Contestaţie la executare. Decizia nr. 1396/2015. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1396/2015 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 22-10-2015 în dosarul nr. 1396/2015
Acesta nu este document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 22 Octombrie 2015
Președinte - C. E. C.
Judecător C. R.
Grefier Ș. D.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1396/2015
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe apelanții G. S. și I. C., P. L. – în calitate de moștenitori ai defunctei I. E. și pe intimata U. DE ȘTIINȚE A. ȘI M. V. "I. I. DE LA B.", având ca obiect contestație la executare .
Dezbaterile în apel au avut loc în ședința publică din data de 01.10.2015, susținerile apărătorilor părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie civilă, când din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru data de 08.10.2015 și apoi la data de 15.10.2015, când pentru același motiv s-a amânat pronunțarea pentru azi, 22.10.2015, când
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului civile de față Tribunalul reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 6870/20.05.2015 Judecătoria Iași a hotărât următoarele:
„Admite în parte contestația la executare promovată de contestatoarea U. de Științe A. și M. V. „ I. I. de la B.”, cu sediul în Iași, ..3, prin reprezentant legal prof. univ dr. V. V.,în calitate de rector și cu sediul procesual ales la SCA „ N. M.”, cu sediul ales în Iași, ., parter, în contradictoriu cu intimatele G. S., domiciliată în Iași, ., . E., domiciliată în Iași, . nr.36, ., . ( decedată în cursul procesului la 20 martie 2015), prin moștenitori legali I. C., domiciliat în Mun. Iași, . nr.36, ., . L. cu domiciliul în Bistrița, ..37, județ Bistrița Năsăud.
Constată prescris dreptul intimatelor creditoare de a solicita executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 5504/26.05.2004, a Judecătoriei Iași și, pe cale de consecință dispune anularea tuturor actelor de executare silită întocmite în cadrul dosarului de executare nr. 2438/2014 B. I. D. și S. I. Cirprian, începând de la primul act de executare – încheierea de încuviințare emisă de executor, la data de 14.11.2014.
Admite în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de contestatoare și dispune obligarea în solidare a intimatelor ( I. prin moștenitorii legali) la plata către contestatoare a sumei de 2480 lei contravaloare onorariu avocat, conform facturii fiscale 1473/12.11.2014 .
Respinge ca neîntemeiată solicitarea contestatoarei de acordare a contravalorii taxei de timbru cu titlul de cheltuieli de judecată.
Respinge ca neîntemeiată solicitarea intimatelor de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate.”
A reținut instanța de fond următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 28.11.2014, contestatoarea U. de Stiințe A. și M. V. „ I. I. de la B.” Iași ( denumită în continuarea U.), în contradictoriu cu intimatele G. S. și I. E. ( creditoare în dosarul de executare) a solicitat instanței anularea tuturor actelor de executare silită din cadrul dosarului de executare 2438/2014 B. I. D. și S. C., ca fiind nelegale și obligarea intimatelor la suportarea cheltuielilor de judecată.
În motivarea contestației, s-a arătat că în conformitate cu art. 705 NCPC dreptul creditoarelor intimate de a solicita executarea silită este prescris, acestea urmărind punerea în executare a unei sentințe din anul 2004 ( sentința civilă 5504 din 26.05.2004 pronunțată de Judecătoria Iași, de admitere a acțiunii și obligare a contestatoarei, în baza art. 36 din legea 10/2001 să întocmească și să emită oferta de restituire prin echivalent a imobilului situat în Iași. . și să o înainteze Prefecturii Iași, cu achitarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 lei). Momentul la care a început să curgă termenul general de prescripție, referitor la executarea silită a unei obligații de a face, a fost 1.11.2004, data rămânerii irevocabile ( în accepțiunea vechiului cod) a sentinței civile.
Pe fondul cauzei executarea silită este nelegală, contestatoarea îndeplinindu-și în mod corespunzător obligațiile impuse prin sentința din 2004. astfel, prin decizia_/12.10.2004 a Universității, s-a stabilit valoarea echivalentă a terenului imposibil de restituit în natură la suma de_ dolari, decizie adoptată în baza raportului Comisiei Interne a Universității nr._/11.10.2004. Mai mult, prin adresa_/22.10.2004 U. a transmis Ministerului Educației și Cercetării valoarea estimată a terenului, actele fiind înaintate cu siguranță și Prefecturii Iași. Sub acest ultim aspect, contestatoarea învederează instanței că va efectua toate eforturile pentru a dovedi comunicarea adresei Prefecturii, în contextul în care se vorbește despre acte mai vechi de 10 ani, arhivate.
Secund, contestatoarea apreciază că obiectul sentinței civile nu se mai află în ființă, textele de lege analizate suferind multiple modificări și fiind în cele din urmă abrogate de legea nr. 247/2005. Astfel, în prezent, competența privind modalitatea de acordare și stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii revine exclusiv Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care emite decizia ce conține cuantumul efectiv al acestora. Persoana deținătoare a imobilului nu mai este competentă să se pronunțe asupra valorii despăgubirilor.
De asemenea, creditoarele nu pot cere executarea silită a unei obligații de a face intuitu personae, conform art. 903-905 NCPC. Contestatoarea critică și încheierea nr. 1/14.11.2014 referitoare la stabilirea cheltuielilor de executare sub aspectul cuantumului disproporționat al onorariului executorului și avocatului.
Sub aspect probatoriu, s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri. Au fost atașate cererii introductive următoarele înscrisuri: împuternicire avocațială, dovada de achitare a unei taxe în cuantum de 40 lei, somația emisă la data de 14.11.2014 în dosarul de executare 2438/2014, încheierea de încuviințare executare din aceeași dată, încheierea nr. 1 de stabilire cheltuieli de executare, sentința civilă din 2004, ordinul 2550/2008, dovada de comunicare a actelor de executare către contestatoare, decizia_/2004, raportul care a stat la baza acesteia,, raportul intern de evaluare, adresă de înaintare către Ministerul Educației.
Raportat la data încuviințării executării silite ( 14.11.2014), apreciind ca aplicabilă procedura reglementată de NCPC după modificarea sa prin legea 138/2014, instanța a constatat că prezenta acțiune nu urmează etapa regularizării, astfel încât a comunicat direct cererea de chemare în judecată, în vederea formulării întâmpinării.
La data de 29 decembrie 2014, intimatele, au depus în comun o unică întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca neîntemeiată atât a excepției prescripției cât și a contestației, pe fond. Astfel, cu privire la excepția prescripției, intimatele apreciază că dreptul lor are natura apropiată unui drept real, astfel încât termenul de prescripție nu poate fi de 3 ani, ci de 10 ani. În susținerea acestei ipoteze avansate, intimatele au redat în cuprinsul întâmpinării considerații teoretice legate de natura drepturilor reale și conținutul acestora ( C. B. - „ D. civil. Drepturi reale principale”).
