Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 722/2013. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 722/2013 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 07-03-2013 în dosarul nr. 10311/105/2011
TRIBUNALUL PRAHOVA
SECTIA I CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 722
Ședința publică din data de 7.03.2013
PREȘEDINTE: C. I.
GREFIER: B. A.
M. public a fost reprezentat de procuror R. D. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova
Pe rol fiind soluționarea acțiunii formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, de reclamanții M. C., domiciliat în Ploiești, .. 2, ., ., S. Z., domiciliată în . Voda, nr. 2, ., județ Prahova și M. E., domiciliată în Ploiesti, ., ., județ Prahova, în contradictoriu cu pârâtul M. F. PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din 28 februarie 2013 și au fost consemnate în cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta sentință când instanța pentru a da posibilitatea să depună concluzii scrise a amânat pronunțarea la data de 07 martie 2013 când a hotărât următoarele:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă sub nr._/3/2009, reclamanții M. C., S. Z. și Matechi E. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 10 milioane Euro cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada cuprinsă între anii 1946-1989 în care familia acestora a fost deportată și persecutată de regimul comunist, despăgubiri ce reprezintă raportul dintre gravitatea faptelor ilicite săvârșite de regimul comunist și suferințele produse familiei reclamanților împotriva cărora din motive politice au fost dispuse măsuri administrative abuzive.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că deportarea familiei s-a petrecut la începutul lunii martie 1949, fiind ridicați în timpul nopții de către autoritățile comuniste și în timp de 1 oră au fost obligați să se îmbrace, să-și strângă câteva lucruri, după care au fost urcați forțat într-o mașină care i-a deportat din . fostul județ Râmnicul-Săra, în .), unde au fost abandonați într-o construcție părăsită, fără hrană, încălzire, deși era iarnă și ger, această depiortare având ca scop exterminarea familiei reclamanților.
Reclamanții arată că familia acestora a suportat suferințe atât fizice (bătăi, schingiuiri) cât și morale (înjurături, umilințe, anchete pe timp de noapte etc.), întrucât regimul comunist, prin autoritățile administrative, au încadrat familia reclamanților în categoria socială „chiaburi”, categorie care potrivit art. 11 alin. 1 și 2 din Constituția din 1952, trebuia eliminată, ceea ce constituie infracțiunea de genocid.
Precizează reclamanții că, în anul 1945, familia acestora a fost deposedată de toată averea, deportată în considerentul categoriei sociale de chiaburi în care au fost încadrați, faptă ce constituie infracțiunea de tratamente neomenoase.
Reclamanții mai arată că prin certificatul nr._/28.03.1994 eliberat de Arhivele Naționale ale Statului a județului G., rezultă că tatăl acestora, M. T. a fost înscris în tabelul cuprinzând chiaburii din Raionul Faurei, acesta la începutul lunii august 1953 a fiind arestat până la jumătatea lunii septembrie 1954 și, apoi la sfârșitul lunii februarie 1955 până la începutul lunii noiembrie 1955 și condamnat prin sentința nr. 317/1958 a Tribunalului M. Sibiu și trimis în închisoare la 15 octombrie 1958 până la 01.04.1959.
Reclamanții arată că din toate înscrisurile de la dosar rezultă că până la revoluția din 1989 au fost urmăriți de securitate, dați afară din serviciu și supravegheați de regimul comunist, fiind lipsiți de a duce o viață liberă în gândire, în modul de trai, fiind împiedicați a-și dezvolta personalitatea, fiind privați de drepturi și libertăți.
Reclamantul M. C. arată că din toate înscrisurile depuse la dosar și din toate notele informative rezultă că era urmărit și hărțuit de organele de securitate, fiind nevoit, uneori, să se ascundă prin subsolurile blocurilor pe care le supraveghea, fiind diriginte de șantier, îndurând chinuri și suferințe de neimaginat și obligat să-și cenzureze ideile comunicate celor din jur fiind securiști infiltrați în cercul de persoane frecventate de acesta și familia sa.
