Contestaţie la executare. Decizia nr. 519/2013. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 519/2013 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 26-03-2013 în dosarul nr. 27677/281/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 519
Ședința publică din data de 26.03.2013
Președinte: M. C. A.
Judecători: P. A. A.
: Ș. O. C.
Grefier: N. L. E.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurenta-contestatoare DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE PRAHOVA, cu sediul în Ploiești, .. 22, jud. Prahova, împotriva sentinței civile nr. 1598/28.01.2013, pronunțată de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu intimatul E. V., cu domiciliul ales la Cabinetul de Avocatură S. I. S., cu sediul în Ploiești, .. 1, ..
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este îndeplinită.
Cerere scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Tribunalul, examinând actele și lucrările dosarului, constată recursul în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra acestuia.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr._ la data de 12.07.2012, contestatoarea Administrația Finanțelor Publice Prahova a formulat contestație la executare împotriva somației de plată și a procesului verbal din data de 11.06.2012, emise de Biroul Executorului Judecătoresc Trifina, T. și G. în dosarul de executare nr. 1165/2012, solicitând totodată suspendarea executării silite până la soluționarea irevocabilă a prezentei contestații la executare.
În motivarea contestației, contestatoarea a arătat că, în mod greșit, a fost pornită urmărirea silită împotriva acesteia, întrucât, în baza deciziei civile nr. 457/07.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr._, statul român este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, iar nu de contestatoarea din prezenta cauză, astfel că actele de executare sunt lovite de nulitate.
A mai arătat că executorul judecătoresc nu a ținut seama de reglementările speciale stabilite de O.G. nr. 22/2002 care stabilesc un termen de 6 luni pentru executarea obligației de plată.
S-a mai susținut și împrejurarea că onorariul de avocat stabilit în faza executării silite este excesiv raportat în concret la actele și lucrările dosarului de executare.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 399-404 și următoarele Cod procedură civilă, O.G. nr. 22/2002.
La data de 25.01.2013, Biroul Executorului Judecătoresc Trifina, T. și G. a depus copii certificate ale actelor de executare efectuate în dosarul nr. 1165/2002.
Intimatul nu a depus întâmpinare, dar s-a prezentat în instanță și a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate.
După administrarea probelor încuviințate părților, prinsentința civilă nr. 1598/28.01.2013 a Judecătoriei Ploieștia fost admisă în parte cererea având ca obiect contestație la executare formulată de contestatoarea Direcția G. a Finanțelor Publice Prahova, s-a redus cuantumul cheltuielilor de executare de la suma de 606 lei la suma de 206 lei, a fost anulată în parte somația de plată din data de 11.06.2012 și procesul verbal de cheltuieli de executare din data de 11.06.2012, emise de Societatea Civilă Profesională a Executorilor Judecătorești Trifina, T. și G. cu privire la suma de 400 lei reținută cu titlu de cheltuieli de executare reprezentând onorariu de avocat, fiind menținute celelalte acte de executare emise în dosarul nr. 1165/2012 cu privire la restul cheltuielilor de executare în cuantum 206 lei și a fost respinsă cererea de suspendare a executării silite ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin titlul executoriu - decizia nr. 457/07.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, irevocabilă, a fost respins recursul formulat de contestatoare împotriva sentinței civile nr. 1736/05.09.2011 pronunțată de Tribunalul Prahova și aceasta a fost obligată la plata sumei de 1000 lei către intimat cu titlu de cheltuieli de judecată.
În baza cererii de executare silită formulată de intimat prin avocat, la data de 21.03.2011, înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc Trifina, T. și G., executorul judecătoresc a dispus la data de 11.06.2012 somarea debitoarei la executarea obligației stabilite prin titlul executoriu și prin procesul verbal de cheltuieli de executare, somație ce a fost primită de către debitoare la data de 02.07.2012, astfel cum rezultă din dovada de comunicare.
