Superficie. Decizia nr. 2068/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2068/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 04-10-2013 în dosarul nr. 17866/245/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 04 Octombrie 2013
Președinte - F. E. C.
Judecător – C. C. E.
Judecător – Diuță T. A. M.
Grefier – M. Getuța
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2068
Pe rol judecarea cauzei civile privind recursul declarat de recurenta . împotriva sentinței civile nr._/14.09.2012 pronunțată de Judecătoria Iași, intimați C. L. AL MUN. IAȘI, M. IAȘI PRIN PRIMAR, având ca obiect superficie înscriere C.F..
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă părțile
Procedură legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință,
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 13.09.2013 susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din aceiași zi care face parte integrantă din prezenta deciziei civilă când din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru data de 20.09.2013, când din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru data 27.09 .2013, când din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru astăzi 04.10.2013, când
TRIBUNALUL
Prin sentința civilă nr._/14.09.2012 pronunțată de Judecătoria Iași a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta .. în contradictoriu cu pârâții C. L. al municipiului Iași și M. Iași.
Pentru a se pronunța astfel, a reținut instanța de fond că prin actul de adjudecare bunuri imobile nr.1339/16.10.2006, întocmit de către S.C. Expert Lichidator S.R.L. în dosarul nr.110/2002-. – judecător sindic, .. a cumpărat la licitație 6 apartamente (cabane) cu o cameră, un foișor, un beci, un chioșc alimentar, o căsuță din beton tip B, un container metalic, o fosă septică, un grup sanitar, platforme și alei din beton armat, împrejmuire cu o lungime de 60 m, situate în Iași, baza de agrement Ciric. Bunurile cumpărate de reclamantă la licitație au aparținut S.C. Suprem S.A., fosta Întreprindere de Utilaje Piese de Schimb și Reparații Iași (IUPSR Iași), fiind valorificate în cadrul procedurii falimentului deschisă împotriva societății. Potrivit mențiunii din actul de adjudecare, nu a făcut obiectul adjudecării și terenul pe care se află amplasat imobilul. Prin expertiza tehnică efectuată în cauză și suplimentul depus la dosar la data de 05.06.2012, expertul G. C. a identificat suprafața totală de teren care deservește bazei de agrement, pe care se află amplasate și construcțiile proprietatea reclamantei, ca fiind 6114 m.p. teren situat în sectorul cadastral 192, parcelele 1839, 1838, proprietate a Consiliului L. al municipiului Iași conform titlului de proprietate nr._/05.01.2009.
A mai reținut instanța de fond că potrivit disp. art. 1169 Cod civil, în vigoare conform disp. art. 230 lit. a Noul Cod Civil, cel care face o afirmație înaintea judecății trebuie să o dovedească. Potrivit art. 492 cod civil din 1864: „Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește contrarul”, în timp ce art. 489 din același act normativ stipulează că „Proprietatea pământului cuprinde în sine proprietatea suprafeței și a subfeței lui” .Dreptul de superficie este un drept real principal care presupune dreptul de proprietate al unui terț asupra construcțiilor sau altor lucrări care se găsesc pe terenul care aparține unei alte persoane, teren pe care superficiarul are un drept de folosință.Regimul juridic al superficiei a fost rezultatul jurisprudenței și operei doctrinale. Îndeosebi în privința constituirii dreptului de superficie, atât doctrina, cât și jurisprudența sunt unanime în a spune că dreptul de superficie se dobândește în baza înțelegerilor părților, legatelor, prescripției achizitive sau legii. În lipsa unei dispoziții legale, a unui legat sau dacă condițiile prescripției achizitive nu sunt îndeplinite, existența unei convenții între proprietarul terenului și persoana care a înălțat construcțiile este indispensabilă pentru a obține dreptul de superficie. Simplul fapt de a ridica construcții, chiar de bună credință, în lipsa unui acord, nu conduce la obținerea unui drept real de superficie, titularul construcțiilor neputând dobândi decât o simplă creanță împotriva proprietarului terenului.
Or, în speță, instanța de fond a reținut că din probatoriul administrat în cauză nu reiese îndeplinirea condițiilor de existență a dreptului de superficie, respectiv înțelegerea părților, legatul sau legea. S.C. Suprem S.A., fostul proprietar al bazei de agrement Ciric, a luat ființă în anul 1990, prin H.G. nr.1213/20.11.1990, prin reorganizarea fostei IUPSR Iași, astfel încât, dacă aceste construcții adjudecate de reclamantă au fost edificate ulterior anului 1990, potrivit susținerilor reclamantei din acțiune, ele au fost construite de societatea S.C. Suprem S.A. și nu de către fosta întreprindere. Reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcțiilor în anul 2006 cunoscând că proprietarul acestora nu este și proprietarul terenului, având în vedere și mențiunea din actul de adjudecare în sensul că terenul pe care se află amplasate construcțiile nu face obiectul adjudecării și nu a probat prin nici un mijloc de probă că a făcut vreun demers pentru reglementarea situației juridice a terenului, în sensul încheierii unei convenții cu proprietarul.
