Obligaţia de a nu face. Decizia nr. 253/2014. Tribunalul MARAMUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 253/2014 pronunțată de Tribunalul MARAMUREŞ la data de 12-06-2014 în dosarul nr. 253/2014
cod operator
ROMÂNIA
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.253/A
Ședința publică din 12.06.2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S.-T. A.-A.
JUDECĂTOR: G. B.
GREFIER: R. M.
Pe rol este pronunțarea soluției asupra apelului declarat de către reclamantul H. M., domiciliat în ., județul Maramureș, împotriva sentinței civile nr.1929 din data de 24.10.2013 pronunțată de Judecătoria V. de Sus, în dosarul nr._, având ca obiect obligația de a nu face.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc la data de 22.05.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când instanța în aceeași constituire, având nevoie de timp pentru a delibera, în baza art. 396 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea soluției pentru 29.05.2014, 05.06.2014 și apoi pentru azi, când a decis următoarele:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1929/2013 din 24.10.2013, pronunțată de Judecătoria V. de Sus în dosarul nr._ s-a respins acțiunea civilă intentată de reclamantul H. M. împotriva pârâtei P. O. R. Nr. 1 M.. A fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 1400 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamantul H. M. a chemat in judecată pe pârâta P. O. R. nr.1 M., solicitând instanței ca prin sentința ce o va da in urma administrării probelor să o oblige pe pârâtă, să nu concesioneze locuri de veci în vederea înhumării și să nu înhumeze pe nimeni la o distanță mai mică de 50 metri de locuința reclamantului. Solicită obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii reclamantul arată că este proprietar tabular al casei și terenului situat în M. înscris în c.f._ nr. cadastral_. Locuința reclamantului se învecinează cu curtea Parohiei Ortodoxe nr.1 M., aceasta a concesionat un loc de veci în vecinătatea casei reclamantului la o distanță de circa 15 metri de casă, în vederea înhumării. Totodată fără acceptul reclamantului, pârâta a înhumat la o distanță mai mica de 20 metri cadavre umane, iar in uram discuțiilor purtate cu reprezentanții biserici a aflat că se intenționează ca . drumul de acces ( actualmente spațiu verde) să fie concesionată către enoriași in vederea înhumării.
Conform ordinului nr.536/1997 al Ministerului Sănătății pentru aprobarea normelor de igienă și a recomandărilor privind mediul de viață al populației, la art.11 se prevede că ”În cazul în care prin studiile de impact nu s-au stabilit alte distanțe, distanțele minime de protecție sanitară recomandate între zonele protejate și o . unități care produc disconfort și unele riscuri sunt următoarele….. cimitire 50 metri. Aceste unități se vor amplasa in afara arterelor de mare circulație, respectându-se aceleași condiții de distanță”. Conform prevederilor art.1340 ncc, ”orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere prin acțiunile ori inacțiunile sale drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane” Față de acest text legal coroborat cu dispozițiile art.11 și următ. din ordinul MS nr.536/1997, acțiunea este întemeiată.
În drept reclamantul își întemeiază acțiunea pe ordinul MS nr.536/1996. art.1349 ncc și art. 194 și următ. c.pr.civ.
Prin întâmpinarea depusă în cauză, pârâta a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamantului și cheltuieli de judecată pentru următoarele motive: raportat la prevederile legale invocate de către reclamant, art.1349 și următoarele Noul Cod procedură civilă, în cauză nu există și nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale in sensul că reclamantul nu indică si nu arată probe din care să rezulte existența vreunui prejudiciu, deși sarcina probei revine reclamantului conform art.249 Noul Cod procedură civilă.
Pe de altă parte, mai arată pârâta, cimitirul de la Biserica nr.1 M. există de câteva sute de ani, cu mult înainte ca reclamantul să-și construiască casa, acesta trebuia să-și construiască casa la o distanță mai mare de 50 metri de actualul cimitir, ca să nu aibă disconfortul menționat, însă culpa aparține doar reclamantului și acesta nu își poate invoca propria culpă pentru a-și proteja un drept subiectiv. Reclamantul știa in momentul în care și-a edificat locuința de existența cimitirului și că înhumările se fac conform obiceiului locului, iar distanța de care face vorbire reclamantul are caracter de recomandare in lipsa unor studii de impact. Vizavi de același ordin al MS nr.536/1997, se stabilește o distanță minimă de 3 metri între morminte și gardul cimitirului, normă ce nu este încălcată de pârâtă. În probațiune solicită citarea la interogatoriu a reclamantului și obligația acestuia de a depune autorizație de construcție.
