Contestaţie la executare. Decizia nr. 707/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 707/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 22-03-2013 în dosarul nr. 41649/245/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 22 Martie 2013
PREȘEDINTE – C. C. E.
JUDECĂTOR – T. DOINIȚA
JUDECĂTOR – C. M.
GREFER – I. G.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 707/2013
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de către A.-D. IAȘI împotriva sentinței civile nr. 9355 din 02.05.2012 pronunțată de Judecătoria Iași, intimați fiind B. V., A.F.P A M.. Iași, având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă fiind părțile.
Procedura este completă.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 08.03.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a amânat pronunțarea pentru 15.03.2013 și apoi pentru azi, când,
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin contestația înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași în data de 22.12.2011, sub nr. mai sus menționat (în antet), contestatoarea B. V. a solicitat instanței, în contradictoriu cu intimatele Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași și Administrația Finanțelor Publice Iași:
Anularea înștiințării de compensare nr._/14.11.2011 pentru suma de 1000 lei ce a avut la bază actul administrativ, prin care s-a instituit creanța nr._/22.12.2006, cu termen legal de plată 20.07.2007, ca fiind nelegală, atâta vreme cât în privința acesteia a operat prescripția executării sancțiunilor cu caracter administrativ.
Pe cale de consecință, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1000 lei.
Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, contestatorul a arătat următoarele:
La data de 19.03.2009, a fost pronunțată Decizia penală nr.204/19.03.2009 de către Tribunalul Iași în dosarul nr._, rămasă definitivă, prin care s-a dispus respingerea ca nefondată a plângerii formulate de către petentă împotriva rezoluției de scoatere de sub urmărire penală și de aplicare a sancțiunii amenzii administrative dispuse la pct.2 și 3 ale rechizitoriului nr.30/P/2006 al DNA Iași, menținută prin ordonanța nr.23/II/2/2007 din 05.03.2007 a procurorului șef DNA – Serviciul Teritorial Iași, prin care s-a aplicat petentei amenda administrativă în cuantum de 1000 lei.
Această amendă trebuia executată în termen de 1 an din momentul pronunțării hotărârii definitive, conform art.126 alin.2 C.pen..
Intimata a stat în pasivitate aproape 2 ani și jumătate, deși a fost parte în proces, neefectuând niciun act de executare și, la data de 14.11.2011, a emis înștiințarea de compensare arătată, prin care, din suma de 4827 lei, ce trebuia restituită potrivit deciziei de impunere anuală nr._/29.03.2011, reține suma de 1000 lei reprezentând amenzi. Această reținere este nelegală, deoarece a intervenit prescripția executării sancțiunii.
În drept, a invocat art.399 C.pr.civ., art.126 alin.2 C.pen.
Prin sentința civilă nr. 9355 din 2.05.2012 Judecătoria Iași a constatat că este competentă pentru a soluționa prezenta cauză.
A admis contestația la executare formulată de contestatoarea B. V., domiciliată în Iași, ..27, ., ., în contradictoriu cu intimatele A. – D. Iași și A.F.P. Iași.
Anulează parțial înștiințarea de compensare nr._/14.11.2011, în privința „venitului din amenzi”, și obligă intimatele să restituie reclamantei suma de 1000 lei.
A obligat intimatele să achite contestatoarei suma de 194,30 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
A reținut instanța următoarele considerente:
Analizând lucrările dosarului și legislația incidentă, instanța constată următoarea situație de fapt:
Prin decizia penală nr.204/19.03.2009 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._ (f.9-11), a fost respinsă ca nefondată plângerea împotriva rezoluției de scoatere de sub urmărire penală și de aplicare a sancțiunii amenzii administrative dispuse la pct.2 și 3 ale rechizitoriului nr.30/P/2006 al DNA Iași. Rezoluția respectivă, prin care s-a aplicat petentei amenda administrativă în cuantum de 1000 lei, fusese menținută prin ordonanța nr.23/II/2/2007 din 05.03.2007 a procurorului șef DNA – Serviciul Teritorial Iași.
