Cereri. Decizia nr. 383/2014. Tribunalul NEAMŢ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 383/2014 pronunțată de Tribunalul NEAMŢ la data de 26-05-2014 în dosarul nr. 634/279/2013*
Dosar nr._ | Contestație la executare |
OPERATOR 3074 – CONFIDENȚIAL
DATE CU CARACTER PERSONAL
ROMANIA
TRIBUNALUL N.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 383/RC din 26.05.2014
Ședința publică din 26.05.2014
Instanța constituită din:
Președinte | D. M. | Judecător |
D. M. | Judecător | |
G. B. | Judecător | |
R. C. | Grefier |
La ordine a venit spre soluționare recursul formulat de contestatoarea Direcția de S. Publică N. – cu sediul în Piatra N., bulevardul Dacia, nr. 4A, județul N., împotriva sentinței civile nr. 1839 din 15.04.2013 pronunțată de Judecătoria Piatra N., în contradictoriu cu intimatele Ș. E. – domiciliată în Piatra N., ., județul N. și D. C. – domiciliată în Piatra N., .. 18, ..
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns intimatele Ș. E. și D. C., asistate de doamna avocat N. M., lipsind reprezentantul recurentei-contestatoare Direcția de S. Publică N..
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței următoarele:
- obiectul cauzei este contestație la executare;
- stadiul procesual – recurs;
- procedura de citare a fost îndeplinită;
- cauza se află la al doilea termen de judecată;
- la dosar a fost depus, prin compartimentul arhivă, de către contestatoarea Direcția de S. Publică N., un răspuns la susținerile făcute de intimate, prin întâmpinarea depusă la dosar;
- doamna avocat N. M. a solicitat strigarea cauzei la sfârșitul ședinței de judecată, motivat de susținerea unui dosar aflat pe rolul Judecătoriei Târgu N.
După referatul grefierului, președintele completului de judecată înmânează avocatului intimatelor-pârâte un duplicat al răspunsului la întâmpinare formulat de recurenta-contestatoare Direcția de S. Publică N., aceasta nesolicitând amânarea judecății, în vederea studierii înscrisului primit.
Doamna avocat N. M. depune la dosar copia adresei nr.4350/15.05.2014, prin care recurenta-contestatoare Direcția de S. Publică N. solicită Ministerului Sănătății indicarea unui termen aproximativ pentru aprobarea deschiderii suplimentare de credit; precizează că ministerul a trimis deja banii în contul recurentei-contestatoare.
Nemaifiind de formulat alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților, în cadrul dezbaterilor.
Având cuvântul, doamna avocat N. M., pentru intimatele Ș. E. și D. C., solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond, arătând că la reîncadrarea intimatelor s-a produs o eroare de calcul, drepturile salariale cuvenite acestora fiind micșorate în mod nejustificat.
Precizează că această eroare a fost constată chiar de Tribunalul N. și că s-a dispus reîncadrarea intimatelor cu salariul corespunzător, motiv pentru care solicită respingerea contestației la executare, al cărei motiv esențial este eșalonarea plății drepturilor salariale. Arată că intimatelor nu le sunt aplicabile dispozițiile privind eșalonarea plății drepturilor salariate, pentru că este vorba de o simplă eroare de calcul, nu de drepturi obținute prin hotărâri.
Instanța, în conformitatea cu dispozițiile art. 150 Cod procedură civilă, declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL,
Asupra recursului civil de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 1839 din 15.04.2013, Judecătoria Piatra N. a respins ca neîntemeiată contestația la executare prin care, la data de 24.01.2013, debitoarea Direcția de S. Publică N. a solicitat să se dispună, în contradictoriu cu creditoarele Ș. E. și D. C., suspendarea executării silite, până la soluționarea pe fond a contestației, anularea încheierii de încuviințare a executării silite, pronunțată de aceeași judecătorie, la data de 5.12.2012, în dosarul nr._, precum și anularea actelor de executare din dosarul nr. 494/2012 al Biroului Executorului Judecătoresc M. P., reprezentate de somație, proces‑verbal și rapoartele de expertiză contabilă întocmite de expertul A. I.. Totodată, instanța a luat act de faptul că nu se mai impune soluționarea cererii de suspendare a executării silite.
