Pretenţii. Decizia nr. 586/2015. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 586/2015 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 14-10-2015 în dosarul nr. 586/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2991
DECIZIA CIVILĂ Nr. 586/2015
Ședința publică de la 14 Octombrie 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE M. L.
Judecător E. O.
Grefier C. M. P.
Pe rol judecarea apelului formulat de apelanții M. Ș., cu domiciliul în Luduș, ., ., ., C. A. M. A., cu domiciliul în Luduș, ., ., . și C. E., cu domiciliul în Tg.M., ., ., ., împotriva sentinței civile nr. 8053/13 decembrie 2013 pronunțată de Judecătoria Tg.M., în dosar nr._ 7*.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Mersul dezbaterilor a fost consemnat în încheierea de ședință din 6 octombrie 2015, dată la care s-a dispus amânarea pronunțării asupra cauzei pentru data de 13 octombrie 2015, respectiv 14 octombrie 2015, încheierile amintite făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 8053/13.12.2013, pronunțată în dosarul nr._ 7*, al Judecătoriei Târgu M., au fost respinse:
- cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții C. E., O. D. și O. A., în contradictoriu cu C. NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, C. C. I.P.U.R.L., și A. S.A..
- cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții, C. A. M. A. și M. Ș. și
- cererea de chemare în garanție formulată de pârâta, societatea C. C. I.P.U.R.L. în contradictoriu cu chematele în garanție, D. M. și B. L..
Pentru a pronunța această hotărâre, în ceea ce privește cauza cererii de chemare în judecată, a cererii de intervenție în interes propriu, cât și a cererii chemare în garanție, prima instanță a apreciat că aceasta a fost stabilită de părți ca fiind circumscrisă existenței unei fapte ilicite a administratorului / lichidatorului judiciar, cu caracter discriminator, cauzatoare de prejudiciu material și moral. S-a mai arătat în considerentele hotărârii atacate că prin decizia 2132/R din_ pronunțată în dosarul_ 7* de Curtea de Apel Târgu-M. instanța de recurs a stabilit că „acțiunile (…) sunt întemeiate pe prevederile O.G. 137/2000” privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Din punctul de vedere înaintat la dosar de pârâtul C. Național pentru Combaterea Discriminării, prima instanță a reținut că, pentru ca o faptă să fie calificată ca și discriminare este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv: să existe un tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință între persoane aflate în situații sau poziții comparabile; să existe un criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. 137/2000; tratamentul diferențiat să aibă ca scop sau ca efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate unui drept recunoscut de lege; acest tratament să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Analizând concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară – contabilitate, pe care reclamanții și intervenienții și-au sprijinit în mod predilect pretențiile afirmate prin cererile formulate, prima instanță a reținut următoarele:
1. În ceea ce privește primul obiectiv stabilit, respectiv cel privind „stabilirea existenței unei discriminări în ce privește neplata salariilor reclamaților și intervenientului”, nu intră în atribuțiile judiciare ale expertului constatarea existenței discriminării, acesta fiind o situație juridică a cărei constatare poate fi făcută doar de C. Național pentru Combaterea Discriminării (art. 20 din O.G. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare) sau de instanță în cazul de față (art. 27 din O.G. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare). Atribuțiile expertului sunt restrânse la a constata, dacă este cazul, existența unor diferențe sau diferențieri în ce privește plata către unele sau altele dintre persoanele indicate.
2. În ceea ce privește cel de-al doilea obiectiv stabilit, respectiv cel „dacă s-a respectat convenția nr. 2 din_ încheiată între BCR SA – Agenția Luduș și debitoarea ROMVELO SA și de ce reclamanții au fost introduși în baza de date a Biroului de Credit și a Centralei Riscurilor Bancare”, judecătoria a reținut că expertul a concluzionat expres că motivul introducerii a constat în neachitarea de către reclamantul O. D. și intervenientul M. Ș. a ratelor de rambursare a creditelor, obligație la care erau ținuți conform prevederilor contractelor de creditare 128F din_ și 560 din_, din care rezultă că împrumutații erau obligați să alimenteze contul din care banca urma să le retragă ratele lunare. În concluzie, în aplicarea principiului relativității actelor juridice, efectele contractelor de creditare 128F din_ și 560 din_ se produc între părți, așa încât introducerea reclamantului O. D. și intervenientului M. Ș. în baza de date a Biroului de Credit și a Centralei de Riscuri Bancare s-a făcut din vinovăția împrumutaților și întemeiat pe faptul nerespectării obligațiilor personale asumate prin contract.
