Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 80/2012. Tribunalul MEHEDINŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 80/2012 pronunțată de Tribunalul MEHEDINŢI la data de 24-02-2012 în dosarul nr. 80/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 80/2012
Ședința publică de la 24 Februarie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. C. O.
Grefier L. I.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții T. R., T. S., intervenient C. A. în contradictoriu cu pârâtul S. R. R. DE M. FINANȚELOR P. PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR M., având ca obiect Legea nr.221/2009 .
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns avocat S. V. pentru reclamanta T. S. și intervenienta C. A., consilier juridic C. C. pentru pârât ,lipsă reclamanții T. R., Tărășesdcu S. și intervenienta C. A..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că, prin serviciul registratură au fost depuse de către apărătorul ales al reclamantei și intervenientei următoarele înscrisuri:cerere însoțită de împuternicirea avocațială,chitanța de plata onorariului,procuri judiciare, după care;
Instanța pune în discuție admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție formulată de C. A. .
Avocat pentru reclamantă și intervenientă solicită admiterea în principiu a acesteia.
Consilier juridic pentru intimat lasă la aprecierea instanței .
Instanța, în baza art. 52 c.pr.civ admite în principiu cererea de intervenție în interes propriu având în vedere că și intervenienta este moștenitoarea autorului T. A..
Instanța pune în discuție completarea probatoriului .
Avocat S. V. pentru reclamantă arată că înțelege să propună alte probe după care nemaifiind alte cereri formulate sau excepții invocate de soluționat, instanța, potrivit dispozițiilor art. 150 și următoarele cod procedură civilă, a constat încheiate dezbaterile și a acordat cuvântul asupra acțiunii civile de față;
Avocat S. V. pentru reclamanta T. S. și intervenienta C. A. a solicitat admiterea cererii de intervenție, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
Consilier juridic C. C. pentru pârât a solicitat respingerea acțiunii.
TRIBUNALUL;
Asupra cauzei civile de față ;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinti, la data de 20.01.2010 și precizată la ultimul termen de judecată, reclamanții T. R. și T. S. au chemat în judecată S. R. prin M. Finanțelor P., în nume propriu și în calitate de moștenitori, pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 lei reprezentând despăgubiri materiale și câte 500.000 lei despăgubiri morale, în temeiul Legii nr.221/2009, pentru pierderile și suferințele cauzate.
În cadrul concluziilor pe fond reclamanții au precizat că solicită doar acordarea daunelor materiale.
În motivarea cererii au arătat că în dimineața zilei de 18 iunie 1951, casa le-a fost înconjurată de organele de miliție și armată și sub amenințarea armelor s-a ordonat familiei să adune strictul necesar pentru un drum lung. După un drum anevoios au ajuns în Dropia, județul Călărași în câmp liber, iar după ce li s-au delimitat cu țăruși suprafețele de teren, au fost lăsați acolo, spunându-li-se să se descurce fiecare cum poate, domiciliu obligatoriu datând până în martie 1956.
În dovedirea cererii, s-au depus următoarele înscrisuri: decizia nr. 1977/10.04.2003 privind acordarea calității de luptător, inventarul bunurilor, CI a numitului T. R., carnet de membru, copii certificate de naștere, căsătorie și deces, hotărârea nr.399 din 5.02.1991 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului –Lege nr.118/1990, decizia nr._ din 30.04.1991 al Consiliului Popular al Județului M., decizia nr. 407/F/21.06.1995, BI a numitei T. S., memoriu, hotărârea nr.342 din 05.02.1991 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului –Lege nr.118/1990, decizia nr._ din 24.04.1991 pentru acordarea pensiei pentru munca depusă și limita de vârstă, certificat eliberat de Primăria Husnicioara, adresa nr. 94 din 24.01.1991 a Filialei Arhivelor Statului Călărași.
Reclamanții au solicitat proba cu martori, fiind audiați în cauză T. C. și C. E. și proba cu expertiza specialitatea evaluare bunuri mobile.
Tribunalul M. prin sentința civilă nr.196 din 14 iunie 2011, pronunțată în dosar nr._, a admis în parte acțiunea precizată de reclamanții T. R. și T. S. în contradictoriu cu pârâtul S. R. - prin M. Finanțelor P..
A obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 118.070 lei reprezentând daune materiale, precum și suma de 1100 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință a reținut că potrivit disp. art. 5 alin. 1 lit b din Legea nr. 221/2009 se acordă despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile legii nr. 10/2001.
Prin urmare, pentru a obține despăgubiri reclamanții trebuie să dovedească faptul că bunurile respective au fost confiscate, iar confiscarea s-a făcut chiar prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative dispuse.
Potrivit declarațiilor martorilor care se coroborează cu susținerile reclamanților din acțiune, familia acestora a fost dislocată în . Călărași, unde li s-a stabilit domiciliul obligatoriu până în anul 1956.
În toată această perioadă au îndurat condiții foarte grele de viață, suferind de foame, de frig, neavând locuințe, asistență medicală, haine.
Potrivit dispozițiilor art. 3 din legea nr. 221/2009 este considerată măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu dacă a fost întemeiată pe decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne. Reclamantul se încadrează în aceste dispoziții legale, măsura luată împotriva sa fiind o măsură cu caracter politic.
În cauza de față din declarațiile martorilor rezultă că la momentul la care familia reclamantului a fost dislocată, autoritățile locale le-au confiscat mai multe bunuri din gospodărie, animale și cerealele pe care le aveau depozitate în gospodărie..
Prin urmare, din probele administrate, instanța reține că reclamanții au făcut dovada confiscării următoarelor bunuri: oi, vaci cai, păsări, cazan de țuică, băutură – vin și țuică, butoaie, putini, grape, rarițe, pluguri, șaretă, car, cereale –grâu și porumb, lemne pentru foc și construcție, mobilă, pături și covoare, a căror valoare este de_ lei, astfel cum rezultă din expertiză.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. – DGFP M., solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, în esență, pentru următoarele motive: cauza s-a soluționat fără participarea procurorului, fiind încălcate dispozițiile art.4 alin.5 din Lg.221/2009; s-au acordat despăgubiri materiale în baza Legii 221/2009, în condițiile în care acest drept putea fi valorificat în termenul general de prescripție, fiind un drept de creanță, și, mai mult, aceste bunuri nu au fost dovedite; s-au acordat cheltuielile de judecată în totalitate, fără aplicarea art.274 alin.3 c.pr.civ., privind reducerea onorariului avocațial la o sumă rezonabilă, având în vedere simplitatea cauzei, durata, timpul și volumul de muncă pentru executarea mandatului de către avocat; pentru a se evita situația în care pot fi promovate mai multe acțiuni, având ca obiect solicitarea aceluiași drept – Legea nr.221/2009 (referitor la ascendenții comuni), reclamanții trebuiau să facă dovada calității procesuale active unice, având în vedere că aceste despăgubiri se pot solicita o singură dată.
Intimații reclamanți T. R. și T. S. au formulat întâmpinare, arătând, în esență, că motivele de recurs sunt neîntemeiate, aceștia având calitatea de moștenitori, respectiv mamă și fiu, conform înscrisurilor depuse la dosar, cererea fiind dovedită cu probele dosarului, art.174 c.pr.civ., fiind corect aplicat, iar participarea procurorului, față de temeiul juridic al cererii, nefiind obligatorie.
În cauză a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul recurentului, numita C. A., solicitând, ca și recurentul, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, întrucât, ca urmare a manoperelor dolosive ale fratelui său T. R., a fost pur și simplu exclusă de la posibilitatea de a-și fructifica drepturile ce îi revin conform art.5 din Lg.221/2009, prin acțiune nefiind nominalizată și intervenienta, ca moștenitoare îndreptățită la despăgubiri.
Intimații reclamanți au depus la dosar și concluzii scrise, susținând și dezvoltând motivele din întâmpinare, pentru care s-a susținut că recursul pârâtului nu este fondat, solicitând respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel C. prin decizia nr.1538/09.nov.2011 a admis recursul declarat de recurentul pârât S. R. R. DE M. FINANȚELOR P. PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR M. împotriva sentinței civile nr.196 din 14 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți T. R. și T. S., precum și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta C. A. a fost casată sentința și trimisă cauza ,spre rejudecare, la Tribunalul M..
Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate de recurentul pârât și în raport de prevederile art.304 și 3041 c.pr.civ., Curtea constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art.312 alin.5 c.pr.civ., care impun casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanța de fond, respectiv Tribunalul M..
