Revendicare imobiliară. Decizia nr. 211/2013. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 211/2013 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 05-02-2013 în dosarul nr. 9683/281/2011
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA
SECTIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.211
Ședința publică din data de 05.02.2013
PREȘEDINTE - C. M.
JUDECĂTORI - R. C.
- ȘALAR F. L.
GREFIER – CARDAȘOL I. N.
Pe rol fiind soluționarea recursului civil declarat de recurenții pârâți C. L. PLOIEȘTI, cu sediul în Ploiești, ., jud. Prahova M. PLOIEȘTI- PRIN PRIMAR cu sediul în Ploiești, ., jud. Prahova împotriva sentinței civile nr.8215/23.05.2012 pronunțată de Judecătoria Ploiești în contradictoriu cu intimații reclamanți P. T. F., D. M. E., S. D. și E. E. E. toți cu domiciliul ales la C.. Av. I. R. –Ploiești, I. M., nr.12, ., .. Prahova.
Cererea de recurs scutită de plata taxei de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns intimații reclamanți reprezentați de avocat I. R., lipsind recurenți pârâți.
Procedura de citare este îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul intimaților reclamanți, arată că nu mai are de formulat alte cereri în cauză.
Tribunalul, analizând actele și lucrările dosarului consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentantul intimaților reclamanți, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică, arată că reclamanți au un act de vânzare cumpărare din 1949, în care se regăsește și suprafața solicitată, au fost obținute măsuri în echivalent, terenul se află pe domeniul privat al Mun. Ploiești. Fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei civile de față constată:
Prin acțiunea civilă înregistrată cu nr._ /25.05.2011, la Judecătoria Ploiești, reclamanții P. T. F., D. M. E., S. D., E. E. E., au chemat în judecata pe parații C. L. Ploiești si M. Ploiești prin Primar, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea paraților sa le lase în deplina proprietate si liniștita posesie terenul de 886 mp situat in Ploiești, .. 231 si . delimitat de amplasamentul pct. 35,36, 37, 20, 35 potrivit expertizei tehnice topometrice ing. A. F..
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că autoarea lor a deținut în timpul vieții, în proprietate, un teren de 54.186 mp, teren situat in prezent in intravilanul municipiului Ploiești, respectiv ..231 si ., dobândit prin actul de vânzare cumpărare nr. 153/ 20.01.1949, act nedesființat, însă, pentru suprafața de 10.300 mp din suprafața totala de_ mp, li s-au acordat masuri reparatorii prin echivalent potrivit Deciziei civile nr. 3245/6.04.2011 a ICCJ, astfel încât terenul în litigiu de 886 mp reprezintă o parcelă ocupată fără niciun drept de către pârâți care nu dețin un titlu de proprietate valabil, motiv pentru care în urma comparării titlurilor deținute de părți, acest teren a aparținut autoarei lor, făcând parte din suprafața totală de_ mp.
După administrarea probelor cu acte, martori, expertiză tehnică topometrică, prin sentința civilă nr. 8215/23.05.2012 a Judecătoriei Ploiești, a fost admisă acțiunea formulata de reclamanți împotriva paraților și au fost obligați parații sa lase reclamanților în deplină proprietate si pașnică posesie suprafața de teren de 886 mp situata in Ploiești, . .. 231 jud. Prahova, identificata în baza raportului de expertiza tehnică topometrica ing. A. F. G..
Pentru a se pronunța o asemenea soluție, s-a reținut că, inițial, autoarea reclamanților, D. Anișoara a dobândit în proprietate un teren de 54.186 mp situat în Ploiești, ..231 si ., prin actul de vânzare cumpărare nr. 153/ 20.01.1949, teren din care li s-a recunoscut reclamanților dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru o parte din acest teren, respectiv de 10.300 mp prin decizia civilă nr.3245/2011 a ICCJ, însă, în urma analizării adresei nr. 219/4.03.2010 a Primăriei Ploiești, terenul în litigiu de 886 mp situat in Ploiești, . figurat in inventarul bunurilor reprezentând domeniul public al Municipiului Ploiești, fiind transmis in administrarea Administrației Domeniului Public si Privat potrivit Hotărârii Consiliului L. al Municipiului Ploiești nr. 120/2009, astfel încât potrivit raportului de expertiza tehnică topometrica ing. A. F. terenul în litigiu de 886 mp face parte din suprafața totală de 54.186 mp descrisă în cuprinsul actului de proprietate nr. 153/12.02.1949, aflându-se in folosința Consiliului L. al Municipiului Ploiești, aspect confirmat și de martorul M. M., caz în care în urma comparării titlurilor de proprietate, s-a constatat că reclamanții sunt singurii care dețin un titlu de proprietate pentru terenul de 886 mp, spre deosebire de parați care nu dețin niciun act de proprietate, terenul fiind preluat abuziv, împrejurare stabilită și în cuprinsul Deciziei nr. 3245/6.04.2011 a ICCJ.