3. În ceea ce privește cel de-al treilea obiectiv stabilit, respectiv să precizeze „persoanele responsabile, care erau obligate să facă plata drepturilor salariale”, judecătoria a arătat că, deși nici precizarea persoanelor responsabile nu este în atribuțiile judiciare ale expertului, acesta a concluzionat că „membrii consiliului de administrație, cu acordul comitetului sindicatului și sub supravegherea administratorului judiciar aveau obligația de a stabili principiile obiective de plată a salariilor”, ceea ce din punct de vedere al regulilor de drept aplicabile nu este greșit. Cu toate aceste, sintagma „sub supravegherea administratorului judiciar” trebuie înțeleasă, raportat la dispozițiile art. 20 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, ca privind aspectele de legalitate ale activității debitoarei în perioada de observație și / sau în perioada de reorganizare judiciară, după caz, nu și ca privind aspectele de oportunitate. Afirmația expertului în sensul că plățile către persoanele din categoria T. trebuiau făcute proporțional nu este susținută de vreo normă juridică raportat la stadiul procedurii insolvenței debitoarei. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 124 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, „Sumele de distribuit între creditori în același rang de prioritate vor fi acordate proporțional cu suma alocată pentru fiecare creanță, prin tabelul menționat la art. 108 alin. (2) lit. d).” Așadar, regula distribuirii proporționale este aplicabilă în procedura falimentului, în distribuirea sumelor realizate în urma lichidării, o asemenea regulă nefiind aplicabilă în procedura reorganizării judiciare și nici anterior, în perioada de observație, deoarece debitoarea își desfășoară activitatea și ordinea de efectuare a plăților către creditori au natura unor acte manageriale, cu caracter de oportunitate. Instanța a statuat că administratorul judiciar este, în procedură, garantul drepturilor și intereselor debitoarei, iar nu al unor persoane fizice din conducerea debitoarei sau oricărui alt angajat al acesteia, apărarea drepturilor sau intereselor acestora fiind circumscrise altor instrumente și instituții juridice, inclusiv de natură sindicală.
În ceea ce privește constatarea existenței unei discriminări, prima instanța a reținut că, deși expertul a constatat că există diferențieri privitoare la termenele de plată a drepturilor salariale cuvenite angajaților debitoarei, aceste fapte nu întrunesc elementele unei fapte sau practici discriminatorii. Astfel, în lipsa unui criteriu de discriminare indicat și dovedit de părți, nu s-a putut identifica nici un asemenea criteriu, așa încât o discriminare directă sau indirectă - o practică aparent neutră cu efect discriminatoriu (art. 2 alin. (1) și (3) din O.G. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare) nu poate fi reținută. Criteriul propus de C. Național pentru Combaterea Discriminării – „categoria profesională” – a fost înlăturat de prima instanță, apreciindu-se, că, atât reclamantul C. E., cât și intervenientul M. Ș. făceau parte din categoria de personal tehnic, economic și socio-administrativ (T.) așa încât devine evident că diferențierile cu privire la termenele de plată nu au fost făcute în considerarea acestei calității, neputând fi reținut ca un criteriu de discriminare.
