Obligaţie de a face. Decizia nr. 26/2013. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 26/2013 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 17-01-2013 în dosarul nr. 53/204/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA - SECTIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 26
Ședința publică din data de 17 Ianuarie 2013
PREȘEDINTE - C. N.
JUDECĂTOR - M. C.
GREFIER - E. G.
Pe rol fiind soluționarea apelului având ca obiect „obligația de a face”, declarat de apelantul –reclamant T. C. V. cu domiciliul ale în municipiul Câmpina, ..8, județul Prahova împotriva sentinței nr.1722/15.05.2012 pronunțată de Judecătoria Câmpina în contradictoriu cu intimații – pârâți S.C.A. T. S.A. cu sediul în Câmpina, ..1, județul Prahova și G. Națională de Mediu – Comisariatul Județului Prahova cu sediul în municipiul Ploiești, ., județul Prahova.
Dezbaterile au avut loc in ședința publica din data de 10.01.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta când instanța, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de 17.01.2011 când a pronunțat următoarea decizie
TRIBUNALUL,
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina, la data de 06.01.2012, sub nr._ reclamantul T. C. V. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. A. T. S.A. și G. Națională de Mediu – Comisariatul Județean Prahova, solicitând, în principal, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună în contra pârâtei S.C. A. T. S.A. aplicarea sancțiunii principale a amenzii și a sancțiunii complementare a încetării activității in cortul festiv amplasat in cadrul imobilului situat in Câmpina, . 1, până la obținerea autorizației de mediu și executarea obligației prevăzute de art. 64 lit. f din OUG nr.195/2005, pentru săvârșirea în nopțile de 9/10.07.2011, 10/11.09.2011 și 17/18.09.2011, a faptelor contravenționale prevăzute de art. 96 alin. 2 pct. 14 din OUG nr.195/2005.
În subsidiarul capătului 1 de cerere, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei G. Naționale de Mediu - Comisariatul Județului Prahova, la întocmirea, în contra ., a procesului verbal de constatare a faptelor contravenționale prevăzute de art. 96 alin. 2 pct. 14 din OUG nr.195/2005, săvârșite în nopțile de 9/10.07.2011, 10/11.09.2011 și 17/18.09.2011 și la aplicarea sancțiunii principale a amenzii și a sancțiunii complementare a încetării activității în cortul festiv amplasat în cadrul imobilului situat în Câmpina, .. 1, până la obținerea autorizației de mediu și la executarea obligației prevăzute de art. 64 lit. f din OUG nr. 195/2005.
De asemenea, reclamantul a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că pârâta G. Națională de Mediu - Comisariatul Județului Prahova este titularul dreptului de a cere punerea in executare silită a măsurii complementare în contra ..
Totodată, reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 180/2002 și a dispozițiilor art. 13 alin. (1) și (3), art. 14 alin. (1), art. 15 alin. (1), art. 17, art. 21 alin. (1), art. 24 alin. (1) și (3), art.28 alin.1, art. 31 alin. (2), art. 34 alin. (1), art.40 din O.G. nr. 2/2001, art.3715 lit.a, art.385 și art.5803 C.pr.civ.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că deține o casă în mun. Câmpina, iar vis a vis există un complex numit A. Inn, aparținând pârâtei ., unde începând cu anul 2010 în mod frecvent se organizează nunți, botezuri și alte petreceri, în special la sfârșit de săptămână, în intervalul orar 20:00 – 06:00, de natură a tulbura ordinea și liniștea publică, fiind depășit nivelul de zgomot de 40 db pe timp de noapte.
Reclamantul a mai arătat că legea națională, respectiv O.G. nr. 2/2001 suprimă părții vătămate dreptul de a avea o cale în justiție pentru a se putea apăra contra faptei contravenționale, unicul drept recunoscut părții vătămate fiind acela de a face plângere contra procesului verbal de constatare a contravenției numai în privința despăgubirii, conform prevederilor art. 31 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, sistemul contravențional fiind astfel neconstituțional, contravenind art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenție. În acest sens a invocat excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 180/2002, a dispozițiilor art. 31 alin. (2), art. 15 alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 24 alin. (1) și (3), art. 34 alin. (1), art. 17, art. 13 alin. (1) și (3), art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 și a art. 3755 lit. a, art. 385 și art. 5803 C. proc. civ.
