Uzucapiune. Decizia nr. 129/2013. Tribunalul PRAHOVA

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 27.02.2013, susținerile părților fiind consemnate in încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de 06.03.2013 când a dat următoarea decizie:

TRIBUNALUL

Princerereaînregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr._ / 2010, reclamanții M. A. T. și M. A. V. au chemat în judecată pe pârâții P. V. V., Z. V. A. și . legal Primarul comunei Bărcănești, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se constate valabilitatea înscrisurilor intitulate „Chitanță” încheiate cu autorii pârâtelor – persoane fizice la data de 30.10.1960 prin care au dobândit proprietatea asupra a câte unei suprafețe de teren de 1.208 mp. și, respectiv 1.222 mp., diferența până la câte 1.550 mp. prin uzucapiune, precum și să se constate că pe aceste suprafețe de teren au edificat câte o construcție - casă de locuit și anexe gospodărești, fiind proprietatea acestora.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt frați, iar la data de 30.10.1960 au încheiat, în prezența martorilor, câte o convenție de vânzare – cumpărare materializată în câte un înscris intitulat „Chitanță” prin care au cumpărat câte un cămin de casă amplasat în intravilanul satului Tătărani, cu precizarea că reclamantul M. T. a cumpărat suprafața de teren de 1.208 mp., iar reclamantul M. V. a cumpărat suprafața de teren de 1.222 mp.

Au mai învederat reclamanții că vânzătoarea E. T. era autoarea pârâtelor și că, prin chitanța încheiată la data de 30.10.1960, s-a făcut mențiunea că vânzarea – cumpărarea s-a făcut de la data de 23, respectiv 25.09.1959, dată la care s-a stabilit prețul, iar cumpărătorii au intrat în posesia terenurilor din luna septembrie 1959, moment de la care le-au stăpânit ca proprietari, pașnic, continuu, netulburați.

În baza convențiilor de vânzare – cumpărare, reclamanții au solicitat autorizații pentru executarea de lucrări și au edificat, în anul 1963, case de locuit pe terenurile menționate, achitând impozitele.

În drept, reclamanții invocat disp. art.111 C.pr.civ., art.1294, art.1295, art.1314, art.1837, art.1846 și urm. C.civ.

La termenul de judecată din data de 24.06.2011, reclamanții M. A. T. și M. A. V. au formulat precizare la acțiune prin care au arătat că terenurile în litigiu au suprafețele menționate în raportul de expertiză tehnică de specialitate topometrică ing. N. N., astfel: 1.552 mp. pentru reclamantul M. A. T. și, respectiv de 1.590 mp. pentru reclamantul M. A. V. (f.93 – dos. fond).

Ulterior, la termenul de judecată din data de 09.12.2011, reclamanții au depus la dosar o nouă precizare la acțiune prin care au învederat că suprafața de teren solicitată de reclamantul M. A. T. ca fiind dobândită pe calea uzucapiunii este reprezentată de diferența dintre suprafața de teren cumpărată prin chitanță și cea stăpânită efectiv, încă din data de 30.10.1960, respectiv de 344 mp., iar pentru reclamantul M. A. V. această suprafață este de 368 mp. (f.119 – dos. fond).

La data de 15.03.2012 a decedat reclamantul M. V., astfel cum rezultă din certificatul de deces nr.820/17.03.2012 (f.157 – dos. fond), de pe urma acestuia rămânând ca moștenitori M. M. în calitate de soție supraviețuitoare, M. F., M. C. și M. M., în calitate de descendenți de gradul I care au arătat că acceptă, în mod expres, succesiunea defunctului lor autor, conform declarațiilor aut. sub nr.1385/26. 04. 2012, nr.1384/26.04.2012, nr.1387/26.04.2012 și nr.1386/26.04.2012 (f.158 – 161, dos. fond).

La termenul de judecată din data de 04.05.2012, s-a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor defunctului M. V. (f.168 – dos. fond) care, prin notele de ședință depuse la termenul de judecată din data de 01.06.2012, au arătat că înțeleg să își însușească acțiunea promovată de autorul lor (f.175, 177, 179 și 181 – dos. fond).

În urma probelor administrate în cauză la solicitarea reclamanților cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei Z. V. A., martori, expertize tehnice de specialitate topometrică și construcții civile și industriale, Judecătoria Ploiești a pronunțat sentința civilă nr.9246/08.06.2012 prin care a respins în tot cererea de chemare în judecată precizată, formulată de reclamanți ca neîntemeiată, reținând că prin înscrisurile sub semnătură privată, intitulate ”Chitanță”, încheiate la data de 30.10.1960, reclamanții (frați) au încheiat în prezența martorilor câte o convenție de vânzare – cumpărare prin care au cumpărat câte un cămin de casă amplasat în intravilanul satului Tătărani, reclamantul M. T. cumpărând suprafața de teren de 1.208 mp., iar reclamantul M. V. 1.222 mp., vânzătoarea E. T. fiind autoarea pârâtelor.

În chitanța încheiată la data de 30.10.1960, s-a făcut mențiunea că vânzarea – cumpărarea s-a făcut de la data de 23, respectiv 25.09.1959, dată la care s-a stabilit prețul, iar reclamanții au intrat în posesia terenurilor din luna septembrie 1959, moment de la care le-au stăpânit ca proprietari, pașnic, continuu, netulburați.

Prima instanță a mai constatat că reclamanții, în baza convențiilor de vânzare – cumpărare, au solicitat autorizații pentru executare de lucrări, edificând în anul 1963 case de locuit pe terenurile menționate.

Potrivit răspunsurilor la interogatoriu, pârâtele nu cunosc faptul că reclamanții au stăpânit sub nume de proprietar terenurile în litigiu, iar din depozițiile martorilor audiați în cauză, nu a reieșit că reclamanții ar fi exercitat o posesie sub nume de proprietar asupra diferenței de teren.

Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară topografică, terenurile în litigiu au fost identificate, măsurate și evidențiate pe planul de situație anexat, fiind evaluate la suma de 24.832 lei terenul în suprafață de 1.552 mp. deținut de M. A. T. și, respectiv la 25.440 lei cel în suprafață de 1.590 mp. deținut de reclamantul M. A. V..

La dosarul cauzei a fost depus și raportul de expertiză tehnică judiciară construcții, fiind identificate, măsurate și evaluate construcțiile situate pe terenurile în litigiu, potrivit planului de situație anexat la raport.