În perioada de observație și după începerea procedurii reorganizării debitoarei, cel puțin pentru perioada până la care a fost ridicat dreptul de administrare al debitoarei, activitatea acesteia era atributul organelor de conducere, respectiv administratorului special, actele juridice ale acestora putând fi cenzurate de administratorul judiciar doar pentru motive de nelegalitate, nu și pentru motive de oportunitate. În cauză, prioritatea plăților drepturilor salariale restante, în lipsa altor elemente care să indice încălcarea unor norme imperative de drept, nu se încadrează în motivele de nelegalitate care să poată fi cenzurate de administratorul judiciar, nefiind circumscrise atribuțiilor prevăzute de art. 20 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. În concluzie, s-a apreciat că răspunderea juridică pentru prejudiciile cauzate reclamanților și intervenienților rezultate din plata cu întârziere a drepturilor salariale ar reveni societății, dacă ar fi întrunite toate elementele răspunderii, iar nu administratorului judiciar.
În ceea ce privește cererea de intervenție formulată de C. A. M. A., prima instanță a reținut că aceasta invocă repararea unui prejudiciu care nu are legătură cauzală directă cu raporturile juridice de insolvență, așa încât cererea inclusiv sub acest aspect este neîntemeiată. În privința unei eventuale răspunderi delictuale a administratorului judiciar în temeiul dispozițiilor art. 998-999 din Codul civil, câtă vreme s-a reținut că administratorul judiciar nu avea o obligație de a cenzura actele societății privind plata drepturilor salariale, răspunderea acestuia pentru o faptă negativă (nu a cenzurat aceste acte ale organelor de conducere ale societății) nu poate fi atrasă.
În consecință, prima instanță a reținut că nici cererea de chemare în judecată (principală) și nici cererile de intervenție nu sunt întemeiate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, recalificat ulterior în apel reclamantul C. E. și intervenienții C. A. M. A. și M. Ș., solicitând modificarea în tot a sentinței ca netemeinică și nelegală și cale de consecință admiterea cererilor formulate pe fond astfel cum au fost precizate, cu cheltuieli de judecată.
I.
În ceea ce privește înlăturarea de către prima instanță a concluziilor raportului de expertiză, apelanții au arătat că:
a)
expertul folosește sintagma „avantajați” și nicidecum sintagma „discriminați” astfel cum susține instanța, iar, contrar celor reținute de prima instanță, nu intră în atributul exclusiv al CNCD constatarea unei stări de discriminare. În acest sens, s-a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 27 din OG 137/2000/R; „Persoana care se consideră discriminată poate formula in fata instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri si prestabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun”. Admițând ipoteza lansată de instanță rezultă că aceasta trebuia să se dezînvestească, cel puțin material, față de obiectul unei cauze ce are ca obiect discriminarea și să o decline, pentru legală soluționare, la CNCD, ceea ce este Inadmisibil.
Dacă expertul a constatat existența unor diferențe sau diferențieri subsumate sintagmei “avantajați”, care este motivul pentru care instanța a înlăturat această concluzie.
b)
În ceea ce privește cel de-al doilea obiectiv al expertizei, apelantul a precizat că toți salariații S.C. ROMVELO S.A. au semnat convenția nr. 2/27.04.2004 fiind valabilă pentru fiecare dintre ei. Tuturor salariaților li s-au virat drepturile salariale. Dacă numai unui număr limitat de angajați nu li s-au virat drepturile salariale în contul de card, nu suntem oare în prezența unei discriminări? Numai pentru acești salariați obligațiile au fost personale conform principiului relativității actelor, iar pentru restul angajaților, nu?
c)
al treilea obiectiv instanța omite să rețină că în procedura insolvenței sunt suspendate de drept toate acțiunile judiciare și extrajudiciare care duc la realizarea creanțelor asupra averii debitoarei. Dacă am admite motivarea instanței rezultă că: aplicarea prevederilor art.5 din Codul muncii, a principiilor rezultate din OG 137/2000/R și a prevederilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 al Protocolului nr. 12 al CEDO, ar fi subsumate noțiunii de oportunitate, iar aplicarea acestora este numai supletivă și nu și obligatorie. Apelanții au solicitat instanței de control judiciar să observe că în aplicarea prevederilor art. 20 alin. 1 lit. e) din L.85/2006: „supravegherea operațiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului”, prima instanță nu face distincție între perioadele procedurii de insolvență. Astfel, prin sentința 522/05.05.2006 pronunțată de Tribunalul Comercial M., se ridică dreptul de administrare al debitoarei Romvelo, iar atribuțiile de conducere se stabilesc în sarcina pârâtei C. C. S.P.R.L.. Chiar dacă debitoarea se află în perioada de observație, prin ridicarea dreptului de administrare, devin incidente prevederile art.49 alin. 1 lit. b) din L.85/2006: “ b) sub conducerea administratorului judiciar, daca debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare. ” In această situație, începând cu data ridicării dreptului de administrare, actele manageriale cu caracter de oportunitate, așa cum precizează instanța, sunt în responsabilitatea C. C. S.P.R.L.