Analizând probele dosarului, judecătorul care a soluționat în fond contestația a reținut că, prin cererea adresată executorului judecătoresc M. P. la data de 21.11.2012, intimatele‑creditoare au solicitat să se procedeze la executarea silită a sentinței civile nr. 225 C din 21.02.2012 a Tribunalului N., cerere care a format obiectul dosarului nr. 494/2012.
În cadrul procedurii legale, executorul judecătoresc a sesizat Judecătoria Piatra N. cu o cerere de încuviințare a executării silite, admisă prin încheiere dată în camera de consiliu și pronunțată în ședință publică la data de 5.12.2012, astfel că, la 10.01.2013, a fost emisă o somație, prin care i se comunica debitoarei D.S.P. N. că are obligația de a le plăti intimatelor, cu titlu de drepturi salariale, sumele cuvenite, calculate și actualizate de expertul contabil A. I..
Instanța a arătat că, potrivit art. 399 alin. (1) prima teză din Codul de procedură civilă, împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, alin. (2) al aceluiași articol prevăzând că nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal. Că, de asemenea, conform alin. (2¹) al art. 399, după ce a început executarea silită, cei interesați sau vătămați pot cere, pe calea contestației la executare, și anularea încheierii prin care s‑a dispus învestirea cu formula executorie, dată fără îndeplinirea condițiilor legale.
În raport de aceste dispoziții legale, instanța de executare a conchis că este neîntemeiată contestația la executare formulată de debitoare, pentru motivele prezentate în continuare.
a). În ceea ce privește încheierea din 5.12.2012, pronunțată de Judecătoria Piatra N. în dosarul nr._
Potrivit art. 373¹ alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Cererea de executare silită, însoțită de titlul executoriu, se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel. Acesta, în termen de cel mult 5 zile de la înregistrarea cererii, va solicita instanței de executare încuviințarea executării silite, înaintându‑i, în copie, cererea de executare și titlul respectiv“.
A.. (4) al textului de lege prevede că „Instanța poate respinge cererea de încuviințare a executării silite numai dacă:
1. cererea de executare silită este de competența altui organ de executare decât cel sesizat;
2. titlul nu a fost învestit cu formulă executorie, dacă, potrivit legii, această cerință este necesară pentru pornirea executării silite;
3. creanța nu este certă, lichidă și exigibilă;
4. titlul cuprinde dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită;
5. există alte impedimente prevăzute de lege“.
Potrivit alin. (5) al aceluiași articol de lege, „Încheierea prin care instanța admite cererea de încuviințare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac“, iar „Încheierea prin care se respinge cererea de încuviințare a executării silite poate fi atacată cu recurs numai de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare“.
Instanța a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile anterior citate, pentru a se fi putut respinge cererea de încuviințare executare silită, astfel că a menținut încheierea pronunțată de Judecătoria Piatra N. contestată, ca fiind legală.
b). Cu privire la celelalte acte din dosarul de executare silită, instanța a apreciat că ele nu prezintă neregularități de natură a conduce la anularea lor și că, mai mult, rapoartele de expertiză contestate nu pot forma obiectul unei contestații la executare, atâta timp cât contestatoarea avea la îndemână calea formulării de obiecțiuni la expertize, dar nu a demonstrat că ar fi procedat astfel, în termenul legal prevăzut de Codul de procedură civilă.
A mai arătat instanța că, de fapt, contestația la executare formulată de debitoare nu face altceva decât să amâne plata unor drepturi bănești cuvenite celor două creditoare cu titlu de salariu, în baza unui titlu executoriu valabil, drepturi care nu intră în categoria celor considerate de contestatoare că ar cădea sub incidența ordonanțelor invocate, respectiv O.G. nr. 71/2009 și O.G. nr. 17/2012. Că, de altfel, admiterea unei asemenea contestații la executare echivalează, practic, cu antamarea din nou a fondului drepturilor câștigate de creditoarele‑intimate, cărora li s‑ar încălca, în mod esențial, respectivele drepturi.
