Daune cominatorii. Sentința nr. 438/2012. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 438/2012 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 29-02-2012 în dosarul nr. 438/2012
Dosar nr. _
ROMÂNIA
T. IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 29 Februarie 2012
PREȘEDINTE - A. M. C.
Grefier R. R.
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 438/2012
M. Public a fost reprezentat prin
PROCUROR – U. L.
Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind pe reclamant F. A. și pe pârât S. R. prin M. FINANȚELOR P. - reprezentat de D.G.F.P. IAȘI, având ca obiect daune cominatorii.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reclamanta asistată de av.G. L., lipsă reprezentantul legal al pârâtului.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care, instanța constată că a fost înaintată la dosar adresa nr.P_/2010/16.01.2012 a CNSAS prin care se comunică faptul că la dosarul cauzei a fost înaintat integral, în xerocopie, singurul dosar identificat pe numele reclamantei F. A. și că alte înscrisuri cu privire la această parte nu mai dețin.
Apărătorul reclamantei susține că la fila 30 din primul dosar al Tribunalului Iași se află anexată adresa nr._/27.12.2007, depusă de partea pe care o reprezintă, adresă emisă de Serviciul R. de Informații prin care se aduce la cunoștință reclamantei co toate documentele ce o privesc au fost înaintate la CNSAS București. Ca urmare, raportat la această adresă, solicită ca instanța să revină la CNSAS București întrucât nu s-au făcut toate verificările necesare pentru identificarea dosarului complet al părții pe care o reprezintă.
Av.G. pentru reclamantă susține că dosarul înaintat la instanță de către CNSAS București vizează doar anii 1960, dar din documentația depusă la dosar rezultă că partea pe care o reprezintă a fost urmărită de către securitate și a fost nevoită să renunțe la cetățenia română și în anul 1987.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neutilă a cererii formulată de apărătorul reclamantei, raportat la răspunsul înaintat la dosar de CNSAS București.
Având în vedere că au fost efectuate demersuri repetate la CNSAS București, că au fost înaintate la dosar trei răspunsul de către această instituție în același sens, respectiv că nu identifică în actele pe care le dețin nici un dosar care să o privească pe reclamanta din prezenta cauză, respinge cererea apărătorului reclamantei de a se reveni cu adresă la CNSAS ca nefiind utilă și pertinentă.
Interpelat de către instanță apărătorul reclamantei precizează că nu are alte probe sau cereri de formulat
Nemaifiind alte probe sau cereri de formulat instanța constată cauza fiind în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cererii.
Av.G. pentru reclamantă solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și motivată. Arată că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe Declarația Universală a Drepturilor Omului . Solicită amânarea pronunțării pentru a depune la dosar concluzii scrise. Nu solicită obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a cererii ca neîntemeiată și nedovedită, raportat la probatoriul administrat în cauză.
Declarând dezbaterile închise instanța a rămas în pronunțare.
TRIBUNALUL
Asupra cauzei civile de față:
P. cererea înregistrată la T. Iași la 10.11.2008, sub nr._, reclamanta F. A. a chemat în judecată S. R. prin M. Economiei și Finanțelor P., reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului Iași, pentru ca în contradictoriu cu acesta și în baza probelor ce se vor administra să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1 milion de euro reprezentând daune morale cât și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta aratăcă,în perioada comunismului a fost persecutată de securitatea acelei vremi. În urma repetatelor cereri formulate către autoritățile acelui regim politic, timp de mulți ani la rând, pentru eliberarea unui pașaport de plecare temporară în vizită la sora sa în Republica Federală Germania a primit un răspuns negativ. Arată că sora sa era grav bolnavă, nu avea cine să o îngrijească, fiind unica sa rudă. În semn de protest față de acest refuz la data de 01.08.1987 a declanșat greva foamei la domiciliul din Iași, .. 50. Protestul a fost anunțat atât autorităților interne, serviciului pașapoarte, policlinicii Sf. S. Iași cât și la Drepturile Omului Secția Română din Frankfurt – Germania. Au fost trimise scrisori către M. Afacerilor Interne, Comisia guvernamentală pentru probleme de vize București, ambasadei Germaniei din România, dar și Ambasadei României la Bonn. Pe toată durata grevei a fost verificată de trei ori de către serviciul de securitate. După aceste 11 zile de greva foamei, a fost anunțată telefonic de către securitate să ridic pașaportul, deși făcuse cerere și pentru fiica sa minoră la acel moment. A doua zi s-a prezentat la serviciul pașapoarte, deși starea sănătății sale devenise precară. A verificat conținutul acestor acte și a constatat că la rubrica unde trebuia înserată țara de destinație, pe viză, pe pașaportul fiicei sale era trecut din greșeală în loc de RF. Germania, RF V., într-un total dispreț față de ceea ce înseamnă om și libertățile acestuia.