Prin urmare, instanța în baza disp. art. 480 c.civ. nemodificat, a admis acțiunea si a obligat parații sa lase reclamanților în deplina proprietate si pașnica posesie terenul de 886 mp situat in Ploiești, . .. 231 jud. Prahova, identificat în cuprinsul raportului de expertiza tehnică topometrica ing.A. F. G..
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibilă, motivându-se că sentința a fost lipsită de temei legal, fiind pronunțată cu încălcarea, aplicarea greșită a legii, fără să se țină seama de decizia nr.33/2008 a ICCJ, conform căreia legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără să fie necesar ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, aplicarea unor dispoziții ale legii speciale putând fi înlăturată dacă acestea contravin CEDO și că Legea nr.10/2001 conține norme speciale de drept substanțial, o procedură administrativă obligatorie, prealabilă, fiind de imediată aplicare, urmată de cea judiciară facultativă, subsidiară, privind modalitatea de soluționare a notificărilor, mai ales că atât timp cât există un act normativ ce reglementează soluționarea unor cereri privind restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, acțiunile de drept comun privind restituirea imobilelor respective nu pot fi admisibile, acțiunea fiind formulată după . Legii nr.10/2001, admiterea acesteia având ca efect încălcarea principiului aplicării imediate a acestei legi.
În continuare, pârâții au arătat că reglementările Legii nr.10/2001 au un caracter de imediată aplicare, interesând substanțial, procedural, ordinea publică, acțiunea în revendicare formulată după . Legii nr.10/2001 fiind inadmisibilă atât timp cât cererea a fost îndreptată împotriva fie a unității deținătoare, fie a terțului dobânditor și că în baza art.46 alin.4 din Legea nr.10/2001, persoana îndreptățită are obligația de a respecta procedura prevăzută de această lege după . acesteia, mai ales că nu are loc o încălcare a drepturilor la un proces echitabil, de a avea acces la justiție, dreptul de proprietate prev. de art.1 din Protocolul adițional 1 la CEDO, art.6 din CEDO, dreptul de a avea acces la o instanță fiind un drept procedural care nu se confundă cu dreptul material la acțiune, adică acțiunea în revendicare, înlocuit în cadrul procedurii speciale cu procedura directă de restituire urmată de procedura judiciară propriu zisă.
De asemenea, pârâții au precizat că nu există o atingere adusă substanței dreptului, atât timp cât persoanele îndreptățite au formulat notificare, existând posibilitatea contestării modului de soluționare a notificării în cadrul procedurii administrative de către persoanele respective, în funcție de modalitatea de rezolvare a notificărilor și că prin procedura stabilită de legea specială se asigură soluționarea într-un termen scurt a cererilor de restituire, evitându-se procedura dificilă a acțiunii în revendicare, obligația persoanelor îndreptățite de a revendica imobilele în cadrul procedurii administrative necontencioase, neavând un caracter ilegitim atât timp cât permite restituirea în natură sau despăgubirea efectivă pentru bunul preluat în cazul parcurgerii procedurii administrative.
Totodată, pârâții au menționat că prin intermediul Legii nr.10/2001 se asigură raportul de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit, condiție respectată atât timp cât limitarea dreptului de a avea acces la un tribunal nu are un caracter perpetuu, ci vizează o perioadă prevăzută de lege pentru soluționarea notificării, notificatorul având dreptul, după expirarea termenului prev. de art.25 din Legea nr.10/2001, să se adreseze instanței în ceea ce privește modalitatea de soluționare a notificării, contestarea deciziei de respingere a acesteia și că reglementarea procedurii administrative de restituire corelată cu suprimarea acțiunii în revendicare nu reprezintă o încălcare al dreptului de acces la o instanță prev. de art.6 din CEDO, acțiunea în revendicare fiind inadmisibilă atât timp cât reclamanții nu au formulat o notificare unității administrativ teritoriale.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată cu nr._ la data de 31.10.2012.