Față de aceste considerente, contestația la executare dedusă judecății a fost respinsă ca neîntemeiată.
Comunicată la data de 12.09.2013, în termenul prevăzut de art. 301 din codul de procedură civilă (la 25.09.2013, data poștei), sentința civilă astfel pronunțată a fost recurată de contestatoare, care a arătat, prin directorul executiv, în calitate de reprezentant legal, că toată conducerea sa a rămas mirată de considerentele ce au stat la baza respingerii contestației pe care a formulat‑o împotriva unei executări silite începute cu nerespectarea legii, de către B.E.J. M. P., în dosarul de executare nr. 494/2012, dosar în cadrul căruia, prin adresa nr. 494/10.01.2013, instituția a fost somată să plătească intimatelor suma totală de 14.017,83 lei, compusă din diferențe salariale pentru perioada octombrie 2010‑octombrie 2012 și actualizarea acestora, plus cheltuieli de executare.
Ori, deși există o prevedere expresă potrivit căreia orice formă de executare silită este suspendată de drept în perioada 2012-2016, conform dispozițiilor O.G. nr. 17/2012 și O.U.G. nr. 71/2009, perioadă în care se pun în executare hotărârile judecătorești având ca obiect titlurile executorii reprezentând drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar și creanța a cărei executare silită s-a solicitat nu este certă, lichidă și exigibilă, fiind, astfel, îndeplinite două din situațiile în care încuviințarea executării silită se respinge, așa cum prevede art. 373^1 din Codul de procedură civilă, totuși, cererea formulată în acest scop de executorul judecătoresc a fost admisă și, mai mult decât atât, chiar și instanța care a soluționat contestația la executare, cu toate că enumeră situațiile în care se respinge încuviințarea executării silite, nu observă că situația creditoarelor se circumscrie la două din acele condiții. În sentința criticată, se face doar o singură mențiune, și anume că nu sunt incidente dispozițiile legale care privesc respingerea cererii de încuviințare executare silită, fără nicio altă motivare, contrar dispozițiilor art. 261 alin. (l) pct. 5 Cod procedură civilă, care prevăd, în mod imperativ, că hotărârile vor cuprinde „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s‑au înlăturat cererile părților“.
De asemenea, tot în mod nelegal, a fost respinsă și cererea de anulare a celorlalte forme de executare, fără a fi măcar verificată temeinicia susținerilor din cererea introductivă de instanță, deși a fost demonstrat faptul că sumele solicitate de creditoare nu sunt cele reale, tot astfel cum nici calculul expertului contabil nu este corect, iar precizarea făcută de instanță, potrivit căreia trebuiau contestate expertizele contabile atunci când i‑au fost comunicate contestatoarei este total nejustificată, întrucât tocmai asta a făcut, a contestat atât somația, cât și expertizele, care i‑au fost comunicate în același timp, și de a căror existență nu a avut cunoștință până la acel moment. Că, în plus, expertizele nu s-au efectuat în cursul judecății pe fond, deci nu sunt expertize judiciare, deci nu au valoarea unor astfel de expertize și nu puteau fi contestate decât formulând contestație la executarea silită.
Recurenta a reiterat și susținerea că expertul contabil a făcut calcule începând cu luna octombrie 2010 și, fără să explice de ce, până în luna octombrie 2012, în condițiile în care, începând cu drepturile salariale ale lunii august 2012, creditoarele au stabilite, deja, salariile, atât pentru trecut, cât și în continuare, conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 225 C din 21.02.2012 a Tribunalului N..