În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 96 alin. (2) pct. 14, 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, art. 5 alin. (3) lit. e din O.G. 2/2001.
La termenul de judecată din data de 30.03.2012 reclamantul a depus la dosar precizare de acțiune, arătând că înțelege să-și restrângă acțiunea având în vedere că ninsoarea din februarie 2012 a dărâmat cortul festiv și că în martie 2012 au fost dezafectate resturile cortului festiv, în sensul că au rămas fără obiect cererea de aplicare a măsurii complementare menționată în capătul 1 al acțiunii, cât și cererea de punere în executare a măsurii complementare menționată în capătul 3 al acțiunii.
De asemenea, a arătat că renunță la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 3715 lit. a, art. 385 și art. 5803 C. proc. civ. și rămâne excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 180/2002 și a dispozițiilor art. 31 alin. (2), art. 15 alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 24 alin. (1) și (3), art. 34 alin. (1), art. 17, art. 13 alin. (1) și (3), art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 (f.117-119).
Reclamantul a arătat că dispozițiile legale susmenționate încalcă art.21, art.57, art.124 și art.126 din Constituție.
Prin notele scrise depuse la termenul din data de 13 aprilie 2012 (f.122-126) reclamantul a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 180/2002 și a dispozițiilor art. 31 alin. (2), art. 15 alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 24 alin. (1) și (3), art. 34 alin. (1), art. 17, art. 13 alin. (1) și (3), art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 (f.117-119), prorogarea soluționării excepțiilor de necompetență generală și materială după soluționarea excepției de neconstituționalitate și suspendarea prezentei cauze până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.
În drept, a invocat art.96 alin.2 pct.14, art.97 alin.3 din OUG nr.195/2005, art.29 din Legea nr.47/1994.
Pârâta S.C. A. T. S.A. a formulat întâmpinare solicitând în principal respingerea acțiunii ca inadmisibilă și în subsidiar respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În fapt, pârâta a arătat că singurele persoane care, potrivit legii, au calitatea de a porni o acțiune contravențională împotriva celui care se presupune că a încălcat normele legale sunt agenții constatatori expres abilitați în acest sens, fiind inadmisibil ca reclamantul să solicite instanței aplicarea sancțiunii principale a amenzii și a sancțiunii complementare a încetării activității sale, întrucât instanța de judecată nu se poate învesti cu aplicarea unei amenzi contravenționale. Acest lucru ar fi contrar legii, întrucât OG nr. 2/2001 indică în mod expres și limitativ persoanele competente a constata și sancționa o contravenție.
Totodată, a arătat că în ceea ce privește al doilea capăt de cerere reclamantul solicită instanței să constate o situație de drept deja existentă și expres reglementată de lege, iar potrivit art. 111 C.pr.civ., pe calea acțiunii în constatare se poate cere numai constatarea existenței sau inexistenței unui drept, așadar prin acțiunile în constatare nu se urmărește altceva decât recunoașterea, prin hotărâre judecătorească, a existenței sau inexistenței unui raport juridic și în niciun caz validarea unei dispoziții legale.
Pârâta a mai arătat că acțiunea nu este întemeiată în drept, reclamantul neprecizând în cuprinsul cererii temeiul juridic al acesteia, în sensul indicării în baza cărui act normativ a introdus o acțiune contravențională directă.
Cu privire la excepțiile de neconstituționalitate invocate de reclamant pârâta a apreciat că sunt neîntemeiate din moment ce reclamantului nu îi este suprimat accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, acesta având posibilitatea formulării unor acțiuni civile sau penale.
Pârâta G. Națională de Mediu – Comisariatul Județean Prahova a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondată a cererii de chemare în judecată.
