizibilității, menționate în Hotărârea Saggio contra Italiei, ce au aplicabilitate mutatis mutandis în cauza de față, neexistând o garanție în sensul că plățile nu vor fi din nou suspendate la împlinirea termenului. Eșalonarea plății debitului nu poate echivala cu o garanție a plății acesteia, cu atât mai mult cu cât termenele au fost schimbate la intervale mici de timp. „Recunoașterea” debitului de către stat, despre care se face vorbire nu aduce creditorilor nici un avantaj în plus față de cel oferit de hotărârile judecătorești în care acțiunile le sunt admise în tot sau în parte.

In Cauza G. si Kekec impotriva Turciei (Hotararea din 7 iunie 2011) s-a arătat că statul nu se poate prevala de lipsa de fonduri pentru a nu își onora debitul rezultat dintr-o hotărâre judecătoreasca (paragraful 22), astfel încât o întârziere de 7 si 8 ani in executarea unor hotărâri judecătorești încalcă art. 6 paragraful 1 din Convenție (paragraful 23).

Pe cale de consecință, invocarea de către contestator a dispozițiilor legale referitoare la alocarea inițială a unor fonduri speciale de la bugetul de stat pentru anul 2011 nu poate fi reținută. Statul nu se poate prevala în neexecutarea obligațiilor sale de neluarea de către organele abilitate, în calcul a acestor obligații, la momentul adoptării bugetului pentru anul următor. Măsurile administrative trebuie să fie întotdeauna subordonate atribuțiilor și obligațiilor clar stabilite de lege sau titluri executorii. Astfel, eventuala neincludere în bugetul de stat a unor fonduri cu această destinație nu poate să demonstreze decât lipsa unor măsuri concrete de îndeplinire a obligațiilor, neprezentând importanță, din acest punct de vedere motivul ce a stat la baza unei atare inacțiuni.

Potrivit dispozițiilor art. 3731 alin.1 C.pr.civ., debitorul este cel care trebuie să aibă inițiativa executării voluntare a obligației stabilite în sarcina sa printr-un titlu executoriu și acest lucru cu atât mai mult cu cât debitorul este un organ sau o instituție a statului, aspect subliniat în nenumărate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța reține că atitudinea statului român debitor, care prin manifestarea sa unilaterală de voință, concretizată în acte normative date în cursul ultimilor ani, fără acordul creditorului, și-a acordat termene de grație în mod succesiv, amânând periodic și pentru intervale lungi de timp executarea obligației de plată stabilită în sarcina sa prin hotărâri judecătorești și a făcut în acest mod ca momentul realizării dreptului creditorului să dobândească un caracter incert, imprevizibil, afectează însăși substanța dreptului acestuia, putând fi calificată drept contrarie dreptului de acces la justiție reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme pentru această atitudine nu s-a oferit o explicație rezonabilă. Invocarea dificultăților financiare cu care se confruntă statul român, în contextul actual nu poate justifica o amânare nedeterminată a plății unor drepturi salariale, pentru care s-au pronunțat hotărâri judecătorești definitive de către instanțele naționale.

Orice ingerință trebuie să fie aptă de a respecta „justul echilibru” între imperativele interesului general și cele de protejare ale drepturilor fundamentale ale individului. Statul are desigur, posibilitatea de a alege modalitățile de aducere la îndeplinire a scopurilor propuse, revenind instanței de judecată, în această situație sarcina de a cântări dacă sunt justificate consecințele, prin prisma interesului general.

Lipsa proporționalității între intervenția legislativă și scopul urmărit prin intermediul acesteia face să existe, prin urmare, un conflict între normele din Convenție și normele interne, care se soluționează în favoarea normelor din Convenție, în conformitate cu prevederile art.11, alin. 2, și 20 alin. 2 din Constituția României, de care instanța amintea în paragrafele anterioare. Analiza anterioară asupra proporționalității vine să dea efect nu numai principiului constituțional ci și principiului loialității convenționale, care angajează statele semnatare să procedeze în sensul compatibilității dreptului lor intern cu prevederile din textul convenției.