Având în vedere faptul că, prin Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cuantumul brut al salariilor a fost diminuat, până la 31.12.2010, cu 25% pentru toți bugetarii, calculul expertului trebuia să țină seama de acest aspect, iar după aplicarea acestei reduceri, la venitul brut trebuia calculată rata de inflație comunicată de I.N.S. – Direcția Regională de S. N., și nu la venitul net și nediminuat.
Începând cu data de 1.01.2011 și până la 31.05.2012, cuantumul brut al salariilor de la nivelul lunii octombrie 2010, s‑a majorat cu 15%, conform dispozițiilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, de care, de asemenea, expertul nu a ținut cont, la noul cuantum rezultat urmând a fi aplicată rata de inflație. De asemenea, pentru lunile iunie-iulie 2012, conform dispozițiilor O.U.G. nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, cuantumul brut al drepturilor salariale prevăzute la art. 2 alin. (l) lit. d) din Legea nr.118/2010 s‑a majorat cu 8% față de nivelul acordat pentru luna mai 2012, și la această din urmă valoare, ca venit brut, trebuind calculată rata de inflație.
Având în vedere toate aceste modificări legislative menționate mai sus, intervenite în perioada 2010‑2012, de reduceri, apoi de majorări eșalonate ale cuantumului drepturilor salariale, abia începând cu luna decembrie 2012 veniturile, atât ale creditoarelor, cât și ale întreg personalului din sectorul bugetar revenind la nivelul avut în iunie 2010.
A susținut recurenta că, în raport de modificările legislative enumerate, calculele efectuate corect duc, în privința intimatelor‑creditoare, la sumele nete de 5.562 lei pentru Ș. E. și la 6.811 lei pentru D. C..
Un alt aspect de natură a demonstra vădita nelegalitate a sentinței civile recurate este acela că, fără să motiveze în vreun fel, instanța face afirmația că drepturile de natură salarială cuvenite creditoarelor „nu intră în categoria celor menționate de contestatoare“, ceea ce echivalează, practic, cu o nemotivare a hotărârii, prin care nu se face altceva decât să se rețină eronat că, în mod culpabil, Direcția de S. Publică N. a formulat o contestație doar pentru a se tergiversa punerea în executare a unor titluri executorii care nu ar intra sub incidența O.G. nr. 17/2012 și O.U.G. nr. 71/2009.
În realitate, așa cum pe deplin a fost demonstrat:
- drepturile de natură salarială obținute de personalul bugetar prin hotărâri judecătorești trebuie puse în executare eșalonat, în perioada 2012‑2016, perioadă în care este suspendată de drept orice procedură de executare silită;
- D.S.P. N. a început de bună voie executarea sentinței civile de care se prevalează intimatele, care au încasat tranșele, astfel cum au fost stabilite;
- totalul sumelor cuvenite nu este cel stabilit de expertul contabil, care nici măcar nu a convocat‑o la efectuarea lucrării.
De altfel, în plus, până la data formulării recursului, creditoarele au mai încasat, din totalul creanței solicitate, și tranșele aferente trimestrelor I și II ale anului 2013, astfel că sumele pretinse pe calea executării silite nu mai pot corespunde celor realmente cuvenite, care sunt de 5.005 lei pentru Ș. E. și de 6.127 lei pentru D. C..
Față de motivele arătate, recurenta a solicitat admiterea recursului și a contestației la executare, așa cum acestea au fost formulate.
Recursul contestatoarei a fost înregistrat, inițial, pe rolul Secției a II‑a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care a dispus, prin încheierea din 3.03.3014, scoaterea dosarului de pe rol, pentru necompetență funcțională, și înaintarea lui Secției I civilă a Tribunalului N., cu motivarea că, față de obiectul cererii de chemare în judecată, căreia îi sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, cauza se încadrează în categoria litigiilor privind recuperarea de către personalul din sectorul bugetar a unor drepturi de natură salarială.
La această secție, dosarul a fost înregistrat sub nr._, iar probatoriul a fost completat cu unele înscrisuri noi, singurele probe admisibile, potrivit dispozițiilor restrictive ale art. 305 din Codul de procedură civilă.
