Revendicare imobiliară. Sentința nr. 126/2013. Tribunalul NEAMŢ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 126/2013 pronunțată de Tribunalul NEAMŢ la data de 11-02-2013 în dosarul nr. 126/C
Dosar nr._ revendicare imobiliară
ROMÂNIA
TRIBUNALUL N.
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din data de 11 februarie.2012
SENTINȚA CIVILĂ NR. 126/C/2013
Instanța constituită din:
Președinte: | - M. C. | - judecător |
- N. U. | - grefier |
Pe rol se află în curs de soluționare cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantele S. I. și G. S., prin mandatar M. T., domiciliată în mun. P. N., ., jud. N. în contradictoriu cu pârâții S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5, M. P. N. reprezentat prin primar, cu sediul în mun. P. N., ., nr. 8, jud. N., Agenția P. Plăți și Inspecție S. N., cu sediul în mun. P. N., ., .. N., și C. Județeană de P. N., cu sediul în mun. P. N., .. 24, jud. N..
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns apărătorul reclamantelor, av. M. Zucec, lipsă fiind părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței următoarele:
- obiectul cauzei – „revendicare imobiliară”;
- procedura de citare este legal îndeplinită;
- dosarul se află la al patrulea termen de judecată;
- alte aspecte procedurale: - la data de 11.01.2013 s-a înaintat la dosar atât prin fax, cât și prin C. Arhivă adresa nr.2894 din 07.02.2013 emisă de M. Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice – C. Națională de P. Publice – C. Județeană de P. N., prin care această pârâtă a formulat precizări, la care a anexat: copia Hotărârii Consiliului Local al municipiului P.-N. nr.153 din 14.08.1998; Protocol nr.38/06.03.2011, prin care CJP N. a preluat în administrare de la Direcția de Muncă și Solidaritate S. mai multe spații, printre care și imobilul situat în .; procesul-verbal nr._/07.06.1978; schița imobil ., P. N.; fișa clădirii; adresa nr._/19.06.2006 și adresa nr._/14.11.2008;
Instanța înmânează duplicatul precizărilor formulate de C.J.P. N., apărătorului reclamantelor.
Av. M. Zucec, pentru reclamante, depune la dosar, în copie: certificat de naștere Sachter I.; certificat de căsătorie dintre S. S. și Sachter I.; certificat de naștere Sachter S.; certificat de căsătorie dintre Grimberg I. și Sachter S.; traducerea apostilei din ebraică în limba română a procurii dată de Sachter M. lui M. T.; traducerea apostilei de pe declarația dată de Geemberg S. din care rezultă că își menține mandatul de reprezentare dat de M. T.; traducerea apostilei de pe declarația dată de S. I. din care rezultă că își menține mandatul dat lui M. T.; traducerea apostilei de pe certificatul de deces; traducerea apostilei de pe testamentul lui Sachter M.; traducerea apostilei de pe certificatul de moștenitor al lui Sachter M. și certificat de moștenitor după părinții lui Sachter M..
De asemenea, prezintă apărătorul reclamantelor originalele înscrisurilor susmenționate, și, în conformitate cu dispozițiile art.139 Cod procedură civilă, procedând la confruntarea acestora cu xerocopiile legalizate depus la dosar, constată că acestea sunt identice.
Susține apărătorul reclamantelor că se impune acordarea unui nou termen de judecată pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să-și exprime punctul de vedere relativ la prezenta acțiune, întrucât, prin întâmpinarea formulată a susținut că S. român nu e proprietarul imobilului în litigiu.
Tribunalul constată că nu se impune acordarea unui nou termen pe acest motiv cât timp Ministerul Finanțelor Publice a fost legal citat și și-a exprimat punctul de vedere prin întâmpinarea depusă.
Întrebat fiind de către instanță, apărătorul reclamantelor arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Constatând cauza în stare de judecată, tribunalul pune în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Agenția Județeană de Plăți și Inspecție S. N., Ministerul Finanțelor Publice, C. Județeană de P. N. și M. P. N. și excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâții susmenționați, și acordă cuvântul atât pe excepțiile invocate, cât și pe fondul cauzei.
Apărătorul reclamantelor solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Agenția Județeană de Plăți și Inspecție S. N., Ministerul Finanțelor Publice, C. Județeană de P. N. și M. P. N. reprezentat prin P., și respingerea acesteia în raport de pârâtul S. român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice – ANAF.