În timpul călătoriei către R.F.G. a fost supravegheată atât în tren cât și în gările în care a schimbat legăturile ; din cauza stării de panică și frică pentru viața sa și a fetiței sale, a fost nevoită să stea în permanență cu spatele lipt de zidurile din gările respective și să asculte, uitându-se mereu în toate părțile, ca un animal hăituit. I s-a impus să renunțe la cetățenia română, în anul 1988. Până în anul 2001 când a recăpătat-o a avut statutul de apatrid, statul german eliberându-i în acest sens un pașaport de apatrid. Nu a fost membră de partid, nefiind de acord cu politica statului comunist. Din această cauză nu a avut posibilitatea de a avansa la locul de muncă, deși îndeplinea condițiile necesare.
În țară, soțul său F. C. a avut și el de suferit. I s-a desfăcut contractul de muncă, i s-a impus să divorțeze, ½ din apartamentul proprietate comună a fost confiscată, fiind nevoit ca în propria casă să stea cu chirie pentru a împiedica pe cineva străin să fie repartizat acolo.
Cazul a fost supus dezbaterii și luat în evidența Societății Internaționale a Drepturilor Omului, în septembrie 1988. Această organizație a fost cea care a trimis un telex E. C., când era în greva foamei, implorând-o practic să respecte dreptul său la libera circulație, înscris în Declarația Universală a Drepturilor Omului. P. respectivul act i se amintea că S. R. era semnatar al Actului Final de la Helsinki- 1975 și al Pactului Internațional pentru drepturile civile și politice ale omului – 1966/76. În urma acestei adrese s-a dispus eliberarea de pașapoarte pentru ea și fiica sa. P. politica adoptată,statul comunist a încălcat art.12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului potrivit căruia „ nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrale în viața sa personală, în familia sa, în domiciliu sau în corespondența sa, nici la atingerea onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri ” .Atitudinea adoptată de statul comunist a fost contrară și art. 13 din același act invocat întrucât: „ orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat. Orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa și de a reveni în țara sa”.
I-a fost încălcat de către S. R. și dreptul la cetățenie, fiind forțată să renunțe la cetățenia română, deși art. 15 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede „ orice persoană are dreptul la o cetățenie, nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa sau de dreptul de a-și schimba cetățenia.
În drept, invocă disp. art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale împotriva actelor ce violează drepturile fundamentale care îi sunt recunoscute prin lege sau Constituție.
Invocă și art. 12,13 și art. 15 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Solicită administrarea probei cu acte, martori și interogatoriu.
Reclamanta a depus în cauză doar acte și înscrisuri.
Pârâta prin reprezentanții legali a formulat întâmpinare, invocând excepțiile netimbrării acțiunii, lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin reprezentanții legali și excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei.
Pe fondul cauzei solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată, apreciind că susținerile reclamantei nu sunt apte să demonstreze intensitatea prejudiciului și cu atât mai puțin cuantificarea realistă a despăgubirilor.
P. sentința civilă nr.1101/05.06.2009 pronunțată de T. Iași în dosarul nr._ s-a respins excepția netimbrării acțiunii invocată de pârât, s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârât, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei și s-a respins ca atare acțiunea civilă formulată de reclamanta F. A. în contradictoriu cu S. R., prin M. Finanțelor P. reprezentat de D.G.F.P. Iași.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, apel respins prin decizia nr.161/23.10.2009 pronunțată de Curtea de Apel Iași.