Arată intimatele în continuarea acestor precizări faptul că au revendicat suprafața de teren în discuție, de 300 mp, după 22 decembrie 1989, fiind moștenitoarele autorului C. N., imobilul fiind preluat abuziv în baza decretului nr. 111/1951. După îndelungi discuții cu universitatea, aceasta a arătat că nu poate restitui terenul, întrucât el reprezintă principala cale de acces în instituție, în ciuda adresei din 1995, eliberată de Serviciul de Amenajare a Teritoriului și Cadastru, ce funcționa în cadrul Primăriei Iași, care atesta că acea cale de acces nu era deloc utilizată. Deși inițial a existat o înțelegere de restituire a unei alte suprafețe de către universitate, situată în . a fost nerespectată de contestatoarea din prezenta acțiune. Astfel, intimatele au notificat în anul 2001, conform procedurii prevăzute de legea 10/2001 U.. În septembrie 2001, universitatea a emis o primă ofertă de despăgubiri, cu caracter incomplet. Decizia a fost atacată în instanță, existând un conflict inițial de competență între judecătorie și tribunal. Ulterior, la 3 ani de la depunerea notificării, intimatele s-au văzut în situația de a renunța la demersul de restituire în natură a terenului. În anul 2004, a fost efectuată o expertiză topometrică și imobiliară, fiind identificat imobilul de 300 mp și stabilită valoarea acestuia la_ USD. U. a respins cererea de restituire în natură și a lansat oferta de despăgubire prin echivalent. Cu toate acestea, discuțiile purtate de părți ar fi trebuit să se regăsească într-un proces verbal de mediere, care nu a fost niciodată comunicat. Astfel, la 10 ani de la emiterea deciziei universității, din 1004, aceasta nu a fost valorificată, deși au existat solicitări exprese de comunicare a situației, din partea creditoarelor intimate, în anii 2005 și 2006. Paralel, intimatele au trimis în anul 2005 memorii, către Ministerul Educației și Autorității Naționale pentru restituirea proprietății. La nivelul anului 2006 a fost adresat un memoriu și Primăriei Iași, în timp ce poarta lăsată neaccesată pe suprafața revendicată inițial a fost înlocuită cu un gard nou, de acces în instituție. Astfel, în considerarea tuturor acestor eforturi, creditoarele intimate au înțeles să se adreseze CEDO. Cererea a fost analizată de secția a 3-a a Curții Europene, care a notat schimbarea procedurilor în vigoare în România, prin . legii 165/2013. or, această lege etse aplicabilă cererilor rămase nesoluționate până la momentul intrării sale în vigoare, precum și celor suspendate în temeiul hotărârii pilot „M. A. și alții contra României”, aflate pe rolul Curții Europene. De asemenea, art. 2537 NCC prevede că prescripția se întrerupe printr-un act voluntar de executare, recunoașterea dreptului putându-se realiza unilateral sau convențional, expres sau tacit. În acest sens, intimatele subliniază că a fost efectuată o recunoaștere fără echivoc a dreptului lor, de către MAE prin agent guvernamental, în cadrul adresei către Curtea Europeană, din data de 3 iunie 2008, stabilindu-se o sumă cu care statul era de acord să despăgubească partea-_ euro. Dacă ar trebui calculat un termen de prescripție, creditoarele apreciază că acesta s-ar împlini cel târziu în anul 2018, iar în conformitate cu prevederile art. 4 din legea 165/2013 este încă în termen pentru realizarea demersurilor necesare.
Cu privire la fondul contestației, se subliniază că universitatea nu va putea realiza dovada de comunicare a adresei din 2004 către intimate, acestea din urmă obținând prin eforturi proprii, de la Prefectura Iași documentele emise de debitoare. Oferta de despăgubire apare întocmită de Universitate în luna octombrie a anului 2004, deși hotărârea prin care aceasta a fost obligată să întocmească și să emită oferta de restituire prin echivalent, cu privire la imobilul în discuție, a rămas irevocabilă în noiembrie 2004. demersul intimatelor ar fi îngreunat de formularea unei contestații, în condițiile în care Autoritatea Națională pentru restituirea Proprietăților a pus în vedere contestatoarei, ca în urma formulării cererii în baza legii 165/2013 să prezinte motivele care au stat la baza nesoluționării notificărilor ( cererea în temeiul acestui act normativ, a fost inițiată de intimate în luna iunie a anului 2014). Obiectul executării silite este încă în ființă, persoana deținătoare a imobilului putând realiza o propunere de acordare despăgubiri.
Sub aspect probatoriu, s-a solicitat de asemenea încuviințarea probei cu înscrisuri, fiind solicitată și acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate. Au fost anexate întâmpinării: adrese comunicare ANRP 2003, răspuns CEDO secția a 3a, corespondență 2014 cu ANRP, sentința din 2004, adresele de înaintare către I. E., comisia internă de evaluare legea 10/2001, raportul care ar fi stat la baza deciziei Universității, demers 2005 de obținere a unui răspuns de la Universitate, sesizarea adresată CEDO, demers obținere răspuns de la universitate 2006, corespondență cu CEDO, memoriu adresat Primăriei Iași, demers obținere răspuns de la universitate 2007, observații înaintate Curții europene, referitoare la admisibilitatea cererii, posibilitatea unei înțelegeri amiabile, adresa de înaintare acte de Universitate Prefecturii Iași 2004, observațiile formulate de Guvernul României în cadrul demersurilor adresate CEDO, raportul de expertiză tehnică evaluare imobil din 2008.
La data de 26 ianuarie 2015, contestatoare a depus o . precizări referitoare la motivele de contestație aferente încheierii de stabilire cheltuieli de executare, primul termen de judecată fiind fixat de instanță, la data de 25.02.2015.
La data de 24.02.2015, contestatoare a depus taxa de timbru completatoare, în cuantum de 970 lei.
În cadrul ședinței publice din data de 25.02.2015, instanța a pus în discuție excepția prescripției invocate și a procedat la unirea sa cu fondul, a dispus amendarea B. pentru nedepunerea dosarului de executare solicitat și a acordat un nou termen în vederea anexării acestuia. În aceeași zi, după finalizarea ședinței, la dosar a fost înaintată copia dosarului de executare, înregistrată sub un număr greșit de dosar.
La data de 16.03.2015, contestatoarea a depus dovada achitării cheltuielilor materiale xerocopiere dosar executare ( 26,04 lei).
În cadrul ședinței publice din data de 25 martie 2015, instanța a luat act de susținerile reprezentantului convențional al intimatelor, privind decesul intimatei I. E. și a acordat termen în vederea indicării moștenitorilor acesteia, fiind depus în ședință publică certificatul de deces al acesteia ( indicându-se ca dată a decesului 20.03.2015, în cursul procesului).
În cadrul ședinței de judecată din data de 22 aprilie 2015, instanța a luat act de demersurile efectuate de contestatoare pentru identificarea moștenitorilor și, având în vedere termenul scurt și anexarea adreselor înregistrate la instituțiile competente, instanța a admis cererea de acordare a unui nou termen pentru finalizarea acestui demers.