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâți, susține că, așa cum a arătat și prin cererea introductivă, a formulat acțiunea în revendicare în conformitate cu dispozițiile Codului civil, Curtea Europeană, precum și instanțele românești stabilind că părțile au deschisă această cale. Arată că, în cauza Flambat împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare formulată în baza Codului civil, după apariția Legii nr.10/2001, contravine art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar potrivit art.46 din această convenție, statele membre sunt obligate să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții. Totodată, învederează faptul că în dreptul intern anterior acestei Decizii a Curții Europene, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.33/2008 pronunțată într-un recurs în interesul legii a stabilit că acțiunea în revendicare este admisibilă în măsura în care nu aduce atingere securității raporturilor juridice. Pe fondul cauzei, susține că reclamantele au făcut pe deplin dovada dreptului de proprietate și dovada calității de moștenitoare ale defunctei notificatoare Sachter M. (prin întreg probatoriul administrat în judecata acțiunii formulată în temeiul Legii nr.10/2001), motiv pentru care solicită admiterea acțiunii în revendicare așa cum a fost formulată, cu obligarea pârâtului S. român prin Ministerul Finanțelor Publice să lase părților pe care le reprezintă, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul casă de locuit în suprafață de 188,8 m.p. situat în mun. P. N., ., județul N., împreună cu terenul aferent în suprafață de 664,80 m.p., imobile trecute abuziv în proprietatea statului prin Decizia nr.137/1978.
S-au declarat dezbaterile închise, după care,
TRIBUNALUL
Deliberând asupra acțiunii civile de față, constată următoarele:
P. cererea înregistrată sub nr._ /19.06.2012, reclamantele S. I. și G. S. (prin mandatar M. T.) au chemat în judecată pârâții: Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M. P. N. prin P., Direcția de Muncă și Solidaritate S. N. și C. T. de P. N. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul casă de locuit în suprafață de 188,81 m.p. situat în P.-N., . împreună cu terenul aferent în suprafață de 664,80 m.p. și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, au învederat următoarea situație de fapt:
Imobilul a aparținut defuncților lor părinți Sachter M. M. și Sachter Max și a intrat în posesia și proprietatea acestora prin actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal nr.2987/672 din 7 decembrie 1959.
Părinții lor au stăpânit acest imobil până la data la care au plecat în Israel. La data respectivă, toți cetățenii evrei care plecau pentru a-și stabili domiciliul în propria țară erau deposedați de S. român de toate proprietățile pe care le aveau în România, lucru care s-a întâmplat și cu proprietatea situată în P.-N., ., județul N..
P. Decizia nr.137/1978, imobilul casă de locuit împreună cu terenul aferent a trecut în proprietatea Statului român.
În anul 2001, odată cu apariția Legii nr.10/2001, mama lor, în viață la acea dată, a formulat notificare pentru a-i fi restituit acest imobil. Această notificare nu a primit nici un răspuns până în anul 2010, dată la care mandatara lor s-a prezentat la Primăria P.-N. și a depus actele doveditoare ale proprietății ocazie cu care i-a fost înmânată Dispoziția Primarului de respingere a notificării, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada proprietății. Această dispoziție a fost atacată în instanță, însă contestația a fost respinsă ca tardiv formulată, reținându-se că dispoziția ar fi fost comunicată mandatarului în anul 2006.
În această situație au formulat prezenta acțiune pe dispozițiile codului civil, respectiv acțiune în revendicare, Curtea Europeană cât de altfel și instanțele românești stabilind că aveau deschisă această cale.
În cauza Faimblat împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare formulată în baza Codului civil, după apariția Legii nr.10/2001 contravine art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar potrivit art.46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statele membre sunt obligate să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții.
De altfel, în dreptul intern anterior acestei Decizii a Curții Europene, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia 33/2008 pronunțată în R.I.L., a stabilit că acțiunea în revendicare este admisibilă în măsura în care nu aduce atingere securității raporturilor juridice.
În cazul lor, S. nu are un titlu valabil, titlul reclamantelor fiind preferat. Preluarea s-a făcut în mod abuziv iar în prezent nici una din entitățile deținătoare nu are un titlu valabil de preluare, titlul de preluare fiind neconstituțional raportat la art.36 din Constituția României din anul 1965 care garanta dreptul de proprietate particulară și dreptul de moștenire.