Instanța a reținut următoarea stare de fapt: cimitirul Parohiei Ortodoxe nr.1 M., funcționează așa cum susține apărătorul pârâtei în temeiul statutului nr. 4593 din 19.02.1949 pentru organizarea și funcționarea Biserici Ortodoxe Române, act emis de Ministerul cultelor și publicat in BO nr.0 din 23.02.1949și a regulamentului de organizare și funcționare a cimitirelor parohiale și mănăstirești din cuprinsul parohiilor bisericii ortodoxe române, regulament votat în ședința din 11.12.1977 de A.N.B și aprobat de către departamentul cultelor.
Cu privire la cimitirele parohiale art.1 din regulament, statuează că ” parohiile … pot avea si întreține cimitire proprii potrivit art.9 din decretul 177/1948 și ale art.181-185 din statului B.. Aceste cimitir au caracter de bunuri sacre și sunt proprietatea parohiilor … ca unități de cult cu personalitate juridică.” Art.2 si urm.. din același regulament reglementează înființarea, funcționarea, extinderea și desființarea cimitirelor, reglementează modul de concesionare a locurilor de înmormântare. În regulamentul de mai sus nefiind nici o referire cu privire la distanțele minime sau maxime față de așezările omenești.
Pe de altă parte statutul B. la art.181 respectiv art.184 fac mențiunea că fiecare parohie rurală are dreptul la un cimitir, activitatea cimitirelor fiind reglementată prin regulamentul menționat mai sus, regulamentul fiind aprobat prin hotărâre respectiv decizia ne._/30.12.1981 a Departamentului Cultelor. Susținerea reclamantului, aceea că prin faptul că P. concesionează locuri de înhumare la o distanță mai mică de 50 de metri de locuința reclamantului, aceasta neconformându-se ordinului MS nr.536/1997, producându-i disconfort si riscuri sanitare, instanța nu o poate primi pentru următoarele motive: așa cum rezultă din planșele foto depuse in cauză, cimitirul funcționează din anii 1845, deci cu mult înainte ca reclamantul să-și fi construit locuința (el sau antecesorii lui), distanța de 50 metri prev. de MS 536/1997 este una de recomandare, în cauză nu s-au făcut de către reclamant studii de impact din care să rezulte că distanța mai mica de 50 metri i-ar produce disconfort sau unele riscuri sanitare. Casa de locuit a reclamantului s-a edificat după înființarea cimitirului, reclamantul asumându-și in mod voluntar eventualele riscuri sanitare sau de altă natură. Față de regulamentul de organizare și funcționare a cimitirelor parohiale, in cauză reclamantul nu a făcut dovada faptului că pârâta a încălcat prevederile regulamentului menționat mai sus, doar încălcarea acestuia i-ar fi atras pârâtei unele sancțiuni de genul celei solicitate in acțiunea de față. În spațiul menționat de către reclamant de a nu se mai înhuma cadavre, așa cum rezultă din planșele foto depus in cauză, sunt înhumate cadavre. În cauză, reclamantul nefăcând dovada unor prejudicii pe care le-ar avea ca urmare a acestor înhumări, raportat la temeiul de drept al acțiunii art.1349 și urm. NCPC ( răspunderea civilă delictuală) pe de altă parte reclamantul nu a făcut dovada nici a celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale faptă, ilicită, respectiv legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Cât privește prejudiciul că-l are de suportat ca urmare a înhumării la mai puțin de 50 metri de locuința lui, reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului, nu a propus probe prin care să facă dovada prejudiciului (disconfort sau unele riscuri sanitare) deși avea posibilitatea să propună orice probă legală. Singura probă, singurul text de lege invocat fiind art.11 din prevederile Ord. Ms. 536/1997, text ce în cauza față de cele invocate mai sus nu își are aplicabilitate, fiind de recomandare, aplicabil cimitirelor nou înființate.