Ambele hotărâri sus-menționate au fost casate prin decizia nr.2983/13.05.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, în urma admiterii recursului declarat de reclamanta F. A. și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Iași.
În considerentele acestei decizii s-a reținut că la data intentării acțiunii nu exista un act normativ care să reglementeze dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în timpul regimului comunist de a se adresa justiției pentru constatarea unor atare situații și de a fi despăgubite pentru prejudiciul suferit.
Analizând pricina exclusiv sub aspectul prescripției, prin raportare la textele legale privitoare la răspunderea civilă delictuală, instanțele au stabilit că reclamanta se putea adresa justiției pentru repararea prejudiciului cel mai târziu într-un termen de 3 ani de la data de 22 decembrie 1989.
Nu există însă nici un indiciu că un atare demers, odată dovedite susținerile în fapt ale reclamantei, ar fi avut șanse de câștig față de stadiul legislației naționale din momentul introducerii cererii de chemare în judecată.
Pe parcursul procesului, la data de 2 iunie 2009, Parlamentul României a adoptat Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar la data de 11 iunie 2009 legea a fost publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.396.
P. acest act normativ, legiuitorul a înțeles să definească ce se înțelege prin „condamnare cu caracter politic” (art.1, alin.1), precum și prin „măsură administrativă cu caracter politic” (art.3), a enumerat faptele considerate a fi atras condamnări și măsuri administrative cu acest caracter, a prevăzut condițiile în care și alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres de lege și, totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor care consideră că au suferit o condamnare sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative de acest gen de a se adresa instanțelor judecătorești pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres prevăzute de lege (art.1 alin.4, art.4 alin.1), sau pentru constatarea caracterului politic al măsurii administrative (art.3 și art.4 alin.2).
În art. 5 alin.1 lit. a al legii s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Acest act normativ a intrat în vigoare pe parcursul soluționării cauzei și este de imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de desfășurare, fiind expresia voinței statului român de a repara o anumită categorie de erori săvârșite în perioada regimului comunist.
Față de obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte a constatat că instanțele trebuiau să verifice legalitatea și temeinicia pretențiilor reclamantei și în raport de prevederile Legii nr.221/2009, inclusiv sub aspectul excepției prescripției dreptului la acțiune.
Pentru aceste considerente, în baza art. 304 pct.9 și art. 313 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte, constatând că instanțele de fond și de apel au soluționat cauza pe excepția prescripției dreptului la acțiune, numai în raport de dispozițiile Decretului nr.167/1958, a admis recursul, a casat decizia și sentința și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal, care urmează a verifica dacă în speță sunt incidente prevederile Legii nr.221/2009.
În rejudecare cauza a fost înregistrată la T. Iași la data de 02.07.2010, sub același număr.
În rejudecare s-a solicitat de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității copia dosarului întocmit pe numele reclamantei, s-au audiat martorii C. Rozalea și R. R..
Cauza a fost suspendată la data de 28.03.2011 și repusă pe rol la solicitarea pârâtului S. R., la data de 17.10.2011.
Din examinarea actelor și lucrărilor existente la dosar, instanța reține în fapt următoarele:
P. cererea cu a cărei soluționare a investit instanța, reclamanta F. A. a solicitat obligarea pârâtului S. R. reprezentat prin M. Economiei și Finanțelor, la plata sumei de 1.000.000 lei cu titlu de daune morale ca urmare a persecuțiilor la care a fost supusă de securitate în perioada comunistă întrucât a fost supravegheată de aceste servicii și i s-a încălcat dreptul la cetățenie, fiind forțată să renunțe la cetățenia română în anul 1988, având statutul de apatrid până în anul 2001.
P. decizia de casare pronunțată de Î.C.C.J., obligatorie potrivit art.315 Cod procedură civilă, s-a dispus ca pretențiile reclamantei să fie analizate și prin prisma Legii nr.221/2009, atât sub aspectul prescripției dreptului la acțiune cât și al pretențiilor reclamantei.
