Revendicare imobiliară. Decizia nr. 327/2014. Tribunalul NEAMŢ

Comentarii

0

Decizia nr. 327/2014 pronunțată de Tribunalul NEAMŢ la data de 01-10-2014 în dosarul nr. 327/AC

Dosar nr._ - revendicare imobiliară –

ROMÂNIA

TRIBUNALUL N.

SECȚIA I CIVILĂ

Ședința publică din data de 01 octombrie 2014

DECIZIA CIVILĂ NR. 327/AC

Instanța constituită din:

Președinte: D. M. - judecător

V. B. - judecător

D. L. – grefier

La ordine venind pronunțarea asupra apelului declarat de apelantul-pârât Orașul Târgu N. prin primar, cu sediul în Târgu N., împotriva sentinței civile nr. 173 din 26.01.2012 a Judecătoriei Târgu N., pronunțată în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. V., domiciliat în B., .. C., .. 4, . și B. G., domiciliat în București, sector 4 C. P. G., nr. 16, având ca obiect revendicare imobiliară.

Dezbaterile fondului au avut loc în ședința publică din data de 17.09.2014, prezența și susținerile părților fiind consemnate în încheierea din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și în care s-a dispus amânarea pronunțării la data de 24.09.2014 și apoi la 01.10.2014 când:

TRIBUNALUL,

Deliberând asupra apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 173 din 26.01.2013 a Judecătoriei Târgu N., tribunalul constată următoarele:

P. sentința civilă nr. 173 din 26 ianuarie 2013 pronunțată de Judecătoria Târgu N., au fost respinse excepțiile invocate în cauză de pârâta Orașul Tg.N., reprezentat prin primarul acestuia.

A fost admisă în parte acțiunea civilă precizată având ca obiect revendicare imobiliară formulată de reclamanții B. T. V. și B. G., împotriva pârâtei Orașul Târgu N., și în consecință:

A fost respinsă cererea în revendicare imobiliară (predare imobile în natură) formulată de reclamanți.

A fost obligat pârâta să-i despăgubească pe reclamanți cu suma de 209.000 lei, reprezentând c/val. teren, precum și cu suma de 1380 lei, reprezentând c/val. atenanse.

S-a luat act de faptul că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța sentința prima instanță a reținut următoarele considerente:

P. cererea înregistrată la această instanță sub nr._, reclamanții B. T. V. și B. G. au chemat în judecată pârâta Consiliul Local al orașului Tg. N. și au solicitat ca în cauză să fie pronunțată o hotărâre judecătorească prin care acesta să fie obligat să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul deținut de aceasta în administrare, format din suprafața de 300 mp și atenanse (magazie cu beci, grup social), situat în Tg. N., jud. N..

În motivarea cererii, reclamanții au susținut următoarele:

Dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate decurge din drepturile autorilor lor – T. D. B. și G. D. B., conform următoarelor înscrisuri: act de vânzare-cumpărare din 14.08.1950, autentificat la Judecătoria Populară Tg.N. prin procesul verbal nr. 375/14.08.1950, act transcris în registrul de transcripțiuni de proprietate la data de 25 august 1950 sub nr. 652, act de veșnică vânzare din data de 17 mai 1932, prin care M. V. I. și G. V. I. vând soților C. și Leiba Nuța Goldemberg imobilul situat în Tg. N., . nr. 34, compus din corpul de case, atenansele și locul pe care se află acestea, certificat eliberat de grefa Tribunalului neamț sub nr._ din 10 august 1950, contestația înregistrată la Sfatul Popular al Raionului Tg. N. sub nr. 329/03.09.1959 și răspunsul de autorități acestei contestații.

În anul 1959, terenul și construcțiile au fost trecute în mod abuziv în proprietatea statului, ca efect al legilor de expropriere și al Constituției din anul 1958.

Au solicitat restituirea imobilelor în baza Legii nr. 10/2001, însă prin Ordinul nr. 435/18.10.2005, a fost validată cererea de restituire a imobilului casă de locuit, cu propunerea de despăgubiri, întrucât restituirea în natură nu mai este posibilă, construcția fiind demolată.

Ca atare, reparațiunea nu a fost una in integrum, fiind omise terenul în suprafață de 300 mp și atenansele.

Reclamanții sunt îndrituiți să pornească acțiunea în revendicare, în calitate de proprietari exclusivi ai imobilelor ce formează petitul acțiunii, situate în Tg. N., . nr. 40, jud. N..

Deposedarea a fost una abuzivă, sub auspiciile unui regim represiv și antisocial, și care nu poate crea în prezent sau al unităților sale administrativ teritoriale.

În drept, reclamanții au invocat: art. 480 Cod civil, art. 44 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, jurisprudența CEDO – cauza S. și alții contra României.

În dovedirea cererii, reclamanții au atașat la dosarul cauzei în copie următoarele înscrisuri: act de vânzare-cumpărare din 14.08.1950, autentificat la Judecătoria Populară Tg. N. prin procesul verbal nr. 375/14.08.1950, act transcris în registrul de transcripțiuni de proprietate la data de 25 august 1950 sub nr. 652, act de veșnică vânzare din data de 17 mai 1932, prin care M. V. I. și G. V. I. vând soților C. și Leiba Nuța Goldemberg imobilul situat în Tg. N., . nr. 34, compus din corpul de case, atenansele și locul pe care se află acestea, certificat eliberat de grefa Tribunalului neamț sub nr._ din 10 august 1950, contestația înregistrată la Sfatul Popular al Raionului Tg. N. sub nr. 329/03.09.1959. răspunsul de autorități acestei contestații, notificarea adresată executorului judecătoresc în baza Legii nr. 10/2001, adresa nr. 667/70 din 21 iunie 2006 emisă de Instituția Prefectului – Județul N..

Reclamanții, în dovedirea cererii, au solicitat, de asemenea, efectuarea unor expertize tehnice de specialitate, pentru identificarea și evaluarea bunurilor imobile revendicate.

Pentru termenul de judecată din data de 6 mai 2008, reclamanții și-au modificat cadrul procesul, în sensul că solicită chemarea în judecată a pârâtei Orașului Târgu N., reprezentat prin primar.

Reclamantul B. D. G. a solicitat judecata cauzei și în lipsa sa.

P. întâmpinare, pârâta orașul Târgu N. a invocat excepția prematurității acțiunii, motivat de faptul că reclamanții au solicitat restituirea imobilelor preluate de stat în baza Legii nr. 10/2001 și, ca atare, este necesară finalizarea demersului început în baza acestei legi reparatorii (fila 55 volum I). Pârâta a invocat Decizia nr. 33/09.06.2008 a Î.C.C.J., conform căreia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acest nu este prevăzut expres în legea specială.

În cauză, instanța a dispus efectuarea expertizei tehnice în specialitatea topografie, inițial expertiza fiind întocmită de expert tehnic judiciar B. V. (filele 96 și urm. vol. I).

La termenul de judecată din data de 18 februarie 2010, la cererea reclamanților, prima instanță a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice în specialitatea topografie, fiind numit în acest sens expertul V. I., concluziile acestuia fiind consemnate la filele 24 și urm. vol. II).

Pentru termenul de judecată din data de 16.12.2010, reclamanții și-au precizat obiectul acțiunii, în sensul că au solicitat ca pârâta să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie și suprafața de 325,89 mp, pe care sunt situate atenansele, răspunsul expertului în acest sens fiind consemnat la fila 168 vol. II.

De asemenea, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru identificarea și evaluarea construcțiilor, concluziile expertului tehnic judiciar C. E. fiind consemnate la dosarul cauzei (filele 148 și urm. vol. II).

La termenul de judecată din data de 20 oct. 2011, pârâta a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, iar prin notele de concluzii (filele 191, 192 vol. II a invocat următoarele excepții: excepția inadmisibilității cererii, motivat de faptul că reclamanții au uzat de legea specială și au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2011; excepția lipsei calității procesual active a reclamanților, cu motivarea că imobilele în cauză au aparținut numiților C. și Leiba Nuța Goldenberg și au fost preluate de către stat prin Decizia nr. 266/23.07.1959 din proprietatea Comaneșter; excepția lipsei calității procesual pasive a orașului Tg.N., imobilele revendicate fiind preluate de Statul Român.

P. nota scrisă aflată la filele 26 și urm. vol. II, reclamanții au învederat instanței că solicită ca pârâtul să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața totală de 625, 89 mp și atenansele (două magazii) sau, dacă imobilele nu mai există, sau sunt afectate de utilități publice, să fie despăgubiți la valoarea de circulație a bunurilor; mai arată reclamanții că temeiul de drept pe care își întemeiază cererea este art. 480 Cod civil.