Astfel, potrivit art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005.
Din textul citat rezultă că titularul dreptului poate fi în nume propriu sau în calitate de moștenitor (soț sau descendent până la gradul al II-lea), ceea ce înseamnă că, în calitate de titular al dreptului în nume propriu, persoana îndreptățită beneficiază de despăgubiri pentru prejudiciul suferit personal, iar, în calitate de moștenitor, pentru prejudiciul suferit de autor, rezultând că, în cazul în care sunt mai mulți moștenitori, despăgubirile ce reprezintă repararea prejudiciului suferit de autor, revine tuturor moștenitorilor.
Prin urmare, instanța investită cu o astfel de cerere a reclamantului, respectiv, și în calitate de moștenitor, are obligația să verifice calitatea de persoană îndreptățită sub acest aspect, de a beneficia de toate drepturile ce se cuvin, pentru prejudiciul cauzat autorului său.
Ca atare, cade în sarcina persoanei care solicită despăgubiri, în calitate de moștenitor, de a face dovada că este îndreptățit la toate despăgubirile ce s-ar fi cuvenit autorului său, iar instanța de judecată, în baza rolului activ, impus de art.129 c.pr.civ., să pună în discuția părților și să lămurească toate aspectele hotărâtoare în modul de soluționare a cauzei.
În speță, instanța de fond, nu numai că nu a lămurit, din oficiu, în ce calitate sunt îndreptățiți reclamanții la despăgubiri materiale (mai ales având în vedere că aceștia au solicitat atât în nume propriu cât și în calitate de moștenitori, iar în cuprinsul acțiunii se face referire și la o altă fiică, T. A.), dar nu a cercetat acest aspect nici la solicitarea expresă a pârâtului, formulată prin Întâmpinare.
Astfel, prin Întâmpinarea depusă la dosar (f.57-59 dosar fond), pârâtul a solicitat expres ca reclamanții să facă dovada calității procesuale active unice (certificat de moștenitor, acte de filiație, declarație autentică), având în vedere că aceste despăgubiri se pot solicita o singură dată și pentru a se evita situația în care pot fi promovate mai multe acțiuni, având ca obiect același drept – ce decurge din Lg.221/2009; s-a solicitat chiar, în temeiul art.218 c.pr.civ., luarea unui interogatoriu reclamanților, urmând să răspundă la întrebarea: „recunoașteți existența altor persoane ce pot solicita aceleași drepturi ca și dumneavoastră, născute în temeiul Legii nr.221/2009, după același autor?”.
Or, sub acest aspect al calității procesuale active unice, a reclamanților, în cazul în care li s-au acordat despăgubiri în calitate de moștenitori, instanța nu a examinat și nu s-a pronunțat.
Din acest punct de vedere, mai ales că în recurs s-a formulat cerere de intervenție, care susține recursul pârâtului sub acest aspect, intervenienta arătând că are și ea calitatea de moștenitoare, alături de reclamanți, se impune reluarea judecății la instanța de fond, pentru a se lămuri ceea ce este prioritar în cauză, respectiv calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri a reclamanților și, respectiv, a intervenientei, fie în nume propriu, fie ca moștenitori, sau în ambele calități.
În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea dispoz.art.4 alin.5 din Lg.221/2009, care prevede participarea procurorului la judecata cauzei, aceasta impune, de asemenea, casarea sentinței și reluarea judecății la instanța de fond, pentru a se lămuri care din persoanele îndreptățite la despăgubiri se încadrează în prevederile deciziei nr.200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne – caz în care nu se mai impune stabilirea caracterului politic al măsurii administrative, acesta fiind prevăzut expres în art.3 din Lg.221/2009, lit.e) și, ca atare, participarea procurorului nu este obligatorie – iar, în cazul în care nu sunt incidente dispozițiile art.3 și, ca atare, se impune cercetarea de către instanță, a caracterului politic al măsurii administrative, participarea procurorului la judecată este obligatorie, fiind incidente dispoz.art.4 alin.5 din Lege, întrucât, pentru a stabili dreptul la despăgubiri, instanța trebuie să constate, implicit, și caracterul politic al măsurii, pentru că numai astfel sunt aplicabile prevederile Legii.
