Obligaţie de a face. Decizia nr. 391/2015. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 391/2015 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 25-06-2015 în dosarul nr. 391/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr. 2991
DECIZIA CIVILĂ Nr. 391/2015
Ședința publică din data de 25 iunie 2015
Instanța constituită din:
Președinte: A. T.
Judecător: P. M.
Grefier: R. M. G.
Pe rol fiind judecarea apelului declarat de apelanta Casa de Asigurări de Sănătate M., cu sediul în Tg. M., .. 19, jud. M., împotriva sentinței civile nr. 534/11.02.2015 pronunțată de Judecătoria Tg. M., în dosarul nr._ .
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Mersul dezbaterilor și susținerile în fond ale părților sunt consemnate în încheierea de ședință din data de 11.06.2015, când instanța a dispus amânarea pronunțării asupra deciziei pentru data de 18.06.2015 și apoi pentru data de azi, 25.06.2015 încheierile din aceste date făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra prezentei cauze civile, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 534 din data de 11 februarie 2015 pronunțate de Judecătoria Tg.-M. în dosarul nr._ , s-a admis cererea formulată de reclamanta B. SRL, în contradictoriu cu pârâta C. M., având ca obiect obligație de a face. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.613 lei, reprezentând contravaloarea indemnizațiilor de concediu medical achitate angajaților pe luna noiembrie 2012. A mai fost obligată pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale calculate asupra debitului neachitat începând cu data de 09.10.2013 și până la achitarea efectivă a acestuia. În fine, a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 lei către reclamantă, reprezentând taxa judiciară de timbru.
Pentru a pronunța această hotărâre, judecătoria a reținut că reclamanta, în calitate de societate angajatoare, a achitat cu titlu de indemnizație de concediu medical, angajaților proprii, pe luna noiembrie 2012, suma de 3.613,00 lei în baza certificatelor de concedii medicale. Prin cererea înregistrată sub nr._/09.10.2013, aceasta a solicitat pârâtei rambursarea sumei de 3.613,00 lei, în baza prev. art. 12 si art. 38 din OUG nr. 158/2005.
Pârâta, invocând prevederile art. 40 din OUG nr. 158/2005, a refuzat rambursarea sumei de 3.613,00 lei pe motiv că cererea nu a fost depusă în termen de 90 de zile de la data de la care beneficiarul era în drept să o solicite.
Reclamanta a învederat instanței faptul că termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 40 din OUG nr. 158/2005, nu este opozabil angajatorului care a achitat către angajații săi sume de bani cu titlu de indemnizație de concediu medical în locul Casei de Asigurări de Sănătate și care este îndreptățit să-i fie rambursate aceste sume conform art. 12 coroborat cu art. 38 din OUG nr. 158/2005. A mai arătat că termenul de 90 de zile este opozabil asiguraților/beneficiarilor, în ipoteza în care aceștia solicită plata indemnizației, nu și angajatorului care a făcut plata în locul Casei de Asigurări de Sănătate și care este îndreptățit să solicite restituirea lor, în baza prevederilor legale menționate.
Reclamanta a apreciat că termenul opozabil în această cauză este termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 din C. civ.
Pârâta a subliniat faptul că, de la data modificării alin. 1 al art. 40 din OUG nr. 158/2005, indemnizațiile nu mai pot fi solicitate în interiorul termenului general de prescripție de 3 ani, ci în termenul imperativ stabilit de legiuitor, de 90 de zile de la data la care beneficiarul era în drept să le solicite. În concluzie, în opinia acesteia, angajatorii nu puteau solicita sume reprezentând indemnizații plătite de către aceștia asiguraților, care depășesc suma contribuțiilor datorate în luna respectivă, dacă este depășit termenul de 90 de zile de la data la care erau în drept să le solicite.
Instanța de fond a constatat că în raport cu momentul depunerii cererii de rambursare de către reclamantă, respectiv 09.10.2013, art. 40 din OUG nr. 158/2005, în forma sa de la acea dată, nu se referea și la angajatorii care au achitat angajaților săi sume de bani cu titlu de indemnizație de concediu medical în locul Casei de Asigurări de Sănătate.
Art. 40 alin. 1 din OUG nr. 158/2005 a inclus în categoria persoanelor care trebuie sa depună actele justificative la C. în termenul de 90 de zile doar începând cu data de 25 noiembrie 2014, la acea dată fiind modificat în acest sens, prin OUG nr. 68/2014.