Extras de pe rechizitoriu a fost comunicat organului fiscal la 04.01.2012, iar acesta a procedat în mod greșit (prematur) la executare silită, prin somația nr._/24.08.2007.
Ca urmare a exercitării căii de atac împotriva rezoluției din rechizitoriu și informării organului fiscal de către petentă cu privire la acest aspect (f.20-21), s-a dispus suspendarea executării silite la 26.03.2008 (f.19).
Potrivit deciziei de impunere anuală nr._/29.03.2011 (f.5), petentei urma să i se restituie suma de 3197 lei (diferențe de impozit stabilite „în minus”), fapt de care a fost informată prin înștiințarea de restituire nr._/30.11.2011 (f.6).
La această sumă s-a ajuns ca urmare a unei compensări operate de intimată, fără a se emite vreo decizie sau un alt act administrativ fiscal în acest sens, dar cu privire la care s-a emis înștiințarea de compensare nr._/14.11.2011 (f.7) către petentă. Printre creanțele invocate de intimată pentru a justifica această compensare, s-a numărat și cea în cuantum de 1000 lei, a cărei executare fusese suspendată, după cum s-a arătat anterior.
Instanța constată faptul că este necesar de fapt a se stabili calificarea corectă a prezentei cereri, nefiind evident dacă reprezintă o contestație la executare sau o contestație la titlu, în temeiul legii contenciosului administrativ.
În speță, contestatoarea a atacat înștiințarea de compensare nr._/14.11.2011, care nu este propriu-zis un act de executare silită, fiind deci un act administrativ, pentru contestarea căruia se uzează, în mod obișnuit, de calea contestației la titlu, care este de competența instanței de contencios administrativ.
Cu toate acestea, se observă faptul că ceea ce contestă de fapt petenta este operațiunea de compensare, care s-a realizat fără emiterea unui act administrativ fiscal propriu-zis, ci direct prin deducerea sumelor datorate bugetului de stat din suma datorată de stat petentei.
Analizând această operațiune, ea apare ca fiind o modalitate atipică de executare silită, întemeiată pe art.117 alin.6-8 C.pr.fisc..
Astfel, alin.1 și 2 ale acestui text prevăd sumele ce se restituie contribuabililor, iar alin.6 prevede că dacă debitorul înregistrează obligații fiscale restante, sumele prevăzute la alin. (1) și (2) se vor restitui numai după efectuarea compensării potrivit prezentului cod. Conform alin.8, În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mare decât suma reprezentând obligații fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurența obligațiilor fiscale restante, diferența rezultată restituindu-se debitorului.
Cum operațiunea realizată presupune și realizarea directă a creanței bugetare, compensarea nu poate fi considerată un simplu act administrativ, fiind în mod evident un act de executare silită.
În consecință, instanța constată că petenta din prezenta cauză și calificat corect acțiunea ca fiind o contestație la executare și reține că este compententă să soluționeze cauza.
Conform art.126 alin.4 C.pen., termenul de prescripție a executării sancțiunilor cu caracter administrativ prevăzute în art. 181 și în art. 91 este de un an, acesta fiind termenul incident în speță.
Potrivit art.249 alin.4 C.pr.pen., punerea în executare a ordonanței prin care s-a aplicat sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii se face după expirarea termenului prevăzut în alin. 3 (n.i.: 20 de zile), iar dacă s-a făcut plângere și a fost respinsă, după respingerea acesteia.
În speță este așadar aplicabilă ultima teză a textului anterior, termenul de prescripție de 1 an trebuie calculat de la data respingerii definitive a plângerii împotriva actului prin care s-a aplicat sancțiunea administrativă a amenzii, și anume 19.03.2009.
În mod evident, termenul de prescripție a executării acestei sancțiuni era expirat la data operării compensării (14.11.2011).
