Pretenţii. Decizia nr. 1691/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1691/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 04-07-2013 în dosarul nr. 11223/245/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 04 Iulie 2013
Președinte – R. C.
Judecător- F. S.
Judecător – M. M.
Grefier – M. Getuța
Decizia civilă Nr. 1691
Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind recursul declarat de recurentul V. S. M. împotriva sentinței civile nr._/12.06.2012 a Judecătoriei Iași, intimată V. D. (F. O. ), având ca obiect pretenții restituire împrumut.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă părțile
Procedură legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință,
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 28.06.2013 susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din aceiași zi care face parte integrantă din prezenta deciziei civilă când din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru astăzi,04.07.2013, când
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului civile de față Tribunalul reține următoarele:
Prin sentința civilă nr._/2013 pronunțată la 12.06.2012 de Judecătoria Iași a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul V. S. – M. în contradictoriu cu pârâta V. D..
A reținut instanța de fond următoarea situați de fapt și de drept:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe în data de 05.04.2011, reclamantul V. S. M. a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care să oblige pârâta V. D. la plata sumei de_ lei, sumă împrumutată pârâtei conform contractului de împrumut încheiat sub semnătură privată la data de 10.12.2003, precum și a penalităților de 1% pe zi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat următoarele:
Potrivit contractului respectiv, suma trebuia restituită la 30 de zile de la data la care era solicitată debitoarei, lucru care s-a întâmplat la 02.09.2009, astfel încât obligația sa a devenit exigibilă la data de 02.10.2009.
A fost căsătorit cu pârâta până în anul 2009, când au divorțat prin sentința civilă nr.1002/27.01.2009 a Judecătoriei Iași, termenele de prescripție curgând tot de la acest moment, când sentința a rămas definitivă, prin neapelare.
În drept, cererea nu a fost întemeiată pe vreo dispoziție legală.
În dovedirea acțiunii, reclamantul a solicitat administrarea tuturor probelor legale, neanexând vreun înscris inițial.
Pârâta a depus mai întâi un înscris prin care a solicitat termen, la 02.06.2011, dar și ca reclamantul să depună contractul de împrumut în discuție, care nu poate fi însă decât un fals, de vreme ce ea nu a semnat un astfel de înscris.
La termenul din 01.11.2011, reclamantul a depus contractul de împrumut din 10.12.2003 (f.30), notificare către ., dovada de primire a acesteia.
La termenul din 14.02.2012, pârâta a depus întâmpinare (f.37), prin care a solicitat respingerea cererii, invocând pe cale de excepție prescripția dreptului la acțiune.
A arătat că înțelege să se înscrie în fals împotriva înscrisului depus de reclamant, solicitând aplicarea dispozițiilor art.180 și 183 C.Civ..
Pe fond, a afirmat că la data încheierii prezumtivului contract avea calitatea de asociat în cadrul ., o situație materială bună și că nu avea nevoie să împrumute bani de la reclamant, care avea la acel moment un salariu de bugetar, deci venituri modeste.
A anexat și sentința de divorț (f.39).
La ultimul termen, părțile au mai depus înscrisuri.
Acțiunea nu a fost legal timbrată, reclamantul fiind scutit de la plata taxei.
Prin încheierea din 01.11.2011 (f.34), reclamantul a fost scutit de la obligația de plată a taxei de timbru.
Prin încheierea din 13.03.2012, instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune (f.46) și a pus în vedere reclamantului să depună contractul în original, iar pârâtei să se prezinte în instanță, în conformitate cu art.179 C.pr.civ., sub sancțiunea aplicării art.182 alin.2 C.pr.civ..
La termenul următor, s-a prezentat doar reclamantul, care a prezentat contractul în original.
La ultimul termen, instanța a încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Analizând lucrările dosarului, instanța constată următoarele:
Din contractul de împrumut din 10.12.2003 (f.30), reiese că reclamantul i-a împrumutat pârâtei suma de_ euro, cu obligația acesteia de a-i restitui în 30 de zile de la data unei solicitări în acest sens și cu obligația de a plăti penalități de întârziere de 1% pe zi de întârziere.
Deși pârâta a contestat în primă fază semnătura, iar instanța a aplicat procedura prevăzută de art.179 C.pr.civ., cu consecința recunoașterii implicite a semnăturii ca urmare a neprezentării la termenul acordat în acest sens, ea a arătat de fapt la ultimul termen că semnătura îi aparține (golind de conținut procedura urmată a verificării de scripte). Cu toate acestea, ea și-a menținut poziția inițială, în sensul că nu a împrumutat acea sumă de bani, explicând existența semnăturii sale pe contractului de împrumut prin aceea că, în perioada cât a fost căsătorită cu reclamantul, îi semna mai multe înscrisuri în alb, ei fiind parteneri de afaceri.
Înscrisul constatator al contractului este tehnoredactat, poartă semnătura olografă a ambelor părți, dar nu și mențiunea „bun și aprobat” sau o altă formulă echivalentă.