Analizând actele și lucrările dosarului, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:

P. actul de vânzare-cumpărare nr. 569/17 mai 1932 (filele 7,8 vol. I), M. V. I., G. V. I. și V. Gh. M. au vândut de veci soților C. și Leiba Nuța Goldenberg imobilul situat în Tg. N., . nr. 34, compus din corpul de case, atenanse și locul pe care se află acestea, megieșit cu ., Piața, . H.L. Grumberg (filele 7,8 din dosar).

P. actul de vânzare-cumpărare nr. 375/14 august 1950 (fila 9 din dosar), P. T., moștenitoarea defuncților C. și Leiba Nuța Goldenberg, vinde numiților T. D. B. și G. D. B., autorii reclamanților, aceleiași imobile situate în . nr. 40 (fostă Ș. cel M. nr. 34).

Vânzătoarea P. T. a dobândit imobilele înstrăinate prin moștenire de la defuncții săi părinți, C. și Leiba N. Goldenberg.

Conform acestui act de vânzare-cumpărare, autorii reclamanților au devenit proprietari asupra bunurilor revendicate.

P. hotărârea 964/959, imobilul din . nr. 40 a trecut în proprietatea Statului.

Împrejurarea că imobilul, la data preluării, se afla în proprietatea autorilor reclamanților, rezultă din cuprinsul contestației nr. 3297/3 septembrie 1959 (filele 11, 12 din dosar vol. I), prin care B. D. G. și B. D. T. au solicitat să se constate că sunt proprietari exclusivi asupra imobilului situat în . nr. 40, conform actului de cumpărare din data de 14 august 1950, naționalizat în mod eronat ca fiind proprietatea soților Comaneșter B. și Fani.

Această confuzie poate fi determinată de împrejurarea că B. Comaneșter, în calitate de avocat, a redactat actul de vânzare-cumpărare nr. 375/14 august 1950.

Pentru aceste considerente, instanța a reținut că este nefondată excepția invocată de pârât, cu privire la lipsa calității procesual active a reclamanților, excepție care a fost respinsă.

Cu privire la celelalte excepții invocate în cauză de pârât, prima instanță de fond a reținut următoarele:

1. Excepția netimbrării cererii de chemare în judecată.

Petitul cererii îl constituie revendicarea unor imobile (acordare de despăgubiri) trecute în proprietatea statului prin decretul de expropriere nr. 92/1950.

Potrivit dispozițiilor art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997, sunt scutite de taxe judiciare de timbru cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente;

Aplicând această dispoziție legală la cauza dedusă judecății, instanța reține că cererea reclamanților este exceptată de la plata taxelor judiciare de timbru.

2. Excepția inadmisibilității cererii.

Așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, dar și din răspunsul Autorității Naționale pentru restituirea proprietăților (fila 185 vol. II), reclamanții au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, despăgubiri pentru construcția demolată în suprafață de 152,42 mp, alcătuită din trei apartamente, construcție ce a fost situată în Tg. N., . nr. 40, jud. N..

Pentru revendicarea terenului și a atenanselor, reclamanții s-au adresat instanței de judecată, pe calea dreptului comun, respectiv în baza art. 480 Cod civil.

Este adevărat că prin Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, I.C.C.J. a stabilit că concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, dar tot prin aceiași decizie Curtea a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori a securității raporturilor juridice.

Așadar, admisibilitatea acțiunii în revendicare este confirmată de însăși decizia nr. 33/09.06.2008 dată de I.C.C.J. și se impune în virtutea principiului primordialității Convenției Europene a Drepturilor Omului, ca normă mai favorabilă decât legea internă.

Admisibilitatea acțiunii în revendicare este impusă de aplicarea directă și imediată în dreptul intern a C.E.D.O., în caz contrar fiind încălcate dreptul la liber acces în justiție, dreptul la respectarea proprietății, dreptul la nediscriminare.

Analizând cuprinsul art. 1 alin. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O., Paris 29.III.1952, rezultă că noțiunea de „bun” cuprinde dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile și imobile, de unde rezultă că reclamanții au avut un „bun” în sensul dispozițiilor Convenției europene.

Astfel, prima instanță a reținut că prin deposedarea reclamanților de „bunul” lor, le-a fost încălcat dreptul de proprietate garantat de art. 1 alin. 1 din Protocolul adițional.

Pentru aceste considerente, instanța a constatat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare ca fiind nefondată, fiind respinsă ca atare.

3. Excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei Orașul Tg. N..

Din susținerile părților, dar și din cuprinsul expertizelor tehnice efectuate în cauză, rezultă în mod evident că terenul revendicat se află, în prezent, în posesia Primăriei orașului Tg. N., dar nu rezultă că face obiectul proprietății publice, drept pentru care instanța a considerat că acest teren se află în prezent în domeniul privat al orașului Tg. N..

Astfel, pârâta Orașul Tg.N., reprezentat prin primar, are calitate procesual pasivă în cauză, ca unitate administrativ teritorială cu personalitate juridică și patrimoniu propriu.

Pe fondul cauzei, prima instanță de fond a reținut următoarele:

Așa cum s-a arătat mai sus, din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr. 375/14 august 1950 (fila 9 din dosar), rezultă că P. T., moștenitoarea defuncților C. și Leiba Nuța Goldenberg, a vândut numiților T. D. B. și G. D. B., autorii reclamanților, imobilele situate în . nr. 40 (fostă Ș. cel M. nr. 34).

În baza decretului nr. 92/1950, imobilele au fost trecute în proprietatea statului (a se vedea decizia nr. 266 din 23 iulie 1959 – fila 116 vol. II).

Așadar, reclamanții invocă în dovedirea proprietății acest contract de vânzare-cumpărare, iar în privința pârâtei, sub aspectul acestei dovezi, operează efectele Decretului de expropriere nr. 92/1950.

Analizând cele două titluri invocate în cauză, instanța a considerat titlul pârâtului ca nefiind valabil, ceea ce echivalează cu o lipsă de titlu, prezumția de proprietate a pârâtului ce rezultă din decretul respectiv fiind răsturnată de reclamanți, singurii care posedă titlu de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare anterior menționat, care provine de la un terț și care are o dată anterioară posesiei pârâtului.

Reclamanții revendică prin prezenta cerere suprafața de 300 mp, identificată de expert tehnic judiciar V. I. prin schița anexă la raportul de expertiză (fila 25 din dosar), dar și suprafața de 325,89 mp ocupată de construcții.

Cu privire la acest trup de teren, instanța a reținut că cererea reclamanților este nefondată, întrucât din cuprinsul concluziilor expertului tehnic judiciar V. I. rezultă că suprafața de 328,89 mp este inclusă în suprafața de 300 mp identificată inițial, deci se suprapune peste aceasta.

Conform acelorași concluzii, pe terenul în suprafață de 300 mp (marcat cu culoare roșie în schița anexă la raportul de expertiză) se află amplasat parte din blocul de locuințe M^,1 și parte din trotuarul aferent străzii Ș. cel M..

În ceea ce privește atenansele, așa cum rezultă din susținerile părților, dar și din cuprinsul expertizei tehnice întocmită de expert tehnic judiciar în construcții C. E., acestea, după expropriere, au fost demolate.

P. urmare, în cauza dedusă judecății, nu este posibilă restituirea in natura a imobilelor preluate abuziv de către stat, construcțiile fiind demolate, iar terenul fiind afectat de utilități publice.

În această situație, reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri reprezentând contravaloarea acestora la prețul de circulație.

Dreptul la despăgubiri pentru construcțiile demolate, aflate pe terenul preluat abuziv de stat, urmează cursul acțiunii imobiliare, imprescriptibilă sub aspectul revendicării, nefiind aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

Așa fiind, în baza art. 480 Cod civil, art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, prima instanță a admis în parte cererea reclamanților, obligând pârâtul să plătească acestora despăgubiri, reprezentând c/val. terenului în suprafață de 300 mp și a atenanselor (două magazii).

Instanța a avut în vedere valoarea terenului dată prin prima expertiză topocadastrală (expert tehnic judiciar B. V.), pentru următoarele considerente: această valoare constituie o justă și echitabilă despăgubire, terenul este situat în centrul orașului Tg.N., iar expertul tehnic judiciar a avut în vedere criterii esențiale, precum corecție de utilizare și poziție, corecție pentru gaze, electricitate, termoficare, grad seismic ș.a.