Întrucât executorul judecătoresc a procedat la executarea silită a debitoarei, ca urmare a neexecutării voluntare a obligației, acesta a stabilit cheltuieli de executare în sumă totală de 606 lei, prin procesul verbal de cheltuieli de executare din data de 11.06.2012, care, potrivit art. 3717 alin. 4 Cod procedură civilă, constituie titlu executoriu.
Cu privire la apărările contestatoarei, instanța de fond a reținut că acestea sunt neîntemeiate, actele de executare fiind legal întocmite pentru următoarele motive:
Potrivit art. 3711 alin. 1 Cod procedură civilă „Obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie”, iar potrivit art. 2 al aceluiași articol „În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită potrivit Cod procedură civilă, dacă legea nu prevede o altă procedură”.
Astfel, potrivit dispozițiilor legale, debitoarea, parte în dosarul în care s-a pronunțat hotărârea judecătorească executorie, avea obligația să execute imediat, voluntar, titlul executoriu, ca orice alt subiect de drept, însă cum contestatoarea nu a înțeles să-și execute obligația de bunăvoie, a fost necesar ca intimata să apeleze la serviciile unui executor judecătoresc.
S-a mai reținut de instanța de fond că în sensul arătat s-a pronunțat și CEDO, în jurisprudența sa, arătându-se că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată că făcând parte integrantă din proces, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. În cauza de față, cu toate că intimata a obținut o hotărâre judecătorească executorie prin care o instituție publică a fost obligată la o acțiune specifică, aceasta nu a fost executată din cauza refuzului debitoarei de a respecta această hotărâre.
Or, debitoarea reprezintă o instituție publică ce constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă o instituție a statului refuză să execute o hotărâre judecătorească și definitivă ori întârzie executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi – reținându-se în acest sens Cauza Metax împotriva Greciei din 27 mai 2004 și Cauza Ș. împotriva României din 24 iunie 2005 – în care Curtea a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Astfel, debitoarea, ca instituție publică și reprezentantă a statului are obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie și cu promptitudine o hotărâre judecătorească executorie, refuzul acesteia lipsind intimata de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri pronunțate în favoarea sa.
S-a mai reținut că actul normativ la care face referire debitoarea, respectiv O.G. nr. 22/2002, prevede obligația notificării instituției publice să procedeze la efectuarea plății, procedură îndeplinită de creditoare la data de 12.06.2012, prin executor judecătoresc, iar conform art. 4 din O.G. nr. 22/2002, ordonatorul de credite are obligația de a dispune toate măsurile necesare pentru asigurarea în bugetele proprii și din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titlurile executorii – ordonatorul de credite având această obligație, fără a se stabili prin textul de lege un termen în care trebuie adusă la îndeplinire.
Potrivit art. 2 din O.G. nr. 22/2002, dacă executarea creanței stabilită prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersuri necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată, iar acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Instanța de fond a constatat că acest termen de 6 luni pentru executarea voluntară a creanței de către debitoarea - autoritate publică, prevăzut de actul normativ menționat nu se acordă însă, în mod automat, curgerea sa fiind condiționată de dovedirea de către debitoare a lipsei fondurilor necesare plății, precum și a demersurilor făcute în vederea obținerii acestora.
Or, prima instanță a reținut că autoritatea publică - debitoare nu a făcut în prezenta cauză nicio dovadă în acest sens și, mai mult, nici nu a pretins faptul că nu ar avea fonduri pentru plata creanței – considerente față de care a apreciat că, în mod corect, s-a procedat la declanșarea executării silite în cauză, în modalitatea popririi, prevederile art. 2 din O.G. nr. 22/2002 nefiind incidente de drept și în mod automat, ci numai în condițiile dovedirii lipsei de fonduri în vederea executării voluntare a creanței, aspect ce nu a fost invocat sau probat în cauză, astfel că se impunea executarea silită a debitoarei în condițiile dreptului comun, conform dispozițiilor art. 371¹ și următoarele Cod procedură civilă.