În fapt, pârâta a arătat, în esență, că S.C. A. T. S.A. deține autorizația de mediu nr. PH-91/01.03.2011. A mai învederat că pârâta S.C. A. T. S.A. a efectuat determinări ale nivelului de zgomot, iar valorile s-au încadrat în limitele prevăzute de STAS_/88 privind Acustica în Construcții – Acustica Urbană, “Limite admisibile ale nivelului de zgomot”, măsurători, iar activitățile desfășurate în regim de închiriere nu se supun procedurii de autorizare din punct de vedere al protecției mediului.
De asemenea, pârâta a arătat că G.N.M. - Comisariatul Județean Prahova, în răspunsurile către reclamant la sesizările formulate, a precizat că faptele contravenționale săvârșite se încadrează în prevederile art.3 pct.25 - 27 din Legea nr.61/1991, sancțiuni contravenționale ce pot fi constatate și aplicate atât de către primar, prin împuterniciții acestuia, cât și de ofițeri sau agenți de poliție.
A mai precizat pârâta că procesele-verbale de contravenție fac parte din sfera actelor administrative de autoritate cu caracter individual, fiind în prezența unei manifestări de voință a unei autorități publice, făcută în temeiul și în vederea executării legii pentru a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice de drept administrativ.
La termenul de judecată din data de 30 martie 2012 instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Câmpina, iar la termenul de judecată din data de 13 aprilie 2012 pârâta S.C. A. T. S.A. a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești.
Prin sentința civilă nr. 1722/15.05.2012 Judecătoria Câmpina în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 republicată a fost sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 180/2002 și a dispozițiilor art. 31 alin. (2), art. 15 alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 24 alin. (1) și (3), art. 34 alin. (1), art. 17, art. 13 alin. (1) și (3), art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 invocată de reclamantul T. C. V. și a respins cererea de suspendarea a cauzei formulată de reclamantul T. C. V. și a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești cu privire la primul capăt de cerere, invocată de pârâta S.C. A. T. S.A.
De asemenea prin aceeași sentința a respins primul capăt de cerere formulat de reclamantul T. C. V., ca inadmisibil și a disjuns al doilea capăt de cerere având ca obiect obligație de a face și dispune formarea unui nou dosar, cu termen de judecată la data de 22.06.2012, când se vor cita părțile
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, în cadrul procesului judiciar, excepția de neconstituționalitate se înscrie în rândul excepțiilor de procedură prin care partea care le ridică, instanța de judecată din oficiu sau procurorul urmărește împiedicarea unei judecăți care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională. În aceeași ordine conceptuală, excepția de neconstituționalitate reprezintă o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă.
Față de această situație juridică, conținutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituționale vizează modalitatea de soluționare a excepției de necompetență generală a instanței și ca atare, are legătură cu soluționarea cauzei.
Excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 180/2002 și a dispozițiilor art. 31 alin. (2), art. 15 alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 24 alin. (1) și (3), art. 34 alin. (1), art. 17, art. 13 alin. (1) și (3), art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 invocată de reclamantul T. C. V. și excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești invocată de pârâta S.C. A. T. S.A. sunt într-o strânsă legătură, pentru următoarele considerente: excepția de neconstituționalitate invocată vizează întocmai acele prevederi legale care stabilesc competența de constatare și aplicare a sancțiunilor contravenționale exclusiv în sarcina agentului constatator. În situația în care instanța s-ar fi pronunțat cu prioritate asupra excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești, cărora legiuitorul nu le-a conferit atribuții în materia constatării și aplicării sancțiunilor contravenționale, s-ar fi ajuns la situația inechitabilă a încălcării dreptului reclamantului de acces la o instanță, garantat de art. 6 din Convenție și implicit la imposibilitatea sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale sus-menționate.
Cercetând excepția de neconstituționalitate invocată, prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, instanța reține că excepția a fost ridicată în fața unei instanțe judecătorești, de către una din părțile litigante, că are legătură cu soluționarea cauzei – de modul de soluționare al acesteia depinzând legala sesizare a instanței – și că nu a făcut anterior obiectul unei decizii a Curții Constituționale de declarare a neconstituționalității.