Evident, excepția prescripției dreptului la acțiune în raport de Legea nr.221/2009 nu este operantă întrucât acest act normativ nu era în vigoare nici la momentul investirii instanței și nici la data pronunțării sentinței civile nr.1101/05.06.2009.
P. urmare, instanța va analiza în rejudecare,pe fond, pretențiile reclamantei în raport de dispozițiile Legii nr.221/2009.
Se impune a se observa, în principal, că renunțarea reclamantei la cetățenia română a avut loc la data de 26.03.1990 (și nu în anul 1988 cum a susținut reclamanta în cererea de chemare în judecată), având statutul de apatrid până la 30.04.1998, potrivit adeverinței privind șederea eliberată de Administrația orașului Offenbach – Germania și adeverinței nr._/30.04.1990 emisă de Ambasada României la Bonn (filele 32-40 dosar inițial). P. urmare, renunțarea la cetățenia română nu se poate considera că este consecința persecuțiilor la care a fost supusă de regimul comunist, fiind ulterioară căderii acestui regim.De asemenea, este situată în afara perioadei de referință ce face obiectul Legii nr.221/2009 ( 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989).
În ce privește celelalte aspecte invocate de reclamantă, instanța reține că aceasta a probat că, în perioada regimului comunist, statul român i-a refuzat în mod repetat eliberarea unui pașaport necesar deplasării temporare la sora sa în R.F.G. împreună cu fiica sa, fapt ce a determinat-o pe reclamantă să intre în greva foamei la data de 01.08.1987, obținând actele necesare abia după 11 zile de protest (în acest sens depozițiile martorilor C. Rozalea și R. R.).
Din copia dosarului informativ I 9182 (înaintat de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității) rezultă că, într-adevăr, reclamanta s-a aflat în evidența Inspectoratului Județean de Securitate Iași motivat de faptul că avea în Israel pe sora sa, C. V., căsătorită cu C. Froim, cu care menținea legătura prin corespondență.
Legea nr.221/2009 reglementează situația despăgubirilor pentru condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
În mod evident, în cauză nu se solicită despăgubiri rezultate dintr-o hotărâre de condamnare pe criterii politice astfel că instanța va analiza dacă persecuțiile la care reclamanta a fost supusă de regimul comunist, mai sus reținute, se încadrează în categoria măsurilor administrative cu caracter politic.
Din dispozițiile art.3 și 4 alin.2 din legea nr.221/2009 rezultă că și măsurile administrative prevăzute de actul normativ menționat sunt de două categorii: prima categorie este considerată de drept măsură cu caracter politic – dacă a avut ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unitate și colonie de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, în condițiile reglementate de actele normative enunțate la lit. a, b, c, d, e, f; iar pentru a doua categorie în care intră alte măsuri administrative decât cele prevăzute la art.3, trebuie constatat caracterul politic al condamnării, la solicitarea persoanelor interesate, potrivit art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009.
Se reține astfel că situația reclamantei nu se încadrează în cazurile expres și limitativ considerate de lege drept măsuri administrative cu caracter politic (art.3) iar instanța nu a fost investită de reclamantă cu o cerere de constatare a caracterului politic al unei măsuri administrative, în condițiile art.4 alin.2 din legea nr.221/2009. în aceste condiții, cererea reclamantei de obligare a statului român la despăgubiri morale, ca urmare a persecuțiilor la care a fost supusă în timpul regimului comunist apare ca neîntemeiată, din perspectiva Legii nr.221/2009.
Mai mult, trebuie precizat că prin Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a reglementat acordarea despăgubirilor victimelor totalitarismului comunist pentru prejudiciul morar suferit, dacă se aprecia, de către instanțele de judecată, în urma analizării circumstanțelor fiecărei cauze, că reparația obținută prin efectul Decretului – Lege nr.118/1990 și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr.219/1999 nu este suficientă, precum și în cazul în care nu au fost acordate drepturi de natura celor anterior enunțate. Astfel, art. 5 alin.(1) din Legea nr.221/2009, în forma sa inițială, (înainte de modificarea adusă prin art. I pct.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010) prevedea că: „ Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II - lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară. Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din lege, cu modificările și completările ulterioare, au fost declarate neconstituționale, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, s-a reținut că, din analiza prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, rezultă că există două norme juridice - art.4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 și art.5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945.Or, Curtea a constatat că justificarea legiuitorului pentru această situație, așa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, nu poate sta la. baza instituirii unei noi norme juridice - art.5 lit. a) din lege, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată (prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art.4 din decret și o sumă globală, în cazul art.5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009).
