Pretenţii. Decizia nr. 95/2015. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 95/2015 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 29-01-2015 în dosarul nr. 95/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 29 Ianuarie 2015
Președinte - C. E. C.
Judecător C. R.
Grefier Ș. D.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 95/2015
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe apelanta B. E. și pe intimata C. L. DE F. F. TODIREȘTI - P. REPREZENTANT LEGAL PRIMARUL COMUNEI, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura este completă.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință,
Dezbaterile în apel au avut loc în ședința publică din data de 22.01.2015, susținerile apelantei fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie civilă când, din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru azi, 29.01.2015, când,
TRIBUNALUL
P. sentința civilă nr. 1391/23.04.2014 pronunțată de Judecătoria P. a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta B. E. în contradictoriu cu pârâta C. L. Todirești.
Pentru a se pronunța astfel, a reținut instanța de fond că prin sentința civilă nr. 2017/16.06.2012 a Judecătoriei P. pârâta a fost obligată la punerea în posesie și întocmirea documentației necesare emiterii titlului de proprietate privitor la suprafața de 1,00 ha teren reconstituit pe numele autorului reclamantei, B. C., în baza hotărârii comisiei județene nr. 171/24.10.2000, înscris în anexa de validare nr. 3, poziția 37 a comunei Todirești, județul Iași. Totodată, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 1000 lei cu titlu de daune morale.
Potrivit art. 1357 cod civil cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție este obligat să îl repare. Aceste dispoziții legale instituie răspunderea civilă delictuală. Din cuprinsul acestor dispoziții legale rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat; existența capacității delictuale a celui ce a săvârșit fapta ilicită.
În ceea ce privește fapta ilicită, aceasta a fost definită în literatura de specialitate ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Orice faptă comisivă care întrunește condițiile ilicitului constituie o faptă ilicită. Totodată însă, poate constitui faptă ilicită și omisiunea, inacțiunea ilicită, neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri atunci când această activitate sau această măsură trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană.
În ceea ce privește vinovăția, se reține de către instanță că pentru a fi angajată răspunderea civilă este necesar ca fapta ilicită să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o. Vinovăția reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite.
Referitor la prejudiciu, instanța reține că acesta este un element esențial al răspunderii delictuale și constă în rezultatul, efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite cu vinovăție de o altă persoană. La rândul său, prejudiciul trebuie să fie cert și să nu fi fost reparat. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare. Astfel, este cert prejudiciul actual și prejudiciul viitor care, deși nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor, fiind susceptibil de evaluare. Cu privire la prejudiciul viitor, care este cert, acesta nu trebuie confundat cu prejudiciul eventual, care este lipsit de certitudine și, deci, nu poate justifica acordarea de despăgubiri.
Or, în speță, instanța de fond a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.
Astfel, prin procesul verbal de punere în posesie nr. 1447, pârâta a procedat la punerea în posesie a autorului reclamantei cu suprafața de 1 ha teren, însă reclamanta nu a semnat acest proces verbal. Mai mult, în întâmpinare, pârâta a precizat că și anterior pronunțării sentinței civile nr. 2017/2012 reclamanta a deținut suprafața de 1 ha teren, însă la un moment dat aceasta a abandonat amplasamentul deținut și a dorit să fie pusă în posesie pe vechiul amplasament, vechi amplasament care nu se află la dispoziția pârâtei întrucât este situat pe raza unei alte comune, respectiv . a depus răspuns la întâmpinare și nu a combătut în nici un fel susținerile făcute de pârâtă prin întâmpinare. P. urmare, instanța de fond a constatat că pârâta nu a stat în pasivitate, ci a efectuat demersuri pentru punerea în posesie, însă procedurile nu au putut fi finalizate datorită atitudinii reclamantei care dorește un anume amplasament, care nu este la dispoziția pârâtei, iar procesul verbal de punere în posesie întocmit de către pârâtă nu este semnat de către reclamantă.
