Validare poprire. Decizia nr. 92/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 92/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 25-02-2013 în dosarul nr. 13150/245/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 25 Februarie 2013
Președinte - M. C.
Judecător E.-C. P.
Grefier D. C.
DECIZIA Nr. 92/2013
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanta . civile nr._/10.07.2012 pronunțată de Judecătoria Iași în contradictoriu cu intimatul A. N. și A.N.A.F. -ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI IAȘI PRIN TREZORERIA MUNICIPIULUI IAȘI, având ca obiect validare poprire.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, prin care se arată că dezbaterile asupra fondului apelului au avut loc în ședința publică din data de 30.01.2013 susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când, din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea la data de 07.02.2013, când din același motive, instanța a amânat pronunțarea la data de 14.02.2013 când, datorită imposibilității constituirii completului de judecată, instanța a amânat pronunțarea la data de 21.02.2013 când, din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea pentru astăzi, când:
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față:
Prin sentința civilă nr._/10.07.2012 Judecătoria Iași dispune:
„Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a terțului poprit Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași-Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului Iași, ca neîntemeiată.
Admite cererea formulată de creditorul A. N. cu domiciliul în R., ., în contradictoriu cu intimații . Finanțelor Publice a Municipiului Iași-Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului Iași.
Dispune validarea popririi înființate prin adresa din 10.02.2012, în dosarul de executare silită nr.396/2011 al B. B. G. și L.-N. G. C. în sensul că obligă terțul poprit Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași-Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului Iași să plătească creditorului sumele de bani existente în conturile intimatului și datorate debitorului intimat până la concurența sumei de_,16 lei.
Respinge ca neîntemeiată cererea creditorului de amendare a terțului poprit.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.”
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond reține următoarele:
Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, instanța apreciază că aceasta este neîntemeiată, urmând a o respinge, raportat la faptul că cererea a fost formulată în contradictoriu cu terțul poprit Agenția Națională de Administrare Fiscală- Administrația Finanțelor Publice a Mun. Iași, reprezentant al Trezoreriei Mun. Iași, ceea ce face posibilă interpretarea că A. N., creditorul, a intenționat să cheme în judecată Trezoreria Mun Iași, în calitate de subiect pasiv al raportului juridic dedus judecații, menționând însă și structura instituțională în subordinea administrativă a căreia se află Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași, și anume Agenția Națională de Administrare Fiscală, care de altfel, este parte în litigiu, pentru rațiuni de opozabilitate a hotărârii.
Pe fondul cauzei, instanța reține că prin titlul executoriu- sentința civilă nr. 1047/ca/26.11.2010 a Tribunalului Iași, debitorul . obligat la plata către creditorul reclamant a drepturilor salariale în sumă de_ lei, actualizată și a sumei de 1022,80 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Ulterior admiterii cererii de încuviințare a executării silite de către instanța de judecată, Biroul Executorului Judecătoresc B. G. și L.-N. G. C. a emis somația din data de 05.08.2011, către debitor, pentru plata sumelor cuprinse în titlul executoriu, cu respectarea termenului de șase luni prevăzut de O.G. 22/2002 modificată și completată prin Legea nr. 110/2007.
Întrucât debitorul nu și-a îndeplinit obligația de plată a debitului, în data de 10.02.2011, executorul judecătoresc a întocmit proces verbal de actualizare a debitului, din cuprinsul căruia rezultă că suma ce reprezintă actualizare este de 1997,89 lei. De asemenea, a mai arătat creditorul că la aceeași dată, a fost înaintată către Trezoreria Iași, adresă de înființare a popririi asupra sumei de_,16 lei de la debitorul . fost comunicată terțului poprit la data de 13.02.2012.
Instanța mai reține că prin adresa nr. 320/20.02.2012 emisă către Biroul Executorului Judecătoresc B. G. și L.-N. G. C., debitoarea . că actele de executare silită sunt netemeinice și nelegale întrucât au fost emise cu încălcarea prevederilor Legii nr. 230/2011 pentru aprobarea O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Cu privire la aplicarea în speță a OUG nr. 71/17.06.2009 publicată în Monitorul Oficial din 18.06.2009, instanța reține că aceasta se referă la plata unor sume prevazute in titluri executorii avand ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, fiind aplicabilă în speță.
