Obligaţie de a face. Decizia nr. 2948/2015. Tribunalul PRAHOVA

Tribunalul PRAHOVA - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 2948/2015 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 20-10-2015 în dosarul nr. 2948/2015

ROMÂNIA

TRIBUNALUIL PRAHOVA - SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 2948

Ședința publică din data de 20.10.2015

PREȘEDINTE - A. G. H.

JUDECĂTOR - N. C.

GREFIER – M. Ș.

Pe rol fiind soluționarea apelurilor declarate de apelanții - pârâți M. JUSTIȚIEI, cu sediul în București, ., Sector 5, C._ și C. DE A. PLOIEȘTI, cu sediul în Ploiești, ..4, jud. Prahova, împotriva sentinței civile nr. 2535/24.02.2015 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu intimații - reclamanți T. A. - R., T. M. - V., F. P. - M., P. C., G. V. și S. A. - L., toți cu domiciliul procedural ales la C. de A. Ploiești cu sediul în Ploiești, .. 4, jud. Prahova, participantul C. NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în București, . nr. 1 - 3, Sector 1 și intimatul - intervenient L. M., cu domiciliul procedural ales la Judecătoria M., cu sediul în M., .. 71, jud. Prahova.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 06.10.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de 20.10.2015, când a dat următoarea decizie:

TRIBUNALUL

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești - Secția Civilă sub nr._, la data de 13.01.2014, reclamanții T. A. - R., T. M. - V., F. P. - M., P. C., G. V. și S. A. - L. au chemat în judecată pe pârâții M. Justiției și C. de A. Ploiești, cu citarea în cauză a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea sumei compensatorii, reprezentând sporul pentru titlul de doctor în drept, începând cu data acordării titlului de doctor în drept și, în continuare, pentru viitor, prin includerea acesteia în indemnizația lunară de încadrare, conform art.1 alin.5 din Legea nr.285/2010, actualizate în funcție de indicele de inflație.

În motivarea acțiunii, întemeiată pe art.27 din O.G. nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, reclamanții au arătat că sunt judecători în cadrul Curții de A. Ploiești și au terminat studiile doctorale ulterior datei de 31.12.2009 și, după ce M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a emis ordinul prin care le-a fost acordat titlul de doctor în drept, au formulat cerere adresată Curții de A. Ploiești, solicitând acordarea drepturilor bănești care li se cuvin, ca urmare a acordării acestui titlu științific.

M. Justiției a răspuns că, pe de-o parte, sporul pentru titlul științific de doctor în drept nu se mai regăsește printre sporurile avute în vedere de Legea nr.330/2009, iar, pe de altă parte, nu se poate beneficia nici de suma compensatorie de care beneficiază alți colegi de reclamanților care au titlul de doctor, întrucât, nu beneficiau de acest spor la data de 31.12.2009, pentru a fi aplicabile disp. art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010, rap. la art.30 alin.6 din Legea nr.300/2009.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr.330/2009, art.5 din O.U.G. nr.27/ 2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, prevedea că judecătorii beneficiază de un spor de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru titlul științific de doctor.

Acest articol a fost abrogat prin art.48 pct.7 din Legea nr.330/2009, iar art.30 alin.6 din Legea nr.330/2009 potrivit căruia „pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la prezenta lege și nu au fost incluse în salariile de bază, în soldele funcțiilor de bază sau, după caz, în indemnizațiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora”, este discriminatoriu.

Reclamanții au mai învederat că își desfășoară activitatea în aceleași condiții ca și colegii lor care aveau sporul de doctorat la data de 31.12.2009, dar, spre deosebire de aceștia, deși au urmărit a-și completa pregătirea profesională, nu beneficiază de aceleași drepturi, cei din urmă având indemnizația mărită cu suma compensatorie prevăzută de legea de salarizare echivalentă cu sporul de 15%, prevăzut anterior pentru titlul de doctor în drept.

Discriminarea dintre deținătorii titlurilor de doctor de dinainte de data de 31.12.2009 și cei care au obținut acest titlu după această dată este evidentă, având în vedere că lucrează în aceleași condiții, textul sus - arătat fiind în contradicție atât cu art.4 din Constituția României privind egalitatea între cetățeni, art.16 privind egalitate în drepturi și art.41 privind dreptul la muncă și protecție socială, din legea fundamentală.

Învederează reclamanții dispozițiile art.3 din O.G. nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, din perspectiva formării și perfecționării profesionale și prevederile Directivei Consiliului 2000/ 43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, prin prisma creării unui cadru general în favoarea egalității de tratament, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

Prevederile art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010 sunt în contradicție cu egalitatea în fața legii și a autorităților publice și, discriminatorii, prin prevederile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, în condițiile în care, adaugă chiar la Legea nr.330/2009, stabilind posibilitatea de a beneficia de plata sumei compensatorii doar pentru cei care au avut acest drept la data de 31.12.2009, discriminând persoanele care își desfășoară activitatea în aceleași condiții, dar au dobândit titlul de doctor ulterior acestei date.

Având în vedere că aceste texte legale au fost abrogate, dar dispozițiile contestate au fost reluate în art.5 alin.1 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, reclamanții invocă existența unei discriminări cu privire la acesta, în măsura în care permite includerea în indemnizația lunară de încadrare a sumelor compensatorii reprezentând sporul aferent titlului de doctor în drept numai în favoarea acelora care au beneficiat deja de acesta, deci doar pentru cei care aveau titlul de doctor la data de 31.12.2009.

Textul în vigoare menține discriminarea și acordă posibilitatea colegilor reclamanților care au titlul de doctor în drept să beneficieze de includerea în indemnizația de încadrare brută lunară a sumei compensatorii cu caracter tranzitoriu reprezentând sporul de doctorat de care reclamanții nu beneficiază.

Depun și dezvoltă reclamanții, considerentele Hotărârii nr.671/20.11.2013 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării prin care s-a constatat existența unei discriminări, ca urmare a admiterii cererii unui magistrat aflat în aceeași situație, reținându-se că textele de lege prin care se reglementează abrogarea sporului de doctorat au efectele unei discriminări indirecte pentru angajații care au obținut titlul academic de doctor după . Legii nr.330/2009 și O.U.G. nr.1/2010.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe art.4, art.16, art.41, art.125 din Constituția României, art.3, art.27 din O.G. nr.137/2000, art.48 pct.7, art.30 alin.6 din Legea nr.330/2009, art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010, art.29 din Legea nr.47/2002, Directiva Consiliului 2000/43/CE, Directiva Consiliului 2000/78/ CE.

În raport de susținerile reclamanților T. A. - R., T. M. - V., F. P. - M., P. C., G. V. și S. A. - L., pârâta C. de A. Ploiești a formulat, în temeiul art.205 C.pr.civ., întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, arătând că, art.5 din O.U.G. nr.27/2005 care prevedea sporul de 15% pentru titlul științific de doctor a fost abrogat prin art.48 pct.7 din Legea nr.330/2009, lege care, la rândul său, este abrogată prin art.39 din Legea nr.284/2010.

Conform art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010, se acordă o sumă compensatorie, cu caracter tranzitoriu, în cazul drepturilor salariale mai mici, însă și această ordonanță de urgență a fost abrogată prin Legea nr.284/2010, iar art.1 alin.5 din Legea nr.285/2010 prevede că, în salariul de bază, indemnizația lunară de încadrare, respectiv în solda funcției de bază/salariul funcției de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizațiile care, potrivit Legii - cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază, din indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcției de bază, precum și sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare.

Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea - cadru nr.330/2009, cu modificările ulterioare, și care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii, cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcție, fără ca, prin acordarea lor, să conducă la creșteri salariale, altele decât cele prevăzute de prezenta lege.

Astfel, pentru ca reclamanții să beneficieze de includerea în indemnizația de încadrare brută lunară a sporului pentru titlul de doctor, ar fi trebuit ca ordinele prin care titlul le-a fost conferit să fi fost emise până la sfârșitul lunii noiembrie 2009, de vreme ce sporul se acorda de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a solicitat.

Or, toți reclamanții au obținut titlul de doctor în anii 2010 - 2012, după abrogarea actului normativ care prevedea acordarea sporului, astfel încât pretențiile lor sunt neîntemeiate.

Totodată, susține pârâta că neacordarea sporului nu încalcă prevederile Directivelor Consiliului nr.2000/43/CE și 2000/78/CE, cu atât mai mult cu cât, C. de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în Cauza C-310/10, A. ș.a., în sensul declarării ca inadmisibile a întrebărilor preliminare.

La rândul său, și pârâtul M. Justiției a depus, în baza aceluiași text de lege, întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Ploiești, arătând că litigiul este unul de dreptul muncii și, în al doilea rând, a solicitat suspendarea judecății cauzei până la rămânerea definitivă a Hotărârii nr.671/2013 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării privind constatarea existenței unei discriminări indirecte, izvorâtă din lege, având în vedere că aceasta a fost atacată în contencios administrativ în dosarul nr._ aflat pe rolul Curții de A. București.

Pe fondul cererii, pârâtul a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată, arătând că nu suntem în prezența unui tratament juridic diferit aplicat unor persoane aflate în situații similare, pentru a se constata existența unei stări de discriminare, deoarece, sporul era prevăzut în favoarea unor persoane care aveau dobândit titlul de doctor în drept, sporul fiind reglementat de un anumit act normativ care era în vigoare, iar pe de altă parte, există situația unei categorii de personal care a obținut titlul de doctor ulterior, în baza unei alte legislații de salarizare care nu a mai prevăzut și remunerarea aferentă acestui titlu.

Reglementarea, prin lege, a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin O.G. nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, iar modul de stabilire al acestora, în mod diferit față de alte categorii, ori nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării.

În același timp, prevederile art.27 alin.1 din O.G. nr.137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care, din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, cum C. Constituțională reține în Deciziile nr.818, nr.819 și nr.820 din 2008.