Instanța de fond nu a reținut susținerea reclamantei, în sensul că acesta nu are calitatea de debitor conform titlului executoriu întrucât obligația incumbă statului prin Ministerul Finanțelor iar nu contestatoarei, întrucât contestatoarea este o structură deconcentrată în teritoriu a Ministerului Finanțelor, astfel că executarea a fost îndreptată în mod corect împotriva acesteia.
În ceea ce privește susținerea contestatoarei privind cheltuielile de executare pe care le apreciază ca fiind excesiv de mari, mai exact onorariu de avocat, instanța de fond a reținut prevederile art. 3717 alin. 2 Cod procedură civilă, conform cărora aceste cheltuieli sunt în sarcina debitorului urmărit, inclusiv cele efectuate de la data introducerii cererii creditorului de executare silită și până la data realizării obligației stabilite prin titlul executoriu prin executare voluntară, cu excepția cazului în care creditorul a renunțat la executare, ceea ce nu este cazul în speță.
În ceea ce privește onorariul de avocat, instanța de fond a observat că în dosarul de executare există dovada achitării acestuia – cu toate acestea, prima instanță a apreciat că, în cauză, efortul depus de avocat a fost minim, întrucât activitatea esențială în faza executării silite revine executorului judecătoresc, astfel că nu este rezonabil și echitabil ca avocatul care asistă partea în faza executării silite să aibă un onorariu mai mare decât cel al executorului judecătoresc, indiferent de activitățile pe care apărătorul pretinde că le-ar fi efectuat.
Mai mult, instanța de fond a apreciat că, față de complexitatea executării silite, care este redusă (observând și conținutul dosarului de executare), dar și față de mărimea creanței ce face obiectul executării silite, respectiv 1000 lei onorariul de avocat este excesiv - intimata susținând că apărătorul său a stabilit onorariu în cuantum de 50% din valoarea creanței, în condițiile în care și onorariul de executor, ce urmează a fi suportat tot de contestator, este de mai puțin de 10% din valoarea creanței, ajungându-se la situația absurdă în care cheltuielile de executare sunt de peste 60% din valoarea creanței.
Instanța de fond a reamintit faptul că partea este liberă să negocieze și să stabilească în contractul de asistență juridică orice onorariu, contract care își produce pe deplin efectele între părți, astfel cum a fost și în prezenta cauză, însă partea adversă nu poate fi obligată să achite acest onorariu indiferent de mărimea lui, chiar dacă este în culpă, întrucât această situație ar putea da naștere unor abuzuri de drept.
În concluzie, instanța de fond a apreciat că activitatea avocatului din faza executării (deplasările și cererile efectuate de acesta) nu justifică un onorariu de 50% din valoarea creanței – iar pentru aceste considerente, instanța de fond a admis în parte cererea și a redus onorariul de avocat din faza executării silite de la suma de 500 lei la suma de 100 lei, pe cale de consecință anulând în parte somația de plată din data de 11.06.2012 și procesul verbal de cheltuieli de executare din data de 11.06.2012, emise de Societatea Civilă Profesională a Executorilor Judecătorești Trifina, T. și G. cu privire la suma de 400 lei reținută cu titlu de cheltuieli de executare reprezentând onorariu de avocat și menținând celelalte acte de executare emise în dosarul nr. 1165/2012 cu privire la restul cheltuielilor de executare în cuantum de 206 lei.
În ceea ce privește cererea contestatoarei privind suspendarea executării silite, instanța de fond a respins-a ca neîntemeiată, față de împrejurarea că nu au fost dovedite de către contestatoare motivele temeinice care ar justifica suspendarea, iar față de cuantumul mic al sumelor ce fac obiectul executării, instanța de fond a apreciat că contestatoarea nu ar suporta un prejudiciu ireparabil în ipoteza în care ar fi executată silit până la soluționarea irevocabilă a cauzei, existând, de altfel, posibilitatea întoarcerii executării silite.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs contestatoarea Direcția G. a Finanțelor Publice Prahova, invocând nulitatea sentinței atacate, în temeiul art. 105 alin. 2 din Codul de procedura civilă, sub un prim aspect vizând faptul că debitor, titular al creanței stabilite în baza deciziei civile nr. 457/07.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr._ este Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, și nu de Direcția G. a Finanțelor Publice a județului Prahova.