Potrivit acestui act normativ, având în vedere dificultãțile întâmpinate pânã în prezent în ceea ce privește executarea hotãrârilor judecãtorești având ca obiect drepturi de naturã salarialã stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar,influența substanțialã asupra bugetului de stat pe anul 2009 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrãrii în vigoare a prezentei ordonanțe de urgențã, necesitatea instituirii unor reglementãri speciale, cu aplicabilitate limitatã în timp, privind executarea silitã a hotãrârilor judecãtorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul cã nepromovarea prezentei ordonanțe de urgențã ar avea drept consecințã imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar, în considerarea faptului cã aceste elemente vizeazã interesul general public și constituie situații de urgențã și extraordinare a cãror reglementare nu poate fi amânatã, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, plata sumelor prevãzute prin hotãrâri judecãtorești având ca obiect acordarea unor drepturi de naturã salarialã stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pânã la data de 31 decembrie 2009, se va realiza dupã o procedurã de executare care începe astfel:
a) în anul 2010 se plãtește 34% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2011 se plãtește 33% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2012 se plãtește 33% din valoarea titlului executoriu.
(2) În cursul termenului prevãzut la alin. (1) orice cerere de executare silitã se suspendã de drept.
Ulterior respectiva eșalonare a suferit amendări succesive, în sensul extinderii sale, forma în vigoare la data declanșării prezentei executări silite fiind:
a) în anul 2012 se plãtește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plãtește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plãtește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plãtește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plãtește 35% din valoarea titlului executoriu.
Prin decizia de respingere a cererii de recurs în interesul legii nr.2/16.01.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut raportat la decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011 a Curții Consituționale (prin care s-a respins obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009) că instanța constituțională a realizat o verificare a prevederilor respective atât din punctul de vedere al compatibilității cu Legea fundamentală (în raport cu criticile formulate), cât și sub aspectul compatibilității cu Convenția europeană a drepturilor omului. Înalta Curte, raportat la limitele sesizării Curții Constituționale, consideră că instanța constituțională statuează asupra aptitudinii normei juridice de a respecta in abstracto dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a putea stabili efectele acelei norme pentru fiecare individ sau subiect de drept în parte, atât timp cât acesta este atributul exclusiv al instanțelor judecătorești ce soluționează litigii între destinatari precis determinați ai normei respective, instanțele fiind singurele în măsură să cuantifice in concreto efectele aplicării normei la situația de fapt a speței.
Este de precizat că nimic nu se opune ca însăși Curtea Constituțională să participe la asigurarea eficienței mecanismului convențional (sens în care trebuie menționată Cauza D. P. împotriva României din 26 aprilie 2007, paragrafele 99-104), dar aceasta nu înseamnă că odată ce a procedat astfel instanțele sunt degrevate de a evalua ele însele efectele concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților cauzelor pe care le soluționează, părți care invocă încălcări ale drepturilor lor fundamentale prevăzute și garantate de Convenția europeană a drepturilor omului. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că în sistemul de drept românesc nu există nicio prevedere legală expresă care să atribuie Curții Constituționale exclusivitatea unui control de convenționalitate, după cum nimic nu validează punctul de vedere potrivit căruia, odată ce Curtea Constituțională a confirmat aptitudinea abstractă a unei legi de a fi compatibilă cu Convenția, instanțele de drept comun nu ar mai fi îndreptățite să analizeze nemijlocit convenționalitatea acelei norme și a efectelor ei concrete asupra părților cauzei din litigiile cu care sunt sesizate, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe.
În consecință, față de cele anterior expuse, Înalta Curte reține că deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Însă, dacă instanța de contencios constituțional a constatat convenționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una în abstract (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituțională), iar aceasta nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu datele fiecărei spețe, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.(…)
În ceea ce privește soluționarea diferită a problemei de drept supuse examinării în cauză, Înalta Curte constată că aceasta are următoarele două surse:
1. neanalizarea de către instanțe a compatibilității normelor prevăzute la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, cu dispozițiile Convenției și aplicarea exclusivă a dreptului intern, în sens restrictiv;
2. preluarea necritică a constatării compatibilității în discuție cu normele convenționale, conform statuărilor din deciziile Curții Constituționale prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009.