C. și terenul nu au ieșit niciodată valabil din patrimoniul defuncților lor părinți motiv pentru care, în virtutea calității de proprietari neposesori au promovat acțiunea în revendicare.
În ceea ce privește calitatea pasivă a celor 4 pârâte urmează ca pe parcursul judecății să fie stabilită calitatea acestora, motivat de faptul că nu au reușit să stabilească cu certitudine care din cele 4 pârâte este proprietatea imobilului în litigiu.
Pârâții au depus întâmpinări prin care au invocat excepția lipsei calității procesual pasive și excepția inadmisibilității acțiunii.
Astfel, prin întâmpinarea formulată C. Județeană de P. N. în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a învederat următoarele:
P. Hotărârea nr. 153 din 14.08.1998 s-a aprobat transmiterea în administrarea Ministerului Muncii și Protecției Sociale, pentru Direcția Muncii și Protecției Sociale a Județului N., a imobilului în suprafață construită de 160 mp și a terenului aferent în suprafață totală de 572,63 mp, situat în ., P. N..
Conform Protocolului încheiat la data de 06.03.2001, C. Județeană de P. N. a preluat în administrare, de la Direcția de Muncă și Solidaritate S. N., mai multe spații printre care și imobilul în suprafață de 160 mp, situat în ., P. N..
La data de 10.04.2008, conform procesului verbal nr. 4773/10.04.2008, C. Județeană de P. N. a predat Primăriei municipiului P. N. imobilul situat în ., P. N..
P. urmare, dat fiind faptul că C.J.P. N. are doar un drept de administrare, iar S. R. este titularul dreptului de proprietate publică al imobilului în litigiu, precum și faptul că la data de 10.04.2008 imobilul a fost predat Primăriei P. N., solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Casei Județene de P. N..
Pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție S. N. (fosta Direcție de Muncă și Solidaritate S. N. - Direcția de Muncă și Protecție S.) a susținut că urmare înființării Casei Naționale de P. și Asigurări Sociale, precum și a caselor teritoriale de pensii, potrivit Legii nr.19/2000, fosta Direcție de Muncă și Protecție S. N. a predat Casei Teritoriale de pensii P.-N., care a preluat în administrare, imobilele în care își desfășura activitatea, inclusiv cel situat în ., potrivit Protocolului nr._/68 – 06.03.2001. Pe cale de consecință, cum în prezent, nu dețin și nu ocupă imobilul în litigiu, nu are calitate procesuală.
M. P. N. a invocat aceeași excepție a lipsei calității procesuale pasive pentru următoarele considerente:
Imobilul ce face obiectul litigiului – teren și construcție a trecut în proprietatea statului prin Decizia nr.137/1978. Astfel, s-a trecut cu plată în proprietatea statului construcția în suprafață totală de 188,81 m.p. și fără plată terenul aferent în suprafață de 664,80 m.p. situate în M. P.-N., ., jud. N..
În prezent, imobilul – teren și construcție situat în P.-N., . a cărui revendicare se solicită, face parte din domeniul public al statului, fiind în administrarea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale prin C. Județeană de P. N..
În acest sens, anexează: extras din Hotărârea Guvernului nr.1326/2001 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului în care este înscris imobilul a cărui restituire se solicită și Protocolul nr._/06.03.2001 încheiat între Direcția de Muncă și Solidaritate S. N. și C. T. de P. N..
Cum unitatea administrativ-teritorială nu este deținătoare a imobilului ce face obiectul prezentei cauze, solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului P.-N..
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii pârâții au învederat următoarele aspecte:
O asemenea acțiune este admisibilă doar în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prioritatea actului normativ internațional poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Legea nr.10/2001 nu este conformă Convenției Europene doar atunci când, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în procedura de aplicare a Legi nr.10/2001, nu există prevederi de natura a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, ceea ce impune, conform art.20 alin.2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr.30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art.11 alin.2 din Legea fundamentală.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a recunoscut libertatea statului roman de a reglementa condițiile în care acceptă sa restituie bunurilor ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv, sub aspectul modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii acestora. Art.6 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează fiecărei persoane “dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.
Conventia europeană a drepturilor omului a admis că acest lucru nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Faptul că acest act normativ - Legea nr.10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de accesul la instanță, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță, căreia i se conferă o jurisdicție deplină.
Printr-o jurisprudență unificata prin Decizia nr.XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație si Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv, ci si notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr.10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident ca are pe deplin asigurat accesul la justiție.
Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinta imposibilitatii utilizarii unei reglementari anterioare, nu încalcă art.6 din Convenție în situatia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul ca această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiza în concret a fiecărei cauze.
Tribunalul, examinând cu prioritate, în raport de dispozițiile art.137 Cod procedură civilă, excepțiile invocate reține, în fapt, următoarele:
Reclamantele revendică imobilul situat în P. N., ., compus dintr-o casă de locuit formată din cinci camere, o bucătărie și un WC și terenul aferent în suprafață de 664,80 mp – care au aparținut, în coproprietate, numiților Ribu A R., Braunștein S., Braunștein S. R., Sacher M. M. și Sacher Max, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2987/672/7.12.1959 de notariatul de Stat Raional P. N..
P. Decizia nr. 168/8 mai/1978 a fostului Consiliu Popular al județului N. s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 2 și 3 din Decretul nr. 223/1974, trecerea, cu plată, în proprietatea statului, (dându-se în administrarea Întreprinderii Județene de Gospodărire comunală și locativă), a construcției în suprafață totală de 188,81 mp și fără plată a terenului aferent în suprafață de 664,80 mp, imobil situat în municipiul P. N., ..
P. Hotărârea nr. 153/14.08.1988 emisă de Consiliul local al Municipiului P. N. s-a dispus transmiterea în administrarea Ministerului Muncii și Protecției Sociale, pentru Direcția Muncii și Protecției Sociale a județului N., a imobilului situat în . P. N., compus dintr-o casă în suprafață construită de 160 mp și terenul aferent în suprafață de 582,63 mp.
Conform protocolului nr_/6.03.2001 încheiat între Direcția de Muncă și Solidaritate S. și C. T. de P., imobilul situat în ., a fost preluat în administrare (folosință) de către C. T. de P. N. de la Direcția de Muncă și Protecție S. N. / Direcția de Muncă și Solidaritate S. N. (actuala Agenție Județeană pentru Plăți și Inspecție S. N.).
Din cuprinsul Hotărârii Guvernului nr. 1326/2001 pentru aprobarea inventarului bunurilor din domeniul public al statului (și anexa nr. 13), rezultă că imobilul sus-menționat face parte din domeniul public al statului fiind în administrarea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale prin C. Județeană de P. N..
C. Județeană de P. N., a susținut, prin întâmpinare, că nu mai folosește în prezent imobilul întrucât l-a predat Primăriei Municipiului P. N. conform procesului verbal nr. 4773/10.04.2008.
Din cuprinsul procesului menționat (întocmit în formă olografă și intitulat „proces-verbal de predare primire parțială a imobilului situat în ., încheiat astăzi 10.04.2008”) rezultă că pârâta C. Județeană de P. N. a predat Primăriei Municipiului P. N. patru camere cu hol de acces din spatele imobilului.
Din cele mai sus rezultă că au calitate procesual pasivă în acțiunea în revendicare, C. Județeană de P. N. ce are imobilul în administrare și folosință parțială, Municipiului P. N. (ce are folosința încăperilor preluate de la C. Județeană de P. N.) și Ministerul Finanțelor Publice – ca reprezentant al Statului R. față de împrejurarea că imobilul face parte din domeniul public al statului.
Deși C. Județeană de P. N. a susținut că nu mai folosește imobilul în litigiu și că l-ar fi predat în întregime Primăriei P. N., tribunalul nu poate reține lipsa calității procesual pasive în condițiile în care nu s-a făcut o dovadă în acest sens, faptul că imobilul este debranșat de la utilități nu înseamnă că pârâta C. Județeană de P. N. nu mai are calitatea de deținător cât timp imobilul i-a fost transmis în administrare, iar din acel proces verbal încheiat în anul 2008 nu rezultă în ce bază și cu ce titlu a predat o parte din imobil Primăriei municipiului P. N., cu atât mai mult cu cât solicitările instanței (potrivit adresei nr._ /16.01.2013), privind precizări în acest sens au rămas fără răspuns.
Pe cale de consecință, cum singura pârâtă care nu mai deține în prezent, cu nici un titlu, imobilul revendicat este Agenția pentru Plăți și Inspecție S. N. (fostă Direcția de Muncă și Protecție S. N., Direcția de Muncă și Solidaritate N.) tribunalul urmează a admite excepția lipsei calității procesual pasive invocate de aceasta și a respinge acțiunea reclamanților ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
P. considerentele sus-arătate excepțiile lipsei calității procesual pasive invocate de ceilalți pârâți urmează a fi respinse.
Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare urmează a fi admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Imobilul situat în P. N., ., face parte din categoria celor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001.
În Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, (aprobate prin H.G. nr. 250/2008), Decretul nr. 223/1974 (în baza căruia s-a preluat, de către stat, imobilul în litigiu) este enumerat, în mod expres, printre actele normative de preluare abuzivă.
Astfel, la pct. 1. 4. B. din Norme, legiuitorul a prevăzut, pentru ipoteza în care locuința nu a fost înstrăinată de către stat către o terță persoană, restituirea imobilului în natură persoanei îndreptățite (fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia) cu obligația acestuia de a rambursa despăgubirile primite la data preluării (actualizate), iar în ipoteza în care locuința a fost înstrăinată legal către o terță persoană, persoanei îndreptățite se acordă celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege (oferirea în compensare a altor bunuri sau despăgubiri bănești).
Reclamantele au uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 2015/C/2011 a Tribunalului N. (rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 1154/11 iunie 2012 a Curții de Apel Bacău), au formulat în termen legal notificarea nr. 349/10.08.2001, care a fost soluționată, în procedura administrativă, prin Dispoziția nr. 1332/14.10.2003 emisă de Primarul Municipiului P. N., în sensul respingerii solicitării de restituire în natură a imobilului situat în P. N., ., cu motivarea că reclamantele (notificatoare) nu au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului și calitatea de moștenitoare după fostul proprietar.
Dispoziția nr. 1332/14.10.2003 emisă de Primarul Municipiului P. N. a făcut obiectul controlului judecătoresc în cadrul contestației formulate de reclamante în contradictoriu cu Primarul Municipiului P. N..
Astfel, prin sentința nr. 2015/C/14.12.2011 a Tribunalului N. (pronunțată în dosarul nr._ ) s-a respins ca tardivă, contestația reținându-se că aceasta a fost formulată după aproximativ patru ani de la data comunicării dispoziției contestate (termenul legal fiind de 30 de zile) iar pierderea termenului se datorează exclusiv culpei reclamantelor și mandatarului împuternicit de acestea (care nu și-a îndeplinit obligațiile de diligență pe care mandatul cu reprezentare le-a creat în sarcina sa).
Pierderea posibilității de a obține restituirea în natură a imobilului pe calea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, din motive ce le sunt imputabile, nu le conferă reclamantelor posibilitatea de a obține, ulterior, într-o acțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și ale art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceeași măsură reparatorie (de restituire în natură a imobilului) ca cea instituită prin legea specială, teza contrarie ducând la concluzia caracterului facultativ al procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Mai mult, această teză contrarie ar fi de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietății imobiliare o perioadă nelimitată de timp.
P. edictarea Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate fixând limitări rezonabile în exercitarea acestui drept în vederea asigurării securității circuitului civil în conformitate cu dispozițiile art. 44 din Constituție.
Astfel, pentru revendicarea acestor imobile trebuie urmată calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, în caz contrar persoanele îndreptățite pierd însuși dreptul de proprietate întrucât dispozițiile art. 42 prevăd că imobilele care nu se restituie în urma prevederilor prevăzute de această lege rămân în administrarea deținătorilor actuali putând fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare.
Măsura reparatorie reglementată de Legea nr.10/2001 nu este altceva decât o acțiune în revendicare specială supusă unui regim juridic aparte.
P. urmare, reclamantele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și cea a dreptului comun în materia revendicării, reglementată prin dispozițiile art.480 Cod civil, având în vedere regula „electa una via”.
În acest sens, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție care, soluționând recursul în interesul legii cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 formulate după . Legii nr.10/2001, prin Decizia nr.33/2008 a statuat: „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțele între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.
Dispoziția de excepție referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare statuată prin decizia susmenționată nu este aplicabilă în cauza de față.
Din interpretarea acestei dispoziții rezultă că prima condiție ce trebuie îndeplinită este aceea a existenței unei neconcordanțe între Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Or, pe lângă faptul că reclamantele, care se prevalează de aceste dispoziții și solicită acordarea priorității Convenției, nu au precizat în ce constau neconcordanțele dintre dispozițiile Legii nr.10/2001 și Convenție, o astfel de neconcordanță nu există în raport de circumstanțele concrete ale speței dedusă judecății.