Arată reclamantul M. C. că, au fost luate următoarele măsuri împotriva familiei sale: filaje, anchete, perchiziții, declarații, contact cu organele de securitate, interceptarea convorbirilor telefonice, aveau până și cheia de la apartamentul acestuia luată de la fiica sa de la școală în timp ce aceasta se afla la ora de sport, fiind supravegheat permanent cu încălcarea drepturilor și libertăților, iar potrivit art. 8 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și potrivit alin. 2, nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept, decât în măsura în care, într-o societate democrată, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea drepturilor și libertăților altora.
Arată reclamantul M. C. că persecuțiile pe motive politice comise de regimul comunist sunt considerate crime împotriva umanității și sunt infracțiuni prevăzute și pedepsite de Codul Penal ca „infracțiuni contra păcii și omenirii! Și „tratamente neomenoase”, iar datorită tratamentului neomenos în prezent este încadrat în gradul de handicap accentuat, în aceeași situație fiind și Sprinceană Z. și M. E..
În drept, reclamanții au invocat art. 998 C. civ., CEDO, art. 999 C. civ., art. 21 alin. 1,2 și 3 din Constituția României, Decretul nr. 31/1954.
La data de 03.06.2009 pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a Serviciului Român de Informații, întrucât în cauza de față nu se poate institui o răspundere a Statului Român pentru activitatea desfășurată de organele de anchetă de care fac vorbire reclamanții, deoarece acestea nu reprezintă organe (fără personalitate juridică) ale statului (persoană juridică) pentru ca actele acestora să atragă răspunderea persoanei juridice însăși.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice arată că așa zisul prejudiciu al reclamanților nu a fost cauzat printr-o faptă proprie a Statului Român, iar acesta nu poate fi ținut răspunzător nici în calitate de comitent, apreciind că această răspundere nu poate fi angajată decât în raport cu persoana juridică ce a cauzat nemijlocit prejudiciul, respectiv S. Român de Informații, motiv pentru care solicită admiterea cererii de chemare în garanție a Serviciului Român de Informații, iar pe cale de consecință, în cazul în care va cădea în pretenții, obligarea chematului în garanție la plata de despăgubiri către statul Român reprezentat de ministerul Finanțelor Publice.
În drept, pârâtul a invocat disp. art. 60-63 C. pr. civ., art. 1000 alin. 3, 998-999 C. civ., Decretul nr. 31/1954.
În susținerea cererii de chemare în garanție solicită încuviințarea probei cu înscrisuri și orice altă probă a cărei necesitate de administrare rezultă din dezbateri.
La data de 27.08.2009 S. Român de Informații a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea cererii de chemare în garanție astfel cum a fost formulată și motivată, ca neîntemeiată și, în subsidiar, pe cale de excepție, invocă excepția netimbrării acțiunii, solicitând respingerea acesteia ca netimbrată, excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții și scoaterea acesteia din cauză, excepția prescripției dreptului material la acțiune, și respingerea acestea ca prescrisă, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 06.10.2011, Tribunalul București a invocat, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, rămânând în pronunțare asupra acesteia și pronunțând sentința civilă nr. 1632/06.10.2011 prin care a admis excepția de necompetență teritorială exclusivă și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Primindu-se dosarul pe rolul Tribunalului Prahova, cauza a fost înregistrată sub nr._ la data de 08.11.2011.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri, fiind încuviințată și proba cu expertiză tehnică de specialitate evaluare bunuri, respectiv moară cu motor, mașină de tras lână cu motor și dărăcitor de lână, fiind stabilit un onorariu provizoriu de expert în cuantum de 500 lei în sarcina de plată a reclamanților, însă aceștia, la termenul de judecată din data de 12 iunie 2012, prin apărător, au arătat că nu au posibilitatea financiară să achite acest onorariu de expert și, înțeleg să renunțe la proba cu expertiză încuviințată, solicitând totodată, acordarea unui nou termen de judecată pentru a face dovada achitării onorariului de expert sau să se prezinte personal în instanță pentru a formula cerere de renunțare la proba cu expertiză de specialitate.