Soluționarea acestor chestiuni incidentale în cadrul pricinilor cu care instanțele au fost învestite (contestații la executare formulate fie de instituțiile bugetare împotriva actelor de executare, fie de creditori împotriva refuzului executorilor judecătorești de a începe sau de a continua executarea silită ori cereri de validare a popririi pentru executarea titlurilor executorii), în oricare dintre cele două variante anterior expuse s-a realizat greșit, potrivit celor ce succedă.
1. Cererile deduse judecății, de natura celor menționate, în mod indubitabil implică incidența dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, amânarea, eșalonarea plăților și suspendarea de drept a procedurii de executare silită, fiind incidente la executare, de natură a temporiza demersurile creditorilor (prin ipoteză, personal din sectorul bugetar) ce se află în posesia unui titlu executoriu având ca obiect acordarea de drepturi salariale.
Supremația legii este un principiu fundamental într-un stat de drept, iar aplicarea corectă de către instanța de judecată a normelor juridice ce constituie sediul materiei pentru pricina cu care este învestită reprezintă garanții ale procesului echitabil; aceste reguli fundamentale ale unei societăți democratice sunt inserate și în Constituția României, republicată, prin dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) și (2) și art. 21 alin. (2) și (3). Totodată, așa cum s-a arătat, dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului constituie parte a dreptului intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din Constituția României, republicată, iar preeminența acestora este reglementată prin prevederile art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală, în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, având prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Or, procedura de executare a unei hotărâri judecătorești reprezintă parte a procesului civil, astfel că instanțele erau ținute a observa că și în privința acesteia sunt antrenate toate garanțiile prevăzute la art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. (…)
În consecință, era necesar ca instanțele naționale, în soluționarea cauzelor cu care au fost învestite, să evalueze și compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 (modificată și completată) cu normele Convenției europene a drepturilor omului, respectiv art. 6 paragraf 1, date fiind dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția a României, republicată, întrucât prin normele interne în discuție se amână, se eșalonează și se suspendă executarea unor titluri executorii, cele trei efecte fiind cumulative. (…)
2. A doua sursă a practicii divergente este aceea a preluării necritice a constatării compatibilității dispozițiilor în discuție cu normele convenționale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, conform statuărilor din deciziile Curții Constituționale prin care excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 au fost respinse.
Așa cum s-a arătat în cele anterior expuse, faptul că instanța de contencios constituțional a participat la asigurarea eficienței mecanismului convențional nu înseamnă că instanțele sunt degrevate de evaluarea efectelor concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților din cauzele pe care le soluționează.
În cazul de față, Curtea Constituțională a constatat deja compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 atât cu exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, cât și cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. După cum s-a arătat, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009. S-au analizat astfel și modificările aduse acestei ordonanțe, prin legea de aprobare prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe, după cum s-a și diminuat semnificativ procentul acestor tranșe.
Este relevant faptul că, în contextul examinării criticilor de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, în decizia menționată Curtea Constituțională însăși a reținut că "termenul rezonabil, date fiind determinările impuse de art. 135 alin. (1) lit. b) din Constituție, este un concept esențialmente variabil și aprecierea sa se face în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză" (…)Referitor la același concept, instanța constituțională a reținut în continuare că termenul rezonabil "trebuie privit atât din perspectiva cetățeanului, creditor, cât și din cea a statului, debitor", concluzionându-se că trebuie să existe un just echilibru între interesele ambelor părți.
Și în ceea ce privește compatibilitatea dintre Legea de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Constituțională a recunoscut că, așa după cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în mod constant, despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și a statuat că "reglementarea criticată nu consacră o privare de proprietate, ci mai degrabă o ingerință în privința dreptului persoanelor fizice la respectarea bunurilor lor". Or, pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată, trebuie întrunite cumulativ cerințele expres prevăzute de art. 53 alin. (1) și (2) din Constituția României, republicată, dar și principiile (în accepțiunea de reguli de drept) ce se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Așadar, controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ceea ce privește convenționalitatea normelor în discuție nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a respectivelor dispoziții cu cele ale Convenției, în raport cu situația particulară fiecărei spețe, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, tocmai pentru a se verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților.