Reclamantul a mai depus înscrisuri din care a rezultat că numita Măceanca C. V. recunoștea o datorie de_ euro față de reclamant, la data de 06.11.2003 și își asuma obligația de a o restitui până la data de 10.12.2003, precum și un înscris olograf din care a rezultat că a fost restituită o parte din sumă.
Pârâta a depus declarații notariale ale unor persoane care afirmau că ea obișnuia să semneze înscrisuri în alb pentru reclamant.
Având în vedere această situație de fapt, instanța constată că acțiunea reclamantului este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Sub aspect probatoriu, se impune analizarea existența unei convenții prin care pârâta a împrumutat de la reclamant suma respectivă.
Potrivit art.1180 C.Civ., actul sub semnatură privată prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris, în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puțin acesta, înainte de a subsemna, să adauge la finele actului cuvintele bun și aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor și apoi să iscalească. Această prevedere a fost inserată tocmai pentru a se evita exploatarea emiterii de semnături în alb.
Conform art.1177, “acela carui se opune un act sub semnatură privată este dator a-l recunoaște sau a tăgădui curat scriptura sau sub semnătura sa”. În speță, pârâta a recunoscut semnătura, dar nu și existența convenției, astfel încât instanța a trebuit să analizeze dacă înscrisul depus are aptitudinea de a dovedi existența datoriei.
Or, după cum s-a reținut, acesta nici nu a fost scris, în întregul lui de acela care l-a subscris, nici nu s-a adăugat olograf de către împrumutat mențiunea „bun și aprobat” sau o altă formulă echivalentă. Prin urmare, nu are aptitudinea, prin el însuși, să dovedească existența unui contract de împrumut între părți, dar ar putea fi completat cu alte probe spre această finalitate.
Împrejurarea (oricum, nedovedită corespunzător) că reclamantul ar fi încasat în preajma acelei date un împrumut în cuantum de_ euro de o altă persoană nu constituie o astfel de probă. Niciunul dintre înscrisurile depuse nu dovedesc o împrejurare de fapt care să suplinească probatoriul corespunzător.
Reclamantul a pretins, prin concluziile scrise, ca instanța să repună cauza pe rol în cazul în care nu consideră suficient probatoriul, însă acesta ar fi trebuit să-și evalueze de la început șansele de câștig și să-și probeze pretențiile în raport de această evaluare, nu să aștepte ca instanța să-i solicite probele necesare.
Cum reclamantul nu a dovedit existența contractului (izvorul obligației pârâtei), instanța va respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul susținând că instanța de fond a apreciat greșit materialul probator dând o greșită interpretare acestuia.
Susține recurentul că instanța de fond a dat relevanță unor declarații notariale a unor persoane ce au legături de rudenie respectiv sunt angajați ai pârâtei, declarații mincinoase și vădit pro causa. Mai susține recurentul că pârâta este de rea credință și că susținerea acesteia vizând semnarea în alb de documente în timpul căsătorie cu reclamantul este neadevărată. Pârâta semna în cursul căsătoriei actele cu numele de V. și nu cu cel de O., așa cum este semnat contractul de împrumut.
Susține recurentul că pentru aflarea adevărului în cauză se impune extinderea probatoriului prin administrarea probei testimoniale, cererea ce a fost făcută și în fața instanței de fond dar în mod greșit respinsă de către instanță.
Cererea de recurs nu a fost motivată în drept.
Intimata a formula întâmpinare prin care solicită respingerea recursului .
Solicită a nularea recursului ca netimbrat motrivat de faptul că deși i-a fost imousă achitarea taxei de timbru acesta nu s-a conformat iar cererea de ajutor public judiciar formulată nu are atașate toate documentele necesare soluționării acesteia.
De asemenea susține intimata nulitatea recursului pentru lipsa motivării acestuia. Susține intimata că recurentul nu aduce critici hotărâri respectiv nu indică motivul de recurs și dezvoltarea acestuia. Susținerile din cererea de recurs nu echivalează cu o legală motivare a cererii.
Pe fond susține intimata că judecătorul fondului a reținut legal și temeinic incidenta dis part 1180 cod civil care prevăd că actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta la a-i plăti o sumă de bani trebuie să fie scris în întregime de către acela care l-a subscris, sau cel puțin acesta, înainte de a subsemna să adauge la finele actului cuvintele bun și aprobat arătând întotdeauna în litere suma după care să semneze.
Având în vedere faptul că actul prezentat de reclamant este tehnoredactat în mod legal judecătorul fondului a apreciat că încălcarea dispozițiilor legale mai sus menționat atrage nulitatea înscrisului ca mijloc de probă.
În recurs s-a încuviințat și administra proba cu înscrisuri, planșe foto declarați autentificate.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs și a dis part 304 ind 1 cpc instanța reține următoarele:
Recurentul reclamant a solicitat instanței pronunțarea unei sentințe prin care pârâta să fie obligată la restituirea unui împrumut în valoare de_ euro, sumă împrumutată pârâtei conform contractului de împrumut încheiat sub semnătură privată la data de 10.12.2003, precum și a penalităților de 1% pe zi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
În dovedirea pretențiilor sale a depus înscrisul numit „Contract de împrumut”.