Pârâta administrează în mod legal cimitirul parohial conform regulamentului pentru organizarea și funcționarea acestora, în cauză reclamantul nu a făcut dovada vreunei fapte ilicite comise de către pârâtă în administrarea cimitirului.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul H. M., solicitând a se dispune în principal admiterea apelului, anularea sentinței civile nr. 1929/24.10.2013 și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar în subsidiar admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii în întregime a acțiunii introductive de instanță, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului s-a învederat Tribunalului că s-a soluționat cauza fără a se intra în cercetarea fondului deoarece reclamantul apelant prin avocat a formulat două cereri în probațiune, respectiv efectuarea unei expertize (fila 46 încheierea din 11.09.2013) și audierea unui martor numitului C. T. (fila 4 dosar pg.2 din acțiunea introductivă), cereri asupra cărora instanța fondului nu s-a pronunțat.
În încheierea din 16.10.2013 reprezentantul reclamantului a arătat că „nu mai are alte probe de propus sau cereri de formulat” deoarece cererile la care au făcut referire erau demult solicitate și nu intrau în categoria de „alte probe”. Concret dreptul său la apărare a fost încălcat prin această nepronunțare, iar instanța nu a putut efectiv intra în cercetarea fondului deoarece nici măcar nu a analizat cererile în probațiune.
Judecătoria V. de Sus nu a reușit să identifice și să analizeze problema dedusă judecății deoarece reclamantul nu a contestat dreptul parohiei locale de a avea cimitir, nu a contestat că ar exista morminte vechi, dar a contestat dreptul parohiei locale de a extinde cimitirul fără a respecta prevederile legale în materie. Această extindere face obiectul acțiunii introductive și nu așa cum apreciază judecătorul fondului care face comparații între casa de locuit a apelantului și cimitirul deja existent aferent bisericii în sensul care a fost primul edificat și/sau de la ce dată exista acesta. Se redă trunchiat art.3 din regulament și se omite faptul că pentru extinderea cimitirului este nevoie în mod obligatoriu de avizul organelor sanitare și administrative locale. Aceste avize nu există, iar la data introducerii acțiunii cimitirul nu avea autorizație sanitară, aspect recunoscut chiar de intimata pârâtă.
În ceea ce privește existența unui prejudiciu, apelantul a învederat că înțelege să invoce prevederile art.1349 Noul Cod de procedură civilă deoarece este de notorietate publică faptul că nici unui proprietar de casă, care locuiește în acel imobil, nu îi convine ca atunci când deschide geamul să vadă enoriașii înhumați la mai puțin de 50 m cât prevede legea.
Solicită complinirea probatoriului cu mijloacele de probă propuse la fond, respectiv martori, planșe fotografice și expertiza, expertiză care să cuprindă și un studiu de impact, pentru a dovedi dacă în zona de extindere, zonă aflată paralel cu . un bazin cu apă potabilă și dacă reclamantul este sau nu legat la acest bazin și dacă va fi sau nu afectată calitatea apei în ipoteza în care enoriașii vor fi înhumați în imediata apropiere a bazinului, precum și distanța la care vor fi amplasate eventualele morminte față de casa de locuit a apelantului și dacă exista sau nu vreun impact negativ asupra apelantului.
Intimata P. O. R. nr. 1 M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, obligarea apelantului la suportarea cheltuielilor de judecată.
Intimata a arătat că primul motiv de apel, legat de încălcarea dreptului la apărare cu consecința pronunțării unei soluții fără cercetarea fondului, nu poate fi reținut în contextul dispozițiilor legale aplicabile, respectiv dispozițiile art. 178 și 237 din Noul Cod de procedură civilă.
Intimata a arătat că a recunoscut faptul că o parte din cimitir se află la o distanță mai mică de 50 m, a recunoscut că situația prezentată în schița depusă de către reclamant reflectă realitatea, solicitând o singură probă, cercetarea locală, probă care i-a fost respinsă pe considerentul că ei nu au negat cele reținut în schița mai sus invocată, iar reclamantul nu a negat cele înfățișate de planșele fotografice depuse la dosar. În acest context efectuarea unei expertize sau ascultarea de martori era superfluă. Reclamantul declarând că nu mai are alte probe la termenul din 16.10.2013, chiar a înțeles acel lucru, altminteri ar fi pus în discuție la termenele sorocite, o eventuală situația vătămătoare consecință a încălcării unui drept.