La data de 5 mai 2015, contestatoare a anexat la dosar certificatul de moștenitor emis pe numele autoarei I. E., indicând ca moștenitori ai intimatei pe numiții I. C. și P. L., în calitate de descendenți de gradul I ai părții.
În cadrul ședinței din data de 6 mai 2015, instanța a pus în discuție introducerea în cauză a moștenitorilor indicați, a luat act de concluziile părților, de depunerea împuternicirii de reprezentare expresă a celor doi de același avocat inițial al intimatelor, a încuviințat proba cu înscrisuri și a acordat cuvântul pe fondul contestației la executare, luând act de anexarea dovezilor referitoare la efectuarea cheltuielilor de judecată și reținând cauza spre competentă soluționare. Pronunțarea a fost amânată pentru data de 20 mai 2015.
Analizând materialul probatoriu administrat în prezenta cauză ( reprezentat exclusiv de înscrisuri depuse de părți și dosarul de executare), instanța reține următoarele cu privire la excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită și contestația la executare:
Executarea silită inițiată de intimate, sub imperiul noului cod de procedură, are la bază un titlu executoriu reprezentat de o sentință civilă, pronunțată de Judecătoria Iași, în anul 2004, respectiv sentința nr. 5504/26.05.2004, pronunțată în dosarul 4025/2004 ( indicativ vechi). Conform mențiunilor din dispozitivul acestei sentințe, acțiunea civilă formulată de numitele I. E. și G. S., în contradictoriu cu U. de Stiințe A. și M. V. „ I. I. de la B.” Iași, a fost admisă, universitatea pârâtă fiind obligată de instanță la întocmirea și emiterea în favoarea reclamantelor a ofertei de restituire prin echivalent cu privire la imobilul situat în Iași, . și înaintarea acesteia, în mod corespunzător, Prefecturii Iași. De asemenea, reclamantele au obținut obligarea universității și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate, în valoare de 200 lei.
Sentința a rămas definitivă și irevocabilă prin neapelare.
Din considerentele sentinței a cărei punere în executare se solicită, se reține că demersul reclamantelor ( intimate în prezenta acțiune) a avut la bază o cerere de restituire în natură, adresată universității în anul 2001, în baza legii 10/2001, cerere respinsă de unitatea deținătoare. În acest context, reclamantele au înțeles să urmărească obligarea în concret a universității la emiterea unei oferte de despăgubire pentru suprafața de teren ce nu putea fi restituită în natură, indicând ca temei de drept prevederile art. 24 din legea 10/2001, iar ca natură a acțiunii promovate: „ obligații de a face”. Această natură a drepturilor solicitate a fost avută în vedere și de instanța de judecată, care a apreciat că oferta inițial adresată reclamantelor era necorespunzătoare, deoarece nu conținea cuantumul estimativ al imobilului, prin urmare nici un element concret de identificare a valorii terenului.
În motivarea întâmpinării, intimatele creditoare au susținut diferențierea drepturi reale- drepturi de creanță, subliniind însă că dreptul pe care acestea l-au obținut prin sentința civilă din anul 2004 este în esență într-o legătură indisolubilă cu un drept real ( dreptul de proprietate asupra imobilului).
Observând considerentele hotărârii din 2004, obligațiile concrete impuse prin intermediul dispozitivului, instanța reține că, deși se poate vorbi de antamarea protecției unui drept real (pentru care, în baza îndeplinirii obligațiilor unității deținătoare, se putea demara, în concret, procedura de recuperare a echivalentului imobilului ), obligația de emitere a ofertei de restituire prin echivalent și înaintarea acesteia către Prefectura Iași, nu pot avea caracterul unor drepturi reale. Mai mult, existența unor drepturi în legătură cu protecția unui drept real nu presupune automat, o translare a caracterului ultimului către drepturile adiacente.
Din definiția unanim acceptată în doctrină, instanța va reține că un drept real reprezintă acel drept subiectiv patrimonial, care conferă titularului posibilitatea exercitării în mod direct, a posesiei, folosinței și dispoziției asupra unui lucru ori numai a unora din aceste atribute. Dreptul real implică dreptul de urmărire, care constă în posibilitatea titularului de a urmări bunul în orice mâini s-ar găsi, precum și dreptul de preferință, care conferă titularului posibilitatea de a exercita cu întâietate atributele dreptului său, față de orice altă persoană care ar fi dobândit ulterior un alt drept real asupra aceluiași lucru. Cunoscute și sub titulatura de jus in re, dreptul real presupune stabilirea unui raport juridic privitor la un bun determinat între una sau mai multe persoane ca subiect activ al raportului juridic și toate celelalte persoane nedeterminate ca subiect pasiv, cu obligația generală negativă de a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea prerogativelor dreptului real de către titularul său. Or, obligația de emitere a unei oferte de despăgubire, ce urmează a fi analizată de instituția competentă ( la acel moment), nu echivalează cu o obligație generală a tuturor subiectelor de drept, de neatingere a dreptului real al unei persoane.
Conform prevederilor din legea 10/2001, în vigoare la momentul analizei sentinței 2004, Persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil. În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.
În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. Decizia sau, după caz, dispoziția prevăzută la alin. (4) trebuie pusă în executare în termen de 3 ani de la data primirii ei de către persoana îndreptățită.
Urmărind prevederile art. 26 din aceeași lege 10/2001 ( în vigoare la momentul pronunțării sentinței a cărei executare este urmărită), Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită. Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel.
Se poate observa așadar că reclamantele din acțiunea promovată în anul 2004, au arătat expres că nu înțeleg să formuleze o atare acțiune, care ar fi fost de competența tribunalului, ci o acțiune distinctă ( obligații de a face, necontestând dispoziția privind imposibilitatea de restituire în natură).
Tot în acord cu legea 10/2001, în forma în vigoare la momentul pronunțării sentinței civile, dacă oferta acceptată constă în bunuri imobile, sunt aplicabile prevederile art. 25 alin. (4), iar dacă oferta acceptată constă în bunuri mobile sau servicii, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun în materie, după caz.
Din analiza mecanismului instituit de legea 10/2001, disponibil la momentul formulării acțiunii finalizate prin sentința civilă din 2004, instanța reține că ab initio, reclamantele ( actuale intimate), au realizat distincția între acțiunea de competența Tribunalului, întemeiată pe art. 24 și următoarele din lege și cea de competența judecătoriei, în favoarea căreia a și fost stabilită competența materială de soluționare a cauzei, prin solicitarea exclusivă a realizării unei obligații de a face, respectiv de emitere a ofertei de despăgubiri în concret, prin individualizarea prețului. Faptul că dispoziția în sine, de nerestituire în natură a imobilului nu a fost criticată, este subliniat și de afirmația expresă a intimatelor, în acest sens, expusă în cuprinsul întâmpinării.