La dosar a fost depusă adresa nr.7952/11.11.2011 emisă de . rezultă că terenurile în litigiu nu fac parte din domeniul public sau privat al comunei, precum și evidențele de la rolul agricol al reclamanților.

Potrivit adresei de mai sus, între anii 1971 - 1980, reclamantul M. V. figurează în registrul agricol cu o suprafață totală de teren de 1.200 mp., în anul 1981 a figurat cu o suprafața de 1.370 mp., în anul 1982 cu o suprafață de 980 mp., în 1983 cu 1.382 mp., în 1984 cu 1.130 mp., iar în 1985 cu 1.180 mp., în anii 1986 - 1987 cu 1.180 mp., în 1988 și 1989 cu 988 mp. și, abia în anul 1990, în registrul agricol a figurat cu o suprafață de 6.100 mp., din care 1.100 mp. curți – construcții, iar 5.000 mp. teren arabil.

Între anii 1992 - 1996, același reclamant a figurat cu suprafața de teren de 1.544 mp. cu care figurează până în prezent și pentru care plătește impozite.

Potrivit datelor emise de Primăria Comunei Bărcănești, reclamantul M. T. figurează în registrul agricol între anii 1971 - 1982 cu o suprafață totală de 1.200 mp., cu 1.000 mp. în anul 1983, cu 1.150 mp. în anul 1984, cu 1.000 mp. în anul 1985, cu 1.100 mp. în anii 1986 - 1989, cu 6.100 mp. în anul 1990.

Între anii 1992 - 1996, reclamantul a figurat cu suprafața de teren de 1.470 mp. cu care figurează până în prezent și pentru care plătește impozite.

Așadar, instanța de fond a reținut că, în ceea ce privește primul petit al cererii de chemare in judecata, pe calea interpretării convenției, conform art. 977 - 985 C.civ., intenția părților a fost aceea de a vinde, respectiv de a cumpăra un teren, însă, fără a respecta dispozițiile legale imperative prevăzute de legislația în vigoare cu privire la condițiile de formă a actelor de înstrăinare a terenurilor, dar și la condițiile de fond, fără a fi dovedită calitatea de proprietar a vânzătorului.

În aceste condiții, s-a apreciat că, în speță, convenția invocată de reclamanți nu întrunește cerințele art.948 C.civ., iar sintagma „proprietarul capabil” prevăzuta de art.1095 C.civ. nu se referă doar la capacitatea de folosință sau la exercițiul de a înstrăina, ci și la calitatea de proprietar a vânzătorului (Î.C.C.J. - Secția Comercială, Decizia nr.2228 din 1 octombrie 2009) ori, aceasta condiție esențiala nu a fost dovedită ca fiind întrunită în persoana vânzătorului.

Caracterul translativ de proprietate al contractului de vânzare - cumpărare determină aplicarea în această materie a unui principiu consacrat, potrivit căruia, vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului ce înstrăinează „nemo plus juris ad allium transferre potest quam ipse habet” sau, altfel spus, nimeni nu poate transmite ceea ce nu are (nemo dat quod non habet).

Așadar, teza nulității vânzării lucrului altuia rezultă și din dispozițiile art. 1095 alin.1 C.civ., care precizează că plata, în general (inclusiv transferul proprietății), ca să fie valabilă trebuie să fie făcuta de proprietarul capabil de a înstrăina lucrul dat în plată.

Pentru a fi posibilă pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare - cumpărare este, însă, necesar să fie îndeplinite toate condițiile pentru transmiterea proprietarii de la vânzător la compărător, respectiv ca vânzătorul să fie proprietarul bunului ce constituie obiectul derivat al convenției sau, în cazul în care există mai mulți coproprietari, toți aceștia să se oblige la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.

Instanța de fond a reținut că aceste condiții nu sunt îndeplinite în cauza de față, întrucât, reclamanții nu au făcut această dovadă, potrivit prevederilor art.1169 C.civ.

Totodată, potrivit prevederilor art.26 din Legea cadastrului și publicității imobiliare nr.7/1996, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită și uzucapiune. Aceste drepturi se vor înscrie, în prealabil, dacă titularul înțelege să dispună de ele.

În art.59 din Legea nr.7/1996, se arată că, pentru înscrierea titlului, trebuie întocmită o documentație cadastrală de către o persoană fizică sau juridică autorizată de Agenția Naționala sau de oficiile teritoriale, iar potrivit art. 62 din Regulamentul de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliară, aprobat prin Ordinul nr.633/2006, pentru imobilele care nu sunt înscrise în cartea funciară, la prima înscriere se vor deschide cărți funciare în baza documentației cadastrale recepționate, prin care se atribuie număr cadastral, a înscrisului doveditor al actului sau faptului juridic de dobândire sau constituire a dreptului real și a certificatului fiscal sau adeverinței eliberate de primăria în circumscripția căreia se afla situat imobilul.

Potrivit prevederilor art.63 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr.633/ 2006, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis, în mod valabil, din punct de vedere al formei cerute pentru validitatea actului, conform art.20 și art.48 din Legea nr.7/1996.

Registratorul va respinge cererea de înscriere a actului juridic a cărui nulitate absolută este prevăzută, în mod expres, de lege sau pentru neîndeplinirea unor condiții speciale prevăzute de reglementările în vigoare.

Art.26 din Legea cadastrului și publicității imobiliare nr.7/1996, prevede că titularul dreptului de proprietate dobândit prin succesiune nu poate dispune de acest drept decât după ce și-a înscris, în prealabil, dreptul în cartea funciară.

Prima instanța a reținut că, potrivit practicii judiciare, în cazul perfectării vânzării, instanța trebuie să verifice dacă vânzătorul este proprietarul bunului vândut la data perfectării convenției.

Împrejurarea că asupra bunului ce constituie obiectul convenției intitulată „Chitanță” nu s-a făcut dovada proprietății vânzătorului nici la data perfectării convenției și nici la data formulării acțiunii, face imposibilă perfectarea vânzării, deoarece nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are.

Acest teren nu a fost intabulat în cartea funciară, motiv pentru care este de la sine înțeles că nu s-a putut încheia un act valabil de înstrăinare, în forma autentică.