În acest sens, este util a se observa că, dacă se are în vedere că un titlu executoriu este posibil să fi fost obținut cu 3 ani înainte de anul 2009 (pentru a nu fi prescrisă executarea, conform art. 6 din Decretul nr. 167/1958, act normativ în vigoare la data constituirii titlurilor), s-ar putea ajunge și la situația în care executarea integrală a unei creanțe stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă ar avea loc în decursul a 10 ani (2006-2016), marjă obiectivă în care s-ar înscrie multitudinea situațiilor de fapt ale fiecărei spețe (marjă subiectivă). (…)
De aceea, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că numai pe baza evaluării nemijlocite, directe, de către instanțe, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe, se poate stabili compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2010, cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, însă analiza în concret a acestei compatibilități nu poate fi realizată pe calea recursului în interesul legii, întrucât ar exceda obiectului acestuia și competențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul în interesul legii nefiind un recurs național în convenționalitate.
În aplicarea acestei decizii a ICCJ nr.2/2012, instanța învestită cu prezenta cerere de validare poprire reține că în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mod repetat faptul că dreptul de acces la justiție, garantat de articolul 6 din CEDO semnifică nu doar posibilitatea oferită persoanelor interesate de a se adresa unui organ jurisdicțional, ci și dreptul de a cere executarea hotărârii astfel obținute. În absența executării măsurii dispuse ca urmare a procedurii jurisdicționale declanșate, în opinia Curții, dreptul de acces la instanță ar fi unul teoretic și iluzoriu. După cum se reține chiar în cuprinsul decizie nr.2/2012, cu referire la cauza Ruianu împotriva României din 17 iunie 2003, Curtea reamintește că dreptul la justiție garantat de art. 6 protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părți. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. Pe de altă parte, în cauza S. împotriva României din 25 septembrie 2005, Curtea arată că neconformarea autorităților cu o hotărâre definitivă într-un termen rezonabil poate duce la o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție, mai ales atunci când obligația de executare a hotărârii în cauză aparține unei autorități administrative
Totuși, având în vedere că prin natura sa, dreptul de acces la instanță nu are caracter absolut ci impune o reglementare din partea statului, Curtea a statuat că limitările sale sunt conforme garanțiilor Convenției în măsura în care sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim și sunt proporționale cu acesta.
Totodată, o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă reprezintă un „bun” în articolului 1 din Protocol adițional nr.1 la Convenție astfel că orice restricție impusă cu privire la executare este justificată în măsura în care este stabilită prin lege pentru o de o cauză de utilitate publică și respectă principiile generale ale dreptului internațional.
Prin Recomandarea (2003)16, Comitetul Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei a stabilit o . principii directoare în vederea punerii în executare a deciziilor administrative și judecătorești în domeniul dreptului administrativ. În partea sa referitoare la executarea de către autorități a obligațiilor la care au fost condamnate ca urmare a acestor decizii, Comitetul Miniștrilor invită statele membre să asigure la nivel național un sistem în care autoritățile să fie în măsură să execute într-un termen rezonabil hotărârile pronunțate iar, în caz de neexecutare, o procedură adecvată trebuie prevăzută pentru a obține executarea deciziei, în principal prin prevederea posibilității popririi sau amendării debitorului.
Prin Rezoluția 1787 (2011), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat România să trateze cu prioritate problema neexecutării hotărârilor judecătorești, reținând așadar această chestiune ca fiind una din deficiențele naționale majore și sistemice, aspect dovedit de numărul mare de hotărâri de condamnare pronunțate de Curtea Europeană în această materie.