In conformitate cu prevederile art. 3 pct 10 din L.85/2006: creanțele salariale sunt creanțele ce izvorăsc din raporturi de numea intre debitor si angajații acestuia. Aceste creanțe sunt înregistrate din oficiu în tabelul de creanțe de către administratorul judiciar/lichidator. Ori, din cadrul angajaților numai anumite persoane au devenit creditori, căci ceilalți au primit drepturile salariale prin cele 3 modalități menționate de expertul contabil. Dacă legea nominalizează aceste "inginerii” ca plată a drepturilor salariate și ele se subsumează noțiunii de acte manageriale, cu caracter de oportunitate, trebuia să indice textul de lege, căci posibil să fie legal și ar fi bine să fie cunoscute cel puțin pentru viitor de către apelanți.
II.
În ceea ce privește existența unei discriminări, apelanții au apreciat că sunt îndeplinite cumulativ toate cele 3 condiții, astfel:
a) existența unui tratament diferențiat.
dacă expertul a constatat existența unui tratament diferențiat, prima instanță, nu precizează ce elemente lipsesc în privința acestei prime condiții, caz ce echivalează cu nemotivarea pe această primă condiție. Ori, s-a demonstrat că în cadrul personalului T. numai reclamanții și intervenienții nu fost excluși față de restul personalului care au fost ; preferați în plata drepturilor salariale, plata făcându-se prin modalitățile menționate anterior. Instanța nu a motivat dacă aceste modalități sunt legale sau numai oportune. Dacă sunt oportune, rezultă că se poate crea un precedent în jurisprudență de plată cu preferință a drepturilor salariale a unor angajați prin excluderea altora în procedura insolvenței fără a ține seamă de celelalte principii ale dreptului menționate imperativ în texte de lege, bazată în special pe motivarea instanței, fără repercusiuni pentru persoana vinovată.
b) existența urmi criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. l din OG 137/2000/R
Apelanții au apreciat că din materialul probator aflat în dosarul cauzei și dosarele conexate din procedura insolvenței, cumulate cu precizările și concluziile acestora depuse în instanță, rezultă evident mai multe criterii, astfel:
a) de la deschiderea procedurii insolvenței în 22.11.2005 și ulterior, atât debitoarea cât și Coreii C. IPURL au fost reprezentate în instanță de avocați, în speță C. V., G. A., D. I.. De la acest moment a început calvarul pentru C. E. ce îndeplinea funcția de consilier juridic al debitoarei. Avocații angajați au formulat și susținut alte acțiuni decât cele în pretenții pentru încasarea creanțelor debitorului, astfel cum rezultă din dosarele de insolvență ale debitoarei, iar plata prestațiilor s-a făcut de debitoare. Toate acțiunile în pretenții (27 la număr) au fost întocmite de C. E. și ulterior au fost predate d-nai avocat I. D..
b) de la deschiderea procedurii s-a încercat excluderea apelantului C. E. din colectivul debitoarei prin: reducerea programului de lucru la 4 ore, nepredarea către acesta a actelor juridice după sosirea din concediul medical, încercarea eșuată de desfacere a contractului individual de muncă cu 20 de zile anterioare plecării în șomaj a întregului personal și obligarea acestuia la predarea actelor juridice și a dosarelor către avocații angajați, etc.