De remarcat este faptul că reclamanții solicită și c/val. corpului de case, pe lângă atenanse, acest corp de case însă face obiectul dosarului cu nr. 4626/CC, înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, instanța reținând în acest sens că cererea reclamanților nu se justifică în cauza dedusă judecății.

Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs (recalificat ca apel în raport de valoarea obiectului litigiului), pârâta Orașul Târgu N., prin primarul acestuia, solicitând admiterea apelului și, în principal, schimbarea în totalitate a sentinței primei instanțe, în sensul admiterii excepțiilor invocate de acesta și, în consecință, respingerea acțiunii precizate, iar în subsidiar, schimbarea în parte a sentinței civile, în sensul acordării despăgubirilor pentru terenul în litigiu la valoarea dată prin raportul de expertiză topo-cadastrală Vacărașu I., precum și obligarea reclamantului-intimat la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea apelului declarat pârâtul invocă următoarele critici de nelegalitate și netemeinice ale sentinței apelate:

1. În privința inadmisibilității acțiunii în revendicare, excepție pe care a invocat-o, apelanta consideră că în mod greșit instanța de fond a respins acesta excepție, în acest sens arătând că revendicarea pe calea dreptului comun este inadmisibilă, mai ales după ce reclamanții au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, iar faptul ca nu au mai atacat în instanță dispoziția de acordare despăgubiri, nu echivalează cu o renunțare la prevederile Legii nr. 10/2001, ci reprezintă doar alegerea acestora de a uza, sau nu de o cale de atac.

Admisibilitatea acțiunilor de revendicare imobiliară după apariția Legii nr. 10/2001, privită și prin prisma aplicabilității dispozițiilor cuprinse în Decizia nr. 33/2008 pronunțata de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, a fost analizată atent de instanța supremă, care a stabilit următoarele:

- concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

- în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice.

Înalta Curte, în decizia mai sus menționată, a concluzionat în sensul că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios.

A statuat de asemenea instanța suprema că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 Cod civil, și cu atât mai mult persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula ,,electa una via", precum și principiul securității juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

Așa cum rezultă din susținerile reclamanților și mai ales așa cum rezultă din adresa ANRP nr._/RG/l 5198/L10/16.11.2011, reclamanții au formulat în termen legal notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru un imobil teren și construcții situate în Târgu N., . (în prezent Ș. cel M.) nr. 40. Dosarul a fost soluționat pe cale administrativă, s-a propus acordarea de despăgubiri pentru construcții, reclamanții au optat în această faza administrativă pentru despăgubiri bănești, însă nu au înțeles să conteste deciziile emise în faza administrativă de soluționare cu privire la neacordarea de despăgubiri pentru teren și anexe. În atare condiții, apreciază recurenta că, în cauză, este aplicabila Decizia nr. 33/2008, obligatorie potrivit art. 329 alin.(3) Cod procedura civilă, potrivit căreia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În același sens sunt și prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care prevede că ,,bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Astfel, reclamanții au uzat de legea specială, au primit o soluție în faza administrativă de soluționare, și-au însușit aceasta soluție și nu au înțeles să o conteste, chiar dacă nu s-au acordat despăgubiri pentru toate bunurile solicitate, au optat pentru despăgubiri bănești și, din acest motiv, acțiunea formulată pe dreptul comun, după ce au uzat de legea specială, nu poate fi considerată decât inadmisibilă. Aici se corelează cu definiția de bun dată prin art. 1 Protocolulul nr. 1 din CEDO reținută prin considerente sentință!!!!

Mai mult decât atât, un drept subiectiv, cum este și dreptul de proprietate, nu poate fi ocrotit, în același timp și direct, prin două acțiuni distincte, ci numai prin una singură. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nici o acțiune în revendicare contra unității deținătoare, odată cu ., pentru că, instituind obligația efectuării procedurii administrative directe contra unității deținătoare, exclude ideea unui „cumul" de acțiuni.

Apoi, nu se poate retine că, în condițiile în care imobilul a fost preluat prin expropriere, reclamanții și-ar fi păstrat dreptul de proprietate, așa cum dispune art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, pentru că prin acest text se prevede in terminis ca persoanele în cauza își exercite calitatea de proprietar numai „după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi, iar potrivit art. 22 alin. 5 din lege, nerespectarea termenului de 12 luni pentru trimiterea notificării „atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție masuri reparatorii în natură sau prin echivalent".

În fine, din interpretarea sistematică a prevederilor Legii nr. 10/2001 și a art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 rezultă, cât se poate de clar, că revendicarea bunurilor preluate fără titlu este permisă în condițiile dreptului comun, respectiv acțiunea în revendicare, cât timp nu exista o lege specială de reparație care să stabilească modalitatea, termenele și condițiile de restituire a acestora.

Odată adoptată o lege de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se valorifica doar în condițiile legii respective.

2. În privința acțiunilor în revendicare a bunurilor preluate de Statul Român în perioada comunistă, acțiuni întemeiate pe dreptul comun, prin motivarea abordată în care se apelează în majoritate la jurisprudența Curții de la Strasbourg, ideea principală fiind aceea că reclamanții nu pot invoca existența în patrimoniul acestora a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Așa cum rezultă și din decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 33 din 09.06.2008, reclamanții mai pot obține restituirea bunului preluat în perioada comunistă doar dacă dovedesc că au un bun în sensul dispozițiilor Convenției și prin restituire nu se aduce atingere securității raporturilor juridice sau dreptului la un bun al altei persoane.

În speță, reclamanții nu au un bun, deoarece deposedarea de imobil a avut loc anterior ratificării Convenției de către Statul român, în acest sens fiind hotărârea Curții în cauza C. și alții împotriva României.

Acțiunea în revendicare de drept comun presupune compararea a două titluri, titlul reclamantului neposesor și al pârâtului posesor, după care se dă eficiență unuia din aceste două titluri. Însă, această operațiune trebuie să țină cont și de securitatea raporturilor juridice sau, având în vedere jurisprudența CEDO, să se analizeze dacă reclamanții beneficiază de un „bun" în sensul Convenției.

În cauză, CEDO Pentia și Peutia c. României, Curtea europeană a statuat ,, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care actele de care se plânge se raportau la „bunuri", în sensul acestor dispoziții. Potrivit jurisprudenței constante a organelor Convenției în acest sens, noțiunea de „bun" poate cuprinde atât „bunurile existente", cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a se vedea concretizate. În sens contrar, nu vor fi considerate „bunuri" în sensul articolului sus menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult, ori o creanță condițională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (Malhous c. Republica Ceha (decizie) [GC], nr._/96, 13 decembrie 2000; Kopecky c. Slovaciei [GC|, nr._/98, par. 35, CEDH 2004-IX).

În speță, așa-zișii ascendenți ai reclamanților au fost deposedați de

imobilul în litigiu în baza hotărârii nr. 964/1959. D. urmare, acțiunea în revendicare nu privește „bunuri existente" în patrimoniul reclamanților.

Reclamanții nu beneficiau în momentul introducerii acestei acțiuni în revendicare de o dispoziție legală sau de un act juridic, precum o decizie judiciară, susceptibilă a constitui o „speranță legitimă".

D. urmare, reclamanții, care au în procedura internă poziția unor simpli petenți, urmărind restituirea în natură a imobilului naționalizat în 1959, nu dispun de un „bun" în momentul introducerii acțiunii în revendicare" (a se vedea în același sens și cauza CEDO I. P. s.a, c. României).

În speța dedusă judecații, reclamanții prin autorii acestora, au fost

deposedați de imobil în anul 1959, adică în urmă cu mai mult de 50 de ani, prin urmare acțiunea în revendicare nu privește „bunuri existente în patrimoniul reclamanților în acest moment așa încât, pentru aceste motive, acțiune în revendicare nu poate fi admisă.

3. Cu privire la calitatea procesuală activă a reclamanților,apelanta reiterează faptul că reclamanții nu au calitatea de a revendica terenul în litigiu, în acest sens susținând următoarele:

Imobilul în cauză a aparținut numiților C. și Leiba N. Goldenberg (părinții lui P. Tabacaru, dar și numitei Fani Comananaster) și a fost preluat de către stat prin HCM 964/95, iar prin Deciziunea 266 din 23.07.1959 a fost trecut din «folosința și administrația Sfatului popular al Raionului Târgu N. în folosința și administrația Intrepr. de Gosp. .», însă din proprietatea Comanaster (iar nu Goldenberg !!); nu se știe dacă există un certificat de moștenitor sau vreun alt act translativ de proprietate către P. Tabacaru (vânzătoarea din actul invocat de către reclamanți) și nici reclamanții nu au produs vreo probă în acest sens; cert este că la acel moment contestația la expropriere formulată de către reclamanți, sau autorii acestora a fost respinsă, preluarea rămânând a fi efectuată din patrimoniul Comanaster B. și Fani.