S-a mai reținut de către instanța de fond că în speță nu este îndeplinită nici condiția prejudiciului, prejudiciul fiind un element esențial al răspunderii civile delictuale. Astfel, prin acțiunea introductivă, reclamanta a solicitat despăgubiri materiale reprezentând lipsa de folosință a suprafeței de 1 ha teren pentru perioada 2012-prezent. Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală este necesar ca prejudiciul să fie cert. Or, instanța de fond a apreciat că suma pretinsă cu titlu de lipsă de folosință a terenului are un caracter speculativ, posibilitatea de a înființa culturi agricole și de a realiza producție agricolă fiind în funcție de mai multe variabile. De asemenea, s-a reținut că în acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în cauza R. împotriva României (cererea_/02, hotărârea din 28 iunie 2007, paragraful 54), s-a reținut: „Cu referire la suma pretinsă cu titlu de lipsă de folosință a terenurilor, Curtea nu poate aloca nici o sumă cu acest titlu, pe de o parte datorită faptului că aceasta a dispus restituirea terenurilor ca măsură reparatorie în conformitate cu articolul 41 din Convenție și, pe de altă parte, deoarece atribuirea unei sume cu acest titlu ar îmbrăca în speță un caracter speculativ, posibilitatea de a înființa o fermă și randamentul unei ferme agricole fiind în funcție de mai multe variabile. Cu toate acestea, ea va ține cont de privarea de proprietate suportată de reclamant cu ocazia reparării prejudiciului moral (v., mutatis mutandis,cauza R. împotriva României, nr._/03, paragraful 49, 20 iulie 2006 și cauza P. împotriva României, nr._/03, paragraful 41, 5 octombrie 2006)”.
Pentru toate aceste considerente, instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamanta B. E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului, reclamanta a susținut că soțului său i s-a reconstituit dreptul de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991, iar C. locală Todirești a fost obligată, prin sentința civilă nr. 2017/2012, la punerea în posesie, întocmirea documentației și înaintarea acesteia comisiei județene, în vederea întocmirii titlului de proprietate. Până la data promovării prezentei acțiuni, deși a fost notificată pârâta în mai multe rânduri să procedeze potrivit dispozitivului sentinței civile menționate, aceasta nu s-a conformat, în sensul că nu a procedat la punerea în posesie și nici nu a întocmit documentația necesară întocmirii titlului de proprietate. Or, susține apelanta că prin pasivitatea și reaua-credință manifestate de pârâtă, prin neîndeplinirea obligațiilor, i s-au adus prejudicii financiare evaluate la suma de 3.000 lei, reprezentând lipsa de folosință a suprafeței de 1 ha teren situat pe raza .> Cât privește susținerile pârâtei referitoare la faptul că a făcut demersurile necesare punerii în posesie cu suprafața de 1 ha, întocmind astfel procesul-verbal de punere în posesie nr. 1447, pe care se presupune că ar fi refuzat să-l semneze, apelanta arată că acesta sunt nefondate. Astfel, procesul-verbal nr. 1447 a fost întocmit în lipsa mea, după promovarea acțiunii, fiind întocmit „din birou”, fără a se identifica în realitate suprafața de teren revendicată de ea. P. pasivitatea comisiei locale, până la promovarea acțiunii, a dovedit caracterul ilicit al faptei care să ducă la atragerea răspunderii sale civile delictuale.
Cât privește vinovăția, susține apelanta că este clar că pârâta comisia locală de fond funciar, prin pasivitate, deci prin inacțiune, din anul 2012 și până în anul 2014, nu a întreprins nimic pentru a-și executa obligațiile ce derivă din dispozițiile Legii nr. 18/1991 și din dispozitivul sentinței civile nr. 2017/2012. Aceste obligații trebuiau executate într-un termen rezonabil, dar, deși a fost notificată în mai multe rânduri, pârâta nu și le-a executat de bună-voie.
În ceea ce privește prejudiciul, apelanta susține că acesta este unul cert, lichid și exigibil și rezultă chiar din lipsa de folosință a suprafeței de 1 ha teren situat pe raza . reconstituit dreptul de proprietate, nu se poate bucura de acest drept, astfel încât prejudiciul creat este evident. A depus înscrisuri din care rezultă producția pe care putea să o realizeze de pe o suprafață de teren situată pe raza .> Mai susține apelanta că în mod greșit instanța de fond a apreciat că ar fi avut posesia suprafeței de 1 ha teren, dar l-ar fi abandonat, aceste susțineri nefiind dovedite cu niciun mijloc de probă, ci doar pe prezumții ce rezultă din faptul că nu ar fi depus răspuns la întâmpinarea formulată de comisia locală prin care să combată susținerile acesteia.