Tribunalul, examinând cauza în raport de situația de fapt reținută, de probele administrate în cauză, de criticile formulate și ținând seama de dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin actul de vânzare cumpărare nr.153/12.02.1949, numitul Adolf Silbermann a înstrăinat numitei P. A. un teren de 5,4186 ha, situat în Ploiești, Zona Căilor Ferate Ploiești Sud-Nord, Fabrica Feroemail.
În baza titlului de proprietate nr._/19.12.2002, procesului verbal de punere în posesie nr._/13.12.2002, deciziei nr.276/05.02.1996, s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr.18/1991, în favoarea numitei D. Anișoara, fostă P., asupra unui teren de 3,50 ha, situat în Ploiești, T 44, P 638/3, teren asupra căruia aceasta a fost pusă în posesie la data de 19.12.2002.
Conform adreselor nr.219/04.03.2010,_/12.11.1952, HCL nr.225/23.12.1999, 71/22.03.2006, listelor anexate acestora, la data de 12.11.1952 s-a procedat la exproprierea pentru utilitate publică și trecerea în proprietatea statului a unui teren de 10.300 m.p. din terenul proprietatea numitei D. Anișoara, situat în Ploiești, ., teren predat în folosință fostei Întreprinderi Feroemail Ploiești, iar în prezent Stația de Repompare situată în Ploiești, . pe un teren de 886 m.p. se află în domeniul privat al localității, fiind trecută în anul 2006 din domeniul public în domeniul privat în vederea casării și valorificării acesteia, terenul sus menționat aflându-se la rândul său în domeniul Municipiului Ploiești.
În conformitate cu Decizia civilă nr.3245/06.04.2011 a ICCJ a fost admis recursul declarat de pârâtul Mun Ploiești împotriva deciziei civile nr.100/11.05.2010 a Curții de Apel Ploiești, modificată în parte această decizie în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr.1264/12.06.2009 a Tribunalului Prahova, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei, motivându-se printre altele că în mod corect s-a recunoscut în favoarea reclamanților dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul de 1,30 ha situat în Ploiești, . în prezent M. B., nr.231, jud. Prahova, teren care a făcut parte din suprafața totală de 5,4186 ha, dobândită de către autoarea reclamanților prin actul de vânzare cumpărare nr.153/1949, fiind expropriat în urma aplicării Decretului nr.402/15.10.1952 pentru utilitate publică, atribuit în folosință fostei Întreprinderi Feroemail și că în mod nelegal a fost obligat pârâtul M. Ploiești la acordarea unor măsuri reparatorii prin compensare cu un alt teren atât timp cât notificarea formulată de autoarea reclamanților a fost adresată . calitate de unitate deținătoare și nicidecum pârâtului care nu are niciun raport juridic cu reclamanții.
Din raportul de expertiză tehnică topometrică, inclusiv răspuns la obiecțiunii, ing.A. F. G., reiese că terenul în litigiu situat în Ploiești, . M. B., nr.231, de 886 m.p. cu o valoare de 97.460 lei face parte din suprafața de 5,4186 ha descrisă în actul de vânzare cumpărare nr.153/1949, aflându-se în folosința C. L. Ploiești.
Martorul M. M., a declarat că a cunoscut-o pe autoarea reclamanților, inca din anul 1975 care a deținut a deținut un teren in spatele fostei „ Intreprinderi Feroemail ”, terenul având o suprafața de 5 ha, teren preluat de către stat, folosit la un moment dat de societatea respectivă, iar în prezent există o parcelă de teren rămasă liberă, nefolosită de nicio terță persoană.