Participantul C. Național pentru Combaterea Discriminării a depus la dosar punct de vedere prin care a înțeles să învedereze liniile directoare de care ar putea să se țină cont, arătând că, prin prisma art.14 privind interzicerea discriminării din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, diferența de tratament devine discriminatorie, atunci când se induc distincții între situații analoge și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind faptă de discriminare, trebuie să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, și anume: existența unui tratament diferențiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (persoane sau situații aflate în poziții comparabile), existența unui criteriu de discriminare potrivit art.2 alin.1 din O.G. nr.137/2000, tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea dreptului recunoscut de lege și să nu fie justificat de un scop legitim, iar metodele de atingere ale scopului să nu fie adecvate și necesare.

Învederează participantul dispozițiile art.1 și art.2 din O.G. nr.137/2000, depunând practică judiciară exhibată din cauze similare.

La data de 09.04.2014, L. M. a formulat, în baza art.62 C.pr.civ., cerere de intervenție principală, solicitând acordarea de despăgubiri, constând în contravaloarea sumei compensatorii, reprezentând sporul pentru titlul de doctor în drept, începând cu data acordării titlului de doctor în drept și în continuare, pentru viitor, prin includerea acesteia în indemnizația lunară de încadrare, conform art.1 alin.5 din Legea nr.285/2010, actualizate în funcție de indicele de inflație.

Cererea de intervenție principală întemeiată, în fapt, pe aceleași considerente și, în drept, pe aceleași dispoziții ca cererea de chemare în judecată, a fost comunicată părților, reclamanții T. A. - R., T. M. - V., F. P. - M., P. C., G. V. și S. A. - L. depunând întâmpinare prin care au solicitat admiterea cererii de intervenție, iar pârâta C. de A. Ploiești formulând întâmpinare, a solicitat respingerea cererii de intervenție, pentru motivele invocate în întâmpinarea depusă cu privire la cererea introductivă de instanță.

Și pârâtul M. Justiției a depus întâmpinare la cererea de intervenție principală formulată de L. M., solicitând respingerea acesteia ca nefiind admisibilă în principiu, invocând excepția necompetenței materiale a judecătoriei cu privire la soluționarea cererii de intervenție, suspendarea judecății până la rămânerea definitivă a Hotărârii nr.671/2013 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și respingerea cererii, ca neîntemeiată, pentru motivele arătate în întâmpinarea formulată cu privire la cererea de chemare în judecată.

Prin încheierea de ședință din data de 24.06.2014, a fost respinsă excepția necompetenței materiale a judecătoriei cu privire la soluționarea cererii de chemare în judecată, reținându-se că reclamanții și-au întemeiat cererea introductivă pe disp. art.27 din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Față de temeiul specific al acțiunii, ținând seama de prevederile art.266 din Legea nr.53/2003 privind Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, și de cele ale art.1 lit. p) din Legea nr.62/2011 a dialogului social, s-a constatat că prezenta cauză nu are ca obiect soluționarea unui conflict de muncă, ci constatarea existenței sau nu a unei discriminări, în baza legii speciale, chiar dacă această discriminare s-ar produce în cadrul unor relații de muncă, ceea ce urmează a se stabili în urma judecății.

Litigiul de față nu are ca obiect cercetarea executării contractelor individuale de muncă încheiate între părți, pentru a stabili dacă acestea și-au îndeplinit sau nu obligațiile.

Principiul specialia generalibus derogant, atât în materie substanțială, cât și procesuală, conduce la analizarea competenței materiale a instanței prin prisma temeiului juridic al acțiunii invocat de reclamanți și, iura novit curia, s-a constatat că legea specială atribuie competența de soluționare a cauzei, instanței de drept comun care se stabilește potrivit normelor generale din Codul de procedură civilă.

Nefiind în cauză analizat un conflict de muncă, nu sunt aplicabile disp. art. 269 C. muncii rap. la art.208 din Legea dialogului social care conferă tribunalului plenitudine de competență în jurisdicția muncii.

Totodată, s-a mai constatat că nu sunt aplicabile nici dispozițiile generale din noul Cod de procedură civilă privind competența generală a tribunalului, fiind incidente cele ale art.94 pct.1 lit. j) din același cod, în conformitate cu care competența de soluționare a cererilor evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, aparține judecătoriei.

Față de caracterul evaluabil în bani al cererii deduse judecății și, ținând seama de precizările reclamanților care au arată că pretențiile lor - disjunct - nu depășesc suma de 200.000 lei, s-a apreciat că judecătoria este competentă să soluționeze prezenta acțiune și, pe cale de consecință, a fost respinsă excepția necompetenței materiale a instanței, ca neîntemeiată.

Față de competența facultativă reglementată de art.137 C.pr.civ., invocată de pârâtul M. Justiției, s-a reținut că acestea nu-și au locul în cauză, reclamanții nefiind judecători în cadrul Judecătoriei Ploiești.

Ulterior, prin încheierea de ședință din 28.10.2014, a fost admisă, în principiu, cererea de intervenție principală formulată de L. M., constatându-se, în baza art.64 alin.2 C.pr.civ., că instanța trebuie să se pronunțe, mai întâi, asupra admisibilității în principiu a acesteia și înainte de a analiza excepția necompetenței materiale a instanței, deoarece necompetența materială invocată de pârâtul M. Justiției nu poate fi analizată decât prin prisma unei cereri care, deja, va fi fost admisă în principiu în cauză.

Astfel, s-a constatat că L. M. tinde la recunoașterea unui drept propriu, în contradictoriu cu pârâții M. Justiției și C. de A. Ploiești.

Într-adevăr, astfel cum susține pârâtul M. Justiției, el nu tinde la realizarea unui drept în contradictoriu cu reclamanții din cauză, apreciindu-se că disp. art.61 alin.2 C.pr.civ. nu atrag inadmisibilitatea unei cereri de intervenție principală, atunci când litigiul poartă asupra unor drepturi de aceeași natură cu privire la care fiecare dintre reclamanți susține că trebuie aduse la îndeplinire de către pârâți.

În cauză, reclamanții solicită despăgubiri pentru existența unei discriminări cauzate acestora, iar L. M. solicită aceleași despăgubiri, pentru aceleași motive, constatându-se că existența unor drepturi sau pretenții disjuncte, de aceeași natură, atât ale fiecărui reclamant, cât și ale celui ce are interes să intervină în cauză, cum este L. M., în contradictoriu cu aceeași pârâți, justifică în principiu cererea de intervenție principală, art.61 alin.2 C.pr.civ. referindu-se și la natura dreptului, iar nu la însuși acesta.

Or, atâta timp cât L. M. tinde la realizarea unui drept de aceeași natură ca cel al fiecărui reclamant în parte, s-a apreciat că cererea acestuia de intervenție principală nu este inadmisibilă.

De altfel, având în vedere disp. art.59 C.pr.civ., precum și interesul judecării în același proces, pentru evitarea pronunțării unor soluții contradictorii, în baza art.64 alin.3, a fost admisă în principiu cererea de intervenție principală formulată de L. M., acesta devenind parte în proces, alături de ceilalți magistrați.

Prin încheierea de ședință din data de 25.11.2014 a fost respinsă excepția necompetenței materiale a judecătoriei cu privire la soluționarea cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul L. M., fiind reiterate aspectele reținute prin încheierea de ședință din data de 24.06.2014, fiind respinsă și cererea de suspendare a judecății cauzei până la rămânerea definitivă a Hotărârii nr.671/2013 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării care face obiectul dosarului nr._ al Curții de A. București.

Astfel, în privința cererii de suspendare a judecății cauzei, s-a constatat că soluționarea acesteia nu depinde de existența sau inexistența unui drept ce face obiectul altei judecăți, atâta timp cât Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr.671/2013 reprezintă numai un mijloc de probă, iar nu un act juridic pe care părțile își întemeiază direct pretențiile, acestea urmând să fie analizate de instanță în baza legii și a celor ce decurg din administrarea întregului probatoriu.

Faptul că respectiva hotărâre a fost contestată în cadrul dosarului nr.8161 /2/2013 aflat pe rolul Curții de A. București nu are înrâurire asupra desfășurării prezentei cauze, instanța fiind singura în măsură să aplice legea, indiferent de soluția pe care C. Național pentru Combaterea Discriminării o dă în propriile-i cauze, ca garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, instanța având însă plenitudine de jurisdicție și în această materie, context în care a fost respinsă cererea de suspendare, ca neîntemeiată.

În urma probei cu înscrisuri administrată în cauză, Judecătoria Ploiești a pronunțat sentința civilă nr.2535/24.02.2015 prin care a admis acțiunea și, constatând existența unei discriminări, a dispus obligarea pârâților la acordarea de despăgubiri fiecăruia dintre reclamanți și intervenientului, constând în contravaloarea sumei compensatorii egale cu sporul pentru titlul de doctor în drept, de 15% din indemnizația brută lunară de încadrare, începând cu data de întâi a lunii următoare obținerii titlului de doctor în drept de către aceștia, actualizată în funcție de indicele de inflație până la data plății și, în continuare, pentru viitor, precum și la acordarea lunară a aceleiași sume fiecăruia dintre reclamanți și intervenientului, prin includerea acesteia în indemnizația lunară de încadrare

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamanții T. A. - R., T. M. - V., F. P. - M., P. C., G. V. și S. A. - L. au calitatea de judecători la C. de A. Ploiești, iar intervenientul L. M. are calitatea de judecător la Judecătoria M., jud. Prahova, fiecare dintre reclamanți și intervenientul obținând titlul științific de doctor în drept, în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului/Ministrului Educației Naționale din data de 26.04.2012 (G. V.), 07.12.2011 (F. P. - M.), 24.11.2010 (P. C.), 26.04.2012 (T. M. - V.), 02.10.2012 (T. A. - R.), 06.06.2011 (S. L. - A.), 30.07.2013 (L. M.), conform diplomelor de doctor depuse la dosar.

În același timp, niciunul dintre aceștia nu beneficiază de un spor la salariu pentru respectivul titlu de doctor, spre deosebire de alți colegi judecători care au obținut titlul de doctor anterior lunii decembrie 2009, astfel cum rezultă atât din întâmpinările depuse, cât și din adresele aflate la f.14 - 17 dosar.

Instanța de fond a citat, în cuprinsul sentinței, conținutul textelor de lege, reținând că aceasta se impune pentru o mai clară expunere de motive.