Având în vedere cele prezentate anterior, precum și motivele invocate la cele două schimbări ale administratorului judiciar/lichidator C. C. IPURL, apelantul C. E. am avut CONVINGEREA FERMĂ, manifestată în exterior, că în procedura insolvenței nu se respectă procedura legală.
In același timp apelantul M. Ș. a fost schimbat din funcția de director general. Acesta a avut convingerea că sunt încălcate prevederile legale în momentul când s-a ajuns la aprovizionarea debitoarei cu materii prime de la firme fantomă sau vânzarea de produse finite de în baza unor instrumente de plată fără acoperire. S-a ajuns în situația de a demisiona din funcția de administrator special având în vedere comportamentul administratorului/lichidatorului pârât.
Au conchis apelanții că, datorită convingerilor personale s-a încercat tot timpul marginalizarea lui C. E. și M. Ș., având ca scop eventuala demisie a acestora, iar ca efect măsura de restrângere în condiții de egalitate a drepturilor recunoscute de lege printre care și cel al plății unui salariu pentru munca depusă.
S-a apreciat că prin cele anterior arătate, a fost definit unul din criteriile ce au stat la baza discriminării, respectiv convingerea personală că nu sunt respectate în procedură prevederile legale. În baza rolului activ al instanței, având la dispoziție același material probator ca și apelanții, și instanța cu un efort minim ar fi putut indica acest criteriu.
După o enumerare doctrinară a posibilelor criterii de discriminare ce rezultă din jurisprudența europeană, apelanții a arătat că „este imposibil ca din materialul probator al cauzei să nu se identifice o situație similară cu cele descrise anterior, atâta timp cât locul de muncă era amenințat continuu și eram considerați ca angajați nedoriți”.
c) tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect, restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege:
Din argumentele anterior expuse, rezultă cel puțin un drept recunoscut de lege ce trebuie aplicat în condiții de egalitate și anume cel prevăzut de art. 5 alin. l din Codul muncii: „în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii”. Motivarea instanței în privința neplății drepturilor salariale ori a pensiei alimentare pentru C. E., intervenientul M. Ș. și C. A. M. este una nelegală.
În opinia apelanților, în cauză sunt îndeplinite cele 3 condiții cumulative pentru ca cel puțin una din faptele pârâtei să fie considerată discriminare.
III.
În privința cererii de intervenție formulată de C. A. M. A., s-a considerat că din milă sau altruism exagerat din partea lichidatorului, intervenienta a fost trecută în tabloul creditorilor în anul 2008 deși tabelul consolidat s-a încheiat în iunie 2007, căci instanța nu reține un temei legal. Intervenienta a depus la debitoare o hotărâre judecătorească prin care sumele ce constituie pensie alimentară se rețin prin stopaj la sursă. Persoanele aflate în situații similare au primit pensiile alimentare, dovadă fiind faptul că acestea nu se regăsesc în tabloul de creanțe al debitoarei. Mai mult, în anii 2006-2007, intervenienta împreună cu fratele acesteia C. L. A. au avut mari restanțe la plata pensiei alimentare.
Legea 85/2006 prevede că pensia de întreținere constituie o creanță și este tratată ca atare în tabloul creditorilor, astfel încât în mod nejustificat prima instanță a apreciat că cererea de intervenție nu are legătură cauzală directă cu raporturile juridice de insolvență. Dacă nu are legătură, rezultă că cererea intervenientei are legătură cu activitatea necorespunzătoare a pârâtei care a discriminat-o în privința plăților la care era îndreptățită.
IV.
Referitor la răspunderea delictuală a pârâtei în condițiile art. 998-999 C. civ.:
Legea insolvenței prevede imperativ că odată cu ridicarea dreptului de administrare, conducerea debitoarei este în sarcina administratorului judiciar/lichidator. În această situație este adevărat că nu putea să cenzureze actele organelor de conducere, deoarece prin lege aceste organe nu mai aveau dreptul de a emite acte de administrare. Dacă au emis asemenea acte se pune firesc întrebarea cine le-a conferit această posibilitate și cu a cărui aprobare. Având în vedere că în cauză Coreii C. IPURL a fost înlocuit de două ori pentru încălcări ale prevederilor L.85/2006, rezultă implicit că se poate antrena cu succes răspunderea civilă delictuală în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C.civ, fiind întrunite toate elementele cumulative ale acestei răspunderi, inclusiv legătura de cauzalitate între faptă și urmările produse.