Cu privire la capătul accesoriu de cerere, referitor la suspendarea executării silite până la momentul rămânerii irevocabile a prezentei acțiuni, analizând prevederile art. 403 Cod procedură civilă se poate observa că se lasă la latitudinea instanței suspendarea, ca urmare a constatării unor motive temeinice, executării silite până la soluționarea cauzei. Ca orice măsură procesuală, deși legea nu stabilește motivele considerate temeinice, suspendarea trebuie să fie susținută de rațiuni apte de a pune în evidență interesul superior al debitorului față de cel al creditorului, pentru încuviințarea unei atare măsuri. În fond aceasta urmărește evitarea producerii unor pagube fie greu reparabile, fie imposibil de reparat printr-o executare intempestivă, pentru care nu există indicii de legalitate sau temeinicie suficiente. Instanța nu poate să nu noteze faptul că legiuitorul stabilește posibilitatea de suspendare „până la soluționarea cauzei”, acest moment procesual referindu-se la soluționarea pe fond în primă instanță și nu soluționarea irevocabilă. Nu se poate realiza o interpretare extensivă a textelor de lege decât în măsura în care o atare interpretare nu ar încălca principiul imposibilității de a adăuga la lege. Dacă legiuitorul ar fi intenționat să acorde posibilitatea suspendării până la rămânerea irevocabilă ar fi inserat expres această mențiune, astfel cum o realizează de fiecare dată când se referă la acest moment. Or, intenția legiuitorului nu a fost aceasta din urmă, ci cea expusă anterior, oferind posibilitatea de a „amâna executarea silită până la darea unei soluții în primă instanță”, în considerarea argumentelor analizate de aceasta. Deși în mod corespunzător, analiza unei atare cereri la ultimul termen de judecată ar trebui să atragă respingerea ca rămasă fără obiect a cererii de suspendare, față de modalitatea de formulare a acestui petit, precum și motivele indicate de către contestatoare, instanța va respinge cererea ca neîntemeiată, apreciind că nu există la momentul soluționării prezentei contestații rațiuni întemeiate și apte de a justifica o măsură de suspendare a procedurii în discuție, în considerarea tuturor argumentelor anterior dezvoltate.

Instanța va lua act de asemenea, că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată”.

* * *

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs M. Justiției care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând următoarele:

Instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească cu nesocotirea reglementărilor speciale în materia executării silite aplicabile instituțiilor publice – debitoare, respectiv O.U.G. nr. 71/2009 și O.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Arată că art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 22/2002, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 92/2011, prevede: „(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate”.

În aceste împrejurări, plata sumelor datorate de M. Justiției conform titlului executoriu anexat urmează a se realiza pe măsură ce sunt fonduri suplimentare cu această destinație, cu respectarea termenelor prevăzute în mod expres în O.U.G. nr. 71/2009.

În acest sens, urmare adoptării HG nr. 257/03.04.2012 în cursul lunii aprilie 2012, a fost plătită prima tranșă trimestrială din fracțiunea de 5 % din valoarea titlurilor executorii, așa cum s-a prevăzut în Legea nr. 293/2011 a bugetului de stat. Ulterior, s-a emis HG nr. 598/13.06.2012, iar în cursul lunii iulie 2012 a fost plătită a doua tranșă trimestrială din fracțiunea de 5 % din valoarea titlurilor executorii, așa cum s-a prevăzut în nr. 293/2011 a bugetului de stat.

Totodată, Guvernul a aprobat în data de 26.09.2012, HG nr. 594/2012 publicată în Monitorul oficial nr. 682 din 02.10.2012, privind suplimentarea bugetară a Ministerului Justiției pe anul 2012 cu suma de 21.528 mii lei, pentru plata titlurilor executorii prevăzute de OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar cu modificările și completările ulterioare, pentru achitarea celei de-a treia tranșe prevăzută pentru anul 2012.

De asemenea, arată că în mod greșit instanța a respins contestația la executare, cât timp creanța nu este exigibilă, nefiind ajunsă la scadență.

CEDO a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile convenționale, pronunțând Decizia nr._/08./04.09.2012 în cauza D. ș.a. contra României.

Prin decizia menționată, Curtea a respins cererea reclamanților, prin care aceștia invocau încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil) și art. 1 din protocolul 1 Adițional la Convenție (atingerea dreptului la proprietatea sa), în sensul că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.