În consecință, reținând că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor de existență a dreptului de superficie, instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs reclamanta S.C. „C.” S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, reclamanta a susținut că în urma solicitării adresate Inspectoratului Județean Silvic Iași de către IUPSR Iași în anul 1990, acestei unități i-a fost atribuită în folosință o suprafață de aproximativ 6880 m.p. teren pe malul lacului Ciric, în vederea construirii unei baze de agrement pentru angajații societății. Întreprinderea a ridicat din fonduri proprii 6 apartamente, un foișor, un beci, un chioșc alimentar, o căsuță din beton tip B, un container metalic, o fosă septică, un grup sanitar, platforme și alei din beton armat și împrejmuirea aferentă terenului ocupat. Ulterior, în baza Legii nr. 58/1991, fosta întreprindere IUPSR Iași s-a transformat în societate comercială și și-a schimbat denumirea în S.C. „SUPREM” S.A., având ca acționar majoritar Statul Român. Prin încheierea din 12.01.2006 dată în dosar nr. 110/2002 – ., S.C. „SUPREM” S.A. a intrat în faliment, lichidatorul judiciar procedând la valorificarea prin licitație publică a bunurilor societății. Cu această ocazie, susține recurenta că a achiziționat toate imobilele care formau Baza sportivă Ciric, prin actul de adjudecare nr. 1339/16.10.2006, devenind proprietar exclusiv al acestora.
Mai susține recurenta că la data construirii imobilelor, în anul 1990 atât proprietarul terenului afectat de investiție, cât și proprietarul întreprinderii care a realizat construcțiile era Statul Român. Ulterior, prin înstrăinarea exclusiv a construcțiilor către societate, cu păstrarea proprietății asupra terenului de către pârâți, s-a constituit în favoarea sa un drept de superficie pe toată durata existenței construcțiilor pentru întreaga suprafață împrejmuită. Nu s-ar putea reține dreptul său de superficie doar asupra terenului de sub construcții, ci asupra întregii arii afectate și necesare desfășurării activității care a justificat ridicarea acestor construcții.
În aceste condiții, susține recurenta că singurele instituții de drept civil incidente în cauză pot fi accesiunea imobiliară artificială și superficia. În cazul în care constructorul ar fi ridicat cu bună sau rea credință construcțiile pe terenul altuia, fără acordul proprietarului terenului, ar fi incidente dispozițiile accesiunii imobiliare artificiale, existența sau inexistența acordului proprietarului terenului fiind unica diferență dintre aceste cele două instituții de drept civil.
În speță însă, precizează recurenta că este cazul clasic al identității dintre proprietarul terenului și constructor la data construcției, urmată de înstrăinarea către terț numai a construcțiilor edificate. În această ipoteză, la data înstrăinării către terț a construcțiilor se naște automat, în favoarea dobânditorului, un drept de superficie pentru întreaga suprafață de teren afectată și necesară exploatării construcțiilor achiziționate.
Recurenta mai învederează că instanța de fond reține în mod corect faptul că dreptul de superficie ia naștere prin convenție, legate, uzucapiune și lege, însă omite faptul că dreptul a cărui constatare se solicită a luat naștere în mod cumulat prin două dintre modurile arătate. Astfel, dreptul său a luat naștere prin convenție și ca efect al legii. În acest sens, susține recurenta că dreptul de superficie poate lua naștere fie printr-o convenție cu obiect explicit, fie obiectul vânzării este doar construcția, fără a se arăta natura dreptului pe care îl va avea cumpărătorul asupra terenului aferent construcției. Or, în speță, este aplicabilă cea de-a doua variantă, dreptul de superficie luând naștere în mod implicit și indirect. Construcțiile proprietatea sa au fost achiziționate în cadrul vânzării la licitație, vânzare ce constituie o varietate specială a contractului de vânzare – cumpărare. Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a reținut că nu există o convenție a părților. De asemenea, dreptul său de superficie al său a luat naștere în cadrul procedurii speciale a executării silite, care este eminamente o procedură legală. În aplicarea dispozițiilor legale imperative, lichidatorul a procedat la înstrăinarea imobilelor construcții către societatea reclamantă, dând naștere implicit și pe cale de consecință la dreptul de superficie asupra terenului.