Potrivit art. 6 din Codul civil, legea civilă nu are putere să retroactiveze în timp, astfel că cererii de rambursare înregistrată sub nr._/09.10.2013 îi sunt aplicabile prevederile legale în vigoare la acea dată, neputându-se refuza rambursarea sumelor solicitate prin invocarea unor texte legale ulterioare.
Văzând că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 40 alin. 1 din OUG nr. 158/2005, în vigoare la data de 09.10.2013, nu se referea și la angajatorii care au achitat angajaților săi sume de bani cu titlu de indemnizație de concediu medical în locul Casei de Asigurări de Sănătate, instanța a apreciat că cererea de restituire nu a fost depusa tardiv, nefiind depășit termenul general de prescripție de 3 ani.
Fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru recuperarea de către reclamantă a sumei de 3.613,00 lei plătită de aceasta cu titlu de indemnizație de concediu medical în locul Casei de Asigurări de Sănătate, instanța, în temeiul art. 12 și 38 din OUG nr. 158/2005, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.613 lei, reprezentând contravaloarea indemnizațiilor de concediu medical achitate angajaților pe luna noiembrie 2012.
De asemenea, potrivit art. 1522 coroborat cu prevederile art. 1535 din Noul Cod Civil, instanța a reținut că pârâta datorează daune interese moratorii echivalente cu dobânda legală de la momentul punerii în întârziere prin înregistrarea cererii de rambursare la instituția pârâtă, respectiv 09.10.2013, astfel că a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale calculate asupra debitului neachitat începând cu data de 09.10.2013 și până la achitarea efectivă a acestuia.
Văzând că pârâta a pierdut procesul, instanța, în temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 lei către reclamantă, reprezentând taxa judiciară de timbru.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel pârâta C. M., solicitând admiterea căii de atac, modificarea hotărârii apelate și respingerea cererii de chemare în judecată.
În motivarea căii de atac, apelanta a criticat modul în care prima instanță a interpretat dispozițiile art. 40 alin. 1 din OUG nr. 158/2005, așa cum a fost modificat prin OUG nr. 36/2010.
Pârâta a invocat prevederile art. 40 alin. 1 din OUG nr. 158/2005, în forma de la data introducerii cererii de restituire, care prevede că: „Indemnizațiile pot fi solicitate pe baza actelor justificative, în termenul de prescripție de 3 ani, calculat de la data de la care beneficiarul era în drept să le solicite”. Acesta este diferit tocmai în ceea ce privește termenul, de forma anterioară a aceluiași text legal, care prevedea că „indemnizațiile pot fi solicitate, pe baza actelor justificative, în termenul de prescripție de 3 ani, calculat de la data la care beneficiarul era în drept să le solicite”.
Pârâta a arătat că, în articolul invocat, prin termenul de beneficiar, legiuitorul a înțeles angajatorul – ca beneficiar al restituirii sumelor prevăzute la art. 38 alin. 2 din același act normativ, indemnizații plătite de către angajatori asiguraților, care depășesc suma contribuțiilor datorate de către aceștia în luna respectivă. Că aceasta este interpretarea corectă a dispozițiilor anterior amintite, și că aceasta a fost voința legiuitorului, rezultă din expunerea de motive care au stat la baza emiterii OUG nr. 36/2010 și anume: „a fost redus termenul în care indemnizațiile pot fi solicitate pe baza actelor justificative de la trei ani la 90 de zile”. De asemenea, intenția legiuitorului rezultă în mod evident și din ultima modificare, realizată prin OUG nr. 68/2014, de când articolul cu pricina are următorul cuprins: „Indemnizațiile pot fi solicitate pe baza actelor justificative, în termen de 90 de zile de la data de la care persoanele prevăzute la art.1 alin. 2, art. 32 alin. 1, precum și plătitorii prevăzuți la art. 36 alin. 3 lit. a și b erau în drept să le solicite”, în condițiile în care plătitorii de la art. 36 alin. 3 lit. a și b sunt tocmai angajatorii. Or, legiuitorul a făcut această modificare, tocmai pentru a evita interpretări de natura celor din prezenta speță.