Consideră astfel că soluția instanței europene reprezintă un temei nu doar pentru desființarea actelor de executare în prezenta cauză, ci și un argument hotărâtor pentru reorientarea practicii în ceea ce privește litigiile având ca obiect contestații la executare, validări poprite precum și alte proceduri judiciare din etapa executării silite, în sensul reținerii aplicabilității dispozițiilor OUG 71/2009.

Invocă și deciziile 190/2010, 1533/2011 ale Curții Constituționale.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Nu s-au administrat probe noi în recurs.

* * *

Analizând actele și lucrările dosarului, sub aspectul motivelor de recurs invocate și al dispozițiilor legale aplicabile cauzei, tribunalul constată că recursul este întemeiat motivat de considerentele ce succed.

În prezenta cauză Tribunalul constată că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași, la data de 9.03.2012, contestatorul M. Justiției, în contradictoriu cu creditoarea intimată G. A. a solicitat instanței de judecată să constate nulitatea actelor de executare începute în dosarul de executare nr. 32/2012, să dispună desființarea acestora, formulând de asemenea o cerere de suspendare a executării silite până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

În fapt, Tribunalul reține că prin sentința numărul 299/27.02.2008 a Tribunalului Iași, pronunțată în dosarul numărul_, modificată prin decizia 698/12.06.2009, pronunțată de Curtea de apel Iași în dosarul cu nr._/99/2007, sentința 80/17.10.2008, a Curții de Apel Iași, modificată prin decizia 486/28.04.2009 a aceleiași instanțe, sentința 116/13.11.2008 a Curții de Apel Iași, pronunțată în dosarul_, modificată prin decizia 267/22.04.2008 a aceleiași instanțe de judecată, s-au admis acțiunile formulate de creditoarea G. A., ( intimată în cadrul prezentei acțiuni), referitoare la drepturi salariale restante, în contradictoriu cu M. Justiției, acesta din urmă fiind obligat alături de Curtea de Apel Iași și Tribunalul Iași la plata sumelor reprezentând diferența de drepturi salariale cu titlul de spor de risc și solicitare neuropsihică în procent de 50% din indemnizația de bază brută lunară, pentru perioada efectiv lucrată în perioada 16.07._07, în cuantum actualizat cu indicele de inflație, până la data plății efective, precum și cele aferente perioadei 1.02._08, în aceeași manieră ( actualizate cu indicele de inflație la momentul plății efective), despăgubirea egală cu diferența între drepturile salariale rezultate prin aplicarea la valoarea de referință sectorială a coeficienților de multiplicare prevăzuți de nr. crt. 6-13 din OUG 27/2006, începând cu 10.04.2006 până la 11.10.2006, actualizate, precum și drepturile bănești rezultate din aplicarea unei creșteri salariale de 55 începând din 01.01.2007 în raport cu luna decembrie, 2% începând cu 01.04.2007, în raport cu luna martie 2007, 11% începând cu 1.10.2007 în raport cu luna septembrie 2007, până la încetarea discriminării, sume actualizate cu indicele de inflație.

Cu privire la criticele aduse pe fondul cauzei, recursul formulat de contestator este întemeiat și va fi admis, cu consecința admiterii contestației la executare formulată de contestatorul M. Justiției în contradictoriu cu B. T. V. B. și creditoarea G. A. și anulării actelor de executare efectuate în dosarul de executare nr. 32/2012 al B. T. V. B..

Reține Tribunalul în această privință că, deși prima instanță a apreciat că prezenta contestație la executare este neîntemeiată în raport de jurisprudența CEDO, lipsa proporționalității între intervenția legislativă și scopul urmărit prin intermediul acesteia făcând să existe un conflict între normele din Convenție și normele interne, practica recentă a Curții Europene a Drepturilor omului a relevat o soluție contrară prin Hotărârea dată cu privire la cererea nr._/08 introdusă de D. D. D. și alții împotriva României, hotărâre publicată în Monitorul oficial al României nr. 709/17.10.2012, ulterior pronuntarii sentintei recurate.