Pentru toate aceste considerente, reclamanta a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii și constatarea în favoarea sa a unui drept de superficie pe suprafața de 6114 m.p. teren proprietatea pârâților.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului cauzei, raportat la motivele de recurs invocate și la dispozițiile legale aplicabile, instanța constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin actul de adjudecare bunuri imobile nr. 1339/16.10.2006, întocmit de către S.C. Expert Lichidator S.R.L. în dosarul nr. 110/2002 – . – judecător sindic, .. a cumpărat la licitație 6 apartamente (cabane) cu o cameră, un foișor, un beci, un chioșc alimentar, o căsuță din beton tip B, un container metalic, o fosă septică, un grup sanitar, platforme și alei din beton armat, împrejmuire cu o lungime de 60 m, situate în Iași, baza de agrement Ciric. În cuprinsul actului de adjudecare s-a menționat în mod expres faptul că nu a făcut obiectul adjudecării și terenul pe care se află amplasat imobilul.
Din cuprinsul raportului de expertiză și a suplimentului la acest raport rezultă că suprafața totală pe care se află amplasate construcțiile proprietatea reclamantei este de 6114 m.p. teren situat în sectorul cadastral 192, parcelele 1839, 1838, fiind proprietatea Consiliului L. al municipiului Iași conform titlului de proprietate nr._/05.01.2009.
Prin acțiunea introductivă, reclamanta a solicitat să se constate în favoarea sa existența unui drept de superficie pe terenul proprietatea pârâților în suprafață de aproximativ 6880 m.p., teren care deservește și pe care se află amplasată Baza sportivă Ciric.
Se mai reține de către instanța de recurs că dreptul de superficie este un dezmembrământ al dreptului de proprietate în care se juxtapun două drepturi legate și dependente între ele, în mod perpetuu. Dreptul de superficie constă în dreptul de proprietate pe care îl are o persoană, denumită superficiar, asupra construcțiilor care se află pe o suprafață de teren ce aparține altei persoane, teren asupra căruia superficiarul va avea un drept de folosință. Astfel, suntem în prezența a două categorii de drepturi ce aparțin la doi proprietari diferiți: dreptul proprietarului asupra terenului și dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcțiilor, la care se adaugă dreptul superficiarului de a folosi terenul proprietatea altuia. În mod evident, existența dreptului de superficie nu se naște în mod automat din faptul edificării construcției, ci este necesar ca proprietarul construcției să aibă un drept de folosință asupra terenului pe care este edificată aceasta.
Dreptul de superficie poate fi constituit prin convenția părților, prin legat, prin uzucapiune sau prin lege.
În consecință, pentru constituirea dreptului de superficie se cere, în primul rând, dovedirea dreptului de proprietate asupra construcției, iar în al doilea rând fie existența unei dispoziții legale, fie o convenție încheiată între superficiar și proprietarul terenului.
Or, în speță, instanța de recurs reține că reclamanta – recurentă a făcut dovada faptului că este proprietara construcțiilor, dar nu a făcut dovada încheierii unei convenții cu proprietarul terenului. Astfel, prin actul de adjudecare bunuri imobile nr. 1339/16.10.2006, recurenta a cumpărat la licitație 6 apartamente (cabane) cu o cameră, un foișor, un beci, un chioșc alimentar, o căsuță din beton tip B, un container metalic, o fosă septică, un grup sanitar, platforme și alei din beton armat, împrejmuire cu o lungime de 60 m, situate în Iași, baza de agrement Ciric, bunuri ce au aparținut S.C. Suprem S.A., fosta Întreprindere de Utilaje Piese de Schimb și Reparații Iași (IUPSR Iași), fiind valorificate în cadrul procedurii falimentului deschisă împotriva societății. În cuprinsul actului de adjudecare se menționează în mod expres și clar faptul că nu a făcut obiectul adjudecării și terenul pe care se află amplasat imobilul, teren proprietatea Consiliului L. al municipiului Iași conform titlului de proprietate nr._/05.01.2009. Reclamanta – recurentă nu a făcut însă și dovada existenței unei convenții cu proprietarul terenului, respectiv C. L. al mun. Iași.
În aceste condiții, instanța de recurs reține că în mod corect instanța de fond, constând că reclamanta nu a probat existența unei convenții cu proprietarul terenului, a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pe cale de consecință, sunt neîntemeiate susținerile recurentei referitoare la faptul că, în cazul clasic al identității dintre proprietarul terenului și constructor la data construcției, urmată de înstrăinarea către terț numai a construcțiilor edificate, la data înstrăinării către terț a construcțiilor se naște automat, în favoarea dobânditorului, un drept de superficie pentru întreaga suprafață de teren afectată și necesară exploatării construcțiilor achiziționate. De asemenea, pentru aceleași motive expuse anterior, instanța de recurs reține că sunt neîntemeiate și susținerile recurentei referitoare la faptul că lichidatorul a procedat la înstrăinarea imobilelor construcții către societatea, dând naștere implicit și la dreptul de superficie asupra terenului.