Atât prin întâmpinarea comunicată, cât și prin poziția procesuală adoptată de mandatarul acesteia în fața instanței, intimata . a solicitat respingerea apelului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe.
Deși legal citați, ceilalți intimați nu s-au prezentat în fața instanței de apel și nu au formulat întâmpinare sau alte cereri scrise.
Procedând la examinarea apelului declarat, prin prisma motivelor invocate și a prevederilor art. 295 – 296 Cod procedură civilă, pentru motivele ce urmează a fi expuse în continuare, tribunalul apreciază că acesta nu este întemeiat:
În conformitate cu prevederile art. 2 alin. 1 din O.G. 137/2000, „prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare ., apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.
De asemenea, potrivit art. 27 din același act normativ, „Persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului”.
A.. 4 al aceluiași articol prevede că, „Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. În fața instanței se poate invoca orice mijloc de probă”.
Dreptul persoanelor de a se adresa instanței se bazează și pe prevederile generale ale art. 998-999 cod civil referitoare la răspunderea delictuală: „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara; „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”.
Prin urmare, pentru angrenarea răspunderii în temeiul art. 27 din O.G. 137/2000 este necesar a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite discriminatorii, cauzarea unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat, respectiv vinovăția autorului faptei ilicite.
A.. 4 al art. 27 din O.G. 137/2000, răstoarnă sarcina probațiunii, reclamantul având totuși obligația de a dovedi un minim de fapte de pe urma cărora se poate presupune că există o discriminare directă sau indirectă.
Având în vedere aceste scurte considerații de ordin teoretic, tribunalul se raliază opiniei primei instanțe, constatând că prin materialul probatoriu administrat în cauză, nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a condițiilor atragerii răspunderii civile a pârâților (în ceea ce privește existența faptei ilicite discriminatorii și a vinovăției). Prin raportare la aspectele criticate prin cererea de apel, în cauză nu s-a dovedit existența unui minim de fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte din partea intimatei-pârâte ..
Astfel:
1)
În privința pretinsei fapte ilicite și a vinovăției pârâtei .:
După cum a reținut și prima instanță, însușindu-și punctul de vedere al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, pentru ca o faptă să fie calificată ca discriminare trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: să existe un tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință între persoane aflate în situații sau poziții comparabile, să existe un criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, tratamentul diferențiat să aibă ca scop sau ca efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate unui drept recunoscut de lege și să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim.
Raportul de expertiză tehnică judiciară – contabilitate - efectuată în primul ciclu procesual de expertul contabil C. C., a concluzionat la obiectivul nr. 3 că: „Directorul general D. M. avea obligația să stabilească, pe baza principiilor de plată adoptate de persoanele specificate mai sus, împreună cu directorul economic B. L. și cu aprobarea administratorului judiciar listele de plată pe categorii de personal și termenele la care se pot face plățile, în funcție de disponibilitățile bănești din bancă și casieria societății”.
Contrar susținerilor apelanților, intimata . nu a avut decât competența de a încuviința plățile făcute de societatea falită „pe categorii de personal”, iar nu în mod individual pentru fiecare salariat. Altfel spus, intimata . nu a dispus în mod expres evitarea reclamanților de la plata drepturilor salariale restante pentru a se putea reține în sarcina acesteia un comportament discriminatoriu în raport cu aceștia.
În sprijinul concluziei vine și faptul că în răspunsul la obiectivul nr. 1, expertul a concluzionat că o parte a personalului din categoria T. au încasat „cu prioritate drepturile salariale restante” iar alții (din aceeași categorie T.) „printre care și reclamantul C. E. și intervenientul M. Ș., cu multă întârziere”.
În condițiile în care și apelanții fac parte din categoria T., nu se poate reține așadar ca și criteriu de discriminare apartenența acestora la această categorie de angajați.