La același termen de judecată din data de 12 iunie 2012, Tribunalul luând act de aspectele învederate de reclamanți, prin apărător, precum și față de faptul că aceștia nu au făcut dovada achitării onorariului de expert în cuantum de 500 lei, în temeiul disp. art. 1551 C. pr. civ., a suspendat cauza până la achitarea onorariului de expert sau depunerea unei cereri de renunțare la proba cu expertiză tehnică de specialitate evaluare bunuri.
La data de 17.11.2012, reclamanții, prin apărător, au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, în temeiul disp. art. 245 C. pr. civ., astfel fiind stabilit de către președintele completului de judecată, termen de judecată pentru data de 28.02.2013, fiind citate părțile.
La termenul de judecată din data de 28.02.2013, reclamanții au depus la dosar declarație autentificată de renunțare la proba cu expertiză tehnică de specialitate, precum și la capătul pretins cu privire la acordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate de regimul comunist, ce constau în moară cu motor, mașină de tras lână și dărăcitor de lână și precizări la acțiune.
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat în cauză, Tribunalul reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale, în sumă de 10 milioane de euro, în temeiul art. 998-999 Cod civil. Ulterior, la data de 24.03.2010, reclamanții și-au precizat temeiul de drept al capătului cererii privind acordarea daunelor morale, în sensul indicării prevederilor legii nr. 221/2009.
Referitor la repararea acestui prejudiciu, se cuvine făcută precizarea că, prin natura lor, daunele morale nu sunt susceptibile de un calcul precis, nici sistemul nostru legislativ și nici chiar normele comunitare neprevăzând un mod concret care să le repare pe deplin, fie ele constând în dureri fizice sau psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă ar putea aduce victimei unele alinări sau satisfacții în această materie, iar principiul reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.
În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi chiar și o sumă de bani, de natură a-i permite să-și aline prin anumite avantaje rezultatul dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa.
Acesta a fost și raționamentul legiuitorului la adoptarea Legii nr.221/2009, care în forma sa inițială prevedea în cuprinsul art.5 alin.1 lit.a teza I posibilitatea persoanei care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, a soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederea legală menționată anterior a fost, însă, declarată ca fiind neconstituțională prin decizia nr.1358 pronunțată de Curtea Constituțională la data de 21.10.2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr.761/15.11.2010.
În cuprinsul acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
S-a mai apreciat, totodată, că „nu poate exista decât o obligație «morală» a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă”, menționându-se, de asemenea, că de altfel, „Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor”.
Totodată, s-a mai reținut ca instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Prin urmare, Curtea Constituțională a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda, precum și că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative și că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege apreciate a fi neconstituționale au același scop ca și indemnizația prevăzută de art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile, prin urmare acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 contravine art.1 alin.3 și 5 din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Conform prevederilor art.31 alin.3 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [... ], nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."
În speță, tribunalul constată că, la momentul pronunțării prezentei hotărâri, s-a împlinit termenul de 45 zile de la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care s-a constatat neconstituționalitatea art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009, fără ca în acest interval Parlamentul să fi pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că respectivele dispoziții și-au încetat efectele juridice.
În legătură cu modificarea temeiului cererii de acordare a despăgubirilor morale (prin precizările de la termenul de judecată din 28.02.2013, reclamanții învederând instanței faptul că își întemeiază în drept cererea de acordare a acestor despăgubiri pe art. 504, 505, 506 și 507 C.p.p., art. 48 alin. 3 din Constituția României, art. 3 din Protocolul nr. 7 la CEDO, art. 21 din Constituția României, art. 5 din CEDO, Rezoluția nr. 1096 a Consiliului Europei), tribunalul socotește necesar a face precizarea că modificarea, pe parcursul soluționării cauzei, a temeiului juridic invocat inițial în acțiune și solicitarea de analizare a acțiunii în baza noilor temeiuri de drept nu este admisibilă, deoarece dreptul subiectiv civil afirmat, pentru a se bucura de protecția juridică a acțiunii, trebuie să fie exercitat în limitele sale externe și interne, condiție neîndeplinită în această situație din moment ce se urmărește deturnarea acestuia de la scopul în vederea căruia a fost consacrat.