Rezultă în concluzie, faptul că dreptul proteguit prin intermediul sentinței din 2004 nu poate avea natura unui veritabil drept real, simplul fapt al existenței unei conexiuni strânse între acesta și dreptul de proprietate urmărit a fi apărat ( ca finalitate ultimă), nejustificând împrumutarea automată a acestei naturi.
Conform prevederilor VCPC preluate identic în noul cod - prescripția dreptului de a cere executarea silită se împlinește la trecerea unui termen de 3 ani de la data dobândirii caracterului executoriu al hotărârii, iar în cazul acțiunilor reale, în termen de 10 ani, calculat în aceeași modalitate.
Prescripțiile sunt și rămân supuse legii în vigoare la momentul începerii lor, atât din punct de vedere al dispozițiilor procedurale, cât și materiale. În acest sens este elocventă decizia Inaltei Curți de Casație și Justițienr.1/2014: „ conform art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil: Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare ia data intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite ( art. 223). Din punctul de vedere al aplicării legii civile în timp, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi reprezintă facta pendentia, ca situații juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data apariției acesteia. Reglementând conflictul de drept intertemporal generat de . Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, în partea privitoare la prescripție, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripțiile începute și neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, în vederea asigurării stabilității juridice, spre a da satisfacție principiilor respectării drepturilor câștigate și respectării așteptărilor legitime, iar, nu în ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, față de imperativul respectării principiului de ordin constituțional al neretroactivității legii, consacrat prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată. Aceasta întrucât, de principiu, modificările aduse prin legea nouă condițiilor ori regimului prescripției – fie că legea nouă ar institui ori suprima prescripția, fie că ar mări sau micșora durata termenelor de prescripție, fie că ar modifica începutul acesteia, cauzele de suspendare, întrerupere, de repunere în termen ori condițiile invocării în vederea producerii de efecte juridice – nu pot atașa unui fapt trecut alte consecințe juridice decât cele prevăzute de legea atunci în vigoare. Acest lucru s-ar putea realiza doar dacă legea nouă ar retroactiva, fapt inadmisibil în actuala ordine constituțională. Prin urmare, întrucât norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincție (iar ubilex non distinguit nec nos distinguere debemus), în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din Codul civil – care consacră o soluție identică, dând expresie acelorași principii de drept – conține sintagma „în întregime“, se înțelege că legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție, chiar dacă aceasta se împlinește după . Codului civil”.
Executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu. Conform art. 5 din Legea nr. 76/2012: „Dispozițiile C. proc. civ. privitoare la titlurile executorii se aplică și hotărârilor judecătorești sau altor înscrisuri pronunțate ori, după caz, întocmite înainte de . C. proc. civ. (...)”.
Astfel, prescripția dreptului de a cere executarea silită a început să curgă de la momentul expirării termenului de apel, adică din anul 2004.
Cauzele de întrerupere sau suspendare trebuie apreciate în raport de dispozițiile vechiului cod, ele fiind însă identice din punct de vedere al conținutului.
Cererile adresa în afara cadrului executării silite propriu-zise nu sunt de natură a reprezenta cauze de întrerupere sau suspendare, iar „recunoașterea dreptului creditoarelor intimate”, pe baza concluziilor depuse de agentul guvernamental, nu se înscrie în noțiunea de recunoaștere a dreptului. În orice caz, pronunțarea unei hotărâri judecătorești de obligare a unei părți la o anumită prestație, transformă natura dreptului a cărei prescripție trebuie urmărită, nemaifiind vorba de dreptul în sine, de care reclamantul s-a prevalat deja în cuprinsul procesului, pentru care a și obținut o hotărâre, ci de un drept distinct, de a cere executarea silită a hotărârii favorabile obținute. Astfel, vehicularea unor sume la care a fost evaluat imobilul, în cadrul procedurilor pendinte CEDO nu pot avea în nici un caz semnificația unei recunoașteri a dreptului, aptă să întrerupă termenul de prescripție al executării silite.
Astfel, având în vedere natura termenului de prescripție, conform concluziilor anterioare, durata acestuia( de 3 ani) și nedovedirea unor cauze efective de suspendare sau întrerupere a curgerii sale continue, începând cu anul 2004, instanța urmează a constata întemeiată critica referitoare la prescrierea dreptului intimatelor creditoare de a solicita executarea silită a titlului executoriu.
Pe cale de consecință, fiind prioritară analizei celorlalte aspecte legate de procedura de executare în sine, prescripția conduce la concluzia caracterului întemeiat al contestației la executare, neimpunându-se analiza separată a schimbărilor legislative operate și imposibilitatea de a mai pune în executare sentința, caracterul disproporționat al cheltuielilor. Prescrierea dreptului de a cere executarea silită invalidează în totalitate procedura execuțională, imprimându-i acesteia un caracter nelegal și determinând anularea integrală a actelor pe acest considerent. Astfel, instanța va constata prescris dreptul intimatelor creditoare de a solicita executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 5504/26.05.2004, a Judecătoriei Iași și, pe cale de consecință dispune anularea tuturor actelor de executare silită întocmite în cadrul dosarului de executare nr. 2438/2014 B. I. D. și S. I. Cirprian, începând de la primul act de executare – încheierea de încuviințare emisă de executor, la data de 14.11.2014.
Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de contestatoare, instanța va reține că, fiind vorba de o contestație la executare, taxa de timbru nu este cuprinsă în categoria cheltuielilor, art. 45 din OUG 80/2013, reglementând o cale separată de recuperare a acestor costuri. Instanța va avea în vedere caracterul special al procedurii de restituire taxă de timbru în cazul admiterii contestației și va exclude din costurile procesului aceste sume, urmând a admite doar în parte solicitarea contestatoarei, în sensul obligării intimatelor, ( I. prin moștenitorii legali), în solidar, la plata către contestatoare a sumei de 2480 lei contravaloare onorariu avocat, conform facturii fiscale 1473/12.11.2014 . soluția de admitere are la bază culpa procesuală a intimatelor în declanșarea procedurii de executare și dispozițiile exprese ale art. 451-453 NCPC.
Față de soluția promovată, instanța urmează a respinge corelativ, solicitarea intimatelor de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel I. C. și P. L., moștenitori legali ai defunctei I. E. și G. S..
Arată că sentința este netemeinică și nelegală și solicită schimbarea în tot a hotărârii cu cheltuieli de judecată.
Arată că au solicitat respingerea contestație la executare formulată de U. de Științe A. și M. V. I. I. de la B., păstrarea tuturor actelor de executare în dosarul de executare nr 2348/2014 a B. I. D. și S. C. I. ca fiind legale și temeinice și obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.
Contestatoarea a invocat excepția prevăzută la art. 705 cpc a prescripției dreptului creditorilor de a obține executarea silită a sentinței civile nr. 5504/26.05.2004 a Judecătoriei Iași, irevocabilă prin neapelare la 1.11.2004
Au arătat că termenul de prescripție este de 10 ani potrivit aceluiași articol. Legea 165 din 2013 prevede că dispozițiile legii se aplică cererilor formulate și depuse în termenul legal la entitățile investite de lege, nesoluționate la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor precum și cauzelor aflate pe rolul CEDO suspendate în temeiul hotărârii pilot din 12 oct 2010, pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României, la dat intrării în vigoare a prezentei legi.