Din coroborarea întregului material probator avut la dispoziție, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, tribunalul reține că procedura reeșalonării drepturilor bănești de natură salarială, obținute de personalul din sectorul bugetar în baza unor titluri executorii, așa cum este și situația intimatelor‑creditoare din cauza de față, este o practică ce nu a început prin adoptarea OUG nr. 71/2009. Reluată obsesiv, această formulă de plată eșalonată a urmat adoptării altor acte normative și a fost continuată de altele, după cum urmează: O.U.G. nr. 75/2008, O.U.G. nr. 18/2010, O.U.G. nr. 45/2010, O.U.G. nr. 113/2010 și Legea nr. 230/2011.Ultima reeșalonare, și anume Legea nr. 230/2011 pentru aprobarea O.U.G. nr. 71/2009, a fost dispusă pe o perioadă de 5 ani și a fost justificată pe imposibilitatea respectării angajamentului Guvernului față de partenerii sociali cu privire la recuperarea reducerilor salariale aprobate în anul 2010, dar și pe motivul impactului bugetar considerabil asupra cheltuielilor de personal, pe care‑l au hotărârile judecătorești.
Adoptarea, în mod repetat, a unor acte normative cu un conținut asemănător, care intervine într‑o procedură de executare aflată în curs de derulare, a prelungit în mod excesiv termenul de realizare a drepturilor, fiind de natură să pună în discuție garanțiile oferite de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Întrucât nu au acceptat o suspendare de drept continuă, nici caracterul divizibil al plății al unei sume relativ neînsemnată, dar, mai ales, termenul excesiv de lung de așteptare și faptul că, prin aceasta, speranța de realizare a creanței obținute a devenit aproape iluzorie, intimatele‑creditoareau fost nevoite să formuleze o cerere de executare silită, justificată și de considerentul că, în calitatea lor de creditoare și deținătoare ale unui titlu executoriu irevocabil, ele nu pot să rămână la discreția debitoarei, față de care au manifestat îngăduință, dar nu li se poate cere și nici nu sunt dispuse să accepte poziția dominantă și abuzivă a statului, manifestată prin nenumăratele acte normative adoptate, enumerate mai sus, care pot continua la infinit și prin intermediul cărora se poate înfrânge orice principiu de drept, în special caracterul rezonabil pe care trebuie să îl aibă îndeplinirea obligației de a executa integral creanța datorată.
Ca atare, nu se poate vorbi de existența vreunui viciu ori neregularități a actelor de executare, de natură a impune o anulare a actelor de executare silită.
Reaua‑credință a angajatorului este dovedită prin încercarea de tergiversare a procedurilor de plată, prin invocarea (drept scuză) existenței anumitor dispoziții legale (ex. cele care impun reeșalonările), dar și emiterea inutilă, peste actul normativ ce vizează reeșalonarea, a unui document care, în fapt, urmărește aceeași finalitate, nici una, nici alta, neputând fi considerate (asimilate) o plată benevolă a drepturilor cuvenite creditoarelor. Niciun act efectuat de recurenta‑contestatoare, raportat la titlul executoriu deținut de intimate, nu poate fi considerat a fi benevol.
În mod constant, instanța europeană a decis că dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu, dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în privința uneia dintre părțile procesului, și anume pentru cea care a obținut‑o în favoarea sa. În situația titlului executoriu supus reeșalonării, amânarea executării lui reprezintă, în ceea ce le privește pe intimatele‑creditoare, date fiind și sumele de bani pe care trebuie să le primească, o încălcare efectivă a dreptului la un proces echitabil.
Pe cale de consecință, singura soluție corectă și legală în cauză este aceea de respingere a căii de atac exercitate de contestatoarea‑debitoare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) prima teză din Codul procedură civilă, cu consecința menținerii în totalitate a sentinței civile nr. 1839 din 15.04.2013 a Judecătoriei Piatra N., numai astfel fiind garantată asigurarea dreptului intimatelor‑creditoare la un proces echitabil, în acord cu art. 6 din CEDO, drept ce include în noțiunea de proces și faza de executare silită (cauzele Ruianu, S. P., C., G. contra României, prin care s‑a stabilit obligația statului de a executa din oficiu, în termen rezonabil, hotărârile pronunțate împotriva sa).