S-a reținut, de asemenea, că „despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
P. Decretul - Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. I alin.(3) din Constituție. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că „acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art.1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă."
Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 142 alin. (1) și al art. 1 alin. (5) din Constituție, Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr.24/2000, republicată. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 - "Unicitatea reglementării în materie" prevede că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ. în același sens, art. 16, cu denumirea marginală "Evitarea paralelismelor", stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Or, Curtea a observat că, „în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989".
Totodată, Curtea Constituțională a constatat că «reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii nr.221/2009, în sensul că "pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită».
Întrucât aceste despăgubiri erau menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, de încălcare a drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu de a compensa în bani suferința persoanelor persecutate, Curtea Constituțională a considerat că reglementarea criticata nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, s-a apreciat că „textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei)."
P. urmare, s-a observat că «în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporționalei care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza V. împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de "legalitate" au fost grav atinse».
Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea a constatat că dispozițiile art.5 alin.(1) lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin.(3) și (5) din Legea fundamentală.
Consecințele juridice produse de cele 2 decizii ale Curții Constituționale sunt evidențiate în art. 147 alin. 1 din Constituția României: „ Dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă în acest interval Parlamentul, după caz nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile constituției. Pe durata acestui termen dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept".
Inexistența adoptării în intervalul celor 45 de zile a unor noi reglementări în acord cu dispozițiile legii fundamentale face ca art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 să-și înceteze efectele juridice.
Acțiunea normei în virtutea căreia s-a dispus analiza dreptului reclamat în prezentul litigiu încetând, în puterea art. 147 alin. 1 din Constituție și a jurisprudenței Curții Constituționale (autorităților publice având obligația să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul deciziilor analizate) .tribunalul nu are decât să se supună hiatului legislativ. Ca atare, cererea reclamantei de acordare a măsurii reparatorii pecuniare menite a asigura acoperirea prejudiciului moral suferit prin persecuțiile la care a fost supusă în perioada regimului comunist nu poate fi primită nici din aceasta perspectivă.
Totodată, consideră că prin aplicarea efectelor deciziilor Curții Constituționale arătate anterior asupra proceselor în curs de judecată, cu excepția celor în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de admitere a acțiunii, nu se ajunge la o încălcare a dreptului la acces în instanță sau a dreptului de proprietate așa cum acestea sunt garantate de art.6 din Convenție și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că noțiunea de „bun” protejat de art.1 din Protocolul nr.1, are un înțeles autonom care nu este limitat de deținerea de bunuri materiale și este independentă de orice calificare stabilită prin drept intern, incluzând și anumite interese economice ale unui subiect de drept care se pot prezenta sub forma unei speranțe legitime la obținerea unei indemnizații.
Totuși, art.1 din Protocolul nr.1 adițional al Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun.
Un alt principiu ce decurge din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este acela că protecția Convenției se aplică numai cu privire la „bunurile actuale” și că dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 nu pot fi interpretate ca impunând o obligație specifică a statelor membre ale Convenției de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de regimurile anterioare, iar statele dispun de o largă marjă de apreciere în adoptarea legislației în contextul schimbării regimului politic și economic.
Totuși, atunci când o persoană are o pretenție referitoare la un drept patrimonial, persoana respectivă poate fi considerată ca având o „speranță legitimă”, în cazul în care există o bază legală suficientă în dreptul intern, fundamentată, de pildă, pe o jurisprudență națională constantă care confirmă pretențiile reclamantului.
Nu poate exista o speranță legitimă în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 atunci când există o dispută asupra modului de interpretare și de aplicare a legii interne, iar cererile reclamanților au fost respinse de către instanțele interne în mod corespunzător.