Decizia 1/2014 a ÎCCJ nu era incidentă în cauză deoarece analiza cauzei trebuia să fie făcută prin prisma art 4 din legea 165/2013, dispoziție specială incidentă în cauză.
Instanța de fond trebuia să aibă în vedere raționamentul care a fundamenta decizia nr 88 din 27.02.2014 a Curții Constituționale în analiza dispozițiilor alin 4 din legea 165/2013.
Arată apelanții că au susținut faptul că sunt în termen pentru a cere punerea în executare a sentinței civile nr. 5504/26.05.2004 a Judecătoriei Iași și că obligația de a face din titlul executoriu este strâns legată de dreptul lor de proprietate asupra imobilului, care este un drept real.
Mai arată apelanții că sunt moștenitorii lui C. N. proprietar al imobilului din Iași ., teren în suprafață de 300 mp, imobil preluat abuziv de către Statul Român în baza Decretului 111/1951 și a Deciziei nr 706/24.09.1953.
După 22 decembrie 1989 au revendicat acest teren inițiind demersuri juridice ce s-au constituit într-un lung și șir de procese purtate cu U. de Științe A. I. I. de la B. Iași. Deținătoarea trenului, care a refuzat restituirea în natură invocând că pe acest teren se află calea principală de acces, deși din adresa Serviciului de Amenajare a Teritoriului și cadastru din cadrul Primăriei Iași care atestă că această cale de acces nu este utilizată, accesul făcându-se prin .>
Arată că au primit din partea Universității o ofertă privind restituirea unei alte suprafețe de 300 mp teren și deși au avut acceptul lor au refuzat să concretizeze în mod efectiv această ofertă fără a primi nici o explicație .
Potrivit dispozițiilor legii 10/2001 au notificat U. prin intermediul B. B. G. sub nr. 428/N/19.07.2001 U. a emis Decizia nr 35/27.09.2001 prin care a făcut o ofertă de despăgubire prin echivalent, această decizie a fost incompletă și nu respecta dispozițiile legale. Au atacat în instanță această decizie și după mai mult de trei ani Judecătoria Iași a pronunțat sentința pusă în executare. Au renunțat a mai ataca această hotărâre din cauza tergiversării soluționării cererii renunțând la cererea de restituire în natură a proprietății tatălui lor.
La 16.08.2004 expert R. P. a stabilit valoarea echivalentă a ternului la_ USD. U. a emis decizie prin care a respins restituirea în natură și a stabilit suma de_ USD ca valoare echivalentă a imobilului. Au acceptat această ofertă de despăgubiri în cadrul unei discuții la care au fost invitați de reprezentanții universității, după declanșarea procedurii CEDO și care ar trebui să se regăsească într-un proces verbal de mediere care însă nu le-a fost comunicat niciodată.
După 10 ani de la emiterea Deciziei nr_/12.10.2004 aceasta nu a fost valorificată în nici un fel. Deși au notificat U. de două ori prin două cabinete de avocat diferite nu au primit nici un răspuns. În luna noiembrie a anului 2005 au formulat și expediat memorii adresate Prefecturii Județului Iași Ministerului Educației și Cercetări precum și Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și acestea demersuri fiind sortite eșecului.
La 15.05.2006 au adresat un memoriu și Primăriei Municipiului Iași.
Au înțeles să se adreseze Curții Europene a Drepturilor Omului Secția a 3 a Curții, analizând cererea lor le-a indicat că legea 165/2013 stabilește proceduri puse la dispoziția reclamanților care doresc soluționarea cererilor de restituire. Deficiențele mecanismului de restituire au fost analizate în decizia pilot M. Antanasiu și alții împotriva României care a indicat autorităților române luarea de noi măsuri care să ducă la soluționarea cererilor cu mai multă eficiență.
Art 2457 ncc alin 1 prevede că prescripția se întrerupe prin act voluntar de executare sau prin recunoașterea în orice mod a dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția art 2358 ncc arată că recunoașterea dreptului se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită. Când este tacită trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția.
Au depus în acest sens recunoașterea fără echivoc a dreptului lor și cuantificarea lui, stabilirea de către MAE prin Agentul Guvernamental de pe lângă CEDO adresa din 3 iunie 2008 depusă de Statul Român în cadrul procedurii CEDO. Suma cu care statul este de acord să îi despăgubească este de_ euro așa cum reiese din Raportul de Expertiză întocmit de Guvern în iunie 2008.
Dacă s-ar calcula un termen de prescripție acesta s-ar fi îndeplinit cel mai devreme în 2018 iar Legea 165/2013 stabilește fără nici un dubiu că sunt în termen. Există și un termen limită până la care Statul Român trebuie să soluționeze aceste cereri, respectiv ian 2016.
Cu toate acestea prima instanță reține că această situație nu poate avea semnificația unei recunoașteri a dreptului aptă să întrerupă termenul de prescripție al executării silite.
Mai susține că decizia_/12.10.2004 și adresa_/22.10.2004 a USAMV Iași sunt documente pe care le-au obținut prin eforturi proprii de la Prefectura Iași de la Prefectura Iași, cei de la Universitate fiind acum în posesia lor ca urmare a faptului că ei au procedat la transmiterea întregii documentații către reprezentantul convențional al Universității.
USAMV nu va putea face dovada comunicări acestora acte către ei deoarece această comunicare nu a avut loc, fiind efectuată comunicarea doar către Prefectură.
Deoarece nu s-a procedat la comunicarea acestei decizii U. nu poate susține îndeplinirea obligaților stabilite de către instanța judecătorească.
Mai susțin că sentința civilă a rămas definitivă la 1.11.2004 iar Decizia_ și adresa nr_ au fost emise în luna octombrie a anului 2004. U. trebuia să transmită această documentație ANRP. Această instituție le-a pus în vedere, ca urmare a demersurilor lor, formulate în temeiul dispozițiilor legii 165/2013, să facă dovada motivelor care au dus la nesoluționarea notificării lor.
Mai susțin că deși au solicitat ANRP și Prefecturii soluționarea cererii lor, încă nu au primit un răspuns deoarece un dosar se poate constitui doar după transmiterea întregii documentații de către unitatea deținătoare. Modificările și completările aduse legii 10/2001au stabilit competența în stabilirea și acordarea despăgubirilor în favoarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care emite la final o decizie ce cuprinde cuantumul despăgubirilor și constituie titlu de despăgubiri. Titlul VII din legea 247/2005 este în vigoare și prevede că autoritatea deținătoare a imobilului poate să facă propuneri de acordare de despăgubiri. Deși această lege impune obligații în sarcina USAMV Aceasta alege să le ignore.