Disp.art.480 c.civ. stipuleaza ca dreptul de proprietate presupune exercitarea de catre titularul unui asemenea drept cu privire la imobilul pe care îl detine, exercitarea cumulativa a urmatoarelor prerogative: dreptul de a intrebuinta bunul potrivit destinatiei sale, dreptul de a-i culege fructele sau productele, dreptul de a dispune de bun prin instrainare sau consumare, astfel încât acțiunea in revendicare reprezintă acțiunea proprietarului neposesor, îndreptata împotriva posesorului neproprietar, având ca obiect restituirea unui bun.
Așadar, din analiza probelor administrate în cauză, rezultă că autoarea reclamanților D. Anișoara a dobândit în timpul vieții în baza actului de vânzare cumpărare nr.153/12.02.1949 un teren de 5,4186 ha situat în Ploiești, ., în prezent ..231, teren din care la data de 12.11.1952 s-a trecut în proprietatea statului, în urma exproprierii pentru utilitate publică, suprafața de 10.300 m.p., suprafață atribuită în folosință . pentru care în urma intrării în vigoare a Legilor Fondului Funciar s-a reconstituit dreptul de proprietate potrivit Titlului de Proprietate nr._/2002, procesului verbal nr.1628/2002, în favoarea autoarei reclamanților D. Anișoara, asupra unui teren de 3,50 ha, situat în Ploiești, iar conform Deciziei civile nr.3245/06.04.2011 a ICCJ s-a constatat dreptul reclamanților de a beneficia de măsurii reparatorii prin echivalent bănesc, în temeiul Legii nr.10/2001, pentru terenul de 1,30 ha situat în Ploiești, ..231, preluat abuziv de către stat, imposibil de restituit în natură.
Pe de altă parte, în baza Deciziei civile nr.3245/2011 s-a constatat inexistența unui raport juridic între pârâtul M. Ploiești și reclamanți, determinată de imposibilitatea obligării pârâtului la acordarea unor măsuri reparatorii prin compensare cu un alt teren pentru terenul de 1,30 ha, datorită inexistenței unei notificări formulată de către reclamanți pârâtului, astfel încât în urma administrării probei cu expertiza tehnică topometrică ing. A. F. G., inclusiv răspuns la obiecțiuni, terenul în litigiu de 886 m.p. situat în Ploiești, . M. B., nr.231, face parte din suprafața totală de teren de 5,4186 ha descrisă în contractul de vânzare cumpărare nr.153/1949, aflându-se în folosința pârâtului C. L. Ploiești, teren ocupat de o stație de pompare supusă casării și valorificări.
Ca atare, atât timp cât autoarea reclamanților D. Anișoara a dobândit în proprietate, în baza contractului de vânzare cumpărare nr.153/1949, în timpul vieții, un teren de 5,4186 ha din care s-a expropriat începând cu anul 1952 o parcelă de 1,30 ha, fiind preluat în integralitatea sa ulterior de către stat, iar în baza titlului de proprietate nr._/2002, Deciziei civile nr.3245/06.04.2011, s-a dispus restituirea în natură în favoarea autoarei reclamanților a unui teren de 3,50 ha situat în Ploiești, recunoscându-li-se acestora și dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru terenul expropriat de 1,30 ha, înseamnă că, în realitate, preluarea întregului teren de 5,4186 ha care a aparținut autoarei reclamanților a avut un caracter abuziv deoarece nu există niciun act autentic care să ateste manifestarea de voință din partea autoarei reclamanților de a transmite în mod liber, neîngrădit dreptul de proprietate în favoarea statului asupra terenului sus menționat, mai ales că începând cu anul 1945 statul comunist a urmărit permanent deposedarea foștilor proprietari de bunurile mobile și imobile pe care le dețineau în proprietate prin orice mijloace, inclusiv prin preluarea fără titlu a bunurilor respective.
De fapt, titlul de proprietate nr._/2002, Decizia civilă nr.3245/2011, constituie prin însăși natura lor dovezi care atestă dreptul autoarei reclamanților la restituirea în natură a terenului de 3,50 ha situat în Ploiești și la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru terenul de 1,30 ha imposibil de restituit în natură, terenuri care fac parte din suprafața totală de 5,4186 ha deținută în proprietate de către autoarea reclamanților, motiv pentru care actele sus menționate demonstrează preluarea fără titlu, cu caracter abuziv, de către stat, prin orice mijloace în perioada 1945-1989 a întregului teren de 5,4186 ha deținut în proprietate de autoarea reclamanților, teren din care face parte și . 886 m.p. folosită de către pârâți.