Pârâta a mai arătat că beneficiarii care depun actele justificative la casele de asigurări de sănătate sunt tocmai angajatorii, în temeiul prevederilor art. I punct 9 din Ordinul nr._ al Ministrului Sănătății și al Președintelui CNAS privind modificarea și completarea Normelor de aplicare a prev. OUG nr. 158/2005, aprobate prin Ordinul ministrului sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr._ privind modificarea art. 77 alin. 1 și alin. 2.
Pârâta a subliniat faptul că, de la data modificării alin. 1 al art. 40 din OUG nr. 158/2005, indemnizațiile nu mai pot fi solicitate în interiorul termenului general de prescripție de 3 ani, ci în termenul imperativ stabilit de legiuitor, de 90 de zile de la data la care beneficiarul era în drept să le solicite. În concluzie, angajatorii nu puteau solicita sume reprezentând indemnizații plătite de către aceștia asiguraților, care depășesc suma contribuțiilor datorate în luna respectivă, dacă este depășit termenul de 90 de zile de la data la care erau în drept să le solicite.
Împotriva prezentului apel a formulat întâmpinare reclamanta B. SRL, solicitând respingerea căii de atac și menținerea hotărârii atacate.
În motivare, intimata reclamantă a reiterat, practic, argumentele expuse în susținerea cererii de chemare în judecată, însușindu-și totodată considerentele primei instanțe făcute asupra fondului pricinii.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin raportare la motivele de apel invocate și din oficiu, în limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac, tribunalul apreciază că apelul declarat de pârâta C. M. este nefondat, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.
În acest sens, în sinteză, reținem că hotărârea primei instanțe, este legală și temeinică, nefiind dată cu încălcarea vreunor dispoziții de drept material ori de drept procesual. Mai mult decât atât, modul în care instanța de fond a interpretat normele legale incidente și probele administrate este și el ferit de critici. Considerăm că argumentația expusă de judecătorie asupra rațiunilor pentru care a admis cererea de chemare în judecată este corectă, nefiind necesară aducerea unor considerente suplimentare de esență. La fel de corect a aplicat judecătoria dispozițiile art. 40 alin. 1 din OUG nr. 158/2005, așa cum a fost modificat prin OUG nr. 36/2010 (adică forma acestui articol, aflată în vigoare la data introducerii cererii de rambursare a sumelor de bani respective), cu referire la înțelesul noțiunii de „beneficiar” așa cum transpare el din întreaga reglementare.
De aceea, nici criticile aduse în apel de către pârâtă și care practic reiau apărările sale formulate cu ocazia judecății fondului, nu pot fi primite.
Instanța de apel observă că potrivit art. 40 alin. 1 din OUG nr. 158/2005 indemnizațiile pot fi solicitate pe baza actelor justificative, în termen de 90 de zile de la data de la care beneficiarul era în drept să le solicite. Apelanta a interpretat dispozițiile legale respective ca făcând referire la angajator.
Pentru a vedea cine este beneficiarul în drept să solicite indemnizațiile este necesar a proceda la interpretarea logică și sistematică a prevederilor OUG nr. 158/2005 unde în art. 39 se arată că:
„(1) Indemnizațiile se achită beneficiarului, reprezentantului legal sau mandatarului desemnat prin procură de către acesta.
(2) Indemnizațiile cuvenite și neachitate asiguratului decedat se plătesc soțului supraviețuitor, copiilor, părinților sau, în lipsa acestora, persoanei care dovedește că l-a îngrijit până la data decesului”.
De asemenea, în art. 41 din același act normativ se dispune că:
„plata indemnizațiilor încetează începând cu ziua următoare celei în care:
a) beneficiarul a decedat;
b) beneficiarul nu mai îndeplinește condițiile legale pentru acordarea indemnizațiilor;
c) beneficiarul și-a stabilit domiciliul pe teritoriul altui stat cu care România nu are încheiată convenție de asigurări sociale;
d) beneficiarul și-a stabilit domiciliul pe teritoriul unui stat cu care România a încheiat convenție de asigurări sociale, dacă în cadrul acesteia se prevede că indemnizațiile se plătesc de către celălalt stat”.