În speță, în lumina celor de mai sus, instanța reține că restricțiile impuse executării titlului executoriu ( amânarea, eșalonarea plății, suspendarea de drept a executării) sunt stabilite prin lege în sens larg ( OUG nr.71/2009) și urmăresc un scop legitim, de utilitate publică, explicitat la începutului actului normativ și invocat de intimată în considerarea perpetuării stării de criză economico –financiară la nivel național și european, motiv invocat de regulă de autoritățile statului pentru a justifica una din cele două forme de limitare a dreptului de proprietate, Curtea a statuat că aceasta impune o analiză prealabilă politică, economică și socială, ceea ce o determină să considere că autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate pentru a o defini și a-i da eficiență. Astfel, Curtea respectă maniera în care autoritățile naționale concep imperativele de „utilitate publică”, cu excepția situației în care decizia acestora apare ca fiind lipsită de orice bază rezonabilă, ipoteză care nu este incidentă în speță.
Cu privire la proporționalitatea dintre restricțiile impusă executării și scopul legitim urmărit, instanța trebuie să se examineze în ce măsură debitorul nu suferă o sarcină exorbitantă în raport cu beneficiul public urmărit, ținând cont că, de principiu, este inoportun ca o persoană care a obținut o creanță împotriva statului, în urma unei proceduri judiciare, să fie nevoită să inițieze o procedură execuțională distinctă pentru satisfacerea dreptului său. Spre deosebire de situația hotărârilor judecătorești care stabilesc obligații între particulari, în care statul are obligația doar de a pune la dispoziția creditorului un mecanism legislativ eficient și apt să permită realizarea creanței (cauza Ruianu împotriva României), în cazul titlurilor pronunțate împotriva autorităților publice, statul are o obligație de rezultat de a duce la îndeplinire, din oficiu, dispoziția instanței (cauzele Ș. împotriva României și S. împotriva României). În măsura în care se admite ca statul să intervină într-o procedură execuțională, potrivit Curții, o astfel de intervenție nu poate avea drept consecință nici împiedicarea, nici invalidarea și nici întârzierea nejustificată și excesivă a executării. O eventuală suspendare a executării unei decizii judecătorești pentru timpul strict necesar găsirii unei soluții satisfăcătoare problemelor de ordine publică, se poate justifica în circumstanțe excepționale. Limitările impuse de stat nu trebuie să fie de natură a leza însăși substanța dreptului garantat de Convenția Europeană. În esență, din perspectiva Convenției, statul trebuie să facă dovada caracterului excepțional al limitărilor drepturilor anterior indicate, a interesul public imperios a fi protejat, precum și a depunerii tuturor diligențelor pentru a nu îngreuna excesiv situația titularilor drepturilor în cauză.
În condițiile în care nici o plată nu a fost efectuată creditorului până în prezent și nici o explicație nu a fost oferită din perspectiva sumei disponibile pentru acest scop, această circumstanță “joacă” în defavoarea debitorului având în vedere obligația de a dovadă de diligență în efectuarea plății, și totodată reduce la minim credibilitatea debitorului privind respectarea în viitor a eșalonării stabilite de OUG nr.71/2009 în forma actuală.
Pentru aceste motive, instanța apreciază că respingerea cererii de validare poprire ar echivala cu o ingerință disproporționată în drepturile creditorului, incompatibilă cu exigențele art.6 din Convenție și art. 1 din Protocolul adițional nr.1. În consecință în lumina art. 20 din Constituție și a deciziei ICCJ în recursul legii nr.2/2012 instanța nu va da eficiență respectivului act normativ.
Potrivit dispozitiilor art.460 C.proc.civ., daca terțul poprit nu isi indeplineste obligatiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, creditorul, debitorul sau organul de executare are posibilitatea de a solicita instantei de executare, validarea popririi și, daca din probele administrate rezulta ca tertul poprit datoreaza sume de bani debitorului, instanta va da o hotarare prin care va obliga tertul poprit sa plateasca creditorului, in limita creantei, suma datorata debitorului.
Astfel, pentru a dispune validarea popririi, instanța verifică exclusiv existența titlului executoriu și existența raportului juridic valabil intre debitor si tertul poprit în temeiul căruia terțul poprit datorează sume de bani debitorului. În speță aceste elemente sunt întrunite, astfel cum s-a arătat mai sus.