Apelanta susține că este cert că a solicitat punerea în posesie, iar comisia locală a refuzat până la data promovării acțiunii să procedeze la identificarea și punerea sa în posesie cu suprafața de teren revendicată. Din niciun înscris depus la dosar nu rezultă că pârâta ar fi urmat procedurile legale pentru a duce la finalizarea reconstituirii dreptului de proprietate pe numele soțului său, B. C.. De asemenea, apelanta susține că speța CEDO reținută de către instanța de fond nu are nici o legătură cu prezenta cauză.
Pentru toate aceste considerente, apelanta a solicitat admiterea apelului.
În dovedirea apelului, apelanta a solicitat proba cu înscrisuri.
Intimata C. L. de fond funciar Todirești a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului.
În motivarea poziției sale procesuale, intimata a susținut că membrii comisiei au făcut toate demersurile pentru întocmirea titlului de proprietate, procesul-verbal de punere în posesie nefiind întocmit „în birou”, cum susține apelanta. De asemenea, intimata arată că în mod corect instanța de fond a reținut că, deși apelantei i s-a pus la dispoziție un amplasament disponibil, aceasta a refuzat, dorind vechiul amplasament, vechi amplasament ce se află însă pe raza .> Intimata consideră că prin refuzul apelantei de a primi terenul, se elimină orice potențial prejudiciu ce ar fi fost provocat prin nefolosința terenului.
Pentru toate aceste considerente, intimata a solicitat respingerea apelului.
În apel nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului cauzei, raportat la motivele de apel invocate și la dispozițiile legale aplicabile, instanța constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
P. sentința civilă nr. 2017/26.06.2012 pronunțată de Judecătoria P., a fost obligată pârâta C. L. de F. F. Todirești la punerea în posesie și la întocmirea documentației necesare emiterii titlului de proprietate pentru suprafața de 1 ha teren reconstituit pe numele autorului reclamantei în baza Hotărârii Comisiei Județene de F. F. Iași nr. 171/24.10.2000. De asemenea, prin aceeași hotărâre a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei cu titlu de daune morale.
P. acțiunea introductivă, reclamanta B. E. a solicitat obligarea pârâtei C. L. de F. F. Todirești la plata sumei de 3000 lei reprezentând lipsa de folosință a suprafeței de 1 ha teren pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate pe numele soțului său, începând cu anul 2012 și până la data pronunțării hotărârii.
Se mai reține de către instanța de apel că potrivit art. 1357 Cod civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Astfel, potrivit acestor dispoziții legale, pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.
În ceea ce privește fapta ilicită, aceasta a fost definită în literatura de specialitate ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Orice faptă comisivă care întrunește condițiile ilicitului constituie o faptă ilicită. Totodată însă, poate constitui faptă ilicită și omisiunea, inacțiunea ilicită, neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri atunci când această activitate sau această măsură trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană.
În speță, instanța de apel reține că prin sentința civilă nr. 2017/26.06.2012 a Judecătoriei P., pârâta a fost obligată să procedeze la punerea în posesie și la întocmirea documentației necesare emiterii titlului de proprietate pentru suprafața de 1 ha teren reconstituit pe numele autorului reclamantei în baza Hotărârii Comisiei Județene de F. F. Iași nr. 171/24.10.2000. Urmare a acestei hotărâri judecătorești, la data de 15.01.2014, pârâta a emis procesul – verbal de punere în posesie nr. 1447, acest proces verbal nefiind însă semnat de către reclamantă. Susținerile apelantei referitoare la lipsa identificării suprafeței de teren sunt neîntemeiate, nefiind susținute de probele administrate. În plus, instanța de apel reține că nici cu ocazia judecării cauzei în prima fază procesuală, nici în apel, reclamanta – apelantă nu a precizat în mod clar dacă este sau nu mulțumită de amplasamentul oferit de pârâtă.
Instanța de apel mai reține și faptul că este adevărat că între momentul pronunțării sentinței civile nr. 2017/26.06.2012 a Judecătoriei P. și momentul întocmirii procesului – verbal de punere în posesie nr. 1447/15.01.2014 au trecut aproape doi ani, însă această întârziere în executarea hotărârii judecătorești nu este suficientă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, fiind necesar să fie probat și prejudiciul efectiv suferit de către reclamantă.