Referitor la acordarea despăgubirilor, critica recurentului cu privire la prescrierea dreptului de creanță în termenul general de prescripție și, ca atare, inadmisibilitatea cererii în temeiul Legii 221/2009, aceasta este nefondată, întrucât Legea 221/2009, ca lege specială cu caracter reparatoriu, prevede expres, în art.5, un termen de 3 ani, de la data intrării în vigoare, pentru formularea cererilor în despăgubiri pe acest temei.
Legea nu condiționează dreptul la acțiune, de promovarea sau nepromovarea altor cereri în despăgubiri, pe dreptul comun, așa încât, instanța investită cu soluționarea cererii întemeiată pe Legea 221/2009, trebuie să aibă în vedere acest aspect numai la stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Însă, în ceea ce privește aplicarea în cauză a prev.art.5 alin.1 lit.b din Lege, prima instanță nu a făcut o cercetare completă, în sensul că nu a lămurit dacă este vorba de bunuri confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic și care nu au fost restituite (în natură sau prin echivalent), cum prevede textul citat, luând în considerare, la pronunțarea soluției, numai probe din care rezultă bunurile rămase în gospodărie, conform declarațiilor martorilor și valoarea acestora, conform expertizei, efectuată în raport de declarațiile martorilor.
Prin urmare, se impune ca instanța să pună în discuția părților, completarea probatoriilor, pentru o corectă aplicare a Legii.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul M. sub nr._ .
Analizând actele și lucrările dosarului instanța constată și reține următoarele:
Prin cererea dedusă judecății reclamanții T. R. și T. S. au chemat în judecată S. R. prin M. Finanțelor P., în nume propriu și în calitate de moștenitori, pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 lei reprezentând despăgubiri materiale și câte 500.000 lei despăgubiri morale, în temeiul Legii nr.221/2009, pentru pierderile și suferințele cauzate, ulterior precizând că solicită doar daunele materiale .
Se constată ,conform actelor de filiație depuse la dosarul cauzei ,că reclamanții sunt moștenitorii autorului T. A. decedat la 3 iulie 1979 ( certificat de deces aflat la fila 16 dosar fond ) T. S. în calitate de soție supraviețuitoare și T. R. în calitate de fiu .
De asemenea instanța reține că și intervenienta în nume propriu este moștenitoarea autorului T. A. în calitate de fiică .
Atât reclamanții și intervenienta au solicitat despăgubiri materiale în calitate persoane îndreptățite atât în nume propriu cât și ca moștenitori ai autorului comun .
Potrivit art. 5alin 1 lit. b din legea 221/2010 ,, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia pînă la gradul al doilea inclusiv pot solicita instanței acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărîre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile legii 10/2001 sau ale legii 247/2005,,.
Conform acestor prevederi legale reclamanții trebuie să dovedească pe de o parte că bunurile solicitate au fost confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic și pe de altă parte că nu au fost restituite în natură sau prin echivalent.
Așa cum a reținut și Curtea de Apel în decizia de casare cu ocazia soluționării fondului prin probele administrate aceștia au dovedit bunurile rămase în gospodărie, conform declarațiilor martorilor și valoarea acestora, conform expertizei, efectuată în raport de declarațiile martorilor fără a dovedi că au fost confiscate și nerestituite .
Deși la termenul din 29.02. instanța, având în vedere decizia de casare și disp. art. 315 alin 1 c.pr.civ în conformitate cu care în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, a pus în discuție completarea probatoriului apărător pentru reclamanta Tărîșescu S. și intervenienta C. A. a arătat că nu înțelege să propună alte probe .
În consecință față de probatoriul administrat se constată că nu a fost dovedită confiscarea bunurilor și nici faptul că nu au fost restituite și prin urmare nefiind îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art. 5 alin 1 lit. b instanța va respinge acțiunea și cererea de intervenție .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge acțiunea formulată de reclamanții T. R., T. S., intervenient C. A., domiciliați în Drobeta Turnu Severin, .,.84 ,jud.M. în contradictoriu cu pârâtul S. R. R. DE M. FINANȚELOR P. PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR M..
Respinge cererea de intervenție în interes propriu formulată de interveienta C. A..
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică azi 29.02.2012 la sediul Tribunalului M.
Președinte, M. C. O. | ||
Grefier, L. I. |
OMC/LI/5ex.
Confidențial cod.op.2626
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 225/2012. Tribunalul... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 88/2012.... → |
|---|