Legat de fondul cauzei solicită a fi avute în vedere dispozițiile legale aplicabile în materie, dispoziții care interesează două categorii de cimitire: cele existente și în funcțiune, începând cu perioada de dinainte de 1948, anul intrării în vigoare a decretului 177, până în prezent și cele care s-au înființat după acel an.
Intimata a subliniat că, cimitirul în litigiu funcționează de dinaintea anului 1948, aspect important în condițiile în care art. 9 din decret prevede că parohiile și mănăstirile pot avea în proprietate cimitire proprii, art.181-185 din Statutul B.O.R. prevăzând că acestea sunt bunuri sacre. Tot acele dispoziții legale prevăd că activitatea lor este reglementată de Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale și mănăstirești, aprobat de Sfântul Sinod în ședința din 23.09.1977 și de Adunarea Națională Bisericească prin hotărârea nr._/1977, ultima fiind înaintată la fostul Departament al Cultelor și aprobată prin decizia nr. 16.285/31.12.1981.
Un aspect deosebit de important este subliniat de art. 185 care prevede că cimitirele noi se înființează, aceasta însemnând că vechile cimitire își continuă funcționarea, iar eventualele probleme se rezolvă de autoritățile competente. A făcut aceasta subliniere deoarece cimitirul în litigiu are o vechime de cel puțin 200 de ani, închiderea sau restrângerea arealului acestuia neputând fi făcută decât prin act al autorităților competente, iar eventualele litigii sunt de autoritatea instanțelor specializate și cu procedura anume prevăzută de lege pentru cei care s-ar socoti vătămați în drepturile lor.
În acest context legal și de fapt, efectuarea unor expertize sau administrarea unor probe suplimentare nu-și găsește locul, ele excedând competenței instanței de drept comun, în aprecierea intimatei.
La dosar au fost depuse planșe fotografice.
Analizând sentința apelată, Tribunalul reține următoarele:
Conform dispozițiilor art. 11 din Ordinul Ministerului Sănătății nr. 536/23.06.1997, în cazul în care prin studiile de impact nu s-au stabilit alte distanțe, distanțele minime de protecție sanitară, recomandate între zonele protejate (conform art. 8, teritorii protejate sunt și zone de locuit) și o . unități care produc disconfort și unele riscuri sanitare sunt:… cimitire 50 m. După cum rezultă din norma legală, distanța de 50 m este una minimă, prin studii de impact putând fi stabilite de principiu distanțe mai mari. Totuși, chiar dacă o distanță mai mică ar putea fi stabilită prin studiul de impact, un atare studiu, avizat de institute specializate, nu a fost înfățișat de pârâtă, ei revenindu-i sarcina probei în contextul în care pretindea o derogare de la norma generală. Potrivit dispozițiilor art. 13 din actul normativ evocat anterior, în interiorul zonei de protecție sanitară se interzice amplasarea oricăror obiective, cu excepția celor destinate personalului de întreținere și intervenție.
De asemenea, conform prevederilor art. 153 din același act normativ, înhumarea cadavrelor umane se face numai în cimitire autorizate sanitar de către inspectoratul de poliție sanitară și medicină preventivă județean. Cimitirele vor fi împrejmuite cu gard și cu o perdea de arbori. Între morminte și gardul cimitirului va fi lăsată o zonă liberă de 3 m. Normele de igienă sunt obligatorii pentru întreaga populație.
Distanța de 50 m era reglementată și prin Ordinul Ministerului Sănătății nr. 981/1994.
Prin Ordinul nr. 119/2014 s-a abrogat Ordinul nr. 536/1997, dar dispoziția relativă la distanța legală este menținută (art. 11 alin. 1) și se prevede în plus că, conformarea la prevederile art. 11 alin.1 se va face în termen de 180 de zile de la . acestor norme.