În ceea ce privește prejudiciul, instanța de apel reține că acesta este cel mai important element al răspunderii civile, fiind o condiție esențială și necesară a acesteia, de sine stătătoare. Prejudiciul reprezintă consecința negativă suferită de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană. Potrivit disp. art. 1381 alin. 1 Noul Cod civil, price prejudiciu dă dreptul la reparație. Potrivit disp. art. 1385 alin. 1 Noul Cod civil, prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel, iar potrivit alin. 3 al aceluiași articol, „despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”. Astfel, pentru a putea fi reparat, prejudiciul trebuie să fie cert și să nu fi fost reparat în prealabil de către o terță persoană fizică sau juridică. P. prejudiciu cert se înțelege acel prejudiciu sigur atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii sale. Totodată, instanța de apel reține că, raportat la dispozițiile legale menționate, nu este supus reparării prejudiciul eventual, adică acel prejudiciu care nu este sigur sub aspectul existenței și al întinderii sale. Prejudiciul eventual este lipsit de certitudine și, deci, nu poate justifica acordarea de despăgubiri.
În speță, prin acțiunea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3000 lei reprezentând contravaloarea producției ce ar fi putut să o obțină de pe suprafața de 1 ha teren pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate pe numele soțului său, începând cu anul 2012 și până la data pronunțării hotărârii. Or, în speță, instanța de apel reține că prejudiciul indicat de reclamantă nu este un prejudiciu cert, ci, cum în mod corect a reținut instanța de fond, suma pretinsă de reclamantă cu titlu de lipsă de folosință a terenului are un caracter speculativ, posibilitatea de a înființa culturi agricole și de a realiza producție agricolă fiind în funcție de mai multe variabile. De asemenea, cum în mod corect a reținut și instanța de fond, în același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza R. împotriva României (cererea_/02, hotărârea din 28 iunie 2007, paragraful 54), reținându-se următoarele: „Cu referire la suma pretinsă cu titlu de lipsă de folosință a terenurilor, Curtea nu poate aloca nici o sumă cu acest titlu, pe de o parte datorită faptului că aceasta a dispus restituirea terenurilor ca măsură reparatorie în conformitate cu articolul 41 din Convenție și, pe de altă parte, deoarece atribuirea unei sume cu acest titlu ar îmbrăca în speță un caracter speculativ, posibilitatea de a înființa o fermă și randamentul unei ferme agricole fiind în funcție de mai multe variabile. Cu toate acestea, ea va ține cont de privarea de proprietate suportată de reclamant cu ocazia reparării prejudiciului moral (v., mutatis mutandis,cauza R. împotriva României, nr._/03, paragraful 49, 20 iulie 2006 și cauza P. împotriva României, nr._/03, paragraful 41, 5 octombrie 2006)”.
Cu privire la susținerile apelantei referitoare la faptul că speța CEDO invocată de către instanța de fond nu are legătură cu prezenta cauză, instanța de apel reține că includerea în considerente a jurisprudenței CEDO a reprezentat doar un argument în plus în susținerea soluției pronunțate.
Mai mult, instanța de apel reține și faptul că reclamanta, deși a susținut că suma solicitată de 3000 lei reprezintă contravaloare producție agricolă, nu a indicat concret culturile agricole pe care le-ar fi putut înființa și nu a probat nici faptul că valoarea acestor culturi agricole nerealizate ar fi fost de 3000 lei.
Pe cale de consecință, instanța de apel reține că în mod corect instanța de fond a constatat că, în speță, nu este îndeplinită condiția existenței prejudiciului, condiție esențială pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
Raportat tuturor considerentelor expuse mia sus, instanța de apel, în baza disp. art. 480 Noul Cod procedură civilă, va respinge apelul și va păstra sentința instanței de fond ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de reclamanta B. E. împotriva sentinței civile nr. 1391/23.04.2014 pronunțată de Judecătoria P., sentință pe care o păstrează.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 29.01.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
C.C.E. R.C. D.Ș.
Red./tehnored. C.C.E.
4 ex., 23.04.2015
Judecător fond: S. A. I.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 112/2015. Tribunalul IAŞI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 492/2015. Tribunalul IAŞI → |
|---|