U. nu a comunicat documentația către ANRP ignorând dispoziția legală ș obligația stabilită prin hotărâre judecătorească.
Susținerile contestatoarei potrivit cărora obiectul executării silite nu mai este în ființă sunt false, U. având în continuare obligația de a stabili/propune despăgubiri fiind în orice situație unitatea deținătoare a imobilului.
Curtea constituțională a arătat în decizia 88 din 27 feb 2014 care sunt principalele acte normative adoptate în materia restituirii bunurilor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist și a reținut că CEDO prin decizia pilor M. A. contra României a reținut ineficiența sistemului de restituire a proprietăților în România. Ca urmare a acestei decizii, Statul român a adoptat legea 165/2013. Susțin apelanții că sunt îndreptățiți în temeiul dis part 1,4,21,și 42 din legea 165/2013 să ceară executarea silită a sentinței civile nr. 5504/26.05.2004, existând temei legal pentru ca USAMV Iași să execute obligația înscrisă în sentință.
Pe fondul cauzei faptele s-au petrecut astfel:
Judecătoria Iași în dosarul 4025/2004 a pronunțat sentința civilă nr_/26.05.2004 definitivă și irevocabilă la 1.11.2004, prin neapelare, hotărâre prin care U. de Științe A. și M. V. „I. I. de la B.” a fost obligată să întocmească și să emită în favoarea lor oferta de restituire prin echivalent cu privire la imobilul situat în Iași ..
La data de 16.08,.2004 a fost efectuată de către expert R. expertiza topometrică prin care s-a stabilit suma de 19.776 USD ca valoare echivalentă a imobilului.
U. a emis decizia de respingere a cererii de restituire în natură și oferta de acordare a despăgubirilor, decizie nr._/12.10.2004 prin care s-a stabilit ca valoare echivalentă a imobilului suma de_ USD, ofertă pe care reclamanții au acceptat-o.
De asemenea U. a emis către Ministerul Educației și Cercetării adresa nr_/22.10.2004 iar către Prefectura Județului Iași Comisia de Aplicare a legii 10/2001 adresa nr_/22.10.2004. Urma ca U. să emisă o nouă decizie privind oferta de restituire prin echivalent, așa cum de altfel a fost obligată prin hotărârea menționată. Față de refuzul Universității de a se conforma acestei obligații au procedat la notificarea acesteia de două ori.
Instanța de fond a reținut greșit faptul că se putea demara procedura de recuperare a echivalentului imobilului, depășind limitele investirii și fără a lua în considerare motivarea deciziei nr. 88 din 17 februarie 2014 a Curții Constituționale.
Mai susțin apelanții că obligația de a face din sentința pusă în executare este una perfectă, respectiv o obligație care se bucură integral de sancțiune juridică în sensul că în caz de nevoie creditorul poate obține concursul forței coercitive a statului pentru executarea ei. Au depus apelanții în susținerea cererii de apel în copie adresa nr._/2006 a Primărriei Municipiului Iași, cererea formulată de către G. S. adresată Primarului municipiului Iași, cerere de audiență din 11.05.2006, scrisoare, cerere adresată Prefectului Județului Iași, adresă nr_ din 14.08.2006 a Universității de Științe A. I. I. de la B., adresă a ANRP nr_/17.09.2007 adresa ANRP nr_ din 30.11.2005,, memoriu, adresa nr._/28.02.2008 a ANRP.
Cererea de apel a fost legal timbrată.
Legal citată intimata U. de Științe A. și M. V. I. I. de la B. Iași a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate.
Susține intimata că executarea silită pornită la cererea creditoarelor are la bază sentința civilă nr 5504/26.05.2004 a Judecătoriei Iași, definitivă prin neapelare.
Prin această sentință Judecătoria a admis acțiunea reclamantelor creditoare în dosarul de executare și a obligat U. la a întocmi și a emite în favoarea creditoarelor o ofertă de restituire în echivalent cu privire la imobilul din Iași . și de a înainta această ofertă Prefecturii Iași.
Instanța a apreciat corect că acțiunea soluționată de judecătorie este o obligație de a face. În acest sens a analizat cererea reclamantelor dedusă judecății și stabilirea competenței de soluționare în favoarea judecătoriei, ceea ce excludea intenția atacării dispoziției de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului..
Corect a reținut instanța că obligația de emitere a ofertei de restituire în echivalent și înaintarea acesteia către Prefectură nu pot avea caracterul unor drepturi reale. Corect se referă instanța de fond și la dispozițiile legii speciale în baza căreia s-a emis titlul executoriu, legea 10/2001 care reglementează un termen de 3 ani pentru punerea în executare a deciziei de restituire în natură a imobilelor, termen ce curge de la data primiri deciziei de către persoana îndreptățită.
Cu atât mai mult decizia de propunere a despăgubirilor care nu conferă titularului un drept real ci un drept de creanță nu poate fi pusă în executare decât în termenul de prescripție de 3 ani.
Cum termenul de prescripție curge de la data rămânerii definitive a sentinței ce constituie titlul executoriu în mod corect instanța de fond a reținut că se aplică în cauză reglementarea în vigoare la momentul începerii curgerii prescripției conform legii 76/2012 și a deciziei RIL 1/2014 a ÎCCJ . corect a reținut instanța și inexistența cauzelor de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției cauze ce nu au fost invocate de către contestatori la fond.
Corect s-a reținut că dreptul de a cerere executarea unui titlu executoriu este distinct de dreptul instituit prin sentința care constituie titlu executoriu. Mai arată intimata că motivele de apel sunt nefondate și străine de natura pricinii.
Termenul de prescripție de 10 ani se aplică executării silite în materie real imobiliară conform dis part 405 cod proc civilă, iar titlul pus în executare nu a fost pronunțat în materie imobiliară.
Decizia 1/2014 se aplică speței de față ea stabilind modul de aplicare în timp a legii în privința termenelor de prescripție.
Textul invocat în apel, respectiv dispozițiile legii 165/2013 și decizia Curții Constituționale nr 88/2014 vizează modul de aplicare a legii noi în materia cererilor de restituire nesoluționate, Curtea stabilind că dispozițiile legi 165 sunt constituționale doar în măsura în care ele nu se aplică și litigiilor începute anterior intrării în vigoare a acestei legi.
Faptul că apelanții s-au adresat cu un memoriu la CEDO în loc să epuizeze căile de atac interne nu are nici o relevanță în privința punerii în executare a sentinței pe care au obținut-o în anul 2004.
Mai arată intimata că analiza deciziei Curții Constituționale oferă un contraargument motivelor de apel: în paragraful 60 se stabilește că autorii excepției persoane aflate în etapa refuzului nejustificat de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare nu au recunoscută calitatea de proprietari ai imobilelor preluate abuziv astfel că ei nu pot invoca atingerea adusă dreptului lor de proprietate protecția în acest sens fiind recunoscută de practica CEDO numai titularilor dreptului de proprietate acest aspect este relevant în calificarea dreptului conținut în sentința pusă în executare: nu este vorba de un drept real ci de un drept de creanță ceea ce atrage aplicabilitatea termenului de 3 ani în privința prescripției.