Este extrem de greu de crezut că autoritățile de la vremea aceea ar fi putut face o asemenea eroare, știută fiind rigoarea acelor vremuri, care este de notorietate și mai ales represiunile care ar fi urmat după asemenea erori, așa încât veridicitatea și rigoarea înscrierilor din deciziunea nr. 266/1959 nu pot fi puse la îndoială, iar dacă se face aceasta, este necesară dovedirea contrariului cu probe solide de către cei care afirma contrariul - adică reclamanții, probe care nu au fost făcute în cauză. De altfel, este de analizat și poziția acestora, care nu au solicitat acest imobil la Legea nr. 10/2001- știind probabil că nu au dreptul la aceasta, iar după o perioadă de mai mulți ani, când au văzut că nimeni nu îl revendică, s-au hotărât să formuleze această acțiune, mergând pe presupuneri, iar nu pe probe certe ale faptului că ar fi îndreptățiți la a solicita imobilul în litigiu.

Așadar, din acest punct de vedere, statul român a preluat imobilul din proprietatea sorii vânzătoarei Tabacaru P. și nu din patrimoniul reclamanților, sau autorilor lor, așa încât practic instanța a presupus că ,,terenul a fost naționalizat în mod eronat ca fiind proprietatea soților Comanester B. și Fani», tot instanța presupunând că «această confuzie poate fi determinată de împrejurarea că B. Comanester, în calitate de avocat, a redactat actul de vânzare – cumpărare nr. 375/14.08.1950 » - fiind, din punctul de vedere al apelantei, inadmisibil să se admită o acțiune numai pe baza unei presupuneri, iar nu a unor dovezi certe și indubitabile ale proprietății imobilului în persoana reclamanților sau a autorilor acestora.

4. Cu privire la calitatea procesuală pasivă a orașului Târgu N., apelantul arată că imobilul în cauză a fost preluat de către Statul Român care a demolat construcțiile existente și a construit pe terenul eliberat un complex de locuințe. În prezent nu există niciun act sau protocol încheiat între Statul R. și orașul Târgu N. prin care să se fi realizat un transfer al dreptului de proprietate. Ca atare, orașul Târgu N. nu a procedat la demolarea construcțiilor, locuințele au fost înstrăinate de către Statul Român cu cota indiviză de teren foștilor chiriași si prețul acestora s-a făcut venit la bugetul de stat și în aceste condiții, apelanta solicită să se rețină lipsa calității procesuale pasive a orașului Târgu N..

În plus, nu exista nicio baza legală pentru ca o unitate administrativ teritorială să plătească despăgubiri și valorificate de către acesta, acestea putând fi suportate doar de către autorul preluării abuzive, în limita și condițiile legilor reparatorii care au fost adoptate.

Mai mult decât atât, prin însuși conținutul Deciziunii nr. 266 din 959 se arată că a fost trecut din «folosința și administrația Sfatului Popular al Raionului Târgu N. în folosința și administrația Întrepr. de Gosp. .», deci terenul în litigiu se aflase în folosința și administrația Sfatului Popular al Raionului Târgu N., ulterior fiind trecut în folosința și administrația Intrepr. de Gosp. ., deci proprietatea Orașului Târgu N., așa încât calitatea de proprietar și-a păstrata-o mereu Statul R., care naționalizase imobilul prin HCM privind completarea listelor anexe la Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, Orașul Târgu N. fiind doar administratorul acestora, așa încât calitatea procesual pasivă aparține Statului R..

5.Un alt motiv de apel vizează modalitatea în care au fost stabilite despăgubirile pentru un teren de numai 300 mp, adică 209.000 lei, sumă imensă și fără corespondent în realitatea imobiliară a zonei, chiar dacă terenul este situat în oraș, însă un oraș mic, fără pretenții de oraș turistic sau alte împrejurări de acest gen, astfel valoarea dată prin expertiza B. fiind mai mult decât exagerată (fiind o valoare de oraș din vestul Europei, iar nu a unui oraș din România), cu atât mai mult cu cât domnul expert arată că evaluarea s-ar fi făcut pe baza Recomandării privind terenurile intravilane a Corpului Experților tehnici din România, fără a depune un înscris în acest sens; astfel, s-a situația de-a dreptul halucinantă ca un mp de teren în Târgu N. să coste 150 euro, adică circa 700 lei/mp, în condițiile în care asemenea prețuri probabil că ar putea fi practicate cel mult în București, zona Cotroceni, în nici un caz într-un oraș mic, de provincie, ca Târgu N..

Deși, s-a efectuat o noua expertiză - expertiza V. I., care stabilește o valoare reală și actuală, de bun simț, pentru terenul în litigiu și anume 11 euro/mp, ajungându-se la o valoare de 14.025 lei pentru 300 mp., arătând că a luat în considerare valorile pe care le respecta notariatele Publice (adică așa cum prevede legea), totuși instanța are în vedere valoarea dată prin expertiza B., deoarece consideră că « această valoare reprezintă o justă și echitabilă despăgubire, mai mult arătând că expertul tehnic judiciar a avut în vedere criterii esențiale corecție de utilizare și poziție, corecție pentru gaze, electricitate, termoficare, grad seismic » - câtă vreme nicăieri reclamanții nu au probat că ei sunt autorii montării sistemelor de termoficare, electricitate și gaze (acestea fiind montare de Statul Român, fără nicio contribuție din partea reclamanților, care primesc în plus față de valoarea terenului și valoarea unor investiții la care nu și-au adus contribuția); dar mai mult, pentru anul 1959, nici măcar nu s-a făcut dovada existentei acestor investiții - gaze, electricitate, termoficare pe terenul în litigiu.

Consideră apelantul că valoarea corectă, reală și actuală a terenului în litigiu, este cea data de domnul expert Vacarașu I., și anume cea dată de domnul expert Văcărasu I., și anume cea de 14.025 lei, pe care o solicită să fie avută în vedere de instanța de recurs, în situația în care se va trece peste excepțiile invocate.

6. Un alt motiv de apelse referă la însăși imobilul revendicat, recurentul arătând că nu este clarificat numărul la care se afla acesta, nr. 38 sau 40?; ori, este de reținut faptul că reclamanții erau în viață la momentul dobândirii imobilului în anul 1959, astfel încât apreciază că cele invocate în notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 sunt mai aproape de adevăr: deci, 2 corpuri de casa, unul la stradă și unul în fundul curții, și nicidecum 2 imobile alăturate așa cum încearcă acum să convingă instanța. De altfel, acest fapt rezultă și din planul urbanistic din 1960-1961 din care, date fiind vecinătățile din contractul de vânzare-cumpărare, rezultă ca imobilul dobândit putea fi cel de la nr. 38, învecinat cu ., .. D.), grădinița (parcul orașului) și proprietatea Grumberg (imobilul de la nr. 40). Pentru acest imobil (fost 38), pe baza aceluiași plan urbanistic, expertul Văcarașu a identificat o suprafața de 300 mp teren. Ca atare, în lipsa unui eventual act translativ de proprietate de la fam. Grumberg la reclamanți, consideră că instanța nu poate retine susținerile reclamanților, acțiunea urmând a fi soluționată doar cu privire la imobilul din ., nr. 38. În plus, dată fiind decizia depusă de expert C. în copie color, rezultă fără putința de tăgadă că imobilul de la nr. 38 a fost preluat la o altă dată, fiind inserat cu o altă culoare pe decizia inițială.

În ceea ce privește imobilul din ., nr. 38, apelantul arată că există o decizie de acordare de despăgubiri pentru imobilul corp de case compus din 3 apartamente, nefiind acordate despăgubiri pentru magazii (evaluate de expert C. E. la 1.380 lei) și teren în suprafață de 300 mp. Intimatul B. V., a formulat întâmpinare la apelul declarat de orașul Târgu N., prin primarul acestuia, prin care solicită respingerea acestuia ca nefondat, pentru următoarele motive:

1. Cu privire la motivul de apel privitor la respingerea excepției de inadmisibilitate.

Apelantul critică hotărârea instanței de fond, deoarece în mod greșit a fost respinsa aceasta excepție, întrucât acțiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă, mai ales după ce reclamantul a uzat de prevederile Legii 10/2001.