Și din această perspectivă, având în vedere că instanțele au obligația de a respecta prevederile legale și de a pronunța hotărâri care să se întemeieze pe textele legale în vigoare, se impune respingerea petitului, atât timp cât, terenul nu este intabulat în cartea funciară, iar vânzătorul nu și-a înscris dreptul în cartea funciară, astfel că, o astfel de hotărâre s-ar pronunța numai cu încălcarea prevederilor legale citate mai sus.

Tot astfel a decis și Înalta Curte de Casație și Justiție (Secția Comercială Decizia nr.984/11.03.2008) în jurisprudența sa, statuând că „Hotărârea judecătorească care ține loc de act de vânzare – cumpărare are caracter declarativ, ea, constată înțelegerea părților intervenită anterior. Acest lucru, este posibil, numai cu privire la convenții care, la momentul încheierii lor, întruneau toate condițiile de validitate nu și cu privire la convenții lovite de nulitate absolută pentru lipsa uneia sau unora dintre condițiile de validitate, întrucât, nulitatea absolută nu poate fi acoperită, în nici un fel, și nici nu poate fi validată prin hotărâre judecătorească, dacă legea, prin excepție, nu dispune în sens contrar”.

În ceea ce privește petitul al doilea al cererii de chemare în judecată, prin care reclamanții au solicitat să se constate uzucapiunea, reclamantul M. T. pentru suprafața de 344 mp., iar reclamantul M. V. pentru suprafața de 368 mp., prima instanță a reținut că la dosar a mai fost depusă și adresa emisă de ./11.11.2011 din care rezultă că între anii 1971 - 1980, . V. figurează în registrul agricol cu o suprafață totală de 1.200 mp., în anul 1981 a figurat cu o suprafață de 1.370 mp., în anul 1982 cu o suprafață de 980 mp., în anul 1983 cu 1.382 mp., în anul 1984 cu 1.130 mp., iar în anul 1985 cu 1.180 mp., în anii 1986 - 1987 cu 1.180 mp., în anii 1988 și 1989 cu 988 mp. și, abia în anul 1990, a figurat cu o suprafață de 6.100 mp., din care 1.100 mp. curți – construcții, iar 5.000 mp. teren arabil.

Între anii 1992 - 1996, reclamantul figurează cu suprafața de 1.544 mp. cu care figurează, până în prezent și pentru care plătește impozite.

Potrivit datelor înaintate de Primăria Comunei Bărcănești, reclamantul M. T. figurează în registrul agricol între anii 1971 - 1982 cu o suprafață totală de teren de 1.200 mp., cu 1.000 mp. în anul 1983, cu 1.150 mp. în anul 1984, cu 1.000 mp. în anul 1985, cu 1.100 mp. în anii 1986 – 1989 și cu 6.100 mp. în anul 1990.

Între anii 1992 - 1996, reclamantul figurează cu suprafața de teren de 1.470 mp. cu care figurează, până în prezent și pentru care plătește impozite.

Așa fiind, rezultă că reclamanții figurează la rolul agricol cu suprafața de teren menționată în acțiune, începând cu anul 1992, însă, la dosarul cauzei nu a fost depusă vreo dovadă din care să reiasă achitarea impozitelor pentru aceste terenuri, în certificatul de atestare fiscală nefiind menționată data la care reclamanții au solicitat înregistrarea terenurilor în litigiu la rolul lor fiscal.

Instanța de fond a reținut că uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin exercitarea unei posesii neîntrerupte a acestui lucru în tot timpul fixat de lege.

Posesia reprezintă o condiție esențială a uzucapiunii.

Ca efect al posesiei, uzucapiunea presupune o posesie utilă, neafectată de niciunul dintre viciile acesteia.

Astfel, potrivit doctrinei, două elemente trebuie să fie întrunite, cumulativ, pentru ca stăpânirea unui lucru să poată fi calificată drept posesie, și anume: un element material – corpus și un element psihologic, intențional – animus.

Dacă elementul material presupune contactul direct cu lucrul, concretizat în orice fel de acte materiale, animus implică intenția, voința celui care stăpânește bunul de a efectua această stăpânire pentru sine, de a se comporta cu privire la lucru ca proprietar ori ca titular al altui drept real – animus domini sau animus sibi habendi.

Lipsa elementului psihologic face ca acela care deține lucrul să nu aibă calitatea de posesor, ci pe aceea de detentor precar.

În speță, reclamanții, au invocat posesia neîntreruptă cu privire la diferența de teren rezultată din măsurători, fără a produce vreo dovadă a datei la care au început să exercite o posesie asupra acesteia, însă, instanța de fond a reținut că trebuie să fie vorba de o posesie propriu-zisă, detenția precară neputând fi considerata posesie.

Art.1847 C.civ. prevede că posesia poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate numai dacă a fost exercitată în mod util, adică fără a fi afectată de vreun viciu; conform art.1890 C.civ., toate acțiunile reale se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu sau fără să i se poată opune reaua-credință.

Deși, art.1846 alin.2 C.civ. definește posesia drept „deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru”, totuși, în mod riguros, posesia este caracterizată ca fiind stăpânirea de fapt a unui bun, care, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare ca o exteriorizare a atributelor unui drept real.

Pentru a se produce efectele prevăzute de lege nu este necesară existența numai a elementelor constitutive ale posesiei, ci și întrunirea anumitor calități (condiții de eficacitate) de natură să caracterizeze o posesie utilă.

Interpretarea art.1847 C.civ. poate conduce la identificarea viciilor posesiei a căror constatare ar face ca să nu „se poată prescrie”, și anume: discontinuitatea, violența, clandestinitatea și echivocul.

Posesia este discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitente anormale; posesia este tulburată atunci când posesorul actual a dobândit-o prin violență; posesia este clandestină când posesorul o exercită pe ascuns de adversarul său încât acesta este nu este în stare de a putea să o cunoască; posesia este echivocă în acea situație în care nu este sigură nici existența, dar nici lipsa, elementului psihologic, anume voința celui care stăpânește bunul de a se comporta cu privire la bun ca un proprietar.

Dacă din perspectiva celui ce invocă posesia îndelungată, uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății, din punctul de vedere al proprietarului neposesor, aceasta apare ca o sancțiune căci, prin pasivitatea lui, a făcut ca, timp îndelungat, bunul să se afle în posesia unei alte persoane care s-a comportat ca proprietar adevărat.