În considerentele deciziei nr.33/2008 a Î.C.C.J. s-a reținut că: „în procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art.20 alin.(2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr.30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art.11 alin.(2) din Legea fundamentală”.
În cauza de față, nu poate fi vorba de „lipsa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 în condițiile în care reclamantele au solicitat restituirea în natură a imobilului și, întrucât (așa cum a reieșit din probele administrate) imobilul notificat există în materialitatea lui și nu a fost înstrăinat unei terțe persoane, puteau obține restituirea imobilului prin însăși dispoziția dată de unitatea administrativă ca urmare a soluționării notificării, . putând avea loc imediat în baza acelei decizii și a unui proces-verbal de predare-primire care (potrivit art.25 din lege) constituiau titlu de proprietate.
În speță, nu există contradicții între dispozițiile legii speciale și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nici din perspectiva accesului la justiție, nici din cea a respectării art.1 din Protocolul nr.1.
Instituirea de către legiuitor a unui cadru legal special în care să poată fi valorificat dreptul reclamanților la obținerea restituirii în natură a imobilului, nu îngrădește accesul liber la justiție, deoarece dreptul de acces la justiție nu exclude respectarea anumitor proceduri și condiții prescrise de lege în conformitate cu art.126 alin.2 din Constituție.
Pe cale de consecință, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și modalitățile instituite de lege.
De aceea, regula, art.21 alin.(2) din Constituție, potrivit căruia nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție, are semnificația faptului că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau grup social.
Liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. Reclamantele nu s-au aflat în imposibilitatea de a utiliza procedura specială prevăzută de Legea nr.10/2001, nu au invocat nici un impediment, mai presus de voința lor, care să le fi împiedicat să facă demersurile necesare și să-și dovedească dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor pentru obținerea, pe calea procedurii speciale, a retrocedării în natură, a imobilului.
Obligația pentru reclamante de a uza de procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 este în deplină concordanță și cu garanțiile instituite de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, legea specială nereprezentând un obstacol pentru realizarea unui acces efectiv la o instanță, întrucât statele au posibilitatea de a stabili cadrul legal în care se poate exercita acest drept, procedura prealabilă reglementată de Legea nr.10/2001 fiind conformă cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât prin chiar conținutul său, legea specială a instituit și posibilitatea exercitării controlului judecătoresc.
Or, reclamantele au urmat procedura Legii nr.10/2001 și au uzat și de căi de atac la instanțele judecătorești, iar împrejurarea că, din motive ce le sunt exclusiv imputabile, contestația în instanță li s-a respins ca tardivă și în acest fel nu au beneficiat de posibilitatea de a-și dovedi dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor direct în instanță (întrucât, așa cum în mod constant s-a statuat în practică, în cadrul contestației întemeiată pe Legea nr.10/2001, în fața instanței, părților le este recunoscut dreptul de a propune dovezile care să le susțină pretențiile, instanța fiind obligată să soluționeze contestația nu doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii administrative ci și să încuviințeze și să administreze probele necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt) nu înseamnă că nu au avut acces la justiție și dreptul la un proces echitabil.
Dimpotrivă, dreptul reclamantelor la un proces echitabil și accesul la justiție a fost asigurat tocmai prin faptul că legiuitorul a prevăzut că modul de soluționare a notificărilor în procedura administrativă să fie supus controlului judecătores, instituind astfel dreptul celui interesat de a ataca în instanță cu contestație, dispoziția (decizia) dată în soluționarea notificării.
Instituirea unor termene de exercitare a căilor de atac constituie o garanție a principiului prevăzut de art.6 pct. l din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil și într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părților prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluționării unui proces.
De altfel, reclamantele care au pierdut termenul de contestare în instanță a deciziei administrative, nu au făcut dovada că aceasta s-a datorat unor împrejurări mai presus de voința lor, nici măcar nu au solicitat repunerea în termenul de formulare a contestației (deși aveau această posibilitate prevăzută de art.103 Cod procedură civilă), aspect ce rezultă din considerentele sentinței civile nr.2615/2011 a Tribunalului N..
Art.1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Astfel, în cauza M. A. și alții împotriva României, Curtea, amintind decizia din cauza Kopecky împotriva Slovaciei, prin care a stabilit că adoptarea unei legislații care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior se poate considera că generează un nou drept de proprietate apărat de art.1 din protocolul 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire, a stabilit totodată că: „de la . Legilor nr.1/2000, nr.10/2001 și mai ales a Legii nr.247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri. P. urmare, transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art.1 din protocolul nr.1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparații și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.
P. urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că apărarea dreptului de proprietate protejat de art.1 din Protocolul 1 din Convenție se face prin intermediul mecanismelor reglementate de legea specială, prin parcurgerea procedurii prevăzută de această lege.
Reclamantele se prevalează în cuprinsul cererii de practica Curții Europene a Drepturilor Omului invocând cauza Faimblat împotriva României.
Or, în cuprinsul acelei hotărâri, Curtea a reținut că la data formulării de către acei reclamanți a acțiunii (anul 2002) și: „cel puțin până la 12 nov. 2007, dată la care a fost publicată în M.O., decizia de la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a pune capăt practicii divergente a jurisdicțiilor cu privire la admisibilitatea unei acțiuni în revendicare paralelă cu procedura angajată în conformitate cu Legea nr.10/2001, o astfel de acțiune putând trece drept o cale de recurs eficientă în conformitate cu Convenția. Ea vede că reclamanții nu aveau la timpul faptelor un mijloc eficient să-și prezinte cererile în fața unei instanțe judecătorești în timp ce procedura administrativă era pe rol”.
De asemenea, Curtea arată că nu contestată eficiența procedurii prevăzută de Legea nr.10/2001 însă reține că, pentru ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă și persoana îndreptățită are de primit despăgubiri, dat fiind faptul că Fondul Proprietatea (prin intermediul căruia se acordau acestea) nu funcționa, într-un mod care să poată fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensații, nu se poate ajunge la plata, într-un termen rezonabil a despăgubirilor în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Or, în speță, acțiunea reclamantelor s-a introdus la data de 19.06.2012 după pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a recursurilor în interesul legii (obligatorii) prin care s-a statuat asupra priorității aplicării procedurii Legii nr.10/2001 în raport de dreptul comun și inadmisibilității acțiunii în revendicare după . Legii nr.10/2001 (Decizia nr.53/2007 și Decizia nr.33/2008)
De asemenea, în ceea ce le privește pe reclamante, funcționarea sau nefuncționarea mecanismului de plată a despăgubirilor nu ar fi putut avea nici o influență asupra dreptului pretins întrucât imobilul fiind liber era posibilă restituirea în natură iar mecanismul prevăzut de dispozițiile Legii nr.10/2001 este unul eficient și aplicabil în termen rezonabil.
Astfel dispozițiile art.23 (4) și (41) din Legea nr.10/2001 prevăd că decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra imobilului și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie și că predarea – primirea imobilului se face în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire (printr-un protocol de predare-primire).
De asemenea, în Hotărârea pronunțată în cauza Faimblat contra României s-a reținut că instanțele au respins acțiunea în revendicare (introdusă în acea speță, în timp ce procedura administrativă era în curs, fără a se fi emis o decizie dată în soluționarea notificării) fără a examina conduita unității administrative și respectarea de către aceasta a procedurii prevăzută de Legea nr.10/2001.
Or, în cauza de față, respingerea notificării, pe calea procedurii administrative, nu s-a datorat nerespectării de către unitatea administrativ-teritorială a procedurii prevăzută de Legea nr.10/2001 întrucât, așa cum rezultă din considerentele sentinței civile nr.2015/C/2011 a Tribunalului N., aceasta a depus diligențe pentru soluționarea corespunzătoare a cererii autoarei reclamantelor.
Astfel, s-a reținut că, în cuprinsul notificării (nr.348/2001) autoarea reclamantelor – Sachter M., nu și-a indicat domiciliul său, ci și-a ales domiciliu procedural (unde a solicitat în mod expres să-i fie comunicată orice corespondență) la domiciliul din București a mandatarului său G. Ș. care, (potrivit procurii autentificate la 25.07.2001) este de profesie avocat.
Întrucât la notificare nu s-au depus înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate și vocației succesorale după fostul proprietar, Primăria Municipiului P. N. (unitatea investită cu soluționarea notificării) prin adresa nr._/10.04.2003, i-a solicitat mandatarului reclamantei să transmită la dosar copii legalizate sau certificate pentru conformitate de pe actele doveditoare referitoare la proprietate și la calitatea de moștenitor, cu precizarea că, față de dispozițiile legale de la acel moment, termenul de depunere a respectivelor înscrisuri expira la 14 mai 2003.