Prin urmare, în baza acestor considerente, va respinge cererea privind acordarea daunelor morale, formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.
Prin cererea din data de 07.03.2012, reclamanții și-au modificat acțiunea, în sensul solicitării obligării pârâtului și la plata despăgubirilor materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate de regimul comunist, constând într-o moară cu motor, mașină de tras lână cu motor și dărăcitor de lână, evaluate la suma de 10.000 euro.
Deși la termenul de judecată din data de 28.02.2013, apărătorul reclamanților a învederat instanței faptul că aceștia renunță la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale, depunând la dosar declarația dată de reclamanți în fața notarului public, autentificată sub nr. 618/06.02.2013 de BNP „D. N.”, prin care au renunțat la însuși dreptul pretins cu privire la capătul de cerere prin care au solicitat acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile confiscate de regimul comunist.
Cu privire la daunele materiale solicitate de reclamanți reprezentând contravaloarea bunurilor indicate prin modificarea acțiunii sus-indicată, Tribunalul apreciază că din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile legii nr. 10/2001 și ale legii nr. 247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al legii de reparație nr. 10/2001 modificată și completată prin legea nr. 247/2005, poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b din legea nr. 221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate anterior, la prevederile legii nr. 10/2001 și ale legii nr. 247/2005.
Or, în domeniul de reglementare al legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin legea nr. 247/2005 nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate o dată cu imobilul (imobilele prin destinație) (vezi art. 6 alin. 1 și 2 din legea nr. 10/2001).
În consecință, Tribunalul apreciază că, în baza art. 5 alin.1 lit.b din legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a legii nr. 10/2001, respectiv imobilele prin natură și prin destinație.
În cauză însă este vorba de bunuri mobile confiscate de regimul comunist care nu intră, dată fiind natura lor, în sfera de reglementare a legii nr. 10/2001.
Mai mult decât aceste considerente de fond, Tribunalul reține faptul că, potrivit art. 247 C.p.c., renunțarea la dreptul pretins se poate face oricând în cursul judecății, fie în fața instanțelor de fond, fie a celei de recurs, aceasta putând a se face verbal sau prin înscris autentic. Legea nu mai cere consimțământul pârâtului, indiferent de momentul la care intervine renunțarea la drept, întrucât nu mai există riscul de a fi chemat în judecată pentru valorificarea dreptului subiectiv la care s-a renunțat.
Față de aceste considerente, și pentru că, în urma renunțării la însuși dreptul pretins făcută în fața primei instanțe, aceasta din urmă se pronunță printr-o hotărâre prin care se va respinge pe fond cererea reclamanților, Tribunalul urmează a respinge și capătul de cerere având ca obiect acordarea despăgubirilor materiale, ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge cererea privind obligarea pârâtului la plata daunelor materiale și morale formulată de reclamanții M. C., domiciliat în Ploiești, .. 2, ., ., S. Z., domiciliată în . Voda, nr. 2, ., județ Prahova și M. E., domiciliată în Ploiesti, ., ., județ Prahova, în contradictoriu cu pârâtul M. F. PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, ca neîntemeiată.
Cu recurs in 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 07 martie 2013.
PREȘEDINTE GREFIER
C. I. B. A.
Operator de date cu caracter personal 5595
Red. C.I./ Tehnored.B.M.D.
6 ex/ 11.04.2013
| ← Fond funciar. Decizia nr. 792/2013. Tribunalul PRAHOVA | Pretenţii. Decizia nr. 253/2013. Tribunalul PRAHOVA → |
|---|