Spre diferență, detenția constituie întotdeauna o stare de drept rezultând, astfel cum prevede și art.1853 C.civ., din dreptul de folosință ce include încheierea anumitor contracte (de locație, de depozit, de uzufruct, etc.).

Analiza prevederilor alin.2 al art.1853 C.civ., conduce la aceeași concluzie, deși formularea este aparent diferită.

„Îngăduința proprietarului” este în fapt tot un contract (ca și cel de locațiune, uzufruct, etc.) care, însă, nu s-a concretizat prin întocmirea unui act scris instrumentum – ca în situația alin.1 – fiind un negotium iuris ce poate fi dovedit cu alte mijloace de probă decât înscrisuri.

În acest mod, detentorul, care deține bunul de la o altă persoană, întotdeauna în puterea unui act juridic, nu stăpânește bunul pentru sine, ci pentru altul.

Astfel, detentorul nu neagă ci, dimpotrivă, recunoaște dreptul de proprietate a celui de la care și pentru care deține bunul.

Elementele constitutive ale posesiei ce trebuie întrunite cumulativ sunt elementul material – contractul direct cu lucrul concretizat în orice acte materiale (ex. acte de folosință, culegerea fructelor, efectuarea unor transformări, etc.) și elementul psihologic – intenția celui care stăpânește bunul de a se comporta cu privire la acesta ca proprietar.

Potrivit doctrinei juridice, dovada posesiei înseamnă dovada existenței elementelor sale.

Cât privește elementul psihologic, instanța de fond a constatat că reclamanții au cunoscut că terenul pe care au edificat construcțiile nu este un bun al lor, câtă vreme, au chemat în judecată unitatea administrativ - teritorială, care a comunicat faptul că, terenul nu face parte din patrimoniul său, imobil pe care l-au folosit reclamanții și care se află în continuarea terenului pe care au edificat construcțiile - case de locuit.

Totodată, potrivit expertizei efectuată în cauză, reclamanții au folosit cele două terenuri cu privire la care au prezentat înscrisurile sub semnătură privată, în cauză, nefiind dovedit faptul că este vorba despre două parcele de teren diferite.

Faptul că reclamanții au interes să formuleze împreună prezenta acțiune face să se prezume recunoașterea acestora privind starea de indiviziune în care se află, mai ales că, cele două chitanțe, au fost încheiate cu același vânzător (neproprietar) în calitate de autoare a celor doi reclamanți.

Posesia este echivocă ori de câte ori există îndoială asupra titlului sub care sunt săvârșite actele de folosință ale posesorului.

Câtă vreme, terenul litigios pentru care se solicită constatarea uzucapiunii nu a fost delimitat de restul suprafeței de teren pe care sunt edificate cele două case de locuit ale reclamanților și, având în vedere, că terenurile în litigiu nu au fost delimitate nici între cei doi reclamanți, instanța de fond a apreciat că există îndoială asupra titlului sub care reclamanții au săvârșit actele de folosință asupra diferențelor de teren, precum și asupra ambelor suprafețe de teren solicitate de fiecare reclamant prin acțiune.

Mai mult, reclamanții au folosit terenul litigios ca și gradină, prin cultivarea acestuia, (schița la raportul de expertiză), considerente pentru care s-a apreciat că posesia exercitată de reclamanți asupra terenurilor litigioase nu a fost una utilă, ci una viciată, echivocă, care nu poate constitui temei pentru dobândirea dreptului de proprietate, astfel încât, cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta . respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței instanței de fond au declarat apel, în termen legal, reclamanții M. A. T., M. F., M. M., M. C. și M. M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că s-a făcut o apreciere eronată a situației de fapt prin raportare la textele de lege incidente în cauză și probele administrate.

Astfel, după prezentarea unui scurt istoric al pricinii, prin prisma situației de fapt dedusă judecății și a textelor de lege invocate, reclamanții au arătat că din probele administrate în cauză rezultă că pârâtele - persoane fizice au recunoscut împrejurarea că bunica lor - E. T. a încheiat convențiile de vânzare - cumpărare menționate în acțiune, pentru terenurile specificate și determinate ca întindere, laturi și vecinătăți și că pe aceste cămine de casă se află construite locuințele fraților M..

Împrejurarea că la întrebarea nr.3 din interogatoriul luat pârâtei Z. A., acesta a afirmat că nu cunoaște dacă terenurile au fost stăpânite ca proprietari netulburați nu trebuie să primească, în opinia reclamanților, o valoare absolută, ci trebuie avută în vedere atât în contextul în care pârâta a plecat din localitate, în urmă cu peste 50 de ani, pe de o parte, iar pe de altă parte trebuie reținut și răspunsurile la întrebările nr.1 și nr.5 potrivit cu care, aceeași pârâtă a arătat că știe conținutul și finalitatea acțiunii, fiind de acord că această cerere de chemare în judecată să fie admisă.

Învederează reclamanții că aceeași poziție (de acord cu admiterea acțiunii) a avut-o și cealaltă pârâtă - persoană fizică P. V. care, deși, din cauza sănătății nu s-a putut deplasa în instanță, a cooperat, a trimis împreună cu sora sa - Z. A. înscrisuri doveditoare, comunicând, în scris, și punctul său de vedere.

Declarațiile martorilor C. V. și M. A. au confirmat împrejurarea că cei doi frați M. au dobândit posesia terenurilor încă de la momentul încheierii convenției, că le-au utilizat ca și cămine de casă pe care au și construit, potrivit autorizației de construcții, locuințe pentru ei și familiile lor.

Fără echivoc rezultă și faptul că reclamanții nu au schimbat amplasamentul și aliniamentul gardurilor, aceștia nefiind tulburați in posesie, cu precizarea că potrivit dovezilor prezentate de . - cămine de casă nu au făcut obiect al legilor de restituire a proprietăților (legi emise după anul 1989), nefiind reconstituite nici moștenitorilor defunctei E. T. și nici reclamanților care înțeleg să invoce și proba cu noi înscrisuri, depunând în susținerea apelului și adeverința nr.9762/03.12.2012 a Comunei Bărcănești care atesta desfășurarea rolului defunctei vânzătoare E. T..

Din acest înscris rezultă că vânzătoarea deținea, în anul 1951 suprafața de teren de 3,2 ha., în anul 1955 - 3,87 ha., în anul 1959 - 3,87 ha., iar un an mai târziu, în anii 1960 - 1961 - 2,37 ha.