De asemenea, prin materialul probatoriu ce a fost administrat în cauză, nu s-a făcut dovada existenței unui minim cadru factual care să fie apt de a naște prezumția că reclamantul C. E. și intervenientul M. Ș. ar fi fost discriminați datorită convingerii personale a acestora că „nu sunt respectate în procedură prevederile legale”.
Întrucât nu cădea în sarcina . datoria de a încuviința plățile în mod individual pentru fiecare salariat, nu se poate reține în sarcina acestei intimate aplicarea unui tratament diferențiat în raport cu cei doi apelanți.
În mod evident nu poate fi contestat prejudiciul suferit de apelanții M. Ș. și C. A. M.. În cazul primului apelant prejudiciul ce derivă din neîncasarea la termen a drepturilor salariale și imposibilitatea efectivă de a-și onora obligațiile asumate prin contractul de credit bancar. În ceea ce o privește pe apelanta C. A. M. prejudiciul constă în neprimire la termen a pensiei alimentare la care era îndreptățită.
Totuși, în lipsa întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, simpla existență a unui prejudiciu nu poate angrena răspunderea juridică întemeiată pe dispozițiile O.G. 137/2000.
După cum s-a arătat și în întâmpinarea formulată de ., obligația pe care practicianul în insolvență și-o asumă prin contractul de administrare este una „de mijloace”, iar nu „de rezultat”. Prin urmare, neîndeplinirea obligațiilor asumate nu poate genera o prezumție de culpă a profesionistului.
Tribunalul constată astfel că apelanții nu au făcut dovada existenței unei fapte ilicite discriminatorii din partea . și nici a vinovăției acestei intimate.
2)
Având în vedere considerentele anterior expuse, tribunalul se raliază opiniei primei instanțe în privința modului de interpretare a concluziilor 1 și 3 din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul contabil C. C..
În cauză nu se poate vorbi de o „înlăturare” de către prima instanță a concluziilor raportului de expertiză ci de o valorificare adecvată din perspectivă probatorie a concluziilor expertului.
După cum se arată în chiar cuprinsul cererii de apel, constatarea existenței unei discriminări nu este atributul exclusiv al CNCD, ci și al instanței de judecată. Această atribuție rezultă în mod expres din dispozițiile art. 27 din O.G. 137/2000, anterior citate. Constatarea de către expert a faptului că unii angajați au fost „avantajați prin plata cu prioritate”, nu poate conduce prin ea însăși la angajarea răspunderii în temeiul O.G. 137/2000.
În privința celui de-al treilea obiectiv, argumentele care au stat la baza adoptării soluției instanței de apel se regăsesc pe larg în partea întâi a acestor considerente.
Nefăcându-se dovada existenței unei fapte ilicite și a vinovăției ., în cauză nu prezintă relevanță interpretarea pe care prima instanță a dat-o răspunsului la obiectivul nr. 2 din expertiză.
Față de toate cele anterior expuse, constatând că motivele invocate în declarația de apel nu sunt întemeiate, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, tribunalul va respinge prezentul apel, conform dispozitivului.
Având în vedere și dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, prin raportare la soluția adoptată, instanța va lua act că intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată în apel.
În conformitate cu prevederile art. 27 alin. 6 din O.G. 137/2000, prezenta hotărâre urmează a fi comunicată Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiat apelul formulat de C. E., C. A. M. A. și M. Ș. împotriva sentinței civile nr. 8053/13.12.2013, pronunțată în dosarul nr._ 7*, al Judecătoriei Târgu M..
Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 14 octombrie 2015.
Președinte, M. L., aflată în concediu de odihnă semnează președintele instanței, Judecător, I. D. L. | Judecător, E. O. | |
Grefier, C. M. P. |
Redactat/tehnoredactat/E.O./10.12.2015
Listat C.M.P./08.12.2015/12 exemplare
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 579/2015. Tribunalul MUREŞ | Contestaţie la executare. Decizia nr. 622/2015. Tribunalul MUREŞ → |
|---|