În consecință, constatând că excepția este admisibilă potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, în baza alin. 4 din același text de lege, instanța de fond a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 180/2002 și a dispozițiilor art. 31 alin. (2), art. 15 alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 24 alin. (1) și (3), art. 34 alin. (1), art. 17, art. 13 alin. (1) și (3), art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001.
Opinia instanței de fond a fost în sensul caracterului neîntemeiat al excepției, întrucât textele de lege contestate nu contravin niciuneia din normele constituționale invocate în susținerea ei.
Astfel, instituirea exclusiv în favoarea agenților constatatori a prerogativelor constatării și sancționării contravențiilor nu este contrară prevederilor art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în măsura în care nu interzic accesul persoanelor nemulțumite de modul de constatare a contravențiilor și aplicare a sancțiunilor corespunzătoare de a face plângere la instanța de judecată, ori exercitarea dreptului la apărare pe tot parcursul procesului. Condiționarea textului legal a dreptului părții vătămate de a ataca în fața instanței exclusiv despăgubirea este firească, întrucât sancțiunea contravențională nu îi este aplicată acesteia, fiind terță parte în raportul de drept administrativ și neputând invoca vreun interes direct în reducerea ori înlăturarea sancțiunii aplicată de agentul constatator.
Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, in egală măsură ocrotite.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 republicată instanța de fond a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 180/2002 și a dispozițiilor art. 31 alin. (2), art. 15 alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 24 alin. (1) și (3), art. 34 alin. (1), art. 17, art. 13 alin. (1) și (3), art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001.
În ceea ce privește cererea de suspendarea a cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, formulată de reclamant, a reținut că aceasta este neîntemeiată, întrucât prin Legea nr. 177/28.09.2010 s-au abrogat prevederile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care instituiau obligativitatea suspendării cauzei pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate. Faptul că în prezent nu mai este prevăzută obligativitatea suspendării cauzei nu poate conduce la concluzia caracterului opțional al acesteia, întrucât toate cauzele de suspendare a judecății sunt strict și limitativ prevăzute de lege, iar o atare situație nu se mai regăsește nici în Legea nr. 47/1992 și nici în Codul de procedură civilă.
Referitor la excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești, invocată de pârâta S.C. A. T. S.A., instanța de fond a dispus admiterea, cu privire la primul capăt de cerere.
Potrivit art. 15 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001 contravenția se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabilește și sancționează contravenția, denumite în mod generic agenți constatatori. Potrivit alin.2 „pot fi agenți constatatori: primarii, ofițerii si subofițerii din cadrul Ministerului de Interne, special abilitați, persoanele împuternicite in acest scop de miniștri și de alți conducători ai autorităților administrației publice centrale, de prefecți, președinți ai consiliilor județene, primari, de primarul general al municipiului București, precum și de alte persoane prevăzute in legi speciale”. Alineatele 2 și 3 ale art. 15 din O.G. nr. 2/2001 prevăd în mod expres și limitativ persoanele care au calitatea de agenți constatatori, instanțele de judecată neavând această calitate. Acestea din urmă pot doar verifica legalitatea și temeinicia procesului-verbal de contravenție astfel întocmit, atât persoana sancționată contravențional, cât și partea vătămată putând formula plângere la judecătoria în a cărei circumscripție s-a săvârșit contravenția, conform prevederilor art. 31 și următ. din O.G nr. 2/2001.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 15 alin. (1) din O.G. nr. 2/ 2001 raportat la art.158 C.pr.civ., instanța de fond a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și a respins primul capăt de cerere ca inadmisibil.