De altfel, în condițiile în care întreaga suprafață de teren de 5,4186 ha a fost preluată de către stat, fiind trecută în proprietatea acestuia în mod abuziv, fără niciun titlu, în integralitatea sa, teren din care fac parte parcelele de 3,50 ha restituită în natură și 1,30 ha pentru care s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, iar terenul în litigiu de 886 m.p. face parte din suprafața totală preluată abuziv de către stat de 5,4186 ha, înseamnă că în realitate reclamanții în calitate de moștenitori ai fostului proprietar au dreptul să solicite pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie această parcelă de teren, întrucât în calitate de proprietari ai terenului se află în imposibilitate de a-și exercita toate prerogativele conferite de un asemenea drept, constând în dreptul de a folosi terenul, de a-i culege fructele sau productele și de a dispune de acest bun prin înstrăinare, în mod liber și neîngrădit.
Mai mult chiar, în condițiile în care reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, teren care a aparținut autoarei acestora D. Anișoara, potrivit actului de vânzare cumpărare nr.153/1949, preluat fără niciun titlu de către stat și aflat în posesia pârâților, iar aceștia din urmă nu au făcut dovada dobândirii unui drept de proprietate asupra acestui teren, înseamnă că reclamanții au dreptul să promoveze o acțiune în revendicare potrivit dreptului comun, invocând actul lor de proprietate față de pârâți, mai ales că în vederea comparării titlurilor de proprietate devin aplicabile dispozițiile dreptului comun, respectiv Codul Civil și nicidecum orice altă lege specială privind restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 1945-1989, respectiv Legea nr.10/2001.
Faptul că reclamanții au formulat notificare în baza Legii nr.10/2001 în ceea ce privește terenul de 1,30 ha, imposibil de restituit în natură, notificare formulată unității deținătoare, respectiv . că Legea nr.10/2001 reglementează modalitatea de restituire fie în natură, fie prin echivalent a imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 1945-1989, nu înseamnă în mod automat că reclamanții se află în imposibilitate din punct de vedere legal de a promova o acțiune în revendicare privind terenul în litigiu și că o asemenea acțiune ar avea un caracter inadmisibil, reclamanții având posibilitatea valorificării pretențiilor lor numai prin intermediul legii sus menționate, deoarece, în realitate, la stabilirea regimului juridic aplicabil terenului în litigiu se ține seama nu numai de modalitatea de preluare a întregii suprafețe de teren de 5,4186 ha deținută în proprietate de către autoarea reclamanților, de caracterul abuziv al preluării, ci și de persoanele care dețineau efectiv la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 suprafețe sus menționate, de modalitatea de deținere a acestor terenuri, împrejurări în raport de care s-a stabilit că parcelele de teren de 3,50 ha, 1,30 ha au regimuri juridice diferite, căzând sub incidența unor legi speciale de restituire diferite, motiv pentru care și ..p. cade sub incidența dreptului comun în condițiile în care nu a făcut obiectul legilor fondului funciar și a Legii nr.10/2001.
Dacă s-ar considera că reclamanții ar fi în imposibilitate de a-și valorifica pretențiile, în principiu, pe calea dreptului comun, prin intermediul acțiunii în revendicare și că numai Legea nr.10/2001 ar reprezenta singurul act normativ care instituie în favoarea foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora dreptul de a-și redobândi imobilele preluate abuziv de către stat fără titlu, ar însemna ca reclamanții să se afle în imposibilitate de a-și revendica vreodată pe calea dreptului comun bunurile imobile preluate abuziv de către stat de la autoarea lor, având ca efect imposibilitatea acestora de a se adresa unei instanțe judecătorești în scopul valorificării dreptului de proprietate, o încălcare a drepturilor fundamentale recunoscute de Constituția României, de dreptul intern, de CEDO, constând în liberul acces la justiție, la respectarea dreptului de proprietate, ceea ce este inadmisibil.