Or, somația din 11.06.2012 a fost emisă împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului Prahova, iar prin procesul verbal din aceeași dată executorul stabilește ca și debitor Direcția G. a Finanțelor Publice a județului Prahova, deși prin hotărârea judecătorească mai sus menționată ce constituie titlu executoriu creanța creditorului E. V. a fost stabilită în sarcina Statului român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, care era deci titularul obligației de plată - astfel că, apreciază recurenta, executorul judecătoresc, în mod nelegal s-a adresat Direcției Generale a Finanțelor Publice Prahova, care nu a fost parte în proces, ci doar a asigurat reprezentarea Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice în dosarul nr._ și în care Curtea de Apel Ploiești a pronunțat decizia civilă nr. 457/07.02.2012, în baza căruia s-au emis actele de executare – astfel că, față de cele mai sus menționate, recurenta-contestatoare a invocat nulitatea actelor de executare silită menționate și, pe cale de consecință, a solicitat anularea acestora ca atare.
Având in vedere cele prezentate, recurenta-contestatoare a arătat că în mod nelegal, s-a reținut de către instanța de fond că actele de executare au fost întocmite potrivit dispozițiilor legale, întrucât potrivit disp. art. 460 alin. 2, instanța este obligată la citarea „creditorului urmăritor, debitorului și terțului poprit”, cererea judecându-se fără citarea Ministerului Finanțelor Publice – astfel că în aceste condiții, a arătat recurenta-contestatoare că este evident că hotărârea pronunțată este nulă, prin aceasta producându-i-se o vătămare care consta în imposibilitatea formulării apărărilor, potrivit principiului contradictorialității, vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea sentinței atacate.
Un alt aspect supus atenției instanței de control judiciar de către recurenta-contestatoare l-a constituit acela că, în mod eronat, s-a reținut că "sentința civilă (...) a fost investită cu formulă executorie și, întrucât contestatoarea nu a procedat la executarea acesteia de bunăvoie, creditorii s-au adresat unui executor judecătoresc (...)", întrucât, așa cum rezultă din actele dosarului, creditorul s-a adresat direct executorului judecătoresc, fără a formula o cerere, în temeiul art. 117 lit. f) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (R), cu modificările și completările ulterioare, care reprezintă prevederi legale ce reglementează posibilitatea restituirii la cerere a sumelor stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare către persoanele cărora li se cuvin aceste sume, în condițiile legii. În aceste condiții, a mai susținut recurenta-contestatoare, printr-o simplă cerere adresată instituției sale, și nu executorului judecătoresc, aceste sume pot fi restituite, fără a fi nevoie să se plătească cheltuieli de executare. Bugetul general consolidat nu poate fi încărcat cu aceste cheltuieli inutile de executare, atât timp cât restituirea sumelor se face, la cererea creditorului, conform prevederilor legale invocate mai sus. Astfel, recurenta-contestatoare nu a refuzat restituirea sumei, ca să se poată trece la executarea silită.
Recurenta-contestatoare a învederat instanței faptul că, potrivit dispozițiilor legale în materie, respectiv art. 3711 alin. 2 din Codul de procedura civilă, „în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă legea nu prevede astfel". Or, creditoarea a preferat sa apeleze la serviciile unui executor judecătoresc, fără a se adresa înainte cu o cerere de restituire a sumelor stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare, cerere la care trebuia sa indice contul în care se putea vira suma, informație pe care organele fiscale nu aveau de unde să o procure în lipsa cererii, precizându-se că, anterior cererii de executare silită, intimatul nu a făcut niciun demers în sensul solicitării executării de bunăvoie a obligației de către contestatoare.
Față de cele menționate mai sus, în subsidiar, recurenta-contestatoare a solicitat instanței de recurs să admită recursul și, pe cale de consecință, să modifice în parte sentința atacată, în sensul de a admite contestația la executare, așa cum a fost formulată, și să se constate că actele de executare nu au fost legal întocmite.