Mai arată intimata că nimeni nu a contesta dreptul creditoarelor de a obține despăgubiri dar acestea trebuie stabilite potrivit legislației în materie, nu prin executarea silită pornită împotriva Universității. U. și-a îndeplinit obligațiile stabilite prin sentința civilă pusă în executare, a emis dispoziția cuprinzând oferta de despăgubiri și a înaintat-o Prefecturii Iași.
Contrara celor susținute de apelanți decizia_/2004 a fost comunicată și către aceștia potrivit borderoului de expediere a corespondenței din data de 13.10.2014, a doua zi după emitere.
Aceste aspecte nu prezintă relevanță în privința prescripției dreptului de acere punere în executare atât timp cât contestatoarele apelante cunoșteau existența sentinței ce constituie titlu executoriu, cât timp recunosc faptul că le-a fost comunicată și dispoziția_/2004 de către Prefectura Iași și că cel mai târziu la 14.08.2006 li s-a comunicat de către U. dispoziția emisă încă din anul 2004.
Nu există nici o recunoaștere care să poată fi calificată ca un act întrerupător de executare apelanții invocă recunoaștere din partea Ministerului Afacerilor de Externe prin agentul guvernamental de pe lângă CEDO or o recunoaștere, pentru a produce efecte trebuie să provină de la debitor în cazul de față de al Universitate.
Singura recunoaștere ce provine de la debitor este chiar emiterea deciziei_/2004, decizie prin care U. a adus la îndeplinire, de bună-voie obligația din hotărârea judecătorească.
Faptul că Statul Român a recunoscut dreptul apelanților de a primi despăgubiri confirmă cele menționate în sensul că nu se contestă dreptul acestora de a fi despăgubiți dar acest drept trebuie valorificat pe cale legală, în prezent pe calea prevăzută de legea 165/2013 iar obligațiile ce reveneau Universității în calitate de unitate deținătoare au fost îndeplinite întocmai și în temeiul titlului executoriu indicat prin emiterea dispoziției și înaintarea ei către Prefectura Iași, instituție care la acel moment centraliza aceste dispoziții și le înainta mai departe organului central de stabilire a despăgubirilor conform art 36 din legea 10/2001 în vigoare la momentul pronunțării sentinței nr 5504/2004.
Atașat întâmpinării a depus intimata adresa înregistrată sub nr._ din 12.10.2004 emisă de USAMV înaintată apelantelor, copie borderou expediere acte din 13.10.2004
La primul termen de judecată au mai depus apelantele la dosar o . înscrisuri, respectiv comunicări între acestea și intimată.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței apelate prin prisma motivelor de apel invocate și reținând dispozițiile legale incidente în cauză Tribunalul reține următoarele:
La 13.11.2014 I. E. și G. S. au formulat cerere de executare silită împotriva debitoarei U. Agronomică I. I. de la B. Iași, în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr 5504 din 26.05.004 pronunțată de Judecătorie Iași în dosarul nr 4025/2001, cerere înregistrată sub nr. 2438 de B. S. C. I..
Ca urmare a formulării cererii de executare în dosarul de executare nr 2438/2014 s-a procedat la emiterea încheierii de încuviințare a executării silite, au fost stabilite cheltuieli de executare și a fost somată debitoarea U. Agronomică I. I. de la B. ca în termen de 10 zile de la primirea somației să procedeze la întocmirea și emiterea în favoarea creditoarelor a ofertei de restituire prin echivalent cu privire la imobilul situat în Iași . și de a înainta oferta către Prefectura Județului Iași precum și de a achita creditoarelor suma totală de 7056 lei compusă din 200 lei reprezentând cheltuieli de judecată și 6856 lei cheltuieli de executare silită.
Împotriva executării silite a formulat contestație U. de Științe A. și M. V. I. I. de la B. invocând pe cale de excepției prescripția dreptului creditoarelor de a obține executarea silită a sentinței 5504/26.05.2004 a Judecătoriei Iași, motivat de faptul că termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită este de 3 ani și începe să curgă de la data la care s-a născut dreptul de a obține executarea silită, respectiv de la 1.11.2004, dată de la care sentința arătată a rămas irevocabilă, iar pe fondul contestației a arătat că debitoarea și-a îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina sa prin sentința arătată și că noile dispoziții legale în procedura restituiri imobilelor preluate abuziv nu mai dau posibilitatea unități deținătoare de a emite vreo decizie de despăgubiri ci doar să facă o propunere.
Intimatele au susținut aplicarea termenul de prescripție de 10 ani prevăzut de disp. art. 405 alin 1 teza a doua din vechiul cod de procedură civilă precum și întreruperea termenului de prescripție prin recunoașterea de către Statul Român prin Agentul Guvernamental în procedura declanșată de acestea în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, a dreptului lor la despăgubire.
Instanța de fond a apreciat întemeiată excepția invocată de debitoarea contestatoare și a constatat intervenită prescripția dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu, sentința civilă nr 5504/2004 a Judecătoriei Iași.
Tribunalul reține că soluția instanței de fond este legală și temeinică pentru considerentele următoare:
Prin sentința civilă nr. 5504 pronunțată de Judecătoria Iași la 26.05.2004 a fost admisă acțiunea formulată de reclamantele I. E. și G. S. în contradictoriu cu pârâta U. Agronomică I. I. de la B. fiind obligată pârâta să întocmească și să emită în favoarea reclamantelor oferta de restituire prin echivalent cu privire la imobilul situat în Iași . și să o înainteze către Prefectura Județului Iași și să plătească reclamantelor suma de 2.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Hotărârea pronunțată de Judecătoria Iași, care constituie titlul executoriu în cauză, este o hotărâre susceptibilă de executare silită iar în privința termenului în care trebuie cerută executarea silită, instanța de fond a apreciat în mod corect dreptul reclamantelor se prescrie în termenul de 3 ani prevăzut de art. 405 alin 1 teza I din codul de procedură civilă 1865.
Executarea silită pornită de reclamante este supusă dispozițiilor legale prevăzute de noul cod de procedură civilă dar instituția prescripției dreptului de a cere executarea silită rămâne suspusă dispozițiilor legale în vigoare la momentul începerii lor, instanța de fond reținând corect atât incidența art. 405 din vechiul cod de procedură civilă cât și aplicabilitatea în cauză a deciziei 1/2014 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Apelantele susțin în cauză aplicabilitatea dispozițiilor art 405 alin. 1 teza a doua, potrivit cărora termenul de prescripție este de 10 ani în cazul acțiunilor reale imobiliare. Reține Tribunalul că acțiunile reale sunt acele acțiuni civile prin care se urmărește ocrotirea sau valorificarea unui drept real ori apărarea posesiei unui bun.