Fiecare stat trebuie să adopte o legislație adecvată și suficientă pentru a asigura executarea hotărârilor pronunțate de instanțe, în caz contrar, aducându‑se atingere, în cazul intimatelor, dreptului lor de proprietate, astfel cum acesta este protejat de articolul 1 din Protocolul I al Convenției europene a drepturilor omului, prin imposibilitatea de a beneficia, o perioadă lungă de timp, de creanțele recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, irevocabile și executorii.
Executarea unei hotărâri judecătorești, de la orice instanță ar proveni, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din noțiunea de „proces“, în sensul articolului 6 al Convenției, motiv pentru care, un interval nerezonabil de mare, este de natură a încălca dispozițiile menționate mai înainte.
Caracterul rezonabil al unui asemenea interval trebuie determinat în funcție de complexitatea procedurilor de executare, de comportamentul părților și de cel al autorităților competente, precum și în funcție de natura și cuantumul creanței stabilite prin hotărâre. O anumită perioadă de timp, pentru punerea în executare a unei hotărâri defavorabile administrației, poate fi acceptată în circumstanțele specifice ale unei cauze, cu condiția ca amânarea rezultată să nu aducă atingere chiar substanței dreptului protejat de articolul 6 din Convenție.
De asemenea, Curtea a reținut, în jurisprudența sa, că o persoană care a obținut o hotărâre judecătorească împotriva statului nu are obligația de a începe o procedură de executare silită (Metaxas contra Greciei), în asemenea cazuri, autoritatea de stat având cunoștință de hotărâre și putând întreprinde toate demersurile necesare pentru a o executa sau pentru a o transmite la autoritatea de stat responsabilă de executare.
Așadar, Curtea consideră că sarcina de a asigura executarea unei hotărâri judecătorești împotriva statului revine în primul rând autorităților de stat, începând din momentul în care hotărârea respectivă este definitivă și executorie. Complexitatea procedurii interne de executare silită și/sau a sistemului bugetar al statului, nu pot scuti statul de obligația sa de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii într‑un interval rezonabil.
Soluționând, prin decizia nr. I din 16 ianuarie 2012, pronunțată în dosarul nr. 25/2011, recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, modificată și completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2010 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 45/2010, în procedura de executare silită a titlurilor executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, între altele că „... Nu este lipsit de interes a se observa că, prin Recomandarea (2003) 16, Comitetul Miniștrilor statelor membre din cadrul Consiliului Europei a stabilit o . principii directoare în vederea punerii în executare a deciziilor administrative și jurisdicționale în domeniul dreptului administrativ. În partea referitoare la executarea de către autorități a obligațiilor la care au fost condamnate ca urmare a acestor decizii, Comitetul Miniștrilor invită statele membre să asigure la nivel național un sistem în care autoritățile să fie în măsură să execute într-un termen rezonabil hotărârile pronunțate, iar în caz de neexecutare, trebuie prevăzută o procedură adecvată pentru a obține executarea deciziei, în principal, prin prevederea posibilității popririi sau a amendării debitorului.
Totodată, prin Rezoluția 1787 (2011), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat România să trateze cu prioritate problema neexecutării hotărârilor judecătorești, apreciind această chestiune drept una dintre deficiențele naționale majore și sistemice, aspect dovedit de numărul mare de hotărâri de condamnare pronunțate de Curtea Europeană.
De aceea, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că, numai pe baza evaluării nemijlocite, directe, de către instanțe, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe în parte, se poate stabili compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2010, cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, însă, analiza în concret a acestei compatibilități nu poate fi realizată pe calea recursului în interesul legii, întrucât ar excede obiectului acestuia și competențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul în interesul legii nefiind un recurs național în convenționalitate...“.