În realitate, Legea nr.10/2001 constituie, datorită prevederile sale, procedurii pe care o reglementează, o lege cu caracter special, limitată în timp, producând efecte în anumite perioade de timp, neinstituind în favoarea persoanelor îndreptățite un drept imprescriptibil de a solicita restituirea imobilelor preluate abuziv, ci limitat la anumite termene de decădere, aspecte care demonstrează caracterul special al acestui act normativ, instituirea unei proceduri administrative cu caracter special, obligatorie în anumite perioade de timp, în raport de anumite categorii de imobile, caracter care nu înlătură, nu exclude invocarea unui drept de proprietate prin intermediul dreptului comun în cazul în care moștenitorii foștilor proprietari înțeleg să acționeze, pe cale judecătorească, în vederea redobândirii bunurilor de care au fost deposedați autorii lor.
Astfel, în mod corect instanța de fond a reținut situația de fapt și a admis acțiunea, obligând pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică posesie terenul de 886 m.p. situat în Ploiești, . M. B., nr.231 în baza disp.art.480 C.civ. nemodificat, întrucât reclamanții, în calitate de moștenitori ai fostului proprietar, se află în imposibilitate de a-și exercita cumulativ toate prerogativele dreptului de proprietate constând în dreptul de a întrebuința terenul potrivit destinației acestui, de a-i culege fructele sau productele și de a dispune de acest bun prin înstrăinare.
Susținerile pârâților în sensul că sentința ar fi fost lipsită de temei legal, fiind pronunțată cu încălcarea, aplicarea greșită a legii, fără să se țină seama de decizia nr.33/2008 a ICCJ, conform căreia legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, nefiind necesar ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, aplicarea dispozițiilor legii speciale putând fi înlăturată numai dacă acestea contravin CEDO, nu pot fi avute în vedere deoarece la stabilirea situațiilor de fapt, de drept deduse judecății s-a ținut seama de dispozițiile ce reglementează regimul juridic al imobilelor, devenind incidente dispozițiile dreptului comun, iar decizia sus menționată nu a stabilit în mod cert imposibilitatea reclamanților de a-și revendica imobilele preluate abuziv de către stat pe calea dreptului comun, ci, dimpotrivă, a instituit recunoașterea unui asemenea drept în raport de împrejurările deduse judecății, de persoana care folosește efectiv imobilul respectiv, de existența sau inexistența unui titlu valabil de preluare a bunului.
Împrejurările invocate de către pârâți conform cărora Legea nr.10/2001 conține norme speciale de drept substanțial, o procedură administrativă obligatorie, prealabilă, de imediata aplicare, procedura judiciară privind modalitatea de soluționare a notificărilor fiind facultativă, subsidiară, existența acestui act normativ determinând inadmisibilitatea acțiunilor în revendicare și că prezenta acțiune a fost formulată după . Legii nr.10/2001, admiterea acesteia încălcând principiul aplicării imediate a acestei legi, reprezintă prin însăși natura lor considerații cu caracter general, de ordin teoretic, referitoare la caracterul legii speciale privind restituirea anumitor categorii de imobile, caracter care nu exclude de plano aplicarea dreptului comun, mai ales că nu există nicio dispoziție înserată în cuprinsul Legii nr.10/2001 care să excludă dreptul foștilor proprietari de a solicita restituirea imobilelor în temeiul dreptului comun, ci, dimpotrivă, aplicarea dispozițiilor acestei legi în raport de anumite categorii de imobile, în funcție de modalitatea de preluare în timpul regimului comunist.
Afirmațiile pârâților în sensul că reglementările Legii nr.10/2001 au un caracter de imediată aplicare, interesând substanțial, procedural ordinea publică, acțiunea în revendicare introdusă după . Legii nr.10/2001 fiind inadmisibilă atât timp cât cererea a fost îndreptată fie împotriva unității deținătoare, fie împotriva terțului dobânditor și că în baza art.46 alin.4 din Legea nr.10/2001, persoana îndreptățită are obligația de a parcurge procedura prevăzută de această lege după . acesteia, nu au relevanță în cauză deoarece, chiar dacă dispozițiile legii sus menționate sunt de imediată aplicare, acestea nu exclud aplicarea dreptului comun în raport de imobilele revendicate de persoanele îndreptățite, instituind cu caracter obligatoriu parcurgerea procedurii administrative numai cu privire la imobilele care fac obiectul Legii nr.10/2001, iar în cazul deținerii imobilelor de către terțe persoane singurul mijloc procedural de valorificare a unor drepturi de proprietate din partea moștenitorilor foștilor proprietari îl reprezenta acțiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.