Prin adresa nr. 8792/07.02.2013, Direcția de Sănătate Publică a Județului Maramureș a adus la cunoștința Parohiei Ortodoxe nr. 1 M. necesitatea obținerii unui document de reglementare sanitară. Deși s-a solicitat la prima instanță acordarea de termene de judecată în vederea depunerii autorizației sanitare de funcționare, acest act nu a fost atașat la dosar de către pârâtă. Notificarea nr. 1960/76/C din 25.04.2013 pentru asistența de specialitate de sănătate publică nu ține loc de autorizație sanitară de funcționare, de altfel prin clauza nr. 3 s-a prevăzut obligația de solicitare a autorizației cu 30 de zile înainte de punerea în funcțiune a obiectivului.
Notificarea de asistență de specialitate de sănătate publică (a conformității) este, potrivit prevederilor art. 1 lit. i din Ordinul Ministrului Sănătății nr. 1030/2009, actul tehnic eliberat în scris de autoritatea competentă prin care sunt stabilite cerințele prevederilor legale în vigoare privind igiena și sănătatea publică la amplasarea, amenajarea, construirea sau modificarea pentru funcționarea unei unități care desfășoară o activitate cu risc pentru sănătatea populației.
Potrivit prevederilor art. 1 lit. h din același act normativ, asistența de specialitate de sănătate publică este procedura administrativ-profesională prin care, la cerere, persoanele fizice sau juridice sunt informate asupra modului de îndeplinire a cerințelor prevederilor legale în vigoare privind igiena și sănătatea publică la amplasarea, amenajarea, construirea sau modificarea pentru funcționarea unei unități care desfășoară o activitate cu risc pentru sănătatea populației. Potrivit art. 18, personalul de specialitate eliberează notificarea privind respectarea legalității, inclusiv propuneri de modificare și recomandări pentru asigurarea conformității.
Notificarea nr. 1960/76/C din 25.04.2013 cuprinde astfel de propuneri de modificare și recomandări pentru asigurarea conformității, între care pentru locurile de înhumare - asigurarea cerinței de amplasare și a zonei de protecție sanitară față de teritorii protejate, cu respectarea prevederilor Ordinului Ministerului Sănătății nr. 536/1997, art. 10, 11,12 și 13 și Ordinul Ministerului Sănătății nr. 261/1982. Art.11 din Ordinul Ministerului Sănătății nr. 536/1997 se referă tocmai la respectarea distanței de 50 metri.
Corespunde realității că prevederile art.9 din Decretul nr.177/1948 stabileau că părțile componente locale ale cultelor religioase recunoscute pot avea și întreține cimitire pentru credincioșii lor.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 186-188 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (H.G. nr. 53/2008), fiecare parohie are dreptul să dețină sau să înființeze cel puțin un cimitir pentru îngroparea credincioșilor decedați, care este proprietatea parohiei, aceste cimitire sunt bunuri sacre, insesizabile, se administrează de Consiliul parohial, sub controlul periodic al centrului eparhial. Cimitire parohiale noi se înființează cu aprobarea Consiliului eparhial, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Conform art. 3 din Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale și mănăstirești din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române (Hotărârea Sf. Sinod din 23.12.1977, Hotărârea nr._/11.12.1977 a Adunării Naționale Bisericești și Decizia nr._/30.12.1981), înființarea, funcționarea, extinderea și desființarea cimitirelor parohiale se face potrivit dispozițiilor legale în vigoare, de conducerea eparhiei respective, cu avizul organelor administrative și sanitare locale, precum și cu acordul Departamentului Cultelor. Acest regulament nu cuprinde dispoziții relative la distanța față de așezările omenești, dar subsumează inclusiv funcționarea cimitirelor, dispozițiilor legale în vigoare.
În condițiile în care prevederile art. 11 din Ordinul nr. 536/1997 (actualmente Ordinul nr. 119/2014) sunt clare și stabilesc o distanță minimă, nu se poate pretinde reclamantului să dovedească prejudiciul pe care îl suferă urmare a nerespectării de către pârâtă a acestei distanțe, simpla nesocotire a legii generând prejudiciul. De altfel, prezumția de prejudiciu pentru sănătatea umană a înhumării unor persoane la o distanță mai mică de 50 metri de locuință este cea care a stat la baza instituirii respectivei distanțe legale.