Intimatul consideră neîntemeiate susținerile apelantului, întrucât

ulterior pronunțării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în cauza Faimblat împotriva României pronunțata la 13.01.2009, a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare formulata în baza Codului civil, după apariția Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și că formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481 Cod civil, după . Legii nr. 10/2001, este admisibilă „indiferent de procedura urmată (administrativă sau judiciară).

Apelantul pleacă de la premisa greșită că decizia ICCJ de uniformizare a practicii judiciare în materia acțiunilor în revendicare promovate după apariția Legii NR. 10/2001 menține în continuare soluția inadmisibilității

acestora, aspect total greșit.

În cauza Faimblat contra României, CEDO s-a pronunțat cu privire la ,,efectivitatea” căii speciale instituită de Legea nr. 10/2001.

Din această hotărâre rezultă că acțiunea în revendicare introdusă după apariția Legii nr. 10/2001 nu ar trebui respinsă ca inadmisibilă decât atunci când procedura specială este una efectivă.

Este destul de clar că aceasta hotărâre vizează acțiunea în revendicare, raționamentul Curții fiind construit de așa natură încât să acopere ipoteza acțiunii în revendicare.

,,Indiferent de intenția Curții, se poate observa că în cazul acțiunii în revendicare rezultatul vizat este restituirea bunului în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, obținerea de despăgubiri”. (M. S., studii juridice, Institutul Național al Magistraturii)

Prima consecință care se desprinde din cauza Faimblat contra României, ,,este de natura evidenței - nu ar mai trebui respinse ca inadmisibile acțiunile în revendicare introduse după . Legii nr. 10/2001, în situațiile în care mecanismul alternativ oferit de legea specială nu este unul care să funcționeze efectiv, adică să conducă la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri rezonabile într-un interval suficient de scurt" - idem.

Arată intimatul că este greu de înțeles de ce ar fi mai eficientă o procedură mai complexă (instituită prin Legea nr. 10/2001), care presupune o cerere administrativă și o acțiune în instanță, decât o simplă acțiune în instanță; altfel spus, este greu de susținut că, prin complicarea, astfel, a mecanismului de restituire, statul a urmărit scopul legitim al eficientizării procesului de restituire sau al degrevării instanțelor.

Trebuie observat că între cele două mecanisme ( revendicare versus legea specială ), poziția fostului proprietar nu mai este deloc aceeași: în revendicare îi este suficient să demonstreze că are un titlu preferabil, în vreme ce în procedura specială, obiectul discuției se mută de obicei asupra eficienței mecanismului de retrocedare/despăgubire.

De aceea, sunt dubii că, pentru genul de situație analizată s-ar putea accepta că procedura specială (etapa administrativă și cea contencioasă) ar fi echivalente acțiunii în revendicare bazată pe dreptul comun.

Deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă urmată, dacă este cazul, și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu în prezent, în măsura să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură.

Față de această stare de fapt, Curtea Europeană a reținut că a existat o ingerință și că nu este necesar să se clarifice problema dacă această ingerință a urmărit sau nu un scop legitim pentru că, oricum, nu respectă cerința proporționalității.

Aspectele dezlegate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt obligatorii, astfel încât cele două probleme dezlegate prin recursul în interesul legii, de decizia nr. 33/2008 a ICCI privind opțiunea între Legea nr. 10/2001 și acțiunea de drept comun în revendicare și raportul dintre Legea nr. 10/2001 și art. 6 din CEDO urmează a fi înlăturate conform art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului. (Curtea de Apel București - decizia civila nr. 725/11.05.2010).

Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

2.Referitor la cel de al doilea motiv de apel privitor la inaplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 reținut de instanța de fond ca temei al acțiunii în revendicare, intimata arată că nu este de acord cu punctele de vedere exprimate de apelant, deoarece:

Acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă extinctiv după cum constată și CEDO în cauza P. contra României. Cazul imobilelor naționalizate nu face decât să pună în valoare acest principiu de drept civil.

În fapt, avem de a face cu dreptul de proprietate a intimatului, fost proprietar, care nu a încetat să existe și dreptul de proprietate a noului ,,proprietar", care l-a dobândit prin uzurpare. În acest caz, a abordat teza acțiunii în revendicare prin comparare de titluri cu statul însuși (orașul Târgu N.) ca neproprietar.

Din punctul de vedere al protecției juridice, intimatul consideră că există un mijloc de protecție al dreptului său de proprietate, respectiv controlul de proporționalitate impus de art. 53 din Constituție. Acest text nu se referă numai la drepturile fundamentale, ci la drepturi în general, fiind deci incluse în acest domeniu și drepturile subiective.

Decizia Curții Constituționale nr. 73, publicată în M.O. nr.177, din 8 aug. 1995, partea I) recunoaște că dreptul de proprietate al fostului proprietar nu a încetat niciodată să existe.

Preluarea bunului care face obiectul prezentei acțiuni fără niciun fel de titlu (deși s-a cerut în mod expres apelantei să precizeze temeiul juridic al preluării, cerere rămasă fără răspuns), a avut ca efect privarea sa de proprietate peste 50 de ani, în sensul celei de a doua fraze a primului alineat al art. l din Protocolul nr. l.

În cauza Porteanu contra României, însuși Guvernul României recunoaște că ,,reclamanta nu dispune de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, întrucât dreptul sau de proprietate nu a fost recunoscut de o hotărâre internă... Reclamanta are ,,cel mult o speranță legitimă...”

În schimb, Curtea ,,consideră că privarea reclamantei de proprietate, combinată cu absența totală a unei despăgubiri, a constituit o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu respectul dreptului de proprietate garantat de art. l din Protocolul nr. 1 la Convenție”.

Plângerea sa, a intimatului, concretizata prin prezenta acțiune se

referă la o situație continuă, care subzistă și la ora actuală. (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Papamichalopoulos și alții împotriva Greciei din 23 iunie 1993, ., nr. 260-B, p. 69, 40 și Loizidou împotriva Turciei (fond) din 18 decembrie 1996, Recueil 1996-Vl, p. 2.230, 41).

În cauza V. contra României, Curtea apreciază că pierderea dreptului de dispoziție asupra bunurilor în cauză, combinată cu eșuarea încercărilor de până acum făcute în fața autorităților și instanțelor naționale pentru a remedia situația criticată, a antrenat consecințe suficient de grave pentru a permite concluzia că reclamanta a suferit o confiscare în fapt incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Papamichalopoulos și alții, p. 70, 45).

Ca atare, este aberantă în dublu sens afirmația că ei, reclamanții,

beneficiază la momentul introducerii acestei acțiuni de o dispoziție legală sau un act juridic menite a cataloga bunul revendicat ca fiind actual, câtă vreme acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă, iar Decizia Curții Constituționale nr. 73 publicată în M.O. nr.177, din 8 aug. 1995, partea I) recunoaște că dreptul de proprietate a fostului proprietar nu a încetat niciodată să existe.

De altfel, dreptul de proprietate este, perpetuu, iar atâta timp cat apelanta-pârâtă nu exhibă un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, se creează o prezumție absolută de proprietate în favoarea lor, prezumându-se așadar, că bunul nu a încetat a exista în patrimoniul acestora, el neieșind legal din averea lor.

În atare condiții, se ajunge la ceea ce este de chintesența acțiunii în revendicare: acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Ne aflam așadar în fata unei tulburări aduse dreptului de proprietate, drept care nu a încetat sa existe el aflându-se legal în mod continuu în patrimoniul lor, al reclamanților, iar ceea ce s-a pierdut nefiind decât simplu fapt al posesiei.

Altfel spus, două observații reiterabile și ca posibile concluzii, pot fi deja făcute: prima - dreptul la un proces echitabil interferează cu art. 1 din Protocolul nr. 1, fiind premisa explicativă a promovării acțiunii în revendicare (dreptul de proprietate nu poate fi valorizat decât în raport cu echitatea); a doua - perenitatea dreptului de proprietate a fost, daca mai era nevoie, tranșata de Curtea Constituționala ( Decizia nr.73, publicată in M.O. nr.177, din 8 aug. 1995).

3. Referitor la susținerea apelantei, potrivit căreia prin promovarea acestei acțiuni a fost înfrânt principiul ,,electa una via", intimatul invocă următoarele aspecte:

În cadrul acțiunii în revendicare, cei care justifică un titlu de proprietate sunt ei, reclamanții - intimați, în timp ce apelanta-pârâtă nu a putut opune un titlu valabil, trecerea imobilului în administrare la Comitetul Executiv al Sfatului Popular în anul 1959 neputând valora titlu de proprietate.