Astfel, s-a reținut că, în baza art.5 din O.U.G. nr.27/2009 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, judecătorii care posedă titlul științific de doctor sau doctor docent, beneficiau de un spor de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară care se acordă de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a solicitat.

Acest text de lege a fost abrogat, pe lângă alte articole din ordonanța de urgență, de art.48 pct.7 din Legea - cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, aceeași lege prevăzând, la art. 30 alin.6 că, pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la prezenta lege și nu au fost incluse în salariile de baza, în soldele funcțiilor de bază sau, după caz, în indemnizațiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora.

Art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar a prevăzut, în cazul în care drepturile salariale determinate în conformitate cu Legea - cadru nr.330/2009 și cu prezenta ordonanța de urgentă sunt mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcția respectivă pentru luna decembrie 2009 se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferența, în măsura în care persoana își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Această suma se include în salariul de bază, solda/salariul funcției de bază sau indemnizația lunară de încadrare, după caz, dar nu este luată în calcul la determinarea altor drepturi de natură salarială care se stabilesc în funcție de acestea.

Prin art.1 alin.5 din Legea nr.285/2010 s-a stabilit că, în salariul de bază, indemnizația lunară de încadrare, respectiv în solda funcției de bază/salariul funcției de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizațiile care, potrivit Legii - cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază, din indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcției de bază, precum și sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare.

Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea - cadru nr.330/2009, cu modificările ulterioare, și care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcție, fără ca, prin acordarea lor, să conducă la creșteri salariale, altele decât cele prevăzute de prezenta lege.

Astfel, instanța de fond a reținut că sporul de doctorat a fost inclus în salariul de bază/indemnizația lunară de încadrare, în cazul celor care au obținut titlul științific de doctor până în luna noiembrie 2009, inclusiv, iar în cazul judecătorilor care l-au obținut după, sumele au fost avute în vedere în legile anuale de salarizare, în fapt, legiuitorul „uitând” însă a le mai avea în vedere, deoarece nicio lege anuală de salarizare nu le-a mai prevăzut, până la momentul pronunțării prezentei.

S-a mai constatat că judecători cu același nivel de pregătire și care își desfășoară activitatea în aceleași condiții, cum sunt reclamanții și intervenientul, au venituri diferite, în funcție de data obținerii titlului de doctor, anume aceștia, care l-au obținut după luna decembrie 2009, inclusiv, au indemnizația mai scăzută decât colegii lor judecători care l-au obținut anterior și în privința cărora sporul a fost inclus în indemnizația de încadrare.

Instanța de fond a reținut că, în conformitate cu art.16 alin.1 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

Totodată, coroborând dispozițiile constituționale cu cele ale art.41 din legea fundamentală, s-a reținut că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit și cuprinde principiul plății egale pentru muncă de valoare egală, iar în cauză, analizând felul muncii reclamanților și intervenientului, cu cel al colegilor care beneficiază de sporul de doctorat, s-a constatat că, deși condițiile sunt aceleași, remunerația diferă.

Existând o diferență, în detrimentul reclamanților și intervenientului, retoric, s-a analizat dacă aceasta este efectul unei discriminări, deoarece nu se poate reține că o discriminare ce rezultă din lege este „legală”, iar atunci nu mai este discriminare.

Efectele discriminării trebuie înlăturate, de oriunde aceasta ar izvorî, mai ales că, art.1 din Protocolul nr.12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate la paragraful 1. (Interzicerea generală a discriminării)

Potrivit art.2 alin.1 din O.G. nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare ., apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Privind situația reclamanților și a intervenientului, prin prisma condițiilor existenței discriminării, expuse și în punctul de vedere al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării depus la dosar, condiții care decurg din lege, instanța de fond a reținut că discriminarea presupune un tratament diferențiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile).

Este, fără putință de tăgadă, că părțile din cauza dedusă judecății - judecători se află în aceeași situație, iar nu comparabilă, cu colegii lor care au obținut titlul de doctor anterior lunii decembrie 2009.

Discriminarea presupune și un criteriu de discriminare, potrivit art.2 alin.1 din O.G. nr.137/2000, reținându-se că textul de lege face referire la orice alt criteriu, astfel că se încadrează în acesta însuși momentul obținerii titlului de doctor, faptul că momentul, în timp, este un criteriu prevăzut de lege, decurgând din însăși formularea acesteia, neputându-se reține că acest criteriu nu există.

Tot legea prevede că respectivul criteriu trebuie să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor, reținându-se că acest criteriu - momentul obținerii titlului de doctor, are ca efect un tratament diferențiat în cazul reclamanților și al intervenientului, tratament care, pentru a nu constitui discriminare, trebuie să fie justificat, obiectiv, de un scop legitim, iar metodele de atingere ale acestui scop să fie adecvate și necesare.

Potrivit art.2 alin.3 din O.G. nr.137/2000, sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Or, instanța de fond a constatat că nu au fost dovedite vreo justificare sau vreun scop legitim în privința lipsirii reclamanților și intervenientului de sporul la indemnizație pe care colegii lor îl au și, neexistând un scop legitim, s-a constatat că nu are nicio relevanță dacă discriminarea decurge din voința legiuitorului, deoarece principiul egalității în fața legii și al nediscriminării trebuie respectate și aplicate, în temeiul Constituției și Convenției Europene a Drepturilor Omului, efectele discriminării urmând a fi înlăturate, ca singură și justă soluție, până la modificarea legii.

Potrivit art.27 din O.G. nr.137/2000, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun, cererea fiind scutită de taxă judiciară de timbru și necondiționată de sesizarea Consiliului.

Față de arătate, prima instanță a constatat că reclamanții și intervenientul sunt discriminați față de colegii lor judecători care au obținut titlul de doctor în drept anterior lunii decembrie 2009, fiind prejudiciați de remunerare suplimentară, cu încălcarea principiului plății egale pentru muncă egală, context în care, în temeiul art.27 anterior precizat, s-a dispus acoperirea prejudiciului, prin acordarea de despăgubiri egale cu sporul pentru titlul științific de doctor în drept, din luna următoare obținerii acestuia și, pe viitor, prin includerea despăgubirilor în indemnizația lunară de încadrare.

Totodată, instanța de fond a dispus acordarea despăgubirilor începând cu data de întâi a lunii următoare obținerii titlului științific de doctor, iar nu a solicitării, întrucât, nu are nicio relevanță solicitarea, atâta timp cât aceasta ar fi fost lipsită de obiect, tocmai datorită neacordării sporului, în baza unor dispoziții discriminatorii.

Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel, în termen legal, pârâtul M. Justiției, în temeiul art.466 și urm. C.pr.civ. și art.214 din Legea dialogului social nr.62/2011, republicată, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că, în mod greșit, a fost respinsă excepția necompetenței materiale a judecătoriei, întrucât, reclamanții au solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente drepturilor salariale reprezentând sporul de doctorat, caz în care instanța competentă, conform dispozițiilor art.269 C. Muncii, era tribunalul, în acest sens fiind și decizia civilă nr.6549/2006 a I.C.C.J. prin care s-a statuat că, în cazul solicitării unor pretenții salariale, dreptul comun aplicabil pretențiilor dintre părți este dreptul muncii și, ca atare, rezolvarea conflictului ivit este de competența jurisdicției muncii.

În consecință, pârâtul M. Justiției a solicitat admiterea excepției necompetenței materiale și trimiterea cauzei la instanța competentă.

O a doua critică a vizat faptul că, în mod greșit, instanța de fond a constatat că susținerile reclamanților în sensul existenței unei discriminări sunt întemeiate, întrucât prin Hotărârea nr.671/20.11.2013 a C.N.C.D. s-a constatat că faptele prezentate constituie discriminare, potrivit dispozițiilor art.2 alin.3 și art.6 lit. b) din O.G. nr.137/2000, după cum, în mod neîntemeiat, a reținut că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comunitar al muncii, respectiv prevederile Directivei Consiliului nr.200/43/CE/2000 privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică și ale Directivei nr.2000/78/CE/2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

În cuprinsul directivei este detaliat, într-o anumită măsură, conținutul discriminării pe fiecare criteriu amintit (art.2 pct.2 lit. a)) face referire la aceleași criterii de la art.1, precum și art.5, art.6, etc.).

De asemenea, la art.3 pct.3, se prevede expres că directiva nu se aplică în ceea ce privește drepturile salariale de orice natură, inclusiv în cadrul sistemelor de securitate socială de stat sau de protecție socială.

Prin urmare, față de speța prezentă, pârâtul a considerat că Directiva nr. 2000/78/EC nu are aplicabilitate, situația discriminării salariale a persoanelor care dețin sporul de doctorat, urmare a reglementării legale a acestuia față de cele care au obținut sporul de doctorat când acesta nu mai era prevăzut în legislație, nefiind circumscrisă domeniului de aplicare al directivei.

Referitor la Directiva nr.2000/43/EC, s-a menționat că, în mod similar celor arătate, se prevede obligația statului de a institui sancțiuni în cazul în care se constată discriminări pe motive de rasă sau origine etnică, având în vedere că directiva reglementează cadrul general pentru implementarea principiului egalității de tratament, indiferent de rasă sau origine etnică.

Având în vedere criteriile clar stabilite de directivă și domeniul strict de aplicare al acesteia (rasă și origine etnică), pârâtul a considerat că nici această directivă nu are aplicabilitate în prezenta cauză și, dat fiind faptul că directivele arătate nu sunt aplicabile, cu atât mai mult, constatarea existenței discriminării în baza altor criterii nespecificate, cum eronat a reținut instanța de fond, este nelegală.

Pe de altă parte, potrivit art.20 alin.1 - 3 din O.G. nr.137/2000 „Persoana care se consideră discriminată poate sesiza C. în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.

(2) C. soluționează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director prevăzut la art.23 alin. (1).

(3) Prin cererea introdusă, potrivit alin. (1), persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării.

C. Constituțională, prin Decizia nr.997/2008, a constatat că dispozițiile art.20 alin.3 din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care, sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Tot C. Constituțională, prin Decizia nr.1.325 din 4 decembrie_, a statuat că „dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.

Prin aceeași decizie, C. a constatat că, în temeiul art.147 alin.4 din Constituție, instanța de judecată trebuie să țină cont de faptul că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și se impun a fi respectate în egală măsură de către toate autoritățile publice.