Totodată, reclamanta nu ar fi îndreptățită în a obține un „bun” în situația în care legislația nu recunoaște existența unui asemenea drept. S. legitimă se raportează la modul în care o pretenție poate fi analizată conform legislației interne. Articolul 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca impunând o obligație generală statelor de a restitui proprietăți confiscate anterior ratificării Convenției și nici ca impunând restricții libertății statelor de a determina scopul restituirii bunurilor și de a stabili condițiile în care au fost de acord să restabilească dreptul de proprietate al foștilor proprietari.
Pe de altă parte, Curtea a acceptat că legislația în vigoare după ratificarea Convenției și Protocolului nr.1, care stabilește restituirea proprietăților confiscate sub vechiul regim ori o compensație în repararea prejudiciului, poate fi privită ca dând naștere unui nou drept de proprietate în sensul art.1 din Protocolul nr.1 pentru cei care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege.
În acest sens, simpla cerere de chemare în judecată, formulată de persoana îndreptățită la despăgubiri nu-i conferă acesteia un drept de proprietate ocrotit de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție.Aceasta deoarece, în cauză, art.5 alin.1 lit.a) din legea nr.221/2009, intrată în vigoare pe parcursul derulării prezentului litigiu, a născut pentru reclamant doar o vocație la obținerea unor despăgubiri și nu un drept efectiv. Atât timp cât legea prevedea că aceste despăgubiri se acordau doar în măsura în care nu a fost deja reparat prejudiciul suferit prin condamnare sau prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, este evident că soluționarea acțiunii depinde de situația de fapt a fiecărui reclamant, nefiind prevăzut un drept cu caracter general care s-ar acorda persoanelor aflate într-o anumită situație juridică și pentru a cărei valorificare, formularea aducerii în justiție ar fi constituit o pură formalitate.
Ca atare, în cazul acțiunilor aflate pe rolul instanțelor de judecată la data publicării celor două decizii ale Curții Constituționale, nesoluționate definitiv până la acel moment nu se poate invoca existența unei valori patrimoniale ce ar intra în sfera de aplicare a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție. Apreciem că, în această modalitate de interpretare și aplicare a legii nu se aduce atingere dreptului părților la un proces echitabil.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin dispoziții noi, drepturile ce decurg din legile în vigoare aplicabile unor procese pe rol, cu condiția ca motivele invocate pentru adoptarea acestor măsuri să fie evident și imperios justificate de un interes general, adică să fie îndreptată o eroare sau o lacună a legiuitorului.Or, în cauză, în motivarea dată de Curtea Constituțională prin deciziile de constatare a neconstituționalității prevederilor art.5 alin. 1 lit. a) din legea nr.221/2009, s-a arătat că, soluția a fost impusă de faptul că despăgubirile morale reglementate de acest act normativ nu au un caracter drept, echitabil, rezonabil și proporțional cu gravitatea și suferințele produse, cât timp, legile anterioare au urmărit repararea aceluiași tip de prejudiciu. În acest sens, s-a apreciat că, prin reglementarea din articolul anterior menționat se aduce atingere valorii supreme de dreptate, astfel cum este reclamată prin art.1 alin.3 din Constituție.
Situația juridică analizată este similară celei reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Slavov și alții contra Bulgariei, precum și în cauza Unedic contra Franței.
În schimb, în alte cauze, Curtea a sancționat intervenția statului prin puterea legislativă, având ca scop modificarea în favoarea sa a unei legi aplicabile cauzei în care statul era parte și prin aceasta crearea unei șanse de câștig a procesului.Or, în situația de față, nu s-a ridicat problema intervenției legislative a statului, ci a declarării neconstituționalității unor dispoziții legale incidente în cauză.
În considerarea tuturor argumentelor expuse, instanța va respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge acțiunea ,astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta F. A. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. a Jud. Iași.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare
Pronunțată în ședință publică astăzi, 29.02.2012.
PREȘEDINTE GREFIER
C.A.M. R.R.
Red.CA.M.
L.V./2.07.2012
4 ex.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 589/2012. Tribunalul IAŞI | Fond funciar. Decizia nr. 560/2012. Tribunalul IAŞI → |
|---|