Indiferent că este vorba de un cimitir parohial sau comunal, riscurile pentru sănătatea umană sunt aceleași, astfel că nu se justifică instituirea niciunei diferențe de tratament în funcție de tipul cimitirului sau de eventualul proprietar al acestuia, legea fiind unică și justiția, egală pentru toți. Memoriul tehnic depus la filele 9-10 în dosarul primei instanțe nu a fost contestat de pârâta-intimată, sub aspectul nerespectării distanței de 50 metri de locuința proprietate tabulară a reclamantului în ce privește amplasarea mormintelor.
Nu se pune problema retroactivității legii, ci, dimpotrivă, a aplicării ei imediate, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 5 și 6 Cod civil; în speță, aplicarea retroactivă ar fi implicat desființarea mormintelor deja existente; aplicarea imediată a legii presupune interdicția de a efectua noi înhumări, cu nerespectarea distanței legale de 50 metri.
Această lege trebuie să se aplice tuturor cimitirelor deoarece valoarea socială ocrotită este sănătatea umană, în mod egal expusă riscului reprezentat de înhumări la o distanță mai mică decât cea prevăzută de lege, iar nu de ființarea efectivă a unui cimitir într-o locație anume.
Sub acest aspect, nu prezintă relevanță faptul că respectivul cimitir era delimitat prin gard de mult timp, că reclamantul apelant cunoștea existența acestuia la momentul edificării casei de locuit, deoarece riscul nu exista câtă vreme nu s-a procedat la extinderea înhumării persoanelor decedate, înspre locuința reclamantului, la o distanță extrem de redusă. Independent de data înființării sale, cimitirul este unul activ, care funcționează, iar instituirea pe cale normativă a unei distanțe minime trebuie să se aplice și acestui cimitir, din perspectiva activității de înhumare a persoanelor, din aceasta rezultând riscul pentru sănătatea umană.
Raportat la aceste considerente, în aplicarea prevederilor art. 480 alin.2 Cod procedură civilă, Tribunalul va admite apelul și va schimba în tot sentința apelată, cu consecința admiterii acțiunii și a obligării pârâtului la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 1100 lei efectuate la prima instanță, constând în onorariu avocat conform chitanței depuse la fila 54.
În ce privește cheltuielile de judecată în apel, se reține că, fiind în culpă procesuală, intimata nu este legitimată la recuperarea acestora.
Apelantul a solicitat cheltuieli de judecată, dar nu a depus chitanța care atestă efectuarea lor cu titlu de onorariu avocat decât ulterior reținerii cauzei spre soluționare astfel încât, în aplicarea prevederilor art. 482 Cod procedură civilă raportate la prevederile art.452 Cod procedură civilă, acestea nu au fost dovedite până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, Tribunalul reacordându-le. Va fi obligată intimata să achite apelantului suma de 4,15 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, conform dovezilor depuse la fila 17 dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelantul H. M., CNP_, domiciliat în M. nr. 1306, județul Maramureș, în contradictoriu cu intimata P. O. R. nr.1 M., cu sediul în M. nr. 1312, județul Maramureș, împotriva sentinței civile nr. 1929/2013 din 24.10.2013, pronunțată de Judecătoria V. de Sus în dosarul nr._, pe care o schimbă în tot, astfel:
Admite acțiunea formulată de reclamantul H. M. în contradictoriu cu pârâta P. O. R. nr. 1 M..
Obligă pe pârâtă să nu concesioneze locuri de veci în vederea înhumării și să nu înhumeze nicio persoană la o distanță mai mică de 50 de metri de locuința reclamantului H. M.
Obligă pe pârâtă să achite reclamantului suma de 1100 lei, cheltuieli de judecată la prima instanță.
Obligă pe intimată să achite apelantului suma de 4,15 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței azi, 12.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
S. T. A. A. G. B. R. M.
Red./S.T.A./12.06.2014
Tehnred./R.M./24.06.2014/4ex.
Red./Judecător la fond:G. M.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 228/2014. Tribunalul... | Servitute. Decizia nr. 301/2014. Tribunalul MARAMUREŞ → |
|---|