Prin admiterea pretențiilor reclamanților și obligarea Ministerului Justiției la plata unui spor salarial în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare, spor inexistent în legislația de salarizare în prezent, s-a realizat o completare a dispozițiilor legale în vigoare și o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, dar și ignorarea jurisprudenței deja cunoscute a Curții Constituționale, în această materie, jurisprudență care este obligatorie potrivit legii.

În condițiile în care, ulterior adoptării Legii nr.330/2009, nicio dispoziție legală nu prevede sporul de doctorat, nu există temei legal pentru acordarea acestui drept în favoarea reclamanților, instanța nefiind abilitată să completeze dispozițiile legale.

Așadar, nu există temei legal pentru a dispune obligarea pârâților la plata unor despăgubiri, ca urmare a abrogării unui spor salarial, în urma unor intervenții legislative, de competența exclusivă a legiuitorului.

În această ordine de idei, C. Constituțională a statuat că „numai instanța constituțională poate constata neconstituționalitatea unui text de lege sau ordonanță care reglementează drepturi salariate, celelalte autorități urmând să dea efect direct actului normativ, precum și deciziei Curții printr-o interpretare și aplicare conformă” (Decizia nr.146/2010).

În același timp, pârâtul M. Justiției a precizat că sporul pentru titlul de doctor a fost prevăzut de dispozițiile art.9 din Legea nr.327/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului de probațiune.

Aceste dispoziții au fost abrogate prin art.48 alin.1 pct.7 din Legea nr.330/ 2009.

Prevederile art.48 alin.1 pct.7 și art.30 alin.6 din Legea - cadru nr.330/ 2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, art.6 alin.1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar și art.1 alin.5 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice au format obiectul mai multor excepții de neconstituționalitate soluționate prin Decizia nr.594/2012 sau Decizia nr.587/ 2012.

C. a reținut, prin deciziile menționate, că sporurile, premiile și alte stimulente, acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative, reprezintă drepturi salariale suplimentare, nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție.

De asemenea, legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau, chiar, anula.

Potrivit art.147 din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și produc efecte pentru viitor, atât pentru instanțele judecătorești, cât și pentru C. Național pentru Combaterea Discriminării, organisme care au obligația respectării jurisprudenței Curții Constituționale.

În situația de față, s-a solicitat a se constata că nu ne aflăm în prezența unui tratament juridic diferit aplicat unor persoane aflate în situații similare, pentru a se putea constata existența unei stări de discriminare, întrucât, pe de o parte, sporul de 15% era prevăzut de lege în favoarea unor persoane care aveau dobândit titlul de doctor în drept, sporul în discuție fiind reglementat de un anumit act normativ care era în vigoare la un moment dat (art.5 din O.U.G. nr. 27/2006), iar, pe de altă parte, există situația unei alte categorii de personal care a obținut titlul academic de doctor în drept ulterior, sub imperiul altei legislații de salarizare care nu a mai prevăzut și remunerarea aferentă acestui titlu.

Ca atare, situațiile sunt diferite sub aspectul salarizării, legiuitorul fiind în drept să instituie un tratament juridic diferit, singura situație în care ar putea fi vorba despre un tratament discriminatoriu, în sensul O.G. nr.137/2000, putând fi aceea în care, aceeași normă juridică în vigoare s-ar aplica diferit, cu privire la o categorie profesională, însă, nu există această situație.

Faptul că sumele de bani aferente sporului au fost menținute în continuare sub forma unei sume compensatorii cu caracter tranzitoriu pentru persoanele care îl aveau în plată la data de 31.12.2009 nu vizează existența sau inexistența sporului, ci reprezintă o măsură tranzitorie până la . totalitate, a prevederilor Legii - cadru nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, lege care nu mai prevede, la acest moment, acordarea acestui spor.

Aceste argumente se regăsesc, totodată, și în Decizia Curții Constituționale nr.329/2013, publicată în Monitorul Oficial nr.511 din 14 august 2013, în ceea ce privește acordarea acestui spor.

Pe de altă parte, în mod greșit instanța de fond a admis cererea de intervenție formulată de L. M., în condițiile în care aceasta era inadmisibilă și, pentru a putea hotărî asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție principală, în conformitate cu dispozițiile art.64 C.pr.civ., trebuia să se aibă în vedere domeniul de aplicare a intervenției, interesul propriu al terțului și legătura existentă între cererea de intervenție și cea principală, aceste aspecte regăsindu-se în motivarea încheierii.

Consideră pârâtul că aceste criterii nu sunt întrunite în speță, deoarece, în materia litigiilor de muncă, o terță persoană nu poate solicita stabilirea unor drepturi decurgând dintr-un raport de muncă în care subiect este persoana care figurează ca parte în cererea principală, caracterul personal al raportului de muncă impunând o astfel de soluție.

Având în vedere faptul că instanța de judecată a fost învestită cu soluționarea unui litigiu de muncă, pârâtul M. Justiției a solicitat a se observa că practica judiciară și literatura de specialitate s-au pronunțat, în mod constant, în sensul inadmisibilității intervenției voluntare principale în materia conflictelor individuale de drepturi ori de interese („D. procesual civil. C. selectiv. Teste grilă” - V. M. C., G. B.; „D. procesual civil” - M.Tâbârcâ; „Tratat teoretic și practic de procedură civilă” - V.M.C.;„Cu privire la participarea terțelor persoane în litigiile de muncă”, Revista româna de drept nr.12/1979 - I. L.), motiv pentru care consideră că cererea de intervenție în interes propriu nu poate fi admisibilă în principiu.

Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art.480 alin.2 C.pr.civ., pârâtul M. Justiției a solicitat admiterea apelului și, pe cale de consecință, modificarea hotărârea atacate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamanți, ca neîntemeiată, precum și judecarea cauzei în lipsă, conform art.411 alin.1 pct.2 C.pr.civ.

Și pârâtă C. de A. Ploiești - prin reprezentantul său legal Președinte G. A. R. și consilier juridic D. I., a declarat apel, în termen legal, împotriva sentinței civile nr.2535/24.02.2015 pronunțată de Judecătoria Ploiești - Secția Civilă, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamanți, ca neîntemeiată, arătând că aceștia îndeplinesc funcțiile de judecători în cadrul Curții de A. Ploiești, acțiunea care face obiectul prezentului dosar fiind promovată ca urmare a neacordării de către angajator, începând cu data obținerii titlului de doctor în drept, pentru fiecare dintre aceștia, a sporului de 15% aferent acestui titlul.

Conform dispozițiilor art.5 din O.U.G. nr.27/2005, „Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți, precum și personalul de specialitate din cadrul Institutului Național de Criminologie, care posedă titlul științific de doctor sau doctor docent, beneficiază de un spor de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, care se acordă de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a solicitat”.

Acest text legal a fost, însă, abrogat prin art.48 pct.7 din Legea nr.330/ 2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în cuprinsul art.30 din același act normativ prevăzându-se că „pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la prezenta lege și nu au fost incluse în salariile de bază, în soldele funcțiilor de bază sau, după caz, în indemnizațiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora”.

Legea - cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a fost, la rândul său, abrogată prin art.39 din Legea nr.284/ 2010.

Conform art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010, În cazul în care drepturile salariate determinate în conformitate cu Legea-cadru nr. 330/2009 și cu prezenta ordonanță de urgență sunt mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcția respectivă pentru luna decembrie 2009 se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferența, în măsura în care persoana își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Această sumă se include în salariul de bază, solda/salariul funcției de bază sau indemnizația, lunară de încadrare, după caz, dar nu este luată în calcul la determinarea altor drepturi de natură salarială care se stabilesc în funcție de acestea”.

Și această ordonanță a fost, la rândul său, abrogată prin art.39 din Legea nr.284/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice fiind reglementată prin art.1 alin.5 din Legea nr.285/2010 potrivit căruia „în salariul de bază, indemnizația lunară de încadrare, respectiv în solda funcției de bază/salariul funcției de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizațiile, care potrivit Legii - cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază, din indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcției de bază, precum și sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare. Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea - cadru nr.330/2009, cu modificările ulterioare, și care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcție, fără ca prin acordarea lor să conducă la creșteri salariate, altele decât cele prevăzute de prezenta lege”.

Având în vedere cele expuse, pârâta C. de A. Ploiești a solicitat a se observa că reclamanții au obținut titlul științific de doctor în drept, astfel: T. A. - R. - în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr.5927 din 02.10.2012; T. M. - V. - în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr.3818 din 26.04.2012; F. P. - M. - în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr.6468 din 07.12.2011; P. C. - în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr.5729 din 24.11.2010; G. V. - în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr.3818 din 26.04.2012; S. A. L. - în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr.4387 din 06.06.2011;

Or, pentru ca sporul de 15% prevăzut de art.5 din O.U.G. nr.27/2005 să fi fost inclus în indemnizația de încadrare brută lunară a reclamanților începând cu luna decembrie 2009, era necesar ca ordinele prin care acestora le-a fost conferit titlul de doctor să fi fost emise până la sfârșitul lunii noiembrie 2009, de vreme ce, sporul respectiv se acorda de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a solicitat.

Cum ordinele la care s-a făcut referire au fost emise ulterior lunii noiembrie 2009, după abrogarea actului normativ care prevedea acordarea acestuia, înseamnă că reclamanții ar fi fost îndreptățiți la acordarea sporului de 15%, cât și la acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea sumei compensatorii reprezentând sporul pentru titlul de doctor în drept, numai în situația în care Ordinele Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului care le conferă titlul de doctor ar fi fost emise cel târziu la sfârșitul lunii noiembrie 2009.