Având în vedere că s-au invocat prevederile OUG nr.71/2009 pentru a nu se efectua plățile aferente popririi înființate, instanța va respinge ca neîntemeiată cererea creditorului de amendare a terțului poprit.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel debitoarea . pentru nelegalitate și netemeinicie.
Arată apelanta că au fost depuse acte inclusiv întâmpinări și nu au fost comunicate tuturor părților nici măcar debitorului încălcându-se chiar cu intenție dreptul său la apărare.
A respectat întocmai prevederile legale în vigoare impuse de Legea 230/2011 pentru aprobarea O.U.G. nr. 71/2009 la punerea în executare a sentinței civile 1047/26.11.2010 a Tribunalului Iași. Suma solicitată de creditor și aprobată de instanță este enorm de umflată și nedovedită prin acte ori prin vreo bază de calcul.
Susținerile instanței de prejudiciere a reclamantului sunt aberante ignorându-se faptul că reclamantul nu i-a predat hotărârea judecătorească investită cu formulă executorie prev. de art. 374 alin. 1 Cod procedură civilă.
Reclamantul nu era îndreptățit la revendicările salariale solicitate și pe care instanța în mod neînțeles i le-a aprobat în cadrul Comunei Dagâța pe o funcție cu o salarizare superioară, cu acceptul scris și expres al său.
Reclamantul a chemat în judecată în calitate de terț poprit A.N.A.F. – A.F.P.M. Iași reprezentant al Trezoreriei municipiului Iași și fără nici o justificare instanța obligă A.F.P.M. Iași – Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului Iași.
Prin expresia cuprinsă în pag. 9 alin. 5 se impune terțului poprit să în calce Legea 230/2011 fiind încălcate de instanță dispozițiile Ordinului 138/2012 și ale O.U.G. 71/2009.
Instanța redă fără sens diferite pasaje din mai multe decizii și protocoale adiționale care sunt în contradicție cu legile în vigoare și mai ales care nu abrogă nici o lege, Legea 230/2011 și Ordinul 138/2012 fiind încă în vigoare.
Din probele administrate nu rezultă că debitorul nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de lege și impuse de instanță prin titlul executoriu.
Intimații nu și-au precizat poziția procesuală față de cererea formulată printr-o întâmpinare.
S-a depus la dosar jurisprudența CEDO.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma apelului formulat și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză tribunalul reține următoarele:
Apelanta . înaintea instanței de fond calitatea de debitor în cadrul raportului juridic obligațional. La rândul său titulara întâmpinării A.F.P. a Municipiului Iași – Trezorerie și Contabilitate publică a avut calitatea de terț poprit.
Potrivit art. 116 alin. 1 Cod procedură civilă la întâmpinare se vor alătura atâtea copii de pe întâmpinare câți reclamanți sunt de asemenea, se va alătura același număr de copii certificate de pe înscrisurile pe care se sprijină mai mult un rând de copii pentru instanță. Acest text de lege reglementează obligația depunerii și comunicării întâmpinării și a actelor anexate acesteia doar pentru și către reclamanți. Raportat poziției procesuale a apelantei – de debitoare – aceasta nu poate afirma dreptul său legal cu obligația corelativă a instanței de comunicare a întâmpinării și a actelor depuse în cauză de terțul poprit. Mai mult decât atât actele atașate întâmpinării sunt acte de executare săvârșite în cadrul dosarului nr. 396/2011 al B.E.J. B. G..
Critica relativă la cuantumul ridicat și nedovedit al sumei solicitate de creditor excedează limitelor de analiză reglementate de art. 460 Cod procedură civilă.
Potrivit art. 3711 alin. 1 Cod procedură civilă obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. D. pentru ipoteza în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită.