Curtea a reamintit prin această hotărâre faptul că executarea unei hotărâri judecătorești face parte integrantă din noțiunea de „proces” în sensul art. 6 (Hornsby contra G., 19.03.1997) și că neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, neexecutarea putând aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei în condițiile în care hotărârea judecătorească în favoarea sa poate da naștere unei creanțe care poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1. De asemenea, o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească, o întârziere în executare neputând fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat de art. 6 alin 1 CEDO (Hornsby, citată anterior, Jasiuniene împ. Lituaniei, nr._/98).

Totodată, pentru a se pronunța asupra respectării cerinței executării în termen rezonabil, Curtea ia în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părților și obiectul hotărârilor de executat, Curtea trebuind să ia în considerare comportamentul tuturor autorităților naționale implicate, inclusiv pe cel al legiuitorului național (Young, James și Webster împ. Regatului Unit, 1981).

Învestită să se pronunțe cu privire la respectarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, Curtea a considerat că legiuitorul ar trebui să beneficieze, atunci când pune în aplicare politicile sale, mai ales cele sociale și economice, de o mai mare flexibilitate pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită o reglementare, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acesteia din urmă. Curtea respectă modul în care legiuitorul stabilește cerințele interesului public, în afara situației în care raționamentul său se dovedește în mod vădit lipsit de un fundament rezonabil (Mellacher și alții c. Austriei, 19 decembrie 1989, § 45, . nr. 169).

În plus, Curtea a considerat incompatibilă cu exigențele articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției o planificare a plății datoriilor stabilite pe cale judecătorească, atunci când actul de planificare nu era « lege » în sensul jurisprudenței Curții (SARL Amat-G și Mébaghichvili c. Georgiei, nr. 2507/03, § 61, CEDO 2005-VIII) sau când mecanismul planificării, chiar dacă răspunde noțiunii de « lege », fusese aplicat de manieră defectuoasă (Suljagić c. Bosniei-Hețegovina, nr._/02, §§ 56-57, 3 noiembrie 2009).

În speță, Curtea a observat că nu i se reproșează Guvernului pârât că ar fi refuzat să execute hotărârile judecătorești recunoscând reclamanților drepturi de natură patrimonială. De asemenea, părțile interesate nu pretind că dispozițiile legale adoptate în materie vizau să lipsească de efecte aceste hotărâri judecătorești. Reclamanții se plângeau în principal de eșalonarea executării creanțelor care le sunt datorate în virtutea hotărârilor judecătorești, hotărâtă pe cale legislativă. Curtea este învestită să examineze dacă această eșalonare, astfel cum a fost aplicată de către reclamanți, este compatibilă cu Convenția.

Curtea constată că între 2008 și 2011, statul român a adoptat mai multe acte normative care suspendau de jure executarea forțată a creanțelor funcționarilor în temeiul hotărârilor judecătorești și introducea un sistem de executare a acestor creanțe ce consta în plăți anuale, în tranșe. Prima ordonanță din 11 iunie 2008 (declarată neconstituțională la 12 mai 2009), a fost urmată de OUG nr. 71/2009, care stabilea plata creanțelor în tranșe anuale, din 2010 până în 2012. În 2010, OUG nr. 45/2010 stabilea că plata sumelor datorate s-ar face tot în trei tranșe anuale, dar între 2012 și 2014. În sfârșit, în decembrie 2011, Legea nr. 230/2011 a extins aceste plăți pe cinci ani, din 2012 până în 2016, cu rate progresive, începând cu 5% în primul an și 35% în ultimul an.

Guvernul a justificat aceste măsuri prin faptul că în 2008 țara se confruta cu o situație de dezechilbru bugetar important, susceptibil să pună în pericol integritatea financiară a țării. În opinia sa, acest dezechilibru rezulta, printre altele, dintr-un număr mare de hotărâri judecătorești care acordau anumitor categorii de funcționari, pe cale de interpretare a dispozițiilor legale destinate altor categorii, drepturi cu caracter patrimonial. În plus, degradarea situației financiare a țării a continuat și după anul 2008, într-un context de criză financiară foarte severă care afecta numeroase țări, astfel încât Guvernul a trebuit să adapteze mecanismul eșalonării la realitățile economice.

Curtea a amintit că deja s-a pronunțat că măsurile luate pentru a salva echilibrul bugetar între veniturile și cheltuielile publice pot fi considerate că urmăresc un scop de utilitate publică (M. și S. c. României (decizie), nr._/11 et_/11, 6 decembrie 2011, Šulcs c. Lettonia decizia nr._/10, § 24, 6 decembrie 2011, și Panfile c. României (decizia nr._/11, § 21, 20 martie 2012).