Având în vedere faptul că actul normativ care prevedea acordarea sporului ce face obiectul acțiunii deduse judecății a fost abrogat, iar reclamanții nu beneficiau de sporul în discuție în luna decembrie 2009 și, luând în considerare faptul că, acordarea sumelor cu caracter tranzitoriu altor colegi ai acestora care beneficiau de titlul de doctor în luna decembrie 2009 nu poate conduce la creșteri salariale, potrivit art.1 alin.5 din Legea nr.285/2010, precum și faptul că neacordarea sporului de doctorat de 15% nu încalcă prevederile Directivelor Consiliului 2000/43/CE și 2000/78/CE invocate în susținerea cererii, cu atât mai mult cu cât, C. de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat, în cauza C-310/10, Agafîței ș.a., în sensul declarării ca inadmisibile a întrebărilor preliminare formulate în temeiul articolului 267 TFUE de C. de A. Bacău din România, context în care s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin urmare, pretențiile reclamanților privind acordarea unei despăgubiri, cât și a sporului de 15% pentru titlul științific de doctor în drept sunt neîntemeiate, întrucât, pe de o parte, aceștia nu se încadrează în ipoteza prevăzută de lege (art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010 rap. la art.30 alin.6 din Legea nr.330/2009) și, pe de altă parte, la data obținerii titlului de doctor în drept nu existau dispoziții legale în vigoare care să prevadă acordarea acestui spor pentru acest titlu.

Pârâta C. de A. Ploiești a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.411 alin.1 pct.2 C.pr.civ.

Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova – Secția I Civilă, cauza a fost înregistrată sub același număr unic de dosar, la data de 19.06.2015, pricina fiind soluționată în această fază procesuală în condiții de legală citare a părților litigante.

În raport de motivele de apel formulate de apelanții - pârâți M. Justiției și C. de A. Ploiești, intimații - reclamanți T. A. - R., T. M. - V. și G. V. au formulat, în temeiul art.482 C.pr.civ. rap. la art.205 C.pr.civ.,întâmpinare(f.40) prin care au solicitat respingerea ambelor apeluri ca nefondate, arătând că, în ambele cereri prin care se solicită reformarea sentinței, argumentele pe care se întemeiază așa - zisele critici sunt susțineri nefondate care au făcut și obiectul întâmpinărilor formulate de cei doi apelanți, în cadrul judecății de fond.

În ceea ce privește apelul declarat de C. de A. Ploiești, principala critică este aceea că, în cazul reclamanților – intimați, sporul de 15% prevăzut de art.5 din O.U.G. nr.27/2015 nu ar fi fost inclus în indemnizația de încadrare brută lunară, întrucât, ordinele privind acordarea titlului de doctor au fost emise ulterior lunii noiembrie 2009, după abrogarea actului normativ care prevedea acordarea acestuia.

Pe de altă parte, M. Justiției a susținut faptul că, în mod greșit, s-ar fi considerat că, în cauză, există o discriminare, întrucât, directivele arătate de prima instanță nu ar fi aplicabile în ceea ce privește constatarea existenței discriminării.

În sfârșit, o altă critică formulată de acest din urmă apelant vizează greșita respingere de către prima instanță a excepției necompetenței materiale a judecătoriei, întrucât, potrivit dispozițiilor art.69 C. Muncii, competența de primă instanță ar fi aparținut, în astfel de cauze, tribunalului.

Întrucât, o parte a acestor critici se regăsește în ambele cereri de apel, intimații au înțeles să își contureze poziția procesuală față de ambele apeluri, apreciind că instanța de fond a reținut, în mod corect, că sporul de doctorat a fost inclus în salariul de bază/indemnizația lunară de încadrare, în cazul celor care au obținut titlul științific de doctor până în noiembrie, inclusiv, 2009, iar în cazul judecătorilor care l-au obținut după, sumele au fost avute în vedere în legile anuale de salarizare, însă, în fapt, legiuitorul a uitat a le mai avea în vedere, deoarece nicio lege anuală de salarizare nu le-a mai prevăzut, până la momentul pronunțării sentinței.

Astfel, judecători cu același nivel de pregătire și care își desfășoară activitatea în aceleași condiții, cum sunt reclamanții și intervenientul, au venituri diferite, în funcție de data obținerii titlului de doctor, și anume: inițiatorii prezentului demers judiciar care l-au obținut după luna decembrie, inclusiv, 2009, au indemnizația mai scăzută decât colegii lor judecători care l-au obținut anterior și, în privința cărora, sporul a fost inclus în indemnizația de încadrare, ori, în conformitate cu art.16 alin.1 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

Apreciază intimații că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit și cuprinde principiul plății egale pentru muncă de valoare egală, iar în cauză, analizând felul muncii reclamanților și intervenientului cu cel al colegilor care beneficiază de spor de doctorat, deși, condițiile sunt aceleași, remunerația diferă, existând astfel o diferență, în detrimentul acestora, fiind efectul unei discriminări.

Efectele discriminării trebuie înlăturate, de oriunde aceasta ar izvorî, mai ales că, art.1 din Protocolul nr.12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate la paragraful l (Interzicerea generală a discriminării).

Privind situația reclamanților și a intervenientului, prin prisma condițiilor existenței discriminării, expuse și în punctul de vedere al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării depus la dosar, condiții ce decurg din lege, discriminarea presupune un tratament diferențiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile), fiind fără putință de tăgadă că părțile - judecători se află în aceeași situație, iar nu comparabilă, cu colegii care au obținut titlul de doctor anterior lui decembrie 2009.

Discriminarea presupune și un criteriu de discriminare, potrivit art.2 alin.1 din O.G. nr.137/2000, instanța de fond reținând, în mod corect, că textul de lege face referire la orice alt criteriu, astfel că se încadrează în acesta însăși momentul obținerii titlului de doctor.

Faptul că momentul, în timp, este un criteriu prevăzut de lege decurge din însăși formularea acesteia, neputându-se reține că acest criteriu nu există.

Tratamentul diferențiat, pentru a nu constitui discriminare, trebuie să fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere ale acestui scop să fie adecvate și necesare.

Primul judecător a constatat, în mod corect, că nu au fost dovedite vreo justificare sau vreun scop legitim în privința lipsirii de sporul la indemnizație pe care colegii lor îl au, neexistând un scop legitim, neavând nicio relevanță dacă discriminarea decurge din voința legiuitorului, deoarece principiul egalității în fața legii și al nediscriminării trebuie respectate și aplicate, în temeiul Constituției și Convenției Europene a Drepturilor Omului, efectele discriminării urmând a fi înlăturate, ca singură și justă soluție, până la modificarea legii.

Potrivit art.27 din O.G. nr.137/2000, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.

Având în vedere argumentele expuse, apelanții au apreciat că au fost și sunt discriminați față de colegii lor - judecători care au obținut titlul de doctor în drept anterior lunii decembrie 2009, fiind prejudiciați de remunerare suplimentară, cu încălcarea principiului plății egale pentru muncă egală, astfel că, în mod corect instanța de fond a dispus acoperirea prejudiciului, prin acordarea de despăgubiri egale cu sporul pentru titlul științific de doctor în drept, din luna următoare obținerii acestuia și, pe viitor, prin includerea despăgubirilor în indemnizația lunară de încadrare, precum și acordarea despăgubirilor începând cu data de întâi a lunii următoare obținerii titlului științific de doctor, iar nu a solicitării, întrucât, nu are nicio relevanță solicitarea, atâta timp cât aceasta ar fi fost lipsită de obiect, tocmai datorită neacordării sporului, în baza unor dispoziții discriminatorii.

Un argument în plus al faptului că există discriminare și că în alte instituții publice se încearcă eliminarea acestei discriminări, este și faptul că, prin Ordonanța nr.148 din 30 iunie 2015 a Procurorului General al României, art.3, „în temeiul art.5 alin.11 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.83/2014, modificată și completată prin Legea nr.71/2015, începând cu data de 09.04. 2015, se acordă drepturile salariale aferente titlului științific de doctor, inclusiv personalului care l-a obținut după . Legii nr.330/2009 – Lege - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr.762 din 09.11.2009”.

Dispozițiile acestui ordin arată, clar, faptul că persoanele la care se referă acest articol și cărora nu li s-a acordat până la acest moment sporul de doctorat, au fost discriminate.

În ceea ce privește critica formulată de apelantul M. Justiției referitoare la greșita respingere de către prima instanță a excepției necompetenței materiale a judecătoriei, întrucât, potrivit dispozițiilor art.69 C. Muncii, competența de primă instanță ar fi aparținut, în astfel de cauze, tribunalului s-a solicitat respingerea acesteia ca nefondată, deoarece intimații și-au întemeiat cererea introductivă pe dispozițiile art.27 din Ordonanța Guvernului nr.137/ 2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Față de temeiul specific al acțiunii și, ținând seama de prevederile art.266 din Legea nr.53/2003 privind Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare și de cele ale art.1 lit. p) din Legea nr.62/2011 a dialogului social, cererea cu care a fost învestită prima instanță nu are ca obiect soluționarea unui conflict de muncă, ci constatarea existenței sau nu a unei discriminări, în baza legii speciale, chiar dacă această discriminare s-ar produce în cadrul unor relații de muncă, ceea ce urmează a se stabili în urma judecății.

Litigiul nu are ca obiect cercetarea executării contractelor individuale de muncă încheiate între părți, pentru a stabili dacă acestea și-au îndeplinit sau nu obligațiile.

Principiul specialia generalibus derogant, atât în materie substanțială, cât și procesuală, conduce la analizarea competenței materiale a instanței prin prisma temeiului juridic al acțiunii invocat și, iura novit curia, legea specială atribuie competența de soluționare a cauzei, instanței de drept comun, care se stabilește potrivit normelor generale din Codul de procedură civilă.

Nefiind, în cauză, analizat un conflict de muncă, nu sunt aplicabile disp. art.269 C. muncii rap. la art.208 din Legea dialogului social care conferă tribunalului plenitudine de competență în jurisdicția muncii.

De asemenea, în speță, nu sunt aplicabile nici dispozițiile generale din noul Cod de procedură civilă privind competența generală a tribunalului, fiind incidente cele ale art.94 pct.1 lit. j) din același cod, în conformitate cu care, competența de soluționare a cererilor evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, aparține judecătoriei și, față de caracterul evaluabil în bani al cererii deduse judecății și, ținând seama de precizarea că pretențiile nu depășesc suma de 200.000 lei, intimații au apreciat că judecătoria este competentă să soluționeze prezenta acțiune, context în care, în mod corect, prima instanță a respins excepția necompetenței materiale, ca neîntemeiată.