Privitor la al doilea capăt de cerere, astfel cum a fost precizat, având ca obiect obligarea pârâtei G. Națională de Mediu - Comisariatul Județului Prahova, la întocmirea, în contra ., a procesului-verbal de constatare a faptelor contravenționale prevăzute de art. 96 alin. 2 pct. 14 din OUG 195/2005, săvârșite in nopțile de 9/10.07.2011, 10/11.09.2011 și 17/18.09.2011 și la aplicarea sancțiunii principale a amenzii, instanța a apreciat că acesta nu este în stare de judecată, a disjuns, formându-se un dosar separat, cu termen de judecată la data de 22.06.2012, pentru când au fost citate părțile.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel reclamantul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie arătând că
Critică apelantul reclamant sentința arătând că în mod nelegal, instanța de fond a stabilit calea de atac a recursului cu încălcarea art 282 c.pr.civ.
Regula instituita de art 282 c.pr.civ. este aceea ca: Hotărârile date în primă instanță de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanță de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel.
Excepția de la regula instituita de art 282 c.pr.civ. este cea instituita de art 2821 c.pr.civ, care menționează o . acțiuni care nu sunt supuse apelului
Susține apelantul reclamant că, acțiunea de fata, nu se încadrează in sfera de excepție prevăzuta de art 2821 c.pr.civ, prin urmare acestei acțiuni i se aplica regula instituita de art 282 c.pr.civ, astfel că soluția pronunțata în speță este supusa apelului, iar prezenta cale de atac este apel, urmând a fi calificată în acest sens.
În mod greșit instanța de fond a respins cererea de suspendare a judecații, susține recurentul petent.
Plecând de la principiul că trebuie să existe o cale în justiție pentru apărarea unui drept sau interes legitim, recurentul reclamant susține că, în mod logic, această cale, poate fi:
1.ori una directă, caz în care instanța constată și sancționează fapta contravențională,
2.ori una indirectă prin care instanța obligă o autoritate să constate și să sancționeze fapta contravențională.
Arată apelantul că, a formulat acțiunea prin care a solicitat:
1.În principal ca instanța să constate faptele contravenționale și să aplice sancțiunile prevăzute de lege, contra făptuitorului.
2.În subsidiar instanța să oblige autoritatea publică să constate și să sancționeze contravenția.
Având în vedere că OG 2/2001 scoate din sfera controlului judecătoresc și nu pune la dispoziție nici o cale în justiție persoanei vătămate pentru sancționarea a numeroase cazuri de fapte contravenționale, a fost invocată excepția de neconstituționalitate împotriva a numeroase dispoziții din OG 2/2001, și Curtea Constituțională urmează, ca prin soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, să indice calea ce poate fi urmată, care poate fi, fie calea directă, fie calea indirectă, astfel că de soluția Curții constituționale depinde atât soarta capătului 1 de cerere, cât și cea a capătului 2 de cerere.
Față de această situație a formulat cerere de suspendare a soluționării acțiunii, în temeiul art. 244 c.pr.civ, având în vedere că soluționarea întregii acțiuni depinde de soluția data de Curtea Constituțională.
Instanța de fond a respins cererea de suspendare cu motivarea că s-au abrogat prevederile art. 29 alin 5 L 47/1992, care prevedeau suspendarea de drept a litigiului pana la soluționarea excepție de neconstituționalitate.
Instanța de fond nu a soluționat cererea de suspendare formulată întemeiată pe art. 244 c.pr.civ, ci a soluționat o cerere de suspendare neformulată de acesta, care mai este și întemeiata pe un text de lege abrogat.
Soluția de respingere este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 244 c.pr.civ deoarece de soluția Curții constituționale depinde atât soarta capătului 1 de cerere, cât și cea a capătului 2 de cerere.
II. Nelegalitatea soluției de admitere a necompetenței generale a instanței. încălcarea art .21 alin 1 si 2, a art. 20 alin 2 din Constituție.
În privința competenței generale a instanței privind primul capăt de cerere, prin care a cerut constatarea faptei și aplicarea sancțiunii, arată că:
1.Instanța nu este competentă general, în temeiul OG 2/2001 (deoarece instanța nu poate constata contravenția și aplica sancțiunea, ci numai agentul constatator), caz în care instanța trebuie să decline organului cu activitate jurisdicțională conf. art 158 c.pr.civ, dar în speța nu poate face acest lucru deoarece un asemenea organ nu exista.