Din prevederile redate mai sus în mod clar nu angajatorului i se achită indemnizațiile și el nu poate deceda sau să își mute domiciliul. Prin urmare, termenul de 90 de zile invocat de pârâtă reprezintă perioada în care beneficiarul indemnizației de asigurări de sănătate (salariatul) poate să solicite aceste indemnizații de la plătitor, legiuitorul făcând distincția între beneficiar (salariat) și plătitor (angajator și FNUASS), între indemnizații și sume reprezentând indemnizații plătite. În accepțiunea OUG nr. 158/2005, angajatorul nu are calitatea de beneficiar, ci are calitatea de plătitor de indemnizații, beneficiar fiind persoana căreia i se acordă un drept de asigurări sociale de sănătate, adică salariatul. Mai mult, indemnizația, fiind un drept bănesc cuvenit pentru o cauză obiectivă, se poate recupera în termenul de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune după cum se arată în art. 42 alin. 1.
Așadar, după examinarea întregului act normativ aflat în discuție, nu regăsim niciun alt text în care, cel puțin tangențial, să interpretăm noțiunea de „beneficiar” ca referindu-se la altcineva decât beneficiarul final al indemnizației, adică persoana asigurată ori salariatul, în cazul din speță. Dacă am accepta punctul de vedere exprimat de către pârâta apelantă, atunci ar trebui ca să interpretăm noțiunea de „beneficiar” în mod discreționar,, după bunul plac, în sensul că în art. 39 și art. 41 din OUG nr. 158/2005 ea ar avea un anumit înțeles, în vreme ce în art. 40 din același act normativ el ar avea un înțeles diferit.
Totodată, trimiterea la expunerea de motive a OUG nr. 36/2010, care a modificat art. 40 alin. 1 din OUG nr. 158/2005 și i-a dat forma aplicabilă în prezenta speță, este greșită, întrucât aspectele indicate de apelantă le găsim în nota de fundamentare a acestui act normativ, iar nu în expunerea de motive. De asemenea, deși aspectele indicate în cuprinsul acestei note de fundamentare pot reprezenta un indiciu al intenției legiuitorului (care în cazul din speță este Guvernul), trebuie să constatăm că această notă de fundamentare nu are caracter normativ, ci caracterul normativ este deținut de ordonanța de urgență în sine. Or, chiar dacă în nota de fundamentare ar fi fost exprimată o anumită voință, execuția ulterioară a acestei voințe este complet deficitară, întrucât modul în care a fost modificat efectiv art. 40 alin. 1 din OUG nr. 158/2005 a fost insuficient pentru a interpreta că acea voință a fost pusă integral în practică. De altfel, de aceea a fost necesară introducerea unei noi modificări, prin OUG nr. 68/2014 (o modificare substanțială a acestui text legal), menită să corecteze eventualele deficiențe de exprimare pe care le avea dispoziția amintită. Pe cale de consecință, ultima modificare a acestei norme, realizată prin OUG nr. 68/2014 și care include într-adevăr printre cei care trebuie să depună documentele în termen de 90 zile și pe angajatori, nu poate fi apreciată că este de natură să confirme intenția legiuitorului manifestată la un moment dat anterior, ci își produce efectele numai de la data intrării în vigoare a actului normativ de modificare. Dacă am aprecia altfel, ar însemna fie să dăm o interpretare eronată, forțată variantei art. 40 alin. 1 din OUG nr. 158/2005 aflat în vigoare la data introducerii cererii de rambursare a sumei de bani, fie să aplicăm retroactiv textul art. 40 alin. 1 din OUG nr. 158/2005, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 68/2014.
Pentru considerentele expuse mai sus, coroborat cu cele stabilite de prima instanță, în temeiul art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, tribunalul va respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta C. M., împotriva sentinței civile nr. 534 din data de 11 februarie 2015 pronunțate de Judecătoria Tg.-M. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta C. M., cu sediul în Tg. M., .. 19, jud. M., împotriva sentinței civile nr. 534 din data de 11 februarie 2015 pronunțate de Judecătoria Tg.-M. în dosarul nr._ .
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței la data de 25 iunie 2015.
Președinte, A. T. | Judecător, P. M. | |
Grefier, R. M. G. |
Red. P.M./Dact. P.M.
10.07.2015/2 ex.
Judecător fond: A. Foltiș
| ← Pretenţii. Decizia nr. 237/2015. Tribunalul MUREŞ | Contestaţie la executare. Decizia nr. 399/2015. Tribunalul MUREŞ → |
|---|