Nu poate fi reținută nici apărarea intimatei, în sensul intervenirii întreruperii executării sancțiunii la momentul emiterii somației de executare, din două motive alternative.
Astfel, pe de o parte, dacă s-ar considera corectă executarea silită începută prin somația respectivă (din 24.08.2007) și, implicit, ar fi considerată operantă întreruperea prescripției, efectul acestei din urmă instituții este că de la momentul întreruperii începe să curgă un nou termen. Acesta fiind tot de 1 an, este evident că ar fi expirat chiar mai devreme decât cel analizat anterior.
Pe de altă parte, analiza de mai sus este însă superfluă, având în vedere că executarea silită începută prin somația din 24.08.2007 a fost prematură, acesta fiind și motivul pentru care a fost suspendată la 26.03.2008. După acest moment al suspendării de la executare silită a organului fiscal, este evident că aceasta trebuia reluată după rămânerea definitivă a actului prin care se aplicase amenda, conform analizei din primele paragrafe ale analizei fondului, de mai sus.
În consecință, instanța reține că nu a operat întreruperea termenului de prescripție, dreptul de a începe executarea silită a creanței fiscale fiind prescris deja la momentul realizării compensației.
Prin urmare, executarea silită realizată de intimată este nulă, aceasta trebuind să fie obligată la restituirea sumei de 1000 lei.
În speță, nu s-ar putea reține nici caracterul nerestituibil al executării unei obligații imperfecte (conform art.20 din Decretul 167/1997), ținând cont că presupusa plată făcută după expirarea termenului de prescripție nu a fost benevolă.
În orice caz, pentru motivele arătate instanța va admite contestația la executare, va anula parțial înștiințarea de compensare nr._/14.11.2011, în privința „venitului din amenzi”, și va obliga intimatele să restituie reclamantei suma de 1000 lei.
În temeiul art.274 C.pr.civ., a obligat intimatele să achite contestatoarei suma de 194,30 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe în termen legal a declarat recurs Administrația Finanțelor Publice Iași care a formulat următoarele critici:
Susține recurenta că prin adresa nr._ din 23.09.2007 a solicitat organului fiscal confirmarea primirii titlului executoriu- extras din dispozitivul rechizitoriului nr. 30/P/2006 prin care s-a dispus aplicarea amenzii cu caracter administrativ de 1000 lei și obligarea la plata cheltuielilor de judecată in sumă de 50 lei.
Conform art. 141 alin 9 din Codul de procedură Fiscală organul fiscal avea obligația de a confirma primirea titlului executoriu și ulterior începerea procedurii executării silite. Astfel s-au emis și transmis contestatoarei somația nr._/24.08.2007, confirmată de primire la data de 10.09.2007.
Prin înștiințarea de compensare nr._/14.11.2011 s-a adus la cunoștință contestatoarei faptul că s-au compensat următoarele obligații fiscale datorate bugetului consolidat al statului: venituri din amenzi in sumă de 1000 lei, cheltuieli judiciare în sumă de 50 lei, cheltuieli de judecată în sumă de 100 lei.
După efectuarea compensării s-a emis și adresa de înștiințare a restituirii nr._ din 30.11.2011 prin care i se aduce la cunoștință contestatoarei că după reținerea sumelor datorate bugetului de stat in conformitate cu disp. art. 117 din Codul de procedură fiscală, republicat, se restituie suma de 3197 lei prin virament bancar.
Conform art. 116 alin 3 Cod pr. fiscală organul fiscal avea obligația de a efectua compensarea sumelor datorate de debitoare înainte de restituirea ori rambursarea sumelor cuvenite acestuia.
Invocă recurenta faptul că promovarea contestației la executare este inadmisibilă pentru că înștiințarea de compensare nu este un act de executare ci un act administrativ fiscal ce poate fi atacat conform procedurii prev. de art. 205-218 din Codul de procedură fiscală. Se formulează o contestație pe cale administrativă la organul fiscal emitent și împotriva soluției de respingere a contestației se promovează o acțiune in contencios administrativ.
Obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată s-a făcut contrar disp. art. 274 Cod pr.civilă, fără a se reține in persoana sa vreo culpă procesuală.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
Prin întâmpinare intimata B. V. a solicitat respingerea recursului. Înștiințarea de compensare nu constituie act administrativ fiscal pentru că nu îndeplinește prerogativele art. 43 din Codul de procedură fiscală. Formulează ample apărări și in privința prescripției dreptului de executare silită, care nu vor fi insă redate câtă vreme prin recurs nu se critică acest aspect.
Nu au fost depuse înscrisuri noi.
Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce urmează.
Motivul de recurs privind inadmisibilitatea contestației la executare este nefondat.
Invocarea regimului juridic reglementat de art. 205-218 Cod pr. fiscală pentru înștiințarea de compensare nu poate fi primită. Art. 205-218 cod pr. fiscală stabilesc regimul juridic al titlurilor de creanță și modalitatea lor de contestare, oricare ar fi acest titlu de creanță.
Înștiințarea de compensare nu constituie un titlu de creanță in sine ci un act îndeplinit in cursul executării silite inițiate împotriva intimatei in anul 2007, așa cum susține recurenta prin chiar cererea de recurs. In cadrul acestei executări, inițiate prin somația nr._ din 24.08.2007, s-a adus la cunoștința debitoarei faptul că datorează, intre altele, suma de 1000 lei reprezentând venituri din amenzi. Așa cum rezultă din succesiunea actelor îndeplinite in executarea acestei sume prezentată cu fidelitate chiar de către recurentă, compensarea a intervenit in cursul executării inițiate in anul 2007 ca efect al existenței concomitente a acestei executări cu procedura de restituire derulată in temeiul art. 117 Cod pr.c fiscală pentru suma de 3197 lei (înștiințare de restituire nr._ din 30.11.2011).
Potrivit art. 116 Cod pr.fiscală compensarea are rolul de a stinge obligațiile reciproce ale părților până la concurența sumei celei mai mici; obligația pentru acre recurenta avea calitatea de creditor este cea care făcea obiectul dosarului de executare constituit in anul 2007. Compensarea realizată in cauză nu poate fi disociată, ruptă de contextul executării silite inițiate asupra creanței in sumă de 1000 lei rezultată din amenzi, prin urmare contestatoarea nu avea altă modalitate de a supune controlului judiciar legalitatea comasării in privința acestei sume decât contestația la executare. De altfel actul de compensare realizat de către recurentă condiționează cursul executării, prin urmare nu poate fi supus unui regim juridic distinct cadrului general procedural in care se integrează.
Pentru aceste motive Tribunalul va reține ca nefondat motivul de recurs potrivit căruia contestația formulată este inadmisibilă.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este fondat.
Soluția pronunțată asupra contestației la executare, de admitere, atrage aplicarea disp. art. 274 cod pr.civilă care prezumă absolut culpa părții care a pierdut litigiul, in speță recurenta, litigiul fiind de altfel generat de modalitatea in care aceasta a aplicat procedura compensării asupra unei sume pentru executarea căreia a intervenit prescripția dreptului la executare.
Pentru aceste motive, în temeiul ART. 312 A. 1 Cod pr.civilă Tribunalul va respinge recursul, va menține sentința recurată ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de către recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală – Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași împotriva sentinței civile nr. 9355/02.05.2012 pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 22.03.2013.
Președinte, C. E. C. | Judecător, Doinița T. | Judecător, M. C. |
Grefier, G. I. |
Red. și tehn./T.D./18.06.2013/2 ex
Judecătoria Iași: Z. L. F. M.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 725/2013. Tribunalul IAŞI | Pretenţii. Decizia nr. 708/2013. Tribunalul IAŞI → |
|---|