Cerințele apelantului de predare a hotărârii de către creditor și de învestire a acesteia cu formulă executorie spre aducerea sa la îndeplinire nu-și au suport legislativ. Fiind parte în dosarul finalizat cu pronunțarea sentinței nr. 1047/26.11.2010 avea cunoștință de statuările Tribunalului Iași în sensul obligării sale la plata către reclamantul A. N. a drepturilor salariale, obligație pe care era ținut a o executa de bunăvoie. Învestirea cu formulă executorie – potrivit art. 374 alin. 1 Cod procedură civilă – este impusă doar pentru ipoteza în care obligația se aduce la îndeplinire prin executare silită, în absența unei executări benevole.
Îndreptățirea reclamantului la revendicările salariale stabilite prin sentința nr. 1047/26.11.2010 a Tribunalului Iași poate forma obiect al criticii doar în căile de atac. După rămânerea definitivă și irevocabilă a unei hotărâri aceasta nu mai poate fi repusă în discuție întrucât s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat.
Prin actul de învestire creditorul A. N. a chemat în judecată în calitate de terț poprit A.N.A.F. – A.F.P. a Mun. Iași reprezentant al Trezoreriei mun. Iași. Este adevărat că instanța de fond s-a pronunțat în contradictoriu cu A.F.P. Iași – Trezorerie și Contabilitate Publică a mun. Iași. Însă menționarea corectă a denumirii structurii din cadrul A.F.P. Iași nu reprezintă o pronunțare în afara limitelor învestirii trasate sub aspectul calității de parte prin cererea de chemare în judecată.
În ce privește soluția dată de judecătorul fondului în cererea de validare a popririi, tribunalul reține netemeinicia acesteia, concluzie grefată pe situația de fapt, corect reținută de instanța de fond ca rezultat al analizei actelor de executare săvârșite în cadrul dosarului nr. 396/2011 al B.E.J.A. B. G. și L. N. G. C..
Potrivit art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 230/2011, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după următoarea procedură de executare: în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu iar în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu. O.U.G. nr. 71/2009, astfel modificată, nu cuprinde nicio prevedere expresă prin care să fie înlăturată aplicarea dispozițiilor art. 2 și 3 din O.G. nr. 22/2002 cu privire la termenul de 6 luni. Așadar, în cazul creanțelor ce reprezintă drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar prin hotărâri devenite executorii până în 31.12.2011, prin O.U.G. nr. 71/2009, modificată, și O.G. nr. 22/2002 au fost prevăzute amânarea momentului de începere a procedurii de executare până în anul 2012, eșalonarea plății pe o durată de 5 ani și o amânare de 6 luni a continuării procedurii de executare silită în cazul în care debitorul comunică lipsa fondurilor necesare pentru a-și executa obligația.
Art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr.71/2009 prevede că orice procedură de executare se suspendă de drept în cursul termenului reglementat de art. 1 alin.1.
Instituția validării popririi este reglementată de art. 460 Cod procedură civilă. Conform art. 460 alin.1 Cod procedură civilă, „dacă terțul poprit nu-și îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”, iar conform art. 460 alin. 2 Cod procedură civilă „în cazul în care în baza probelor administrate se constată că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, instanța de executare va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar va hotărî desființarea popririi”.
Pe de altă parte, potrivit art. 452 alin. 1 Cod procedură civilă, sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în baza unor raporturi juridice existente.
În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 71/2009, care prevăd suspendarea de drept a executărilor silite în temeiul hotărârilor judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială în favoarea personalului din sistemul bugetar devenite executorii până la data de 31.12.2011, în cursul termenului prevăzut de art. 1 alin. 1 din același act normativ, tribunalul reține că această împrejurare poate și trebuie să fie analizată în soluționarea cererii de validare a popririi, deoarece suspendarea executării silite constituie un incident procedural prin care se împiedică efectuarea în continuare a unor acte de executare de către executorul judecătoresc, iar potrivit art. 460 alin. 4 Cod procedură civilă în cazul în care, după validarea popririi terțul poprit nu ar proceda la consemnare ori la plată în limita sumei determinate în mod expres în hotărârea de validare, executarea se va face împotriva terțului poprit pe baza hotărârii de validare ce constituie titlu executoriu. Întrucât hotărârea de validare a unei popriri permite executorului judecătoresc să continue executarea direct împotriva terțului poprit în condițiile prevăzute de art. 460 Cod procedură civilă, in stanța este obligată să verifice dacă există sau nu vreun act prin care să se fi dispus suspendarea executării.