Potrivit registrului agricol 1959 – 1963, la rubrica diverse notări, apare făcută mențiunea „0,25 ha. la M. A. – vândut” (acesta era numele autorului comun al fraților M., iar 0,25 ha. reprezenta suprafața vândută și, respectiv cumpărată de cei doi frați M. la un loc).

În aceste condiții, reclamanții susțin că aprecierea instanței de fond potrivit cu care ar fi aplicabile dispozițiile art.59 din Legea nr.7/1996 și ale art.63 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr.633/2006 privind operațiunile de carte funciara este în contradicție cu principiul neretroactivității legii civile, câtă vreme, operațiunii de vânzare - cumpărare materializată în înscrisul din anul 1960 trebuie să îi fie aplicabile normele de la acel moment și nu să se impute reclamanților sau pârâtelor - persoane fizice că nu au respectat dispozițiile legii cadastrului și că „titularul dreptului de proprietate dobândit prin succesiune nu poate dispune de acest drept decât după ce și-a înscris în prealabil dreptul în cartea funciară”.

Așa cum rezultă din adeverința nr.3025/26.04.2012 emisă de . discuție nu fac parte din domeniul public sau privat al comunei și nu au făcut obiect al legilor fondului funciar și nici a Legii nr.10/ 2001 (nici pentru frații M. și nici pentru descendenții Eleonorei T.).

Din acest punct de vedere apare cu atât mai absurdă susținerea instanței de fond potrivit cu care moștenitorii ar fi trebuit să își înscrie dreptul la cartea funciară și, apoi, să poată dispune de acesta, din actele și lucrările dosarului rezultând că, la decesul Eleonorei T., în patrimoniul acesteia nu se mai regăseau o . terenuri pe care acesta le înstrăinase (potrivit dovezilor din registrul agricol 1959 - 1963) și, deci, nu puteau fi incluse în masa succesorală a acesteia.

Arată reclamanții că la fila 6 alin.3 din motivarea sentinței, instanța de fond a motivat respingerea acțiunii pe considerentul că „atât timp cât terenul nu este intabulat în cartea funciară, iar vânzătorul nu și-a înscris dreptul în cartea funciară”, nu se poate obține o hotărâre care să țină loc de act autentic și să constate valabilitatea vânzării intervenită în anii 1959 – 1960, cu precizarea că moștenitorii Eleonorei T. nu au solicitat (și, deci, nici nu au obținut) reconstituirea dreptului de proprietate și pentru acest teren înstrăinat de autoarea lor, astfel că nu aveau ce intabula după anul 1996.

Pe de altă parte, faptul că reclamanții figurează înscriși la rolul agricol nu imediat după cumpărarea terenului, ci, la o perioadă de timp, nu este de natură a conduce, prin el însuși, la ipoteza lipsei de posesie a terenului.

Autorizația pentru executarea construcțiilor s-a eliberat în anul 1963, iar lucrările de construcție au durat un interval destul de mare de timp, până la darea în folosință locuind alături de mama lor, în gospodăria acesteia (așa cum atestă adeverința eliberată de . după darea în folosință, construcțiile au fost înscrise la registrul agricol și s-au plătit taxele și impozitele aferente.

Reclamanții au solicitat analizarea și a punctului de vedere exprimat de pârâta . arătat, în mod constant, că situația de fapt este cea prezentată în acțiune, că terenurile nu fac parte din domeniul public sau privat al comunei și că nu s-au efectuat reconstituiri asupra acestora după anul 1989.

Reclamanții au solicitat admiterea apelului și, în baza art.296 C.pr.civ., schimbarea în tot a sentinței civile nr.9246/08.06.2012 a Judecătoriei Ploiești în sensul admiterii acțiunii, astfel cum fost precizată, urmând a se constata, în contradictoriu cu pârâtele P. V. V. și Z. V. A., valabilitatea înscrisurilor intitulate „Chitanță” încheiate de reclamanții M. A. T. și M. A. V. cu autoarea pârâtelor, la data de 30.10.1960, prin care aceștia au dobândit proprietatea asupra a câte unei suprafețe de teren de 1.208 mp. și, respectiv 1.222 mp., iar diferența de 344 mp. pentru reclamantul M. T. și de 368 mp. pentru reclamantul M. V., prin uzucapiune, terenurile fiind identificate și poziționate pe schița de plan, conform raportului de expertiză de specialitate topografie ing. N. N.; în contradictoriu cu pârâta . legal - Primarul . constate că pe aceste suprafețe de teren reclamanții au edificat fiecare câte o construcție - casă de locuit și anexe gospodărești, construcții identificate și poziționate pe schița de plan, în intravilanul satului Tătărani, . și, respectiv 485, jud. Prahova, conform expertizei de specialitate construcții civile ing. C. M., ambele expertize făcând parte integranta din dispozitivul hotărârii.

Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată cu nr._ .

La termenul de judecată din data de 27.02.2013, tribunalul a încuviințat la solicitarea apelanților – reclamanți, în baza art.295 alin.2 C.pr.civ., proba cu înscrisuri, sens în care s-au depus la dosar note de ședință din partea intimatelor – pârâte Z. A. și P. V. prin care au învederat că sunt de acord cu admiterea apelului (f.30 și 31), precum și adeverința nr.9762/03.12.2012 eliberată de Primăria .).

Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale care au incidență în soluționarea prezentei cauze, tribunalul constată că apelul este fondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:

Din probatoriile administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar se reține la data de 30.10.1960 s-a încheiat înscrisul sub semnătură privată intitulat „Chitanță” prin care numita T. E. a înstrăinat reclamantului M. A. T. un teren – cămin de casă în suprafață de 1.208 mp. situat în vatra satului Tătărani, jud. Prahova, având ca vecinătăți: la răsărit - șoseaua principală a satului, la apus - T. E., la miazănoapte - V. A. M. și la miazăzi – C. N. C., zis și P. (f.11 – dos. fond).

La data de 08.05.1963, Sfatul Popular al Orașului Regional Ploiești – Comitetul Executiv a eliberat, urmare a cererii formulate de reclamantul M. A. T. și înregistrată sub nr._/17.04.1963, autorizația pentru executare de lucrări nr.51 prin care s-a autorizat executarea lucrărilor de construire a unei clădiri parter pe terenul situat în vatra . de 1.200 mp., conform adeverinței nr.524/1963 (f.12 – dos. fond).