Cum în procedura legii speciale nu a obținut conform solicitării, retrocedarea în natură a bunului și nici alte măsuri reparatorii, ci doar „posibilitatea de a solicita acordarea de despăgubiri reparatorii, rezultă că nu poate fi opusă regula „electa una via".

Este lipsită de fundament susținerea apelantului conform căreia reclamanții ar fi trebuit să conteste adresele de răspuns ale Instituției prefectului N., respectiv decizia emisă de aceasta, în termenul defipt de Legea nr. 10/2001, având în vedere că, astfel cum se și vede, au uzat de facultatea legală, de a solicita reluarea procedurii judiciare în acțiunea în revendicare.

Este, de asemenea, neîntemeiată, critica apelantei - pârâte, în sensul că situația juridică a imobilului, încadrabil în dispozițiile Legii nr. 10/2001, îl exclude de la operațiunea comparării titlurilor de proprietate, pornind de la dispozițiile art. 480 Cod civil.

Faptul că în privința imobilului (obiect material al judecății) a avut loc o preluare abuzivă de către stat (așa cum însăși apelant - pârâtă recunoaște, atunci când îl plasează în categoria imobilelor ce cad în spera de reglementare a Legii nr. 10/2001), face ca titlul autorului reclamanților să aibă prevalență în acțiunea în revendicare promovată.

Renunțarea la procedura legii speciale (demarată, cum s-a arătat, conform art. 46 alin. 1 din Legea nr. 10/2001) și reîntoarcerea la calea procedurală a acțiunii de drept comun, nu a putut avea consecința, cum se pretinde în apel, a pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii.

Aceasta, în condițiile în care, fundamentat pe o preluare abuzivă a bunului de către stat, apelantul nu și-a putut constitui un titlu valabil, trecerea imobilului în administrare de la Comitetul Executiv al Sfatului Popular Târgu N. neputând valora titlu de proprietate.

Plângerea (acțiunea în revendicare) se refera la o situație continuă, care subzistă și la ora actuală.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în cauza Faimblat împotriva României pronunțata la 13.01.2009, a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare formulată în baza Codului civil, după apariția Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și că formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pedispozițiile art. 480, 481 Cod civil, după .Legii nr. 10/2001, este admisibilă „indiferent de procedura urmată (administrativa sau judiciara)".

Nici Legea nr. 10/2001 si nici Legea de modificare nr. 247/2005,

nu țin cont de prejudiciul suferit prin absența prelungită a despăgubirii persoanelor.

Deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă urmată, daca este cazul, și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură.

Măsura respingerii acțiunii ca inadmisibilă de către instanțe, ar încălca dreptul de acces la justiție într-o măsura în care, nici astăzi, după mai mult de 11 ani de la angajarea procedurii administrative nu s-a obținut vreo despăgubire și nu au o garanția ca o vor obține într-un viitor apropiat.

În cauzele Faimblat și respectiv Katz contra României, problema despăgubirilor ce se cuvin foștilor proprietari, în situația imposibilității restituirii în natură a imobilelor, s-a pus în contextul în care Curtea Europeana a Drepturilor Omului a considerat că ,,mecanismul de despăgubire stabilit de Legea nr. 10/2001 este ineficient, deci în situații în care foștii proprietari apelaseră la prevederile legii speciale de reparație, cu privire la care Curtea a considerat că nu oferă o despăgubire reală și promptă, ori, așa cum s-a arătat mai sus, reclamanții nu au urmat calea legii speciale în vederea obținerii de despăgubiri, și deci raționamentul Curții nu le este aplicabil, aceștia negăsindu-se într-o situație similară."

Aspectele dezlegate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului

sunt obligatorii, astfel încât cele două probleme dezlegate prin recursul în interesul legii, de decizia nr. 33/2008 a ICCJ privind opțiunea între Legea nr. 10/2001 și acțiunea de drept comun în revendicare și raportul dintre legea nr. 10/2001 și art. 6 din CEDO urmează a fi înlăturate conform art. 6 din Convenția Europeană.

Apelanta pleacă de la premisa greșită că în realizarea principiului garantării proprietății private, Statul, pe de o parte, are dreptul să stabilească prin lege conținutul și limitele dreptului de proprietate, iar pe de altă parte, că reclamantul are un bun în sensul Convenției dacă deține hotărâre judecătorească sau administrativ – jurisdicțională, prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate.

În realitate și cu totul evident, jurisprudența CEDO invocată de apelant vizează situația terților de bună credință care în acțiunile în revendicare promovate de foștii proprietari, se pot apăra invocând actualitatea dreptului lor, grefat pe buna credință (o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate, o speranță legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale unită cu o jurisprudență constantă sub acest aspect), sau situația în care fostul proprietar exhibă o hotărâre judecătorească sau administrativ – jurisdicțională prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate în cadrul unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva unui terț dobânditor al imobilului. În această din urmă situație, este absolut necesar, să se facă dovada caracterului actual al dreptului pretins, ceea ce nu este cazul în pricina dedusă judecății.

4. Cu privire la calitatea procesuală pasivă invocată de pârâta-apelantă orașul Târgu N.:

Din răspunsul dat de către Sfatul Popular al Raionului Târgu N., cu nr. 3297/P din 5 octombrie 1959 la contestația formulată de B. D. G. și B. D. T. înregistrata la Sfatul Popular ai Raionului N. sub nr. 3297/P din 03.09.1959 rezultă că imobilul în cauză a fost confiscat de Sfatul Popular al Raionului Târgu N. prin HCM nr. 964/1959 și nu prin Decretul 191/15.06.1979.

P. urmare, dreptul de proprietate asupra acestui imobil a fost uzurpat printr-o hotărâre de sfat popular și nu printr-un decret lege, caz în care noul ,,proprietar” a fost Sfatul Popular al Raionului N..

În prezent, orașul Târgu N. este succesorul fostului Sfat Popular al Raionului N..

În plus, acțiunea în revendicare permite proprietarului să revendice bunul indiferent în mâinile cui se află acesta, legea nefăcând nicio distincție în acest sens.

6. Cu privire la calitatea procesuală activă a reclamanților:

Din conținutul adresei nr._ ;_ din 14.08.2007 a Instituției Prefectului N. rezultă cu certitudine faptul că, confuzia legată de calitatea de proprietari ai imobilului situat în orașul Târgu N., . (fosta Lenin ) a fost înlăturată.

Întrucât frații B. au refuzat sa predea imobilul, preluarea s-a făcut abuziv formal prin intermediul avocatului care asistase la întocmirea actului de vânzare - cumpărare din anul 1950. Aceeași adresă menționează ca Direcția Județeană N. a Arhivelor Naționale confirmă faptul că în perioada anilor 1959-1966 frații B. nu apar ca vânzători. În consecință, imobilul nu a fost înstrăinat niciodată prin acte de dispoziție de către frații B.; deci, dreptul de proprietate nu a încetat niciodată să existe.

În concluzie, intimatul-reclamant arată că, având sprijin în întreaga jurisprudență CEDO, dar și în jurisprudența internă, inclusiv cea constituțională, solicită ca apelul Orașului Târgu N. să fie respins ca nefondat.

Apelantul, orașul Târgu N., a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului, argumentând în principal, în fapt și în drept, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată în cauză.

La rândul său și intimatul reclamant a făcut o . precizări cu privire la excepțiile invocare de pârâtul apelant în prezenta cauză.

În apel a fost administrată proba cu expertiză tehnică de evaluare a terenului în litigiu la prețul actual de circulație, de către un expert evaluator, întrucât s-a constatat existența unei discrepanțe foarte mari între valorile stabilite prin cele două rapoarte de expertiză întocmite la prima instanță de fond.

Expertiza a fost întocmită de expert inginer G. G., lucrarea de expertiză fiind întocmită cu respectarea dispozițiilor procedurale în materie, la data de 30.04.2014 (fila 198 dosar apel).