Față de data pronunțării titlurilor executorii în baza cărora s-a înființat poprirea, se aplică dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 230/2011, publicată în Monitorul Oficial din data de 08.12.2011, ce se referă la hotărârile devenite executorii până la data de 31.12.2011.
Pe de altă parte, în cauză sunt aplicabile prevederile acestui act normativ față de calitatea debitorului de instituție publică în sensul art. 1 alin. 4 din O.U.G. nr. 71/2009, calitatea creditorului, de titular al unei creanțe având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar și natura debitului.
Având în vedere aplicabilitatea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului în conformitate cu art. 11 din Constituția României, în soluționarea cererii de față nu se poate face abstracție de jurisprudența Curții Europene în materia obligațiilor stabilite în sarcina statului sau a unei instituții a statului prin hotărâri judecătorești.
Notează Tribunalul în această privință că deși prima instanță a apreciat că prezenta cerere de validare a popririi este întemeiată tocmai în raport de jurisprudența CEDO, lipsa proporționalității între intervenția legislativă și scopul urmărit prin intermediul acesteia făcând să existe un conflict între normele din convenție și normele interne, practica recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului a cunoscut un reviriment de interpretare, de opinie exprimat în cuprinsul hotărârii date cu privire la cererea nr._/2008 introdusă de D. D. și alții împotriva României, hotărâre publicată în M.O. al României nr. 709/17.10.2012.
Prin această hotărâre Curtea a examinat în concret dacă dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 sunt compatibile cu prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, apreciind că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială. Curtea Europeană a respins astfel cererea reclamanților prin care se invoca încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană și a dispozițiilor art. 1 par.1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, amintind că „a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică”. De asemenea, Curtea a constatat că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus-menționate și a reținut că nu există nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților. Curtea a mai stabilit că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă în contextul special al speței.
Tribunalul apreciază că situația reclamanților din cauza sus citată este comparabilă cu cea a creditorului din prezentul litigiu, câtă vreme în ambele cauze sunt în discuție titluri executorii privind drepturi salariale și sunt incidente aceleași acte normative referitoare la eșalonare și efectuarea unor plăți parțiale, conform procedurii de eșalonare stabilită prin O.U.G. nr. 71/2009.
Or, după cum a arătat chiar judecătorul fondului în motivarea propriei hotărâri, considerentele expuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza D. și alții contra României sunt obligatorii pentru instanța de judecată și impun reconsiderarea jurisprudenței anterioare.
În consecință, se reține că debitorul beneficiază de un termen suspensiv legal pentru a-și executa obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu.
Având în vedere dispozițiile legale enunțare și considerentele în fapt și în drept ce preced, ținând seama de împrejurarea că poprirea din dosarul supus analizei a fost înființată în cursul termenului de eșalonare prevăzut de art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009 pentru întreaga sumă, nu doar pentru tranșa plătibilă în cursul anului 2012, tribunalul urmează ca prin aplicarea dispozițiilor art. 296 Cod procedură civilă, să admită apelul și, prin schimbarea în parte a hotărârii primei instanțe, să respingă ca nefondată cererea de validare a popririi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul formulat de debitoarea .. civ. nr._/10.07.2012 pronunțată de Judecătoria Iași pe care o schimbă în parte și în consecință:
Respinge cererea de validare a popririi formulată de creditorul A. N. în contradictoriu cu debitoarea . poprit AFP a Mun. Iași - Trezorerie și Contabilitate Publică a Mun. Iași.
Păstrează restul dispozițiilor sentinței apelate ce nu contravin prezentei decizii.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică azi, 25.02.2013.
Președinte, M. C. | Judecător, E.-C. P. | |
Grefier, D. C. |
Red: C.M.
Tehn. H.C.
Ex.5/27.06.2013
Judecător fond: R. M. F.
| ← Rezoluţiune contract. Decizia nr. 95/2013. Tribunalul IAŞI | Fond funciar. Decizia nr. 509/2013. Tribunalul IAŞI → |
|---|