A mai adăugat recurenta-contestatoare că, în temeiul art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, cererile și acțiunile Ministerului Finanțelor Publice sunt scutite de plata taxei de timbru.
În drept, au fost invocate art. 304 pct.5 și 3041 Cod procedură civilă, O.G. nr.22/2002, precum și toate actele normative invocate în cuprinsul prezentei acțiuni.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova sub același număr unic de dosar la data de 13.03.2013, iar intimatul, legal citat, nu a depus întâmpinare și nici nu s-a prezentat la termenul de judecată.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate de contestatoare, a dispozițiilor legale incidente, dar și a tuturor aspectelor de fapt și de drept, tribunalul apreciază că aceste motive sunt nefondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
În ce privește prima critica formulată de recurenta-contestatoare in raport de sentința pronunțată în cauză de instanța de fond, privind lipsa calității de debitor a Direcției Generale a Finanțelor Publice a jud. Prahova, tribunalul apreciază că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că în hotărârea ce constituie titlu executoriu figurează ca debitor “Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generala a Finanțelor Publice Prahova„ încuviințarea executării silite s-a făcut privind același debitor, iar formele de executare s-au pornit tot „împotriva debitorului Ministerului Finanțelor Publice prin Direcția Generala a Finanțelor Publice Prahova” – astfel cum rezultă din somația emisă la data de 11.06.2012, precum și din procesul verbal de cheltuieli emis la aceeași dată în dosarul de executare nr. 1165/2012 al Societății Civile Profesionale a executorilor judecătorești Trifina, T. și G., depuse în copie la dosarul cauzei.
Astfel, se constată că în mod corect instanța de fond nu a reținut susținerea reclamantei, în sensul că acesta nu are calitatea de debitor conform titlului executoriu întrucât obligația incumbă statului prin Ministerul Finanțelor iar nu contestatoarei, întrucât contestatoarea este o structură în teritoriu a Ministerului Finanțelor, astfel că executarea a fost îndreptată în mod corect împotriva acesteia – existând doar o distincție formală - ce nu poate determina admiterea susținerilor recurentei - între reprezentarea statului, ce decurge din lege, în persoana Ministerului Finanțelor Publice și reprezentarea statului, de către Direcția G. a Finanțelor Publice Prahova, ce decurge atât din dispoziții legale, cât și din mandatul de reprezentare al acesteia în cauză, această din urmă instituție funcționând în cadrul Ministerului Finanțelor Publice, în numele căruia recurenta a formulat de altfel și prezentul recurs.
În ce privește cea de a doua critică formulată de recurenta-contestatoare privind trecerea la executarea silită în condițiile în care instituția menționată nu a refuzat restituirea sumei, se constată de asemenea că instanța de fond a făcut o corectă apreciere a situației de fapt în raport de prevederile legale incidente în cauză, reținând în mod just că debitoarea, ca instituție publică și reprezentantă a statului are obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie și cu promptitudine o hotărâre judecătorească executorie, refuzul acesteia lipsind intimatul de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri pronunțate în favoarea sa.
Astfel, în cauză s-a emis un titlu executoriu constând într-o hotărâre judecătorească irevocabilă la data de 7.02.2012, în care, deși recurenta a figurat în calitatea sa de reprezentant al Statului Român prin Ministerul Finanțelor, nu a întreprins deîndată demersurile necesare executării voluntare a obligației de plata stabilită de instanță, astfel că după o perioadă de peste 2 luni, creditorul a formulat cerere de executare silită, demarându-se formele de executare.
Susținerile recurentei-contestatoarei, potrivit cărora în mod nelegal s-ar fi emis somația de executare întrucât nu a fost emisă în prealabil o cerere de executare benevolă, nu pot fi primite de către instanță, în condițiile în care executarea benevolă se putea face de către aceasta direct în baza titlului executoriu, fără îndeplinirea vreunei alte formalități prealabile.