Aspectele invocate de către pârâți potrivit cărora nu are loc o încălcare a drepturilor de proprietate, la un proces echitabil, la liberul acces la justiție, atât timp cât dreptul de a avea acces la o instanță ca drept procedural nu se confundă cu dreptul material la acțiune, adică acțiunea în revendicare, fiind înlocuit în cadrul procedurii speciale cu procedura directă de restituire urmată de procedura judiciară, nu au niciun temei legal întrucât valorificarea dreptului de proprietate prin intermediul dreptului comun, respectiv acțiunii în revendicare nu poate fi înlocuită cu formularea unei notificări în baza legii speciale care are un anumit regim juridic, având un caracter restrâns față de o acțiune formulată pe cale judecătorească, iar în cazul în care s-ar considera imposibilitatea reclamanților de a formula o acțiune în revendicare s-ar ajunge la încălcarea drepturilor sus menționate cu efecte negative în ceea ce privește respectarea normelor CEDO, a însuși dreptului de proprietate, ceea ce este inadmisibil.
Motivele invocate de către pârâți în sensul că nu există o atingere adusă substanței dreptului, atât timp cât persoanele îndreptățite au formulat notificare, existând posibilitatea contestării modului de soluționare a notificării în cadrul procedurii administrative și că procedura stabilită de legea specială permite soluționarea într-un termen scurt a cererilor de restituire, evitându-se procedura dificilă a acțiunii în revendicare, sunt neîntemeiate deoarece formularea notificării de către reclamanți a vizat numai terenul de 1,30 ha expropriat de către stat în baza unui act normativ special, teren care putea face obiectul legii speciale, respectiv Legea nr.10/2001, iar reclamanții nu aveau obligația să formuleze notificări, să parcurgă procedura instituită de Legea nr.10/2001 atât timp cât terenul litigiu de 886 m.p. nu făcea obiectul acestei legi, reclamanții având dreptul să revendice această diferență de teren în temeiul dreptului comun în cazul inexistenței unui drept de proprietate de către pârâți asupra acestei parcele de teren.
Apărările pârâților în sensul că obligația persoanelor îndreptățite de a revendica imobilele în cadrul procedurii administrative necontencioase, nu are un caracter ilegitim atât timp cât permite restituirea în natură, despăgubirea efectivă pentru bunul preluat în urma parcurgerii procedurii administrative și că prin intermediul Legii nr.10/2001 se asigură raportul de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit, condiție respectată în condițiile în care limitarea dreptului de a avea acces la un tribunal nu are un caracter perpetuu, vizând o perioadă prevăzută pentru soluționarea notificării, sunt nejustificate întrucât existența Legii nr. 10/2001 nu instituie o obligație în sarcina persoanelor îndreptățite de a solicita restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat numai în condițiile, termenele prevăzute de această lege, ci, dimpotrivă, a instituit posibilitatea valorificării anumitor drepturi în raport de diferite modalități de preluare a imobilelor de către stat, neavând ca efect înlăturarea dreptului în sine de a emite pretenții cu privire la dreptul de proprietate pe calea dreptului comun, indiferent de proporționalitatea reglementată de legea specială.
Criticile pârâților conform cărora notificatorul avea dreptul, după expirarea termenului prev. de art.25 din Legea nr.10/2001, să se adreseze instanței în ceea ce privește modalitatea de soluționare a notificării și că reglementarea procedurii administrative de restituire corelată cu suprimarea acțiunii în revendicare nu reprezintă o încălcare a dreptului de a avea acces la o instanță, acțiunea în revendicare fiind inadmisibilă atât timp cât reclamanții nu au formulat o notificare unității administrativ teritoriale, sunt nefondate deoarece, în realitate, în condițiile în care terenul în litigiu de 886 mp nu a făcut obiectul Legii nr.10/2001, fiind folosit abuziv de către pârâți, reclamanții au dreptul să revendice acest teren de la neproprietari, pârâții neavând calitatea de unități deținătoare, ci de terțe persoane care folosesc fără niciun drept terenul, iar existența unei anumite proceduri de restituire a imobilelor reglementată de Legea nr.10/2001 nu conferă acțiunii în revendicare un caracter inadmisibil, ci, dimpotrivă, instituie un anumit drept de redobândire a unor bunuri, în anumite condiții, termene, fără să înlăture dreptul în sine al persoanelor deposedate abuziv de bunurile lor de a le redobândi pe calea dreptului comun.