La data de 09.07.2015, intimata – pârâtă C. de A. Ploiești a formulat întâmpinare la apelul declarat de apelantul - pârât M. Justiției (f.45), învederând că își menține punctul de vedere susținut în apelul formulat, fiind de acord cu admiterea apelului declarat de apelantul - pârât M. Justiției, context în care a solicitat modificarea hotărârii apelate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulată de reclamanți, având în vedere că, în mod greșit, instanța de fond a admis pretențiile reclamanților, dispunând obligarea Ministerului Justiției la plata unui spor salarial în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare, spor inexistent în legislația de salarizare în prezent, realizându-se, astfel, o completare a dispozițiilor legale în vigoare și o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, dar și ignorarea jurisprudenței deja cunoscute a Curții Constituționale, în această materie, jurisprudență care este obligatorie potrivit legii.

În condițiile în care, ulterior adoptării Legii nr, 330/2009, nicio dispoziție legală nu prevede spor de doctorat, nu există temei legal pentru acordarea acestui drept în favoarea reclamanților, instanța nefiind abilitată să completeze dispozițiile legale.

Așadar, nu există temei legal pentru a dispune obligarea pârâților la plata unor despăgubiri ca urmare a abrogării unui spor salarial în urma unor intervenții legislative, de competență exclusivă a legiuitorului.

Conform dispozițiilor art.5 din O.U.G. nr.27/2005, .Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații - asistenți, precum și personalul de specialitate din cadrul Institutului Național de Criminologie, care posedă titlul științific de doctor sau doctor docent, beneficiază de un spor de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, care se acordă de la data de întâi a lunii următoare celei în care s~a solicitat”.

Legea - cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a fost, la rândul său, abrogată prin art.39 din Legea nr.284/ 2010.

Conform art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010, „în cazul în care drepturile salariate determinate în conformitate cu Legea-cadru nr. 330/2009 și cu prezenta ordonanță de urgență sunt mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcția respectivă pentru luna decembrie 2009 se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferența, în măsura în care persoana își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Această sumă se include în salariul de bază, solda/salariul funcției de bază sau indemnizația lunară de încadrare, după caz, dar nu este luată în calcul la determinarea altor drepturi de natură salarială care se stabilesc în funcție de acestea”.

Și această ordonanță a fost, la rândul său, abrogată prin art.39 din Legea nr.284/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, fiind reglementată, prin art.1 alin.5 din Legea nr.285/2010, potrivit căruia „în salariul de bază, indemnizația lunară de încadrare, respectiv în solda funcției de bază/salariul funcției de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizațiile, care potrivit Legii - cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază, din indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcției de bază, precum și sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit Ordonanței de urgentă a Guvernului nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare. Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea-cadru nr. 33O/2009 cu modificările ulterioare, și care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcție, fără ca prin acordarea lor să conducă la creșteri salariate, altele decât cele prevăzute de prezenta lege”.

Având în vedere cele expuse, s-a solicitat a se observa că reclamanții au obținut titlul științific de doctor în drept, astfel: T. A. - R. - în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr.5927 din 02.10.2012; T. M. V. - în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr.3818 din 26.04.2012; F. P. - M. - în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr.6468 din 07.12.2011; P. C. - în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr.5729 din 24.11.2010; G. V. - în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr.3818 din 26.04.2012 și S. A. L. - în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr.4387 din 06.06.2011.

Or, pentru ca sporul de 15% prevăzut de art.5 din O.U.G. nr.27/2005 să fi fost inclus în indemnizația de încadrare brută lunară a reclamanților începând cu luna decembrie 2009, era necesar ca ordinele prin care acestora le-a fost conferit titlul de doctor să fi fost emise până la sfârșitul lunii noiembrie 2009, de vreme ce sporul respectiv se acorda de la data de întâi a lunii minatoare celei în care s-a solicitat.

De aceea, susținerile reclamanților în sensul că trebuia să beneficieze de avantajele statutului de doctor începând cu data acordării titlului de doctor în drept și în continuare, pentru viitor, sunt neîntemeiate și, cum ordinele la care s-a făcut referire, au fost emise ulterior lunii noiembrie 2009, după abrogarea actului normativ care prevedea acordarea acestuia, înseamnă că reclamanții ar fi fost îndreptățiți la acordarea sporului de 15%, cât și la acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea sumei compensatorii reprezentând sporul pentru titlul de doctor în drept, numai în situația în care Ordinele Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului care le conferă titlul de doctor ar fi fost emise cel târziu la sfârșitul lunii noiembrie 2009.

Având în vedere faptul că actul normativ care prevedea acordarea sporului ce face obiectul acțiunii deduse judecății a fost abrogat, iar reclamanții nu beneficiau de sporul în discuție în luna decembrie 2009 și, luând în considerare faptul că acordarea sumelor cu caracter tranzitoriu altor colegi ai reclamanților care beneficiau de titlul de doctor în luna decembrie 2009 nu poate conduce la creșteri salariale, potrivit art.1 alin.5 din Legea nr.285/2010, precum și faptul că neacordarea sporului de doctorat de 15% nu încalcă prevederile Directivelor Consiliului 2000/43/CE și 2000/78/CE invocate în susținerea cererii, cu atât mai mult cu cât, C. de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C-310/10, A. ș.a., în sensul declarării ca inadmisibile a întrebărilor preliminare formulate în temeiul articolului 267 TFUE de C. de A. Bacău din România, motiv pentru care s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin urmare, pretențiile reclamanților privind acordarea unei despăgubiri, cât și a sporului de 15% pentru titlul științific de doctor în drept sunt neîntemeiate, întrucât, pe de o parte aceștia nu se încadrează în ipoteza prevăzută de lege (art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010 rap. la art.30 alin.6 din Legea nr.330/2009) și, pe de altă parte, la data obținerii titlului de doctor în drept, nu existau în vigoare dispoziții legale care să prevadă acordarea acestui spor pentru acest titlu.

în concluzie, s-a solicitat admiterea apelurilor declarate de C. de A. Ploiești și M. Justiției, modificarea sentinței apelate și respingerea în totalitate a acțiunii formulată de reclamanți, ca neîntemeiată, precum și judecarea cauzei în lipsă, conform art.411 alin.1 pct.2 C.pr.civ.

La aceeași dată - 09.07.2015, și intimatul - pârât M. Justiției a formulat întâmpinare cu privire la apelul declarat de apelanta – pârâtă C. de A. Ploiești (f.48) arătând că, prin cererea de chemare în judecată formulată reclamanții T. A. - R., T. M. - V., F. P. - M., P. C., G. V. și S. A. – L. - judecători în cadrul Curții de A. Ploiești, s-a solicitat acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea sumei compensatorii reprezentând sporul pentru titlul de doctor în drept începând cu data acordării titlului de doctor în drept și în continuare, pentru viitor, prin includerea acesteia în indemnizația lunară de încadrare, conform art.1 alin.5 din Legea nr.285/2010, actualizat în funcție de indicele de inflație.

Prin sentința civilă nr.2535/2015 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Ploiești a admis acțiunea și, constatând existența unei discriminări, a dispus obligarea pârâților la acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea sumei compensatorii reprezentând sporul de 15% pentru titlul de doctor începând cu data de întâi a lunii următoare obținerii titlului de doctor în drept de către aceștia, actualizată cu indicele de inflație până la data plății și totodată, obligă pârâții la acordarea sporului de 15% în continuare, pentru viitor, precum și includerea acestei sume în indemnizația lunară de încadrare, actualizată cu indicele de inflație.

Intimatul - pârât M. Justiției a arătat că, în primul rând, achiesează în tot la motivele de apel ale Curții de A. Ploiești și, în plus, susține, în continuare, necompetența Judecătoriei Ploiești față de dispozițiile art.269 C. Muncii, solicitând casarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare la instanța competentă, menționând că, prin Decizia nr.997/2008, C. Constituțională a constatat că dispozițiile art.20 alin.3 din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

De asemenea, prin Decizia nr.1.325 din 4 decembrie_, C. Constituțională a statuat că „dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.

Prin aceeași decizie, C. a constat că, în temeiul art.147 alin.4 din Constituție, instanța de judecată trebuie să țină cont de faptul că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și se impun a fi respectate în egală măsură de către toate autoritățile publice.

În condițiile în care, ulterior adoptării Legii nr.330/2009, nicio dispoziție legală nu prevede sporul de doctorat în beneficiul magistraților, nu există temei legal pentru acordarea acestui drept în favoarea reclamanților, instanța nefiind abilitată să completeze dispozițiile legale.

Așadar, nu există temei legal pentru a proceda la obligarea pârâților la plata unor despăgubiri ca urmare a abrogării unui spor salarial în urma unor intervenții legislative, de competența exclusivă a legiuitorului.

În această ordine de idei, C. Constituțională a statuat că „numai instanța constituțională poate constata neconstituționalitatea unui text de lege sau ordonanță care reglementează drepturi salariale, celelalte autorități urmând să dea efect direct actului normativ, precum și deciziei Curții printr-o interpretare și aplicare conformă” (Decizia nr. 146/2010).

În același timp, precizează intimatul că sporul pentru titlul de doctor a fost prevăzut de dispozițiile art.5 din O.U.G. nr.27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, potrivit cărora „judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți care posedă titlul științific de doctor sau doctor docent beneficiază de un spor de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, care se acordă de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a solicitat”.

Aceste dispozițiile au fost abrogate prin dispozițiile art.48 din Legea nr.330 /2009, potrivit cărora „La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă:... Ordonanța de urgență a Guvernului nr.27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.314 din 7 aprilie 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.45/2007, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția art.10 alin. (8), art. 11 alin. (4), art. 12 -14, art.15 alin. (1), art.17, art.22 - 29, art.30 - 31, art.31¹ alin. (2), art.32 - 34 și art. 37 - 41.

Prevederile art.48 alin.1 pct.7 și art.30 alin.6 din Legea - cadru nr.330/ 2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, art.6 alin.1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar și art.1 alin.5 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice au format obiectul mai multor excepții de neconstituționalitate, soluționate prin Decizia nr.594/2012 sau Decizia nr.587/ 2012.