În speță, Curtea a notat că, începând cu 2009, România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare. Autoritățile naționale sunt mai în măsură, spre deosebire de judecătorul internațional, să determine ceea ce este de « utilitate publică », Curtea fiind gata să admită că, astfel cum susține și Guvernul, măsurile contestate urmăreau un scop de utilitate publică.

Pentru a determina dacă respectivele măsuri erau proporționale scopului urmărit - stabilirea unui echilibru bugetar evitând înrăutățirea situației sociale -, Curtea apreciază că trebuie verificat dacă, în speță, felul în care au fost tratați reclamanții a permis menținerea unui echilibru între interesele în cauză.

Curtea notează că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul hotărârilor judecătorești definitive pronunțate între februarie și aprilie 2008. Curtea constată că, chiar dacă mecanismul eșalonării stabilit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dovedind diligență în executarea hotărârilor judecătorești susmenționate.

Astfel, conform legislației în vigoare, reclamanții au primit începând cu octombrie 2008 o primă tranșă reprezentând 30 % din suma totală a creanțelor datorate. În septembrie 2010, le-a fost plătită o sumă suplimentară, echivalentul a 25 % din a doua tranșă de 34 % din cuantumul total, chiar dacă potrivit OUG nr. 45/2010 din 19 mai 2010, a doua tranșă trebuia achitată în 2012. Astfel cum legea o impunea, cuantumul sumelor plătite era de fiecare dată indexat cu indicele prețurilor din data plății. În prezent, reclamanții au primit mai mult de o treime din suma totală datorată, restul acesteia trebuind să fie plătit, conform legislației în vigoare, în mod eșalonat, până în 2016. Nici un act din dosar nu arată că Guvernul nu ar avea intenția să respecte calendarul de plăți. Ținând cont că o parte semnificativă a creanțelor datorate reclamanților deja le-a fost plătită acestora, Curtea nu poate considera că însăși substanța dreptului reclamanților a fost afectată. În orice caz, văzând ansamblul tuturor elementelor de mai sus și a contextului particular al prezentei cauze, Curtea consideră că eșalonarea plății creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerat nerezonabilă. În consecință, Curtea consideră că cererea este în mod vădit nefondată și că trebuie respinsă, făcând aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției.

Concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului sunt aplicabile și speței de față, în cauză fiind respectate graficele de plată prevăzute de lege până la acest moment, câtă vreme intimata nu a invocat în apărare o situație contrară, intervenția legiuitorului în sensul eșalonării plății drepturilor câștigate prin hotărâri judecătorești neputând fi apreciată ca fiind contrară Convenției câtă vreme măsurile luate pentru a salva echilibrul bugetar între veniturile și cheltuielile publice sunt considerate că urmăresc un scop de utilitate publică, autoritățile statului respectând mecanismul eșalonării, dovedind diligență în executarea hotărârilor judecătorești susmenționate.

Pentru aceste considerente Tribunalul, în temeiul disp. art. 312 alin 1 cod procedură civilă, va admite recursul declarat de contestatorul M. Justiției împotriva sentinței civile nr._/14.09.2012 a Judecătoriei Iași, va modifica în tot sentința, va admite contestația la executare formulată de contestatorul M. Justiției în contradictoriu cu B. T. V. B. și creditoarea G. A. anulând actele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 32/2012 al B. T. V. B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de recurentul M. Justiției împotriva sentinței civile nr._ din 14.09.2012 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr._, sentință pe care o modifica în parte, și pe cale de consecință:

Admite contestația la executare formulată de contestatorul M. Justiției, cu sediul în București, ., sector 5, în contradictoriu cu creditoarea G. A., având domiciliul procesual ales la Cabinet avocat I. I., Iași, ..13, .. A, parter.

Dispune anularea actelor de executare silită din dosarul de executare nr. 32/2012 al B.E.J. T. V. B..

Menține celelalte dispoziții ale sentinței care contravin prezentei decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 18.04.2013.

Red. P.C.

Tehn. A.G.

2 ex./20.02.2014

Jud. fond: I. I.