Mai mult, în cauza de față recurenta-contestatoare a participat activ la procesul în urma căruia s-a emis titlul executoriu, astfel că existau toate premisele pentru ca aceasta să execute benevol obligațiile stabilite în sarcina sa, nefiind necesare în acest sens îndeplinirea unor alte formalități – iar plata trebuia și putea fi făcută în contul intimatului-creditor deschis la Trezorerie, prin care acesta din urmă, în calitate de contribuabil, efectuează la rândul său plățile datorate la bugetul de stat.
Pe de altă parte, reținând că emiterea somației a fost dispusă în conformitate cu prevederile legale, inclusiv ale O.G. 22/2002, instanța apreciază că pentru a fi incident în cauză termenul de șase luni la care face referire art. 2 din O.G. 22/2002, termen în care instituția publică debitoare poate să efectueze demersuri în vederea obținerii fondurilor necesare realizării plății, este necesar ca executarea silită să nu poată să înceapă sau să nu poată continua din cauza lipsei de fonduri, fapt ce urmează a fi dovedit însă se o manieră credibilă de către instituția debitoare.
În cauza de față titlul executoriu a fost emis la 7.02.2012 iar executarea silită a început practic prin emiterea somației la 11.06.2012, debitoarea nefăcând nici o dovadă cu privire la disponibilitățile sale financiare la momentul primirii somației, prin prezentarea măcar a unui tabel comparativ cu sumele disponibile, respectiv cerute.
Nefăcându-se dovada că executarea silită nu poate începe din lipsa fondurilor, instanța de fond a apreciat în mod corect că termenul de șase luni, în care aceasta ar fi putut întreprinde demersuri în vederea obținerii resurselor financiare, nu se mai aplică, procedura executării silite putând să continue potrivit dreptului comun - contestatoarea apreciind în mod eronat că termenul de șase luni prevăzut de disp. art. 2 din O.G.22/2002 se aplică de plano, ori de câte ori se execută o creanță împotriva unei instituții publice – aceasta interpretare fiind neconformă Constituției și jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât scopul edictării O.G. 22/2002 nu este acela de a crea o discriminare între ceilalți debitori și debitorii instituții publice, prin acordarea acestora din urmă a unui «termen de grație», ci de a stabili măsurile ce se impun pentru ca ordonatorii de credite să efectueze demersuri pentru a obține prevederi in buget pentru satisfacerea obligațiilor înscrise in titluri executorii. Ori, aceste măsuri se dispun doar în situația în care se face dovada că în bugetul aprobat al instituției pentru exercițiul financiar respectiv nu există alocate sume pentru executarea titlurilor executorii – ceea ce nu este cazul de față.
În ce privește celelalte aspecte din considerentele și dispozitivul sentinței recurate, se constată că împotriva acestora nu s-au formulat critici în prezentul recurs.
Având în vedere deci considerentele arătate, în baza art. 312, cu aplicarea art. 3041 C.proc.civ., tribunalul va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-contestatoare Direcția G. a Finanțelor Publice Prahova - în numele Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 1598/28.01.2013, pronunțată de Judecătoria Ploiești, în dosarul civil nr._ /2013 al instanței menționate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta-contestatoare DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE PRAHOVA, cu sediul în Ploiești, .. 22, jud. Prahova, în numele Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 1598/28.01.2013, pronunțată de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu intimatul E. V., cu domiciliul ales la Cabinetul de Avocatură S. I. S., cu sediul în Ploiești, .. 1, ., ., ca fiind nefondat.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 26.03.2013.
Președinte, Judecători,
M. C. A. P.-A. A. Ș. O. C.
Grefier,
N. L. E.
Operator de date cu caracter personal nr. 5595
Red./Tehnored. MCA
2 ex./3.10.2013
d.f. nr._ – Judecătoria Ploiești
j.f. F. I. M.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 49/2013. Tribunalul PRAHOVA | Sechestru asigurător. Decizia nr. 1041/2013. Tribunalul PRAHOVA → |
|---|