C. a reținut, prin deciziile menționate, că sporurile, premiile și alte stimulente, acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative, reprezintă drepturi salariate suplimentare, nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție.

De asemenea, legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care Ie poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.

Potrivit art.147 din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și produc efecte pentru viitor, atât pentru instanțele judecătorești cât și pentru C. Național pentru Combaterea Discriminării, organisme ce au obligația respectării jurisprudenței Curții Constituționale.

În situația de față, se solicită a se să constata că nu ne aflăm în prezența unui tratament juridic diferit aplicat unor persoane aflate în situații similare, pentru a se putea constata existența unei stări de discriminare.

Totodată, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile dreptului comunitar al muncii, respectiv prevederile Directivei Consiliului nr.200/43/CE/2000 privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică și ale Directivei nr.2000/78/CE/2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

Față de cele expuse, intimatul - pârât M. Justiției a solicitat, în temeiul art.480 alin.2 C.pr.civ., admiterea recursurilor declarate în cauză, casarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În temeiul art.482 C.pr.civ. rap. la art.201 alin.2 Teza I C.pr.civ., apelanta - pârâtă C. de A. Ploiești a formulat răspuns la întâmpinările formulate de reclamanți și de apelantul - pârât M. Justiției, arătând că își menține punctul de vedere exprimat în întâmpinarea depusă și, de asemenea, că este de acord cu punctul de vedere al Ministerului Justiției formulat prin întâmpinarea, precizând că, în mod greșit, instanța de fond a admis pretențiile reclamanților și a obligat M. Justiției la plata unui spor salarial în cuantum de 15 % din indemnizația de încadrare, spor inexistent în legislația de salarizare în prezent, realizându-se astfel o completare a dispozițiilor legale în vigoare și o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești dar și ignorarea jurisprudenței deja cunoscute a Curții Constituționale, în această materie, jurisprudență care este obligatorie potrivit legii.

În condițiile în care, ulterior adoptării Legii nr.330/2009, nicio dispoziție legală nu prevede spor de doctorat, nu există temei legal pentru acordarea acestui drept în favoarea reclamanților, instanța nefiind abilitată să completeze dispozițiile legale.

Conform dispozițiilor art.5 din O.U.G. nr.27/2005, „judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți, precum și personalul de specialitate din cadrul Institutului Național de Criminologie care posedă titlul științific de doctor sau doctor docent, beneficiază de un spor de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, care se acordă de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a solicitat”.

Acest text legal a fost, însă, abrogat prin art.48 pct.7 din Legea nr.330/ 2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în cuprinsul art.30 din același act normativ prevăzându-se că „pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la prezenta lege și nu au fost incluse în salariile de bază, în soldele funcțiilor de baza sau, după caz, în indemnizațiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora”.

Legea - cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a fost, ia rândul său, abrogată prin art.39 din Legea nr.284/ 2010.

Conform art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010, „în cazul în care drepturile salariale determinate în conformitate cu Legea-cadru nr. 330/2009 și cu prezenta ordonanță de urgență sunt mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcția respectivă pentru luna decembrie 2009 se acordă o sume compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferența, în măsura în care persoana își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Această sumă se include în salariul de bază, solda/salariul funcției de bază sau indemnizația lunară din încadrare, după caz, dar nu este luată în calcul la determinarea altor drepturi di natură salarială care se stabilesc în funcție de acestea”.

Și această ordonanță a fost, la rândul său, abrogată prin art.39 din Legea nr.284/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, fiind reglementată, prin art.1 alin.5 din Legea nr.285/2010, potrivit căruia „în salariul de bază, indemnizația lunară de încadrare, respectiv în solda funcției de bază/salariul funcției de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizațiile, care potrivit Legii-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază, din indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcției de bază, precum și sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele masuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare. Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea-cadru nr.330/2009, cu modificările ulterioare, și care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcție, fără ca prin acordarea lor să conducă la creșteri salariate, altele decât cele prevăzute de prezenta lege”.

Având în vedere cele expuse, s-a solicitat a se observa că reclamanții au obținut titlul științific de doctor în drept, astfel: T. A. - R. - în baza Ordinului Ministrului Educației Cercetării, Tineretului și Sportului nr.5927 din 02.10.2012; T. M. - V. - în baza Ordinului Ministrului Educației Cercetării, Tineretului și Sportului nr.3818 din 26.04.2012; F. P. - M. - în baza Ordinului Ministrului Educației. Cercetării, Tineretului și Sportului nr.6468 din 07.12.2011; P. C. - în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării. Tineretului și Sportului nr.5729 din 24.11.2010; G. V. - în baza Ordinului Ministrului Educației Cercetării, Tineretului și Sportului nr.3818 din 26.04.2012; S. A. L. - în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării. Tineretului și Sportului nr.4387 din 06.06.2011.

Or, pentru ca sporul de 15% prevăzut de art.5 din O.U.G. nr.27/2005 să fi fost inclus în indemnizația de încadrare brută lunară a reclamanților începând cu luna decembrie 2009, era necesar ca ordinele prin care acestora le-a fost conferit titlul de doctor să îl fost emise până la sfârșitul lunii noiembrie 2009, de vreme ce sporul respectiv se acorda de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a solicitat.

Cum, ordinele la care s-a făcut referire, au fost emise ulterior lunii noiembrie 2009, după abrogarea actului normativ care prevedea acordarea acestuia, înseamnă că reclamanții ar fi fost îndreptățiți la acordarea sporului de 15%, cât și la acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea sumei compensatorii reprezentând sporul pentru titlul de doctor în drept, numai în situația în care Ordinele Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului care le conferă titlul de doctor ar fi fost emise cel târziu la sfârșitul lunii noiembrie 2009.

Având în vedere faptul că actul normativ care prevedea acordarea sporului ce face obiectul acțiunii deduse judecății a fost abrogat, iar reclamanții nu beneficiau de sporul în discuție în luna decembrie 2009 și, luând în considerare faptul că acordarea sumelor cu caracter tranzitoriu altor colegi ai reclamanților care beneficiau de titlul de doctor în luna decembrie 2009, nu poate conduce la creșteri salariale, potrivi art.1 alin.5 din Legea nr.285/2010, precum și faptul că neacordarea sporului de doctorat de 15% nu încalcă prevederile Directivelor Consiliului 2000/43/CE și 2000/78/CE invocate în susținerea cererii, cu atât mai mult cu cât, C. de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C- 310/10, A. ș.a., în sensul declarării ca inadmisibile a întrebărilor preliminare formulate, în temeiul articolului 267 TFUE, de C. de A. Bacău din România, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin urmare, pretențiile reclamanților privind acordarea unei despăgubiri, cât și a sporului de 15% pentru titlul științific de doctor în drept sunt neîntemeiate, întrucât, pe de o parte, reclamanții nu se încadrează în ipoteza prevăzută de lege (art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010 rap. la art.30 alin.6 din Legea nr.330/2009) și, pe de altă parte, la data obținerii titlului de doctor în drept, nu existau în vigoare dispoziții legale care să prevadă acordarea acestui spor pentru acest titlu.

În concluzie, s-a solicitat admiterea apelurilor declarate de C. de A. Ploiești și M. Justiției, modificarea în totalitate a sentinței atacate și, pe fond, respingerea în totalitate a acțiunii formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Și apelantul - pârât M. Justiției a formulat răspuns la întâmpinările depuse de intimații - reclamanți T. A. - R., T. M. - V. și G. V., precum și de intimata – pârâtă C. de A. Ploiești față de ale cărei apărări a arătat că achiesează în tot, solicitând admiterea acestora, precum și a apelului declarat în cauză.

Astfel, s-a învederat că discriminarea nu poate exista în afara criteriilor enumerate de cele două directive - Directiva nr.2000/78/EC, respectiv Directiva nr.2000/43/EC.

Astfel, Directiva nr.2000/78/EC din 27 noiembrie 2000 reglementează cadrul general pentru asigurarea tratamentului egal în caz de angajare și ocupare a forței de muncă, stabilind expres și limitativ, la art.1, câmpul de aplicare al directivei: directiva are ca scop stabilirea cadrului legal general pentru combaterea discriminării pe motive religioase sau de credință, dezabilități, vârstă și orientare sexuală. în cuprinsul directivei este detaliat, într-o anumită măsură, conținutul discriminării pe fiecare criteriu amintit (art.2 pct.2 lit. a) face referire la aceleași criterii de la art. 1, precum și art. 5, art. 6, etc.).

De asemenea, la art.3 pct.3 se prevede, expres, că directiva nu se aplică în ceea ce privește drepturile salariale de orice natură, inclusiv în cadrul sistemelor de securitate socială de stat sau de protecție socială.

În consecință, față de speța prezentă, se consideră că Directiva nr.2000/ 78/EC nu are aplicabilitate, situația discriminării salariale a persoanelor care dețin sporul de doctorat urmare a reglementării legale a acestuia față de cele care au obținut sporul de doctorat când acesta nu mai era prevăzut în legislație, nefiind circumscrisă domeniului de aplicare al directivei

Referitor la Directiva nr.2000/43/EC, s-a menționat că, în mod similar, se prevede obligația statului de a institui sancțiuni în cazul în care se constată discriminări pe motive de rasă sau origine etnică, având în vedere că Directiva nr. 2000/43/EC reglementează cadrul general pentru implementarea principiului egalității de tratament indiferent de rasă sau origine etnică.

Având în vedere criteriile clar stabilite de directivă și domeniul strict de aplicare al acesteia (rasă și origine etnică), s-a considerat că nici această directivă nu are aplicabilitate în prezenta cauză.

Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art.20 alin.1 - 3 din O.G. nr. 137/2000 „Persoana care se consideră discriminată poate sesiza C. în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.

(2) C. soluționează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director prevăzut la art. 23 alin. (1).

(3) Prin cererea introdusă potrivit alin. (1), persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării.

C. Constituțională, prin Decizia nr.997/2008 a constatat că dispozițiile art.20 alin.3 din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care, sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Tot C. Constituțională, prin Decizia nr.1.325 din 4 decembrie 2008¹ a statuat că „dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.