Având în vedere cele arătate mai sus, tribunalul constată că, în cauză, respingând contestația la executare formulată de instituția publică debitoare, instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică, cu atât mai mult, cu cât, contestarea încheierii de încuviințare a executării silite reprezintă, implicit, o cale ocolită de atac și, din acest considerent, raportat la caracterul acesteia, și anume faptul că această încheiere este de la lege irevocabilă, nu ar putea fi primită și nici acceptată anularea ei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatoarea Direcția de S. Publică N. – cu sediul în Piatra N., bulevardul Dacia, nr. 4A, județul N., împotriva sentinței civile nr. 1839 din 15.04.2013 pronunțată de Judecătoria Piatra N., în contradictoriu cu intimatele Ș. E. – domiciliată în Piatra N., ., județul N. și D. C. – domiciliată în Piatra N., .. 18, .. 3, județul N..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26.05.2014.
PREȘEDINTE | JUDECĂTOR | GREFIER |
D. M. | G. B. | R. C. |
Red. și thred. D.M. 15.01.2015; Thred. R.C. 16.01.2015
2 ex.; Fond: C.M.N.
Cu opinia separată a judecătorului D. M., în sensul admiterii recursului, al modificării în totalitate a sentinței recurate și a admiterii contestației la executare.
Dezacordul meu față de soluția adoptată prin votul majorității se întemeiază pe dispozițiile art. 14 alin. 1 din OG nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal - bugetare, publicată în Monitorul Oficial nr. 611/24.08.2012 și intrată în vigoare la data de 27.08.2012, potrivit art. 78 din Constituția României, potrivit cărora „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe, plata neefectuată a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești reprezentând drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2012, se va realiza în aceleași condiții cu cele prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, ale cărei dispoziții se aplică în mod corespunzător”.
Or, potrivit art. 1 din OUG nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, plata acestor sume „…se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu. (2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.”
Este de observat că intimatele - creditoare Ș. E. și D. C. au solicitat, la data de 21.11.2012 (f. 2 dosar de executare silită) – așadar ulterior intrării în vigoare a OG nr. 17/2012 – punerea în executare a dispozițiilor sentinței civile nr. 225/2C din 21.02.2012 a Tribunalului N., prin care contestatoarea Direcția de S. Publică N. a fost obligată să le plătească sumele reprezentând diferența dintre drepturile salariale stabilite potrivit acestei hotărâri și cele efectiv achitate.
Această sentință se încadrează, așadar, în prevederile 14 alin. 1 din OG nr. 17/2012, cu modificările și completările ulterioare, și, în consecință, sunt aplicabile dispozițiile OUG nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, motiv pentru care plata sumelor datorate de contestatoare în baza sentinței civile nr. 225/2C din 21.02.2012 trebuie achitate potrivit eșalonării prevăzute în acest din urmă act normativ, timp în care orice procedură de executare silită este suspendată de drept, potrivit art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Se mai poate adăuga și faptul că prin Hotărârea din 04.09.2012, pronunțată în cauza D. și alții împotriva României (cererea nr._/08), Curtea Europeană a Drepturilor Omului, făcând referire și la jurisprudența sa recentă (respectiv hotărârile pronunțate în cauzele M. și S. împotriva României, Panfile împotriva României și Sulcs împotriva Letoniei, a apreciat că actul normativ citat mai sus nu încalcă dispozițiile art. 6 din Convenție și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. Aceasta deoarece se păstrează un echilibru între interesele particulare aflate în joc și interesul general, astfel că a considerat că eșalonarea de către debitor a plăților nu este un argument suficient pentru o constatare a încălcării drepturilor amintite, în condițiile în care calendarul plăților a fost respectat și nu există indicii că nu va fi respectat pe viitor.
Judecător D. M.
| ← Rezoluţiune contract. Decizia nr. 125/2014. Tribunalul NEAMŢ | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 384/2014. Tribunalul NEAMŢ → |
|---|