Cum la dosar nu s-au depus actele solicitate, la data de 14-X-2003, Primarul Municipiului P.-N. a emis Dispoziția nr.1332 de respingere a notificării.
S-a mai reținut în cuprinsul hotărârii că Primarul Municipiului P. N. a încercat, în mai multe rânduri, comunicarea dispoziției la ambele adrese ale biroul de avocatură a mandatarului notificatoarei, astfel cum fuseseră ele indicate în procură și notificare, confirmarea de primire fiind, însă, restituită nesemnată, cu mențiunea că destinatarul este mutat de la adresă, ori că a expirat termenul de păstrare a plicului.
P. finalizarea procedurii administrative de soluționare a notificării, Primăria municipiului P.-N. a solicitat Baroului București adresa la care își desfășoară activitatea avocatul G.-Nemethi Ș., răspunsul fiind comunicat la 27.04.2006 și, astfel, dispoziția de respingere a notificării a fost comunicată și la noua adresă la 04.04.2006 și 4.05.2006 când confirmarea de primire a fost semnată (contestația în instanță fiind formulată la data de 10.05.2010, după aproape 4 ani).
Instanța investită cu soluționarea contestației împotriva dispoziției de respingere a notificării a reținut că atât timp cât actele doveditoare nu au fost depuse la dosar odată cu notificarea și nici nu au fost transmise ulterior (așa cum s-a solicitat) Primarul Municipiului P. N. nu a avut la dispoziție înscrisuri care să permită verificarea pretinsei calități a notificatoarei Sachter M. de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001, astfel că respingerea notificării pentru motivele arătate la art.1 din Dispoziția nr.1332/14 oct. 2003 apare ca fiind singura soluție ce putea fi dată de intimat.
Pe lângă faptul că circumstanțele concrete ale speței de față sunt diferite de cele ale cauzei examinate prin hotărârea Faimblat contra României, trebuie avut în vedere că pentru admisibilitatea acțiunii în revendicare reclamantele trebuie să se prevaleze de un bun, în sensul art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană.
Aprecierea existenței uni „bun” în patrimoniul reclamantelor implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual” cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
Or, în jurisprudența actuală a Curții a avut loc, după pronunțarea hotărârii – pilot în cauza A. și alții contra României, o schimbare de raționament privind conținutul noțiunii de „bun”, diferită de practica anterioară (cauzele P. contra României, S. și Porteanu contra României)
Astfel, în cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 oct. 2010) se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus în sensul restituirii bunului.
Pe cale de consecință, cum reclamantele nu dețin „un bun actual” care să le îndreptățească la redobândirea posesiei imobilului revendicat, acțiunea acestora nu poate fi admisă.
P. considerentele arătate, tribunalul urmează, în temeiul art.137 Cod procedură civilă, să admită excepția invocată și să respingă acțiunea reclamantelor ca inadmisibilă.
P. ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta AGENȚIA JUDEȚEANĂ pentru PLĂȚI și INSPECȚIE S. N. fosta DIRECȚIE DE MUNCĂ și SOLIDARITATE S. N.), cu sediul în mun. P. N., ., ., jud. N., și respinge acțiunea reclamantelor S. I. și G. S. (prin mandatar M. T.) formulată împotriva acestei pârâte, având ca obiect revendicare imobiliară, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Respinge, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calităților procesuale pasive invocate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice București (reprezentat în proces de D.G.F.P. N.), C. JUDEȚEANĂ de P. N. și M. P.-N..
Admite excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâții sus-menționați și în consecință:
Respinge, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantele S. I. ȘI G. S. (prin mandatar M. T. – domiciliată în mun. P.-N., ., jud. N.) în contradictoriu cu M. Finanțelor București (reprezentat în proces de DGFP N.), cu sediul în București, ., sector 5, C. JUDEȚEANĂ de P. N., cu sediul în mun. P. N., ..24, jud.N., și M. P.-N., cu sediul în P.-N., . nr.8, jud. N..
Cu apel în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 11 febr. 2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
M. C. N. U.
Red.M.C./04.03.2013; Tehnored.N.U./19.03.2013; Ex.8
| ← Fond funciar. Decizia nr. 859/2012. Tribunalul NEAMŢ | Fond funciar. Decizia nr. 114/2013. Tribunalul NEAMŢ → |
|---|