Prin cererea adresată instanțelor de judecată soluționată prin sentința civilă nr. 5504/2004 reclamantele nu au urmărit valorificarea dreptului real de proprietate ci un obținerea unei oferte concrete de despăgubire, respectiv o sumă de bani ce să reprezinte contravaloarea dreptului de proprietate pierdut și care nu mai poate fi reconstituit. Cu privire la aceste aspect, a reținut corect instanța de fond că în privința calificării cererii formulate, trebuie a fi reținute cele hotărâte ca urmare a pronunțării regulatorului de competență de către Curtea de Apel Iași, calificarea cererii formulate de reclamante fiind cea care a determinat și stabilirea competenței de judecată în favoarea judecătoriei.
Hotărârea pronunțată de judecătoria Iași este, prin urmare, o hotărâre dată în valorificarea unui drept de creanță, grefat pe un drept real, nu un titlu emis în materia acțiunilor reale imobiliare. Faptul că procedura în care s-a pronunțat titlu executoriu este o procedură specială în materia restituirii proprietăți nu poate fi reținut de către instanță ca un motiv pentru înlăturarea aplicabilității dispozițiilor legale imperative privind prescripția. Un prim impediment îl constituie calificarea juridică dată cererii formulate de către reclamante cu ocazia stabilirii competenței judecătoriei în soluționarea acțiunii promovate. Înlăturarea competenței Tribunalului a avut ca temei constatarea faptului că cererii cu care reclamantele au înțeles să investească instanța de judecată nu îi sunt aplicabile dispozițiile legi speciale respectiv, legea nr 10/2001. Chiar în ipoteza în care s-ar reține că dreptul protejat de către reclamante este un drept real imprescriptibil și că statul este obligat să asigure ocrotirea dreptului reclamantelor, normele privind prescripția dreptului de a cere executarea silită sunt imperative și se impun atât părților cât și instanței de judecată. Opțiunea legiuitorului a fost în sensul declarării ca prescriptibil a dreptului de a cere executarea silită chiar și în ipoteza în care dreptul valorificat prin hotărâre este imprescriptibil.
Faptul că prin legea 165/2014 s-a instituit o procedură prin care reclamantele pot valorifica dreptul de a obține despăgubiri pentru imobilul naționalizat nu schimbă natura și nici caracterul prescriptibil al dreptului de a pune în executare o hotărâre judecătorească emisă la nivelul anului 2004. Legea nouă nu poate avea efecte retroactive și nu poate modifica situații juridice definitivate sub imperiu legii vechi.
Potrivit dispozițiilor art. 405 cod procedură civilă dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani dacă legea nu prevede altfel. Dreptul apelantelor de a cere executarea silită s-a născut la momentul la care hotărârea pronunțată de judecătoria Iași a rămas definitivă.
Art 405 alin 2 cod proc. civilă instituind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită arată că acesta începe să curgă de la data când se naște dreptul de a cere executarea silită, ori în cazul de față, dreptul apelantelor de a cere executarea silită a sentinței 5504/2004 a Judecătoriei Iași s-a născut cel mai târziu la 1.11.2004, dată la care sentința arătată a fost legalizată și poartă mențiunea faptului că este definitivă și irevocabilă.
Corect a reținut instanța de fond faptul că termenul de 3 ani de prescripție început la 1.11.2004 s-a împlinit la 1.11.2007.
În privința întreruperii cursului prescripției ca urmare a recunoașterii de către Statul Român a dreptului de a obține despăgubiri, corect a reținut instanța de fond că recunoașterea dreptului creditorului pentru a avea efect întreruptiv, trebuie să provină de la debitor, ori recunoașterea existenței dreptului de a fi despăgubite de către Statul Român este o recunoaștere care emană de la un terț și care nu poate produce efectul întreruperii termenului de prescripție.
Mai reține Tribunalul că ceea ce trebuie să facă obiect al recunoașterii este „datoria” consemnată în titlul executoriu ori, în speță, datoria debitoarei U. Agronomică „I. I. de la B.” constă în „emiterea în favoarea reclamantelor a ofertei de restituire prin echivalent și înaintarea acestei oferte către Prefectura Județului Iași” și nu în plata despăgubirilor.
Este real că debitoarea a recunoscut dreptul reclamantelor, recunoaștere concretizată în emiterea deciziei nr_ din 12.10.2004 dar acest aspect nu determină amânarea momentului la care se împlinește termenul de prescripție deoarece actul de recunoaștere este anterior momentului la care instanța de fond a apreciat că începe să curgă termenul de prescripție a dreptului apelantelor.
Apărarea formulată de apelante în fața Tribunalului în sensul că termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită nu a început să curgă, motivat de faptul că nu s-a procedat la comunicarea Deciziei nr._/12.10.2004 emise de către debitoare urmează a fi înlăturată.
Comunicarea deciziei emise de către debitoare în executarea obligației stabilită în sarcina sa prin hotărârea judecătorească nu are ca efect începerea cursului prescripției. Termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a unei hotărâri judecătorești începe să curgă, așa cum s-a arătat, la nașterea dreptului de a cere executarea silită, moment care este legat de rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. Hotărârea este actul ce trebui comunicat creditoarelor pentru a curge termenul de prescripție nu actul administrativ emis în executarea hotărârii judecătorești.
Reținând că instanța de fond a făcut o corectă apreciere a situației de fapt dedusă judecății și o corectă aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt reținută, Tribunalul în temeiul dis part 480 cod proc civilă va respinge ca neîntemeiată cererea de apel formulată împotriva sentinței civile nr. 6870/20.05.2014 a Judecătoriei Iași cu consecința păstrării acesteia.
Cererea intimatei de obligare a apelantelor la plata cheltuielilor de judecată urmează a fi respinsă pentru considerentele ce urmează. Potrivit dis part 453 cod proc. civilă partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată iar potrivit dis art 452 cod procedură civilă partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă dovada existenței și întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei
În cauză apelantele au pierdut procesul iar intimata a solicita obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată dar dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată a fost făcută de intimată după momentul închiderii dezbaterilor.
Factura depusă de intimată în susținerea capătului de cerere având ca obiect obligarea apelantelor la plata cheltuielilor de judecată nu face dovada efectuării cheltuielilor solicitate de către intimată, iar dovada faptul plății sumei solicitate de către avocat cu titlu de cheltuieli de judecată depusă la dosar după închiderea dezbaterilor nu poate fi valorificată de către Tribunal, având în vedere dispozițiile art. 394 alin 3 cod proc. civilă care impun sancțiunea neluării în seamă a înscrisurilor depuse după închiderea dezbaterilor
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanții G. S. și I. C. și P. L., în calitate de moștenitori legali ai defunctei I. E., împotriva sentinței civile nr. 6870/20.05.2015 pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care o păstrează.
Respinge cererea intimatei U. de Științe A. și M. V. „I. I. de la B.” de obligare a apelantelor la plata cheltuielilor de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi 22.10.2015.
Președinte, C. E. C. | Judecător, C. R. | |
Grefier, Ș. D. |
Red./tehnored. R.C.
6 ex., 21.12.2015
Judecător fond: I. I.
| ← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr.... | Fond funciar. Decizia nr. 1432/2015. Tribunalul IAŞI → |
|---|