A apreciat judecătorul fondului că acest înscris nu îndeplinește condițiile art 1180 cod civil și că pârâta deși își recunoaște semnătura nu recunoaște existența convenției susținută de reclamant, condiții în care a respins cererea reclamantului reținând că acesta nu a dovedit existența izvorului obligație pârâtei.
Reține Tribunalul că în mod corect a apreciat judecătorul fondului că reclamantului îi revine obligația probării izvorului obligației pe care își întemeiază pretențiile, aprecierea acestuia fiind întemeiată pe dis part 1169 cod civil.
De asemenea, a făcut o corectă aplicare a dis part 1180 cod civil în speță fiind incidente regulile probatorii impuse de dispoziția legală indicată.
Tribunalul reține că dovada existentei unui contract de imprumut, ca negotium juris, avand o valoare superioara sumei de 250 lei, se realizeaza conform art.1191 Cod civil: "Dovada actelor juridice al caror obiect are o valoare ce depaseste suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decat sau prin act autentic, sau prin act sub semnatura privata. Nu se va primi niciodata o dovada prin martori, in contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde ca s-ar fi zis inaintea, la timpul sau in urma confectionarii actului, chiar cu privire la o suma sau valoare ce nu depaseste 250 lei. Partile insa pot conveni ca si in cazurile aratate mai sus sa se poata face dovada cu martori, daca aceasta priveste drepturi de care ele pot sa dispuna". Imprumutul avand ca obiect, o suma de bani, reprezinta un imprumut de consumatie sau un imprumut propriu-zis este un contract real si unilateral. Dovada unui astfel de contract este supusa regulilor generale: astfel, daca valoarea lucrului imprumutat depaseste suma de 250 lei, dovada se poate face numai prin inscris autentic sau prin inscris sub semnatura privata (art.1191 al.1 Cod civil), deci nu prin alte inscrisuri sau martori ori prezumtii. Dovada cu martori si prezumtii, este admisibila cand exista un inceput de dovada scrisa, provenind de la imprumutat sau reprezentantul lui si care face verosimil, faptul pretins (art.1197 Cod civil). Intrucat contractul are ca obiect o suma de bani si este unilateral, inscrisul doveditor al contractului, pentru a avea deplina forta probanta ca inscris sub semnatura privata, trebuie sa fie scris in intregime, de catre imprumutat sau cel putin acesta sa adauge, la finele contractului, cuvintele "bun si aprobat" (unul sau altul dintre aceste cuvinte ori o formula echivalenta), aratand in litere, suma sau catimea lucrurilor si apoi sa iscaleasca (art.1180 Cod civil), cu singura exceptie a inscrisului autentic nul ca atare, dar valorand inscris sub semnatura privata, fiind semnat (art.1172 Cod civil) si cand opereaza conversiunea inscrisului autentic, . semnatura privata.
În mod corect a reținut instanța de fond că în speță înscrisul depus de reclamant în susținerea acțiunii nu are forță probantă deoarece nu îndeplinește condiția scrierii în întregime de către cel care se obligă și nici pe cea a mențiunii speciale impusă de legiuitor.
Susținerile recurentului vizând greșita întemeiere a soluției pe declarații mincinoase și părtinitoare nu sunt întemeiate, soluția judecătorului fondului nefiind grefată pe acele declarații.
Critica recurentului vizând greșita respingere a solicitării de a fi repusă cauza pe rol pentru completarea probatoriului cu proba testimonială este neîntemeiată. Dis part 129 cpc arată că judecătorul are îndatorirea să stăruie prin mijloacele legale pentru prevenirea oricărei greșeli privind aflarea adevărului….dacă probele nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea procesului instanța va dispune ca părțile să completeze probele.
În speță însă reclamantul nu a invocat existența uneia dintre ipotezele în care s-ar fi putut administra proba testimonială în dovedirea susținerilor sale pentru ca proba să devină admisibilă.
În aceste condiții reține instanța că sunt incidente dis part dis part 129 alin 5 cpc respectiv „părțile nu pot invoca omisiunea părții de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii”.
Cum în speță nu sunt incidente motive de nelegalitate ce ar putea fi invocate de către instanță din oficiu iar criticile recurentului vizând interpretarea greșită a probatoriului și omisiunea administrării de probatorii suplimentare, nu sunt întemeiate Tribunalul va respinge recursul ca neîntemeiat și va menține sentința pronunțată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul V. S. M. în contradictoriu cu intimata V. D. împotriva sentinței civile nr._/12.06.2012 a Judecătoriei Iași pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi 04.07.2013.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
R.C. F.S. M.M.. M.G.
Red./Tehnored. R.C.
2 ex/ 26.08.2013
Jud. fond. Z. L. F. M.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 2096/2013. Tribunalul IAŞI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 409/2013. Tribunalul IAŞI → |
|---|