În cuprinsul sus – menționatei autorizații se arăta că lucrările de bază vizează o construcție compusă din două camere și dependință, urmând a fi amplasată în regim izolat, retrasă 20 ml. din axul drumului și câte 9 ml. de la ambele hotare, conform planului de situație avizat de SSA or. Ploiești.

La aceeași dată – 30.10.1960, numita T. E. a înstrăinat reclamantului M. A. V. un teren în suprafață de 1.222 mp. situat în vatra satului Tătărani, în partea de sud, având ca vecinătăți: la răsărit – șoseaua principală a satului, la apus - T. E., la miazăzi – T. A. N. M. și la miazănoapte – Morojenea I. (f.17 – dos. fond).

Este cunoscut faptul că prin condițiile actului juridic civil se înțeleg elementele din care este alcătuit un asemenea act.

Astfel, art.948 C.civ. dispune „condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții care se obligă, un obiect determinat, o cauză licită”.

Forma actului juridic civil este acea condiție care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință făcută cu intenția de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Condiția ori elementul actului juridic civil - care este formasa – se supune regulii de drept numită principiul consensualismului care înseamnă căsimpla manifestare de voință este nu numai necesară, dar și suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naștere, în mod valabil, din punctul de vedere al formei care îmbracă manifestarea de voință făcută cu scopul de a produce efecte juridice.

În speță, cele două înscrisuri sub semnătură privată intitulate „Chitanță” încheiate la data de 30.10.1960 între cei doi reclamanți M. A. T. și M. A. V., în calitate de cumpărători și numita T. E., în calitate de vânzătoare, înscrisuri în baza cărora au fost înstrăinate suprafețele de teren de 1.208 mp. și, respectiv 1.222 mp., îndeplinesc condițiile de validitate ale unei convenții, astfel cum acestea sunt menționate de textul de lege arătat în precedent, în sensul că a existat aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi și obligații civile prin încheierea actelor respective; a existat acea condiție esențială, de fond și generală a actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior; a existat o anumită conduită a părților stabilită prin respectivul act juridic civil, precum și un obiectiv urmărit de părți la încheierea actului.

Și pârâta Z. V. A. a recunoscut, la interogatoriul luat în instanță la solicitarea reclamanților, că la data de 30.10.1960, autoarea sa a încheiat câte o convenție de vânzare – cumpărare cu fiecare dintre aceștia, înscrisuri în baza cărora reclamanții au dobândit câte o suprafață de teren – cămin de casă situată în intravilanul localității pe care au edificat, fiecare, câte o locuință din cărămidă, astfel cum acestea sunt descrise în acțiune (f.33 – dos. fond, întrebările nr.2 și 4).

Așa fiind, instanța urmează ca, în baza art.1294 și art.1295 C.civ. rap la art.111 Teza I C.pr.civ., să constate în contradictoriu cu pârâtele P. V. V. și Z. V. A., valabilitatea înscrisurilor sub semnătură privată intitulate „Chitanță”, ambele încheiate la data de 30.10.1960, prin care reclamantul M. A. T. a dobândit, prin cumpărare, de la numita T. E., terenul în suprafață de 1.208 mp. situat în vatra satului Tătărani, ., iar reclamantul M. A. V. – decedat pe parcursul procesului la data de 15.03.2012 a dobândit, prin cumpărare, de la aceeași vânzătoare, terenul în suprafață de 1.222 mp. situat în vatra satului Tătărani, ..

Motivarea soluției pronunțată de instanța de fond, respectiv aceea de respingere a acestui capăt de cerere, întrucât, asupra bunului care a făcut obiectul convențiilor intitulate „Chitanță” nu s-ar fi făcut dovada proprietății vânzătoarei T. E. nici la momentul perfectării actelor de vânzare – cumpărare, dar nici la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată nu poate fi avută în vedere, câtă vreme, potrivit adeverinței nr.9762/03.12.2012 eliberată de Primăria . depus în apel, defuncta T. E. a figurat, ca titulară de rol, din anul 1951 cu teren în suprafață de 3,12 ha. (registrul agricol din satul Tătărani 1951 – 1955, vol. I, fila 122), iar din anul 1955 cu teren în suprafață totală de 3,87 ha. (registrul agricol din satul Tătărani 1951 – 1955, vol. II, fila 122); în anul 1959, vânzătoarea a figurat cu teren în suprafață totală de 3,87 ha. (registrul agricol din satul Tătărani 1959 – 1963, vol. III, fila 57), iar din anul 1960 și până în anul 1961 cu teren în suprafață totală de 2,37 ha. (registrul agricol din satul Tătărani 1959 – 1963, vol. III, fila 57).

Mai mult decât atât, în sus menționata adeverință care atestă modalitatea în care s-a desfășurat rolul defunctei – vânzătoare T. E. se arătă, la rubrica „Diverse notări ulterioare”, la pct.3, că „0,25 ha. (suprafața totală cumpărată de frații M.) la M. A. (autorul comun al reclamanților) – vândut”.

În acest context, este evident că vânzătoarea T. E. era titulara dreptului de proprietate asupra suprafețelor de teren înstrăinate reclamanților, astfel încât, înscrisurile sub semnătură privată intitulate „Chitanță”, încheiate la data de 30.10.1960 și, în baza cărora, a operat transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor în patrimoniul reclamanților – cumpărători M. A. T. și M. A. V. își vor produce pe deplin efectele în vederea cărora au fost încheiate.

Nici susținerea instanței de fond cu privire la o pretinsă incidență, în cauză, a disp. art.59 din Legea nr.7/13.03.1996, republicată și art.62 din Regulamentul de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliară aprobat prin Ordinul nr.633/2006 nu poate fi reținută, având în vedere că prevederile acestui act normativ se referă la situațiile născute după . acestei legi, o soluție contrară fiind de natură a înfrânge principiul neretroactivității legii civile, principiu consacrat de art.1 C.civ. care prevede că „legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”.

Așa fiind, operațiunilor de vânzare – cumpărare a celor două terenuri le sunt aplicabile normele juridice în vigoare la momentul încheierii celor două înscrisuri sub semnătură privată intitulate „Chitanță”, respectiv cele existente la data de 30.10.1960, iar nu dispozițiile legii cadastrului și publicității imobiliare, fapt care conduce la concluzia că motivarea dată de instanța de fond soluției de respingere a acestui capăt de cerere este străină de natura pricinii dedusă judecății.