Analizând apelul declarat de pârâta Orașul Târgu N. împotriva primei instanțe de fond, în raport de motivele invocate, tribunalul constată că este întemeiat pentru următoarele considerente:

În primul rând în mod legal și temeinic, prima instanță de fond a respins excepțiile invocate de către apelanta –pârâtă prin întâmpinare la acțiunea formulată de reclamanții – intimați B. T. V. și B. G., Tribunalul având în vedere următoarele considerente:

În privința inadmisibilității acțiunii în revendicare, potrivit obiectului cererii de chemare în judecată, corelat și cu răspunsul Autorității Naționale pentru restituirea proprietăților (fila 185 vol. II), reclamanții au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, despăgubiri pentru construcția demolată în suprafață de 152,42 mp, alcătuită din trei apartamente, construcție ce a fost situată în Tg. N., . nr. 40, jud. N..

În mod distinct, pentru revendicarea terenului și a atenanselor, reclamanții s-au adresat instanței de judecată, pe calea dreptului comun, respectiv în baza art. 480 Cod civil, acțiune civilă dedusă judecății în cadrul acestui dosar. Prima instanță a făcut o aplicare legală a deciziei nr. 33/09.06.2008 dată de I.C.C.J., în recurs în interesul legii, reținând că această decizie recunoaște prioritatea aplicării legii speciale, în speță fiind Legea nr.10/2001, în raport cu dreptul comun. Dar prin aceeași decizie se statuează că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate în aplicare. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice. Așadar, admisibilitatea acțiunii în revendicare este confirmată de însăși decizia nr. 33/09.06.2008 dată de I.C.C.J. și se impune în virtutea principiului preeminenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, ca normă mai favorabilă decât legea internă.

În aceeași măsură, potrivit jurisprudenței CEDO relevante pentru cauză, și invocată amplu și prin întâmpinarea la motivele de apel formulată de intimatul - reclamant B. V., Tribunalul subliniază și argumentul esențial subliniat prin această jurisprudență, constând în faptul că Legea nr. 10/2001 nu oferă, ca lege specială, un mecanism alternativ care să funcționeze efectiv, adică să conducă la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri rezonabile într-un interval suficient de scurt. În virtutea acestui considerent de drept, este evident că acceptarea excepției de inadmisibilitate în cauză ar însemna o recunoașterea a dreptului de ingerință al statului, prin impunerea unor reglementări speciale, dincolo de limitele dispozițiilor constituționale care garantează liberul acces la justiție, în speță fiind promovarea acțiunii civile în revendicare pe calea dreptului comun de către reclamanții – intimați.

P. motivele de apel, pârâta a invocat și faptul că potrivit adresei ANRP nr._/RG/l 5198/L10/16.11.2011, inițial reclamanții au formulat în termen legal notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru un imobil teren și construcții situate în Târgu N., . (în prezent Ș. cel M.) nr. 40. Această cerere de notificare a fost soluționată pe cale administrativă, s-a propus acordarea de despăgubiri pentru construcții, reclamanții au optat în această faza administrativ – jurisdicțională pentru despăgubiri bănești, însă nu au înțeles să conteste deciziile emise în faza administrativă de soluționare cu privire la neacordarea de despăgubiri pentru teren și anexe.

Contrar susținerilor apelantei, Tribunalul reține că, atâta timp cât pretențiile reclamanților pentru teren și anexe nu au format obiect de soluționare în cadrul procedurii administrativ – jurisdicționale, în cadrul reglementărilor speciale ale Legii nr. 10/2001, nu se poate reține un fine de neprimire a acestor pretenții deduse judecății pe calea dreptului comun, din același considerent subliniat anterior, al îngrădirii liberului acces la justiție.

În acest sens, se reține în apel că prima instanță de fond a făcut o legală aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O., Paris 29.III.1952, din care rezultă că noțiunea de „bun” cuprinde dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile și imobile, de unde rezultă că reclamanții au avut un „bun” în sensul dispozițiilor Convenției europene și acest bun poate forma obiectul unei acțiuni civile în revendicare pe calea dreptului comun.

În privința motivului de apel prin care se susține că reclamanții nu pot invoca existența în patrimoniul acestora a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului:

Tribunalul constată ca fiind întemeiate motivele întâmpinării la apel prin care se invocă jurisprudența CEDO conform căreia se ,,consideră că privarea reclamantei de proprietate, combinată cu absența totală a unei despăgubiri, a constituit o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu respectul dreptului de proprietate garantat de art. l din Protocolul nr. 1 la Convenție”.

În virtutea acestei jurisprudențe europene, reclamanții – intimați sunt îndreptățiți să beneficieze la momentul introducerii acestei acțiuni de o dispoziție legală care permite a fi definit bunul revendicat ca fiind actual, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 73 publicată în M.O. nr.177, din 8 aug. 1995, partea I), care recunoaște că dreptul de proprietate a fostului proprietar nu a încetat niciodată să existe.

În acest context, nu pot fi întemeiate motivele de apel prin care se susține că reclamanții nu au un bun, deoarece deposedarea de imobil a avut loc anterior ratificării Convenției de către Statul român, în acest sens fiind hotărârea Curții în cauza C. și alții împotriva României.

Dimpotrivă, Tribunalul reține că, chiar și potrivit jurisprudenței constante a CEDO în acest sens, astfel cum este invocată în apel, noțiunea de „bun" poate cuprinde atât „bunurile existente", cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a se vedea concretizate, ceea ce înseamnă o interpretare extensivă și nu excesiv de restrictivă cum este cea pe care o propune apelanta prin motivele de apel analizate. De altfel, potrivit acestei jurisprudențe, considerentele Curții europene care definesc noțiunea de bun în sensul dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O, se referă la bunuri care au fost preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și care formează obiectul domeniului de reglementare a Legii nr. 10/2001, ori, prin ipoteză, și acțiunea în revendicare a reclamanților - intimați are ca obiect astfel de bunuri, respectiv teren și atenanse.

Astfel, se constată în apel că și excepția de inaplicabilitate a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană este neîntemeiată.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților - intimați și această excepție este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

În mod întemeiat prima instanță de fond a reținut că din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr. 375/14 august 1950 (fila 9 din dosar), rezultă că P. T., moștenitoarea defuncților C. și Leiba Nuța Goldenberg, a vândut numiților T. D. B. și G. D. B., imobilele situate în . nr. 40 (fostă Ș. cel M. nr. 34).

În baza Decretului nr. 92/1950, imobilele au fost trecute în proprietatea statului (a se vedea decizia nr. 266 din 23 iulie 1959 – fila 116 vol. II). Tribunalul constată că în mod nefondat pârâta – apelantă susține că statul român a preluat imobilul din proprietatea surorii vânzătoarei Tabacaru P., respectiv numita Fani Comananaster și nu din patrimoniul reclamanților, sau autorilor lor, așa încât, susține apelanta, practic instanța fără temei a prezumat că ,,terenul a fost naționalizat în mod eronat ca fiind proprietatea soților Comanester B. și Fani», în același timp prezumând că «această confuzie poate fi determinată de împrejurarea că B. Comanester, în calitate de avocat, a redactat actul de vânzare – cumpărare nr. 375/14.08.1950.

Astfel, prin întâmpinare s-a invocat în mod întemeiat că din conținutul adresei nr._ ;_ din 14.08.2007 a Instituției Prefectului N. (filele 188-190, ds. fond), se înlătură cu certitudine confuzia legată de calitatea de proprietari ai imobilului situat în orașul Târgu N., . (fosta Lenin ).

P. adresă se atestă că, „întrucât frații B. au refuzat sa predea imobilul, preluarea s-a făcut abuziv și formal prin intermediul avocatului care asistase la întocmirea actului de vânzare - cumpărare din anul 1950, respectiv Comaneșter B.”. Aceeași adresă menționează ca Direcția Județeană N. a Arhivelor Naționale confirmă faptul că în perioada anilor 1959-1966 frații B. nu apar ca vânzători. În consecință, imobilul nu a fost înstrăinat niciodată prin acte de dispoziție de către frații B.. De asemenea se atestă prin aceeași adresă: „Cum moștenitorii avocatului Comaneșter nu au putut invoca în susținerea pretențiilor lor, formulate tot în baza Legii nr. 10/2001, un act doveditor al proprietății cu forță probantă mai mare decât acela deținut de frații B., urmează să considerăm că cei de mai sus au fost proprietarii imobilului de la cumpărare și până la naționalizare fiind îndreptățiți, deci, la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Lege nr. 10/2001”.

P. urmare, în aceste condiții reclamanții – intimați fac dovadă clară a faptului că deposedarea prin preluarea abuzivă a imobilelor s-a făcut din patrimoniul vânzătoarei Tabacaru P., antecesoarea lor în drepturi, astfel că în mod evident au calitate procesuală activă de a promova acțiune în revendicarea a acestor bunuri.