2.Instanța este competenta general în temeiul art. 21 din Constituție, și art. 6 din Convenție, deoarece orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea unui drept, sau interes legitim, ce evidențiază nu numai dreptul persoanei de a se adresa justiției ci și competența generală a instanțelor de judecata în a soluționa cererile formulate de persoane pentru apărarea drepturilor, intereselor sau libertăților lor.
Având în vedere că instanța a admis excepția de necompetență generală instanței, rezultă că a dat prioritate OG 2/2001, astfel ca soluția instanței de fond este data cu încălcarea art. 21 alin 1 si 2 din Constituție care prevăd: (1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Totodată, a dat prioritate OG 2/2001, în defavoarea art 6 din Convenție, și astfel soluția este data cu încălcarea art. 20 alin 2 Constituție care prevede: (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În temeiul art. 21 alin 1 si 2, a art. 20 alin 2 din Constituție, a art. 6 Convenție, instanța de judecata are competenta generala, și în speță, instanța competenta este judecătoria cf. art 1 pct 1 c.pr.civ.
Susține apelantul că este nelegală soluția de respingere ca inadmisibilă a primului capăt de cerere, este nelegală disjungerea.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova cauza a fost înregistrată sub nr._ .
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale care au incidență în soluționarea prezentei cauze, tribunalul constată că apelul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Nu va fi avută în vedere critica apelantului în sensul că au fost încălcate prevederile art. 282 C. pr. civ., întrucât chiar dacă în mod greșit instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu drept de recurs, reclamantul de declarat apel împotriva sentinței, tribunalul a înregistrat cererea acestuia ca fiind apel, dând astfel o calificare corectă.
Totodată, în situația în care instanța de fond pronunță în mod greșit o hotărâre în privința căii de atac –apel sau recurs, instanța de control judiciar este cea care procedează la recalificarea căii de atac, fără ca aceasta să atragă desființarea sau casarea hotărârii.
Tribunalul constată că, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de suspendare a judecății, formulată de apelantul reclamant, în mod corect instanța de fond a procedat în acest mod, având în vedere că prevederile art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992 care instituia obligativitatea suspendării cauzei pe tot parcursul soluționării excepției de neconstituționalitate invocate, au fost abrogate prin Legea nr. 177/28.09.2010.
Totodată, instanța de fond și-a exprimat punctul de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 188/2002 și a dispozițiilor art. 31 alin. 2, art. 15 alin. 1, art. 21 alin. 1, art. 24 alin. 1 și 3, art. 34 alin. 1, art. 17, art. 13 alin. 1 și 3, art. 14 alin. 1 din OG nr. 2/2001, excepții invocate de apelantul reclamant.
Critica apelantul în sensul că instanța de fond nu s-a pronunțat pe cererea de suspendare cu încălcarea disp. art. 244 pct. 1 C. pr. civ., este nejustificată, întrucât, instanța de fond a respins cererea de suspendare în general,pe de altă parte disp. art. 244. pct5. 1 C. pr. civ. nu au aplicabilitate în prezenta cauză.
Este neîntemeiată critica privind nelegala soluție de admitere a necompetenței generale a instanței, având în vedere că cererea reclamantul adresată instanței de judecată a vizat aplicarea sancțiunii contravenționale a amenzii și a sancțiunii complementare a încetării activității în cortul festiv amplasat în cadrul imobilului din Câmpina, .. 1, până la obținerea autorizației de mediu și executarea obligației prev. de art. 64 lit. f, din OUG nr. 195/2005, pentru săvârșirea în nopțile de 9/10.07.2011, 10/11.09. 2011 și 17/18.09.2011, a faptelor contravenționale prev. de art. 96 alin. 2 pct. 14 din OUG nr. 195/2005, de către intimata pârâtă, ..