Raportul de expertiză tehnică de specialitate topometrică ing. N. N. a menționat că terenurile în litigiu sunt situate în intravilanul satului Tătărani, com. Băcănești, . și nr.485, jud. Prahova, terenul stăpânit de reclamantul M. A. T. având suprafața de 1.552 mp., iar cel al reclamantului M. A. V. are suprafața de 1.590 mp. (f.49 – dos. fond).

În aceste condiții, prin raportare la petitul inițial al acțiunii prin care reclamanții au solicitat să se constate valabilitatea înscrisurilor intitulate „Chitanță” încheiate cu autoarea pârâtelor – persoane fizice la data de 30.10. 1960 prin care au dobândit proprietatea asupra a câte unei suprafețe de teren de 1.208 mp. și, respectiv 1.222 mp., diferența până la câte 1.550 mp. fiind dobândită prin efectul uzucapiunii de lungă durată, la termenul de judecată din data de 09.12.2011, reclamanții au depus la dosar o a doua precizare la acțiune prin care au învederat că suprafața de teren solicitată de reclamantul M. A. T. ca fiind dobândită pe calea uzucapiunii este reprezentată de diferența dintre suprafața de teren cumpărată prin chitanță și cea stăpânită efectiv, încă din data de 30.10.1960, respectiv de 344 mp., iar pentru reclamantul M. A. V. această suprafață este de 368 mp. (f.119 – dos. fond).

Este cunoscut faptul că unul dintre cele mai importante efecte ale posesiei, când aceasta se prelungește în timp, este uzucapiunea sau prescripția achizitivă.

Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestuia în tot timpul fixat de lege.

Cel care pretinde că a dobândit dreptul de proprietate sau alt drept real prin uzucapiune trebuie să facă dovada că a posedat bunul în timpul prevăzut de lege și că posesia a fost una utilă, adică a fost o posesie propriu – zisă, iar nu o detenție precară și că această posesie nu a fost viciată.

Regularitatea posesiei este prezumată de lege.

Art.1846 alin.2 C.civ. definește posesia ca fiind „deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru”.

Legislația civilă acordă protecție posesiei, protecție care se manifestă sub diferite aspecte, în primul rând, prin recunoașterea unor importante efecte juridice.

Este cunoscut faptul că două elemente trebuie să fie întrunite drept posesie, și anume: un element material – corpus și un element psihologic, intenționat – animus.

Elementul material presupune un contact direct cu bunul, concretizat în orice fel de acte materiale, cum ar fi: deținerea bunului, săvârșirea de acte de folosință, culegerea fructelor produse, efectuarea unor transformări sau completări, etc.

Elementul psihologic sau intențional constă în intenția, în voința celui ce stăpânește bunul de a efectua această stăpânire pentru sine, de a se comporta cu privire la lucru ca proprietar ori ca titular al altui drept real.

Aceasta înseamnă că cel ce deține bunul are animus domini ori animus sibi habendi sau animus possidendi.

Lipsa elementului psihologic face ca cel ce deține bunul să nu aibă calitatea de posesor, ci, pe aceea de simplu detentor sau, cum se mai spune, de detentor precar.

A dovedi posesia înseamnă, în fond, a dovedi existența elementelor sale.

În ceea ce privește modalitatea în care această dovadă poate fi făcută, trebuie distins după cum este vorba de elementul material sau de elementul intențional.

Elementul material al posesiei, ca element obiectiv, este relativ ușor de dovedit, dat fiind caracterul său aparent și, ca fapt material, poate fi dovedit prin orice mijloc de probă.

Elementul intențional, ca element psihologic, subiectiv este mai greu de dovedit, însă, legea ușurează această dovadă prin instituirea unor prezumții legale, din care prima face din elementul material al posesiei dovada elementului intențional, pornind de la premisa că stăpânirea materială este o expresie a voinței ca această stăpânire să se facă animo sibi habendi.

Astfel, potrivit art.1854 C.civ. „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul”.

Cea de-a doua prezumție legală este instituită prin art.1855 C.civ. care dispune că, ori de câte ori, o persoană a început a deține un lucru, nu ca posesor, ci, ca detentor precar, se presupune că a continuat să rămână detentor precar, până ce se va face dovada contrară.

„Când posesorul a început a poseda pentru altul, potrivit textului de lege mai sus invocat, se prezumă că a conservat aceeași calitate, dacă nu este probă contrarie”, cu precizarea că termenului de „posesor” îi este dat sensul de detentor precar.

Dată fiind această prezentare analitică a instituției posesiei prin prisma elementelor sale constitutive, dar și a modalității de dovedire a acestora, se reține că, în speță, din probatoriile administrate în cauză, respectiv depozițiile martorilor M. A. și C. V. audiați la solicitarea reclamanților (f.35 – 36, dos. fond), fiind cunoscuți de cca. 50 de ani, reclamanții au cumpărat „de la tanti E.”, cu chitanță de mână, până la momentul colectivizării, respectiv prin anul 1960, un teren de casă, pe care au edificat o casă simetrică, îngrădită din vechime până în prezent, ca de altfel și terenul care este împrejmuit, cu precizarea că nicio persoană nu a formulat pretenții împotriva acestora.

Așa fiind, este evident că, în speță, sunt întrunite calitățile cerute pentru a se putea produce unul dintre principalele efecte ale posesiei care este prescripția achizitivă (uzucapiunea), reclamanții M. A. T. și M. A. V. exercitând, mai mult de 30 de ani, o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, conform art.1847 C.civ. care prevede „ca să se poată prescrie, se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar…”, asupra diferențelor dintre suprafețele de teren dobândite de la autoarea pârâtelor – T. E., prin înscrisurile sub semnătură privată intitulate „Chitanță”, ambele încheiate la aceeași dată – 30.10. 1960, respectiv 1.208 mp., în cazul primului reclamant și 1.222 mp., în cazul celui de-al doilea reclamant și suprafețele de teren identificate și măsurate prin raportul de expertiză topo ing. N. N. care a menționat că terenurile în litigiu sunt situate în intravilanul satului Tătărani, com. Băcănești, . și nr.485, jud. Prahova, terenul stăpânit de reclamantul M. A. T. având suprafața de 1.552 mp., iar cel al reclamantului M. A. V. are suprafața de 1.590 mp. (f.49 – dos. fond).