În raport de aceste considerente, tribunalul, constatând că nu există niciun motiv de nelegalitate sau netemeinicie prev. de art. 304 pct.1-9 c.pr. civ. și ținând seama de disp. art. 3041 c.pr.civ., în baza disp. art. 312 alin.1 c.pr.civ. va respinge recursul, ca nefondat.
Se va lua act că intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenții pârâți C. L. PLOIEȘTI, cu sediul în Ploiești, ., jud. Prahova M. PLOIEȘTI- PRIN PRIMAR cu sediul în Ploiești, ., jud. Prahova împotriva sentinței civile nr.8215/23.05.2012 pronunțată de Judecătoria Ploiești în contradictoriu cu intimații reclamanți P. T. F., D. M. E., S. D. și E. E. E. toți cu domiciliul ales la C.. Av. I. R. –Ploiești, I. M., nr.12, ., . A, jud. Prahova, ca nefondat.
Ia act că intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 05.02.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
M. C. C. R. F. L. Șalar
-cu opinie separată în
sensul admiterii recursului,
modificării în tot a sentinței
recurate în sensul
respingerii cererii de
chemare în judecată, ca
inadmisibilă.
GREFIER,
I. N. Cardașol
Operator de date cu caracter personal nr.5595
Red.M.C/Tehn.MC
d.f._ Judecătoria Ploiești
j.f. N. L. A.
2 ex./05.04.2013
Motivarea opiniei separate
Consider, în dezacord cu opinia majoritară, că recursul trebuie admis, modificată, în tot, sentința recurată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Judecătoria Ploiești a fost sesizată la data de 25.05.2011 cu o acțiune în revendicare a unui bun imobil preluat de către stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în condițiile în care restituirea unor astfel de imobile a fost reglementată printr-o lege specială, respectiv Legea 10/2001.
În raport de actele dosarului, nu rezultă că reclamanții au parcurs procedura administrativă specială prevăzută de această lege, respectiv că au formulat notificare și pentru terenul intravilan în cauză. Ceea ce rezultă este parcurgerea procedurii pentru o suprafață de teren distinctă, pentru care reclamanții ar fi primit măsuri reparatorii prin echivalent.
Judecătoria Ploiești a fost sesizată la data de 25.05.2011 cu o acțiune în revendicare a unui bun imobil preluat de către stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480 – 481 C.civ., invocate de reclamanți în acțiune.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare în temeiul art. 480 – 481 C.civ.
În raport de actele dosarului, nu rezultă că reclamanții au parcurs procedura specială prevăzută de această lege, respectiv că au formulat notificare și pentru terenul intravilan în cauză. Ceea ce rezultă este parcurgerea procedurii pentru o suprafață de teren distinctă, pentru care reclamanții ar fi primit măsuri reparatorii prin echivalent.
Problema de drept a existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, a fost dezlegată de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 33 din 06.09.2008.
Astfel, potrivit dispozitivului acestei decizii, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.
Or, în speță, reclamanții nu se găsesc în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul Convenției, iar accesul la justiție îi era asigurat prin contestația reglementată de legea specială, în condițiile în care ar fi formulat și notificare.
Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, unul să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.
În ce privește criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 6 precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, acestea nu pot fi acceptate.
Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care se constată că nici această critică nu subzistă.
De altfel, în prezenta cauză, reclamanții nici nu au invocat o jurisprudență a Curții Europene în susținerea admisibilității acțiunii, nici în fața primei instanțe și nici în fața celei învestite cu soluționarea recursului.
În raport de considerentele expuse, apreciez că hotărârea recurată s-a dat cu aplicarea greșită a legii, respectiv cu încălcarea deciziei în interesul legii menționate, obligatorie pentru instanțe, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., ce impune modificarea acesteia în sensul arătat.
Judecător,
Șalar F.-L.
| ← Legea 10/2001. Sentința nr. 1072/2013. Tribunalul PRAHOVA | Contestaţie la executare. Decizia nr. 1220/2013. Tribunalul... → |
|---|