De altfel, instanța de recurs reține că ceea ce urmărește reclamanta – recurentă este obținerea pe cale judecătorească a unui titlu cu privire la dreptul de superficie pretins, dar posibilitatea dobândirii dreptului de superficie pe cale judecătorească nu este reglementată de legislația națională, astfel cum s-a reținut și în jurisprudența CEDO.
În acest sens, instanța de recurs reține că în cauza Bock și P. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că stabilirea printr-o hotărâre judecătorească a unui drept de folosință asupra terenului proprietatea unui terț nu poate fi echivalată nici cu o expropriere în fapt și nici cu o reglementare a folosirii bunului, dar are semnificația unei „ingerințe” legată de art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. De asemenea, s-a constatat că actele normative nu stabilesc regimul juridic al acestui drept, existând însă o jurisprudență bogată, ceea ce în accepțiunea Curții echivalează cu prevederea „ingerinței” în „lege”. Conform jurisprudenței constante în sistemul de drept românesc (circumscrisă noțiunii de „prevăzută de lege”), dreptul de superficie nu se poate naște decât din lege, prescripție achizitivă, legat sau acordul părților, iar „simplul fapt de a ridica construcții pe terenul altuia” nu ar putea duce la constituirea unui drept de superficie pe terenul altuia, în lipsa unuia din cele patru elemente menționate anterior. Concluzionând, CEDO a reținut că fosta Curte Supremă de Justiție, constatând, contrar practicii judiciare constante, nașterea dreptului de superficie dintr-o simplă „situație de fapt care nu a fost urmărită sau cunoscută de cei interesați”, dând efect juridic „aparenței de drept”, care nu se încadrează în nici una din cauzele care pot duce la nașterea dreptului de superficie, a pronunțat o hotărâre prin care s-a adus atingere dreptului de proprietate, fără ca ingerința să aibă temei în dreptul intern.
În speță, intimatul C. L. al Municipiului Iași are un drept de proprietate asupra terenului, conform titlului de proprietate nr._/05.01.2009. Dacă referitor la „acest bun”, contrar voinței proprietarului, instanța ar constata existența unui drept de superficie, acest fapt ar constitui în mod evident „o ingerință” în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO. Această situație nu reprezintă doar o atingere adusă folosinței terenului, ci o lipsire de proprietate întrucât, dacă s-ar constata în favoarea reclamantei – recurente dreptul de folosință asupra terenului pe toată durata existenței construcțiilor, s-ar aduce atingere chiar substanței dreptului de proprietate al intimatului, particularitatea dreptului de superficie, față de alte dezmembrăminte ale proprietății, fiind aceea că este un drept perpetuu. Pentru ca o astfel de privare să fie în acord cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, ar trebui „să fie prevăzută de lege”, „să urmărească un scop legitim”, iar ingerința în dreptul de proprietate ar trebui să răspundă criteriului proporționalității.
În condițiile în care, în prezenta cauză, dreptul pretins de către reclamanta – recurentă nu are la bază nici una dintre cauzele ce pot duce la instituirea superficiei, rezultă că ingerința „nu este prevăzută de lege”.
Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanța, în baza disp. art. 312 Cod procedură civilă, va respinge recursul și va menține sentința instanței de fond ca legală și temeinică.
În ceea ce privește cererea, recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța constată că aceasta este neîntemeiată, raportat la soluția de respingere a recursului și la disp. art. 274 Cod procedură civilă.
Totodată însă, instanța constată că este întemeiată cererea recurentei de restituire parțială a taxei de timbru achitate, respectiv de restituire a sumei de 3910,40 lei cu titlu de taxă de timbru nedatorată. Astfel, reclamanta – recurentă a achitat cu ocazia judecării litigiului în prima fază procesuală o taxă de timbru de 7496 lei, iar cu ocazia judecării recursului o taxă de timbru de 3748 lei, deși taxa de timbru datorată era de 3585,56 lei pentru judecata în fond și de 3747,5 lei pentru judecata în recurs. Rezultă astfel o diferență de 3910,40 lei, care se impune a fi restituită recurentei, cu titlu de taxă de timbru nedatorată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamanta . împotriva sentinței civile nr._/14.09.2012 pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care o menține.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Admite cererea de restituire parțială a taxei de timbru achitate și dispune restituirea în favoarea recurentei reclamante a sumei de 3910,40 lei cu titlu de taxa de timbru nedatorată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 04.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
F.E.C. C.C.E. D.T.A.M. M.G.
Red./tehnored. C.C.E.
2 ex., 17.12.2013
Judecător fond: T. M. G.
| ← Legea 10/2001. Sentința nr. 3264/2013. Tribunalul IAŞI | Fond funciar. Decizia nr. 2078/2013. Tribunalul IAŞI → |
|---|