Instanța de fond a admis excepția de necompetență generală a instanțelor, având în vedere că, în primul rând contravenție se constată printr-un proces verbal încheiat de persoanele anume prevăzute de OUG nr. 2/2001, respectiv de agenții constatatori, alineatele 2 și 3 din art. 15 al OUG nr. 2/2001, stabilind în mod expres și limitativ persoanele care pot avea calitatea de agenți constatatori și care pot aplica sancțiunile contravenționale, din care în nici un caz nu fac parte instanțele de judecată, acestea având competența doar a verificării legalității sancțiunii stabilite prin procesul verbal de contravenție și a temeiniciei acesteia.
Critica apelantului reclamant privind nelegalitatea soluției de respingere ca inadmisibil a primului capăt de cerere, este nejustificată, având în vedere că, raportat la prevederile art. 158 C. pr. civ. privind competența instanței, acest capăt de cerere este inadmisibil. Nu este competentă de a se pronunța o instanță pe cererea privind aplicarea unei sancțiuni contravenționale, sau sesizarea organelor abilitate de aplicare a sancțiunii, cât timp aceasta nu este sesizată printr-o plângere contravențională care să vizeze un proces verbal de contravenție prin care să fie stabilită o amendă contravențională sau altă sancțiune aplicată de organul constatator.
Astfel, unele cauze sunt atribuite prin lege, altor jurisdicții și în situația în care o instanță a fost sesizată cu o pricină care este de competența unei jurisdicții din afara sistemului judiciar, ea nu poate soluționa acea pricină întrucât s-ar încălca competența generală iar hotărârea pe care o va pronunța va fi lovită de nulitate absolută.
Critica apelantului reclamant cu privire la disjungerea capătului doi de cerere, este neîntemeiată, întrucât disp. art. 165 C. pr. civ., care reglementează instituția disjungerii, statuează că, în orice stare a judecății pricinile întrunite se pot despărți, dacă instanța socotește că numai una dintre ele este în stare de judecată.
Instanța de judecată dispune măsura disjungerii numai în situația în care soluționarea uneia sau mai multor cereri fi întreruptă de imposibilitatea soluționării altei cereri, această măsură având ca scop soluționarea cererilor care sunt în stare de judecată într-un termen rezonabil.
De altfel, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 254 din 14 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 333 din 13 aprilie 2006 a respins excepția de neconstituționalitate a disp. art. 165 C. pr. civ., considerând că măsura disjungerii este luata de instanța de judecată numai în cazul în care soluționarea uneia sau a unor cereri ar fi întreruptă de imposibilitatea soluționării alteia sau altor cereri, iar această măsură are drept scop soluționarea cererilor care sunt în stare de a fi judecate într-un termen rezonabil. Măsura disjungerii cauzelor este dispusă de instanța de judecată și în interesul unei bune judecăți a cauzelor și a unei mai bune administrări a justiției,.
Dispozițiile de lege criticate nu înlătură posibilitatea părților de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, posibilitatea instanței de judecata de a dispune disjungerea cauzelor, pentru a fi judecate separat, neaducând atingere intereselor părților, ci, dimpotrivă, contribuind la evitarea tergiversării în soluționarea cauzei.
Așa fiind, tribunalul va respinge apelul declarat de apelantul reclamant, ca nefondat, potrivit disp. art. 296 C. pr. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelantul –reclamant T. C. V. cu domiciliul ale în municipiul Câmpina, ..8, județul Prahova împotriva sentinței nr.1722/15.05.2012 pronunțată de Judecătoria Câmpina în contradictoriu cu intimații – pârâți S.C.A. T. S.A. cu sediul în Câmpina, ..1, județul Prahova și G. NAȚIONALĂ DE MEDIU – COMISARIATUL JUDEȚULUI PRAHOVA cu sediul în municipiul Ploiești, ., județul Prahova ca nefondat.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică astăzi, 17 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
N. C. C. A. M.
GREFIER
E. G.
Operator date cu caracter personal 5595
Red. CN/ tehnored. CN
5 ex./06.02.2013
d.f._ Judec. Câmpina
j.f. B. A.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 1287/2013. Tribunalul PRAHOVA | Contestaţie la procesul verbal de distribuire a preţului. Art.... → |
|---|