În privința excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtei Orașul Târgu. N., apelanta a invocat că imobilul în cauză a fost preluat de către Statul Român, care a demolat construcțiile existente și a construit pe terenul eliberat un complex de locuințe. Astfel, susține apelanta că nu exista nicio baza legală pentru ca o unitate administrativ teritorială să plătească despăgubiri pentru imobile care nu au fost valorificate de către acesta aceasta, despăgubirile pretinse de reclamanții – intimați putând fi suportate doar de către autorul preluării abuzive, în limita și condițiile legilor reparatorii care au fost adoptate.

Astfel, cum se susține și prin întâmpinare, din adresa de răspuns nr. 3297/P din 5 octombrie 1959 emisă de către Sfatul Popular al Raionului Târgu N., față de contestația formulată de petenții B. D. G. și B. D. T. și înregistrată la Sfatul Popular ai Raionului N. sub nr. 3297/P din 03.09.1959, rezultă că imobilul în cauză a fost confiscat de Sfatul Popular al Raionului Târgu N. prin HCM nr. 964/1959, și nu prin Decretul 191/15.06.1979.

P. urmare, imobilul a fost preluat abuziv printr-o hotărâre de sfat popular și nu printr-un decret lege, caz în care noul ,,proprietar” a fost Sfatul Popular al Raionului N., iar în prezent, orașul Târgu N. este succesorul fostului Sfat Popular al Raionului N..

În aceeași măsură, în mod întemeiat prin considerentele sentinței s-a reținut că, din susținerile părților, dar și din concluziile expertizelor tehnice efectuate în cauză, rezultă că terenul revendicat se află, în prezent, în posesia Primăriei orașului Târgu N., neexistând dovezi că face obiectul proprietății publice, drept pentru care instanța a considerat că acest teren se află în prezent în domeniul privat al orașului Tg. N..

În privința motivului de apel care apelanta critică modalitatea în care au fost stabilite despăgubirile pentru un teren de numai 300 mp, respectiv suma de 209.000 lei, pe care apelanta o consideră consecința unei supraevaluări:

Apelanta a motivat, în acest sens, raportul de expertiză V. I., care stabilește o valoare reală și actuală, rezonabilă pentru terenul în litigiu și anume 11 euro/mp, determinându-se o valoare de 14.025 lei pentru 300 mp., expertiza fiind fundamentată pe valorile pe care le respectă Notariatele Publice (adică așa cum prevede legea). Cu toate acestea, prima instanță a avut în vedere valoarea stabilită prin raportul de expertiză B., reținând în considerentele sentinței că „această valoare reprezintă o justă și echitabilă despăgubire, mai mult arătând că expertul tehnic judiciar a avut în vedere criterii esențiale corecție de utilizare și poziție, corecție pentru gaze, electricitate, termoficare, grad seismic etc.”

Pentru verificarea temeiniciei acestor susțineri, având în vedere discrepanța foarte mare între cele două rapoarte de expertiză tehnică privind evaluarea aceluiași imobil în litigiu, în cadrul efectului devolutiv al apelului, prin încheierea de ședință din 07.08.2013, a fost încuviințată proba cu expertiză tehnică de specialitate, având ca obiectiv stabilit de instanță evaluarea terenului în litigiu, în suprafață de 300 m.p. la prețurile de circulație actuale, fiind încuviințate și obiectivele formulate de părțile în litigiu (filele 120-121, ds. apel).

Având în vedere valoarea obiectiv științifică a completării la raportul de expertiză tehnică – expert G. Grigorian (filele 198-202, ds. apel), fiind prezentată și modalitatea de calcul pe care s-a fundamentat evaluarea terenului în litigiu, în suprafață de 300 m.p., în condițiile în care acest teren ar fi liber conform situației existente în momentul preluării abuzive, fără nicio construcție edificată pe amplasamentul terenului în litigiu, Tribunalul își însușește evaluarea acestei expertize stabilită la suma de 109.338 lei. În același timp, prin completarea la raportul de expertiză au fost soluționate de expert și obiecțiunile formulate de către reclamantul – intimat B. V. față de raportul de expertiză tehnică depus inițial (filele 178-179), iar față de completarea la raportul de expertiză tehnică părțile nu au mai formulat obiecțiuni, achiesând implicit la aceste concluzii de evaluare ale expertului.

Privind ultimul motiv de apel invocat care se referă se referă la faptul că ar exista confuzii cu privire la numărul de adresă al imobilului ce face obiectul acțiunii în revendicare, recurentul arătând că nu este clarificat numărul la care se afla acesta, nr. 38 sau 40, și asupra acestui aspect, Tribunalul constată că aceeași adresă nr._ ;_ din 14.08.2007 a Instituției Prefectului N. ( filele 188-190, dosar fond), coroborată și cu determinările raportului de expertiză tehnică – expert V. I. ( filele 124-129, dosar fond), completat cu schița anexă, dar și extrasul din planul de situație ediția 1961, ce își păstrează valoarea obiectiv științifică în privința identificării amplasamentului pentru suprafața de 300 m.p., teren situat în orașul Târgu N., ., nr. 38 ( fostă V.I. Lenin, nr. 40), lămurește în mod foarte clar amplasamentul terenului respectiv.

De altfel, pe baza determinărilor acestei expertize, care stabilește că pe acest amplasament al terenului se află edificat, în parte, blocul de locuințe particulare M1 și, în parte, trotuarul aferent ., prima instanță de fond și-a întemeiat soluția de respingere a capătului principal de cerere în revendicare formulat de reclamanți, cu restituirea terenului în natură, și de admitere a capătului de cerere în obligarea pârâtei la despăgubiri civile, ca modalitate de reparație prin echivalent bănesc, față de situația de fapt actuală a terenului.

În consecință, pe baza considerentelor analizate anterior, în soluționarea apelului declarat de către pârâta Orașul Târgu N., prin primar, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, urmează a se admite apelul, se va schimba în parte sentința apelată și va fi obligată pârâta Orașul Târgu N. să-i despăgubească pe reclamanții B. T. V. și B. G. cu suma de 109.338 lei, reprezentând c/val. teren în supr. de 300 m.p., liber de construcții, precum și suma de 1.380 lei, contravaloarea atenanselor, pentru care nu au fost susținute motive de apel.

De asemenea, examinând cauza sub toate aspectele în cadrul dispozițiilor art. 295 Cod procedură civilă, se mențin ca fiind legale și temeinice celelalte dispoziții ale sentinței.

În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, vor fi obligați intimații – reclamanți să plătească apelantei suma de 2.300 lei, cheltuieli de judecată suportate de aceasta în apel, corespunzător culpei procesuale care le revine ca urmare a admiterii apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Admite apelul declarat de pârâtul Orașul Târgu N., jud. N., cu sediul în Târgu N. reprezentat de primarul acestuia, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. V., domiciliat în B., .. C., .. 4, . și B. G., domiciliat în București, sector 4, . nr. 16.

Schimbă în parte sentința apelată, în sensul următor:

Obligă pârâtul Orașul Târgu N. să-i despăgubească pe reclamanții B. T. V. și B. G. cu suma de 109.338 lei reprezentând contravaloare teren (raport de expertiză întocmit de ing. G. G., filele 198-200 dosar apel), în loc de 209.000 lei și cu suma de 1.380 lei reprezentând c/valoare atenanse.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Obligă intimații reclamanți să plătească apelantului suma de 2.360 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Definitivă.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi 1 octombrie 2014.

Președinte,Judecători,Grefier,

D. MitrofanValentina B. D. L.

Red. și tehnored/D.M./18.12.2014

Tehnored/D.L./22.12.2014

Fond/I. N.

Ex.5

← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea...		Reexaminare sanctiune contraventionala. Decizia nr. 339/2014.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Contestaţie la executare. Decizia nr. 181/2014. Tribunalul NEAMŢ Înlocuire amendă cu muncă în folosul comunităţii. Decizia nr. 530/2014. Tribunalul NEAMŢ Fond funciar. Decizia nr. 275/2014. Tribunalul NEAMŢ Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Decizia nr. 293/2014. Tribunalul NEAMŢ Reexaminare sanctiune contraventionala. Decizia nr. 339/2014. Tribunalul NEAMŢ Obligaţie de a face. Decizia nr. 217/2014. Tribunalul NEAMŢ Pretenţii. Decizia nr. 214/2014. Tribunalul NEAMŢ Obligaţie de a face. Sentința nr. 941/2014. Tribunalul NEAMŢ