În condițiile în care, ulterior adoptării Legii nr.330/2009, nicio dispoziție legală nu prevede sporul de doctorat în beneficiul magistraților nu există temei legal pentru acordarea acestui drept în favoarea reclamanților, instanța nefiind abilitată să completeze dispozițiile legale.

În această ordine de idei, C. Constituțională a statuat că „numai instanța constituțională poate constata neconstituționalitatea unui text de lege sau ordonanță care reglementează drepturi salariale, celelalte autorități urmând să dea efect direct actului normativ, precum și deciziei Curții printr-o interpretare și aplicare conformă” (Decizia nr.146/2010).

În același timp, sporul pentru titlul de doctor a fost prevăzut de dispozițiile art.5 din O.U.G. nr.27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, potrivit cărora „Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți care posedă titlul științific de doctor sau doctor docent beneficiază de un spor de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, care se acordă de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a solicitat”.

Aceste dispozițiile au fost abrogate prin dispozițiile art.48 din Legea nr.330 /2009 potrivit cărora „La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: ... Ordonanța de urgentă a Guvernului nr.27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.314 din 7 aprilie 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.45/2007, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția art. 10 alin. (8), art. 11 alin. (4), art. 12 -14, art.15 alin. (1), art.17, art.22 - 29, art.30 - 31, art.31¹ alin. (2), art.32 - 34 și art. 37 - 41.

Prevederile art.48 alin.1 pct.7 și art.30 alin.6 din Legea - cadru nr.330/ 2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, art.6 alin.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar și art.1 alin.5 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice au format obiectul mai multor excepții de neconstituționalitate, soluționate prin Decizia nr.594/2012 sau Decizia nr.587/ 2012.

C. a reținut, prin deciziile menționate, că sporurile, premiile și alte stimulente, acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative, reprezintă drepturi salariate suplimentare, nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție.

De asemenea, legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.

Art.147 din Constituție stipulează că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și produc efecte pentru viitor, atât pentru instanțele judecătorești cât si pentru C. N. pentru Combaterea Discriminării, organisme ce au obligația respectării jurisprudenței Curții Constituționale.

În situația de față, s-a solicitat a se constata că nu ne aflăm în prezența unui tratament juridic diferit aplicat unor persoane aflate în situații similare, pentru a se putea constata existența unei stări de discriminare, împrejurare în care s-a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimați prin întâmpinare, admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și dispozițiile legale care au incidență în soluționarea prezentei cauze, tribunalul constată că apelurile declarate de apelanții – pârâți M. Justiției și C. de A. Ploiești sunt fondate pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Din probatoriile administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar se reține că reclamanții T. A. - R., T. M. - V., F. P. - M., P. C., G. V. și S. A. - L. și intervenientul L. M. au obținut titlul științific de doctor în drept, astfel: T. A. - R. - în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr.5927 din 02.10.2012; T. M. V. - în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr.3818 din 26.04.2012; F. P. - M. - în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr.6468 din 07.12.2011; P. C. - în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr.5729 din 24.11.2010; G. V. - în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr.3818 din 26.04.2012, S. A. L. - în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr.4387 din 06.06.2011 și L. M. - în baza Ordinului Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr.4360 din 30.07.2013.

Prin petitul acțiunii cu care a fost investită instanța de fond, reclamanții T. A. - R., T. M. - V., F. P. - M., P. C., G. V. și S. A. – L. - judecători în cadrul Curții de A. Ploiești și intervenientul principal L. M. – judecător în cadrul Judecătoriei M. au solicitat, în contradictoriu, cu pârâții M. Justiției și C. de A. Ploiești, cu citarea în cauză a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, obligarea acestora la acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea sumei compensatorii, reprezentând sporul pentru titlul de doctor în drept, începând cu data acordării titlului de doctor în drept și, în continuare, pentru viitor, prin includerea acesteia în indemnizația lunară de încadrare, conform art.1 alin.5 din Legea nr.285/2010, actualizate în funcție de indicele de inflație.

Temeiul juridic al demersului judiciar astfel inițiat a fost reprezentat de art. 4, art.16, art.41, art.125 din Constituția României, art.3, art.27 din O.G. nr.137 /2000, art.48 pct.7, art.30 alin.6 din Legea nr.330/2009, art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010, art.29 din Legea nr.47/2002, Directiva Consiliului 2000/43/CE, Directiva Consiliului 2000/78/CE.

Este evident că, astfel cum în mod corect a apreciat apelantul - pârât M. Justiției, despăgubirile pretinse de reclamanți și intervenientul în interes propriu, echivalente drepturilor salariale reprezentând sporul pentru deținerea titlului științific de doctor în drept au natura specifică a unor pretenții salariale, context în care, dreptul comun aplicabil speței deduse judecății este dreptul muncii și, pe cale de consecință, soluționarea conflictului este de competența jurisdicției muncii, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că, în speță, cuantumul total al pretențiilor nu depășește suma de 200.000 lei, motiv pentru care, în opinia instanței de fond, acest fapt ar fi fost de natură să atragă competența de soluționare, din punct de vedere material, în primă instanță, a Judecătoriei Ploiești.

Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea (inclusiv a salariului), suspendarea și încetarea contractelor individuale de muncă și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali.

Astfel, susținerea intimaților - reclamanți inserată în cuprinsul întâmpinării depusă în faza procesuală a apelului în sensul și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art.27 din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și, față de temeiul juridic specific al acțiunii, dar ținând seama și de prevederile art.266 din Legea nr.53/2003 privind Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare și de cele ale art.1 lit. p) din Legea nr.62/2011 a dialogului social, cererea cu care a fost învestită prima instanță nu ar avea ca obiect soluționarea unui conflict de muncă, ci constatarea existenței sau a inexistenței unei discriminări, în baza legii speciale, chiar dacă această discriminare s-ar produce în cadrul unor relații de muncă, litigiul neavând ca obiect cercetarea executării contractelor individuale de muncă încheiate între părți, pentru a stabili dacă acestea și-au îndeplinit sau nu obligațiile nu poate fi avută în vedere, câtă vreme, obținerea titlului științific de doctor în drept a avut la bază calitatea acestora de magistrați în cadrul Curții de A. Ploiești, respectiv a Judecătoriei M., solicitându-se acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea sumei compensatorii, reprezentând sporul pentru titlul de doctor în drept, începând cu data acordării titlului de doctor în drept și, în continuare, pentru viitor, prin includerea acesteia în indemnizația lunară de încadrare, conform art.1 alin.5 din Legea nr.285/2010, actualizate în funcție de indicele de inflație, prin obligarea angajatorului – C. de A. Ploiești, în calitate de ordonator secundar de credite și, respectiv M. justiției, în calitate de ordonator principal de credite.

De altfel, și sentința civilă nr.2127/30.09.2011 pronunțată de Tribunalul Prahova - Secția I Civilă, modificată prin decizia nr.4098/05.12.2013 a Curții de A. Ploiești, irevocabilă (f.29 – dos. fond), invocată de reclamanți cu titlu de practică judiciară, litigiul care a stat la baza pronunțării acesteia având același obiect ca cel din cauza dedusă judecății, respectiv obligarea pârâților M. Justiției, C. de A. Ploiești și M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului la acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea sumei compensatorii reprezentând sporul pentru titlul de doctor în drept, prevăzută de art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010 rap. la art.30 alin.6 din Legea nr.330/2009, începând cu data de 01.12.2009 sau, în subsidiar, cu data de 01.04.2010 și, în continuare, pentru viitor, a fost instrumentat și soluționat, în primă instanță, de tribunal, pricina având caracterul unui litigiu de muncă.

Pe cale de consecință, este evident că instanța de fond a soluționat cauza cu care a fost investită cu nerespectarea normelor de competență materială care sunt ocrotite prin norme de ordine publică, conform art.130 alin.2 C.pr.civ., necompetența judecătoriei fiind invocată, în condițiile legii, în fața primei instanțe, până la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate (17.06.2014), prin întâmpinarea depusă la data de 27.03.2014 de pârâtul M. Justiției (f.67 – dos. fond), context în care, constatându-se că prezentul demers judiciar are natura unui conflict de muncă de competența de soluționare, din punct de vedere material, în primă instanță, a Tribunalului Prahova - Secția I Civilă, urmează ca, în baza art.480 alin.4 C.pr.civ., să admită apelurile declarate de apelanții – pârâți M. Justiției și C. de A. Ploiești și, pe cale de consecință, va anula sentința atacată și va înainta dosarul Compartimentului Registratură din cadrul Tribunalului Prahova în vederea repartizării aleatorii a cauzei ca litigiu de muncă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGI

DECIDE:

Admite apelurile declarate de apelanții - pârâți M. JUSTIȚIEI, cu sediul în București, ., Sector 5, C._ și C. DE A. PLOIEȘTI, cu sediul în Ploiești, ..4, jud. Prahova, împotriva sentinței civile nr. 2535/24.02.2015 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu intimații - reclamanți T. A. - R., T. M. - V., F. P. - M., P. C., G. V. și S. A. - L., toți cu domiciliul procedural ales în vederea comunicării actelor de procedură la C. de A. Ploiești, cu sediul în Ploiești, .. 4, jud. Prahova, participantul C. NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în București, . nr. 1 - 3, Sector 1 și intimatul - intervenient L. M., cu domiciliul procedural ales la Judecătoria M., cu sediul în M., .. 71, jud. Prahova și, în consecință:

Anulează sentința atacată și înaintează dosarul Compartimentului Registratură din cadrul Tribunalului Prahova în vederea repartizării aleatorii a cauzei ca litigiu de muncă.

DEFINITIVĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 20.10.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

A. G. H. N. C.

GREFIER,

M. Ș.

Operator de date cu caracter personal nr.5595

Red. A.G.H./tehnored. R.C.

12 ex. – 18.11.2013

d.f.nr._ - Judecătoria Ploiești

j.f. D. S. - I.

← Sechestru asigurător. Sentința nr. 2926/2015. Tribunalul PRAHOVA		Contestaţie la executare. Decizia nr. 3129/2015. Tribunalul... →

Obligaţie de a face. Decizia nr. 2948/2015. Tribunalul PRAHOVA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligaţie de a face. Decizia nr. 2948/2015. Tribunalul PRAHOVA