Pe cale de consecință, reținându-se că posesiile exercitate de reclamanți asupra suprafețelor de teren de 1.552 mp. și, respectiv de 1.590 mp. îndeplinesc condițiile imperative prevăzute de lege pentru a se putea prescrie, instanța va constata, în baza disp. art.1847 rap. la art.1890 C.civ., că reclamantul M. A. T. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 344 mp. (1.552 mp. - 1.202 mp. = 344 mp.) situat în intravilanul satului Tătărani, com. Bărcănești, ., jud. Prahova, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, iar reclamantul M. A. V. - decedat pe parcursul procesului la data de 15.03.2012, având ca moștenitori pe M. F., M. M., M. C. și M. M. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 368 mp. (1.590 mp. – 1.222 mp. = 368 mp.) situat în intravilanul satului Tătărani, com. Bărcănești, ., jud. Prahova, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, astfel cum aceste terenuri au fost identificate prin raportul de expertiză topo ing. N. N. și schița de plan anexă.

În ceea ce privește imobilele – case de locuit, raportul de expertiză tehnică de specialitate construcții civile, industriale, agricole și evaluare a proprietății imobiliare ing. C. M. a relevat că imobilul reclamantului M. A. T. este situat în intravilanul satului Tătărani, com. Bărcănești, ., jud. Prahova, este construit din cărămidă și este compus din locuință și garaj, iar imobilul reclamantului M. A. V. este situat în intravilanul satului Tătărani, com. Bărcănești, ., jud. Prahova și este compus din locuință, bucătărie de vară și anexă gospodărească.

Reținându-se, din probatoriile administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar (autorizația pentru executare de lucrări nr.51/08.05.1963 – f.12, dos. fond) și depozițiile martorilor audiați că aceste imobile - construcții au fost edificate, prin contribuția exclusivă a reclamanților, fiind, în realitate, imobile simetrice, instanța urmează ca, în temeiul art.111 C.pr.civ., să constate că reclamantul M. A. T. este proprietarul imobilului compus din locuință și garaj edificate pe terenul în suprafață totală de 1.552 mp. situat în intravilanul satului Tătărani, com. Bărcănești, ., jud. Prahova, iar reclamantul M. A. V. - decedat pe parcursul procesului la data de 15.03.2012, având ca moștenitori pe M. F., M. M., M. C. și M. M. este proprietarul imobilului compus din locuință, bucătărie de vară și anexă gospodărească edificate pe terenul în suprafață totală de 1.590 mp. situat în intravilanul satului Tătărani, com. Bărcănești, ., jud. Prahova, conform raportului de expertiză construcții civile și industriale ing. C. M. și a schiței de plan anexă.

Nu în ultimul rând, instanța va reține și poziția exprimată de intimatele – pârâte Z. A. și P. V. care, prin notele de ședință depuse la termenul de judecată din data de27.02.2013 (f.30 – 31), au arătat că sunt de acord cu admiterea apelului în sensul de a se constata că reclamanții M. A. T. și M. A. V. sunt proprietari asupra terenului care le-a fost înstrăinat de bunica lor – vânzătoarea T. E. în vederea edificării celor două locuințe.

Pentru considerentele arătate, tribunalul urmează să admită apelul și, în baza art.296 C.pr.civ., va schimba în tot sentința atacată în sensul admiterii în tot a acțiunii precizate formulată de reclamanții M. A. T. și M. A. V., decedat pe parcursul procesului la data de 15.03.2012, având ca moștenitori pe M. F., M. M., M. C. și M. M., urmând a se constata valabilitatea înscrisurilor sub semnătură privată intitulate „Chitanță”, ambele încheiate la data de 30.10.1960, prin care reclamantul M. A. T. a dobândit, prin cumpărare, de la numita T. E., terenul în suprafață de 1.208 mp. situat în vatra satului Tătărani, ., iar reclamantul M. A. V. a dobândit, prin cumpărare, de la aceeași vânzătoare, terenul în suprafață de 1.222 mp. situat în vatra satului Tătărani, ..

Totodată, se va constata că reclamantul M. A. T. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 344 mp. situat în intravilanul satului Tătărani, com. Bărcănești, ., jud. Prahova, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, iar reclamantul M. A. V. - decedat pe parcursul procesului la data de 15.03.2012, având ca moștenitori pe M. F., M. M., M. C. și M. M. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 368 mp. situat în intravilanul satului Tătărani, com. Bărcănești, ., jud. Prahova prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, astfel cum acestea au fost identificate prin raportul de expertiză topo ing. N. N. și schița de plan anexă.

Se va constata că reclamantul M. A. T. este proprietarul imobilului compus din locuința și garaj edificate pe terenul în suprafață totală de 1.552 mp. situat în intravilanul satului Tătărani, com. Bărcănești, ., jud. Prahova, iar reclamantul M. A. V. - decedat pe parcursul procesului la data de 15.03.2012, având ca moștenitori pe M. F., M. M., M. C. și M. M. este proprietarul imobilului compus din locuință, bucătărie de vară și anexă gospodărească edificate pe terenul în suprafață totală de 1.590 mp. situat în intravilanul satului Tătărani, com. Bărcănești, ., jud. Prahova, conform raportului de expertiză construcții civile, industriale și agricole ing. C. M. și a schiței de plan anexă.

Tribunalul va lua act că apelanții – reclamanți nu solicită cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Admite apelul declarat de apelanții - reclamanți M. A. T. domiciliat în com. Bărcănești, ., jud. Prahova,M. M.domiciliată în com. Bărcănești, ., jud. Prahova,M. F. domiciliat în com. Brazi, . nr. 51, .,M. C. domiciliat în ., jud. Prahova și M. M. domiciliat în ., jud. Prahova împotriva sentinței civile nr.9246/ 08.06.2012 pronunțată de Judecătoria Ploiești în contradictoriu cu intimații - pârâți P. V. V. domiciliată în Mun. Câmpina, ., jud. Prahova, Z. V. A. domiciliată în com. Păulești, ., jud. Prahova, .>prin reprezentant legalPRIMARUL COMUNEI BĂRCĂNEȘTIcu sediul în . și, în consecință: