Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1536/2012. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1536/2012 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 28-02-2012 în dosarul nr. 1536/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
T. P.
SECTIA I CIVILĂ
Sentința nr. 1536
Ședința publică de la 28.02.2012
PREȘEDINTE: C. R. I.
GREFIER: C. M. A.
M. Public a fost reprezentat de către procuror D. Gabiela –
din cadrul Parchetului de pe lângă T. P.
Pe rol fiind soluționarea acțiunii civile formulata de reclamantul D. A. domiciliat in Ploiești, ., ., ., județul P., in contradictoriu cu paratul S. ROMÂN P. M. FINANTELOR P.- cu sediul in București, sector 5, ..
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 20.02.2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când instanța, în baza art. 260 alin. (1) C.p.c, a amânat pronunțarea la datele de 24.02.2012 și 28.02.2012.
INSTANȚA
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului P. sub nr._, reclamantul D. A. a chemat în judecată pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a pronunțării sentinței nr. 303/20.06.1960 a Tribunalului M. București, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat ca a fost condamnat de T. M. București la 15 munca silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, la 5 ani închisoare corecțională pentru delictul de deținere ilegala de armament de tip militar, la 2 ani închisoare corecționala pentru delictul de deținere ilegala de muniție de tip militar, la 2 ani închisoare corecționala pentru delictul de deținere ilegala de arme de vânătoare, stabilindu-se prin aceeași hotărâre să execute o pedeapsă de 15 ani munca silnică și 5 ani degradare civică.
A precizat că, în perioada executării pedepsei cu închisoarea, a suferit numeroase abuzuri, constând în bătăi, chinuri fizice ce au vătămat în mod grav și ireversibil, onoarea, demnitatea și personalitatea sa, consecințele executării pedepsei fiind suportate și ulterior executării perioadei de 15 ani, prin aceea că starea de sănătate a fost ireversibil afectată, iar atât reclamantului cât și familiei sale le-a fost impus un regim de viață care le-a limitat posibilitatea de a evolua atât în plan personal dar și în plan profesional, fiind interogați și supuși corecțiilor fizice pentru orice eveniment produs pe raza localității.
În dovedirea cererii, a depus la dosar, în copie, înscrisuri.
P. întâmpinare s-a arătat că se impune să se țină seama de limitele despăgubirilor astfel cum au fost stabilite prin O.U.G. nr. 62/30.06.2010.
La data de 8.12.2010, reclamantul a depus o cerere precizatoare si completatoare la acțiune prin care a solicitat instanței să constate și caracterul politic al condamnării sale în temeiul sentinței nr. 303/20.06.1960 pronunțată de T. M. București.
A menționat că suma solicitată reprezintă daunele morale suferite ca urmare a detenției politice executate în temeiul sentinței nr. 303/20.06.2960.
A arătat că temeiul de drept al acțiunii îl reprezintă alături de dispozițiile Legii nr. 221/2009 și dispozițiile art. 504-507 C.p.p., art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 5 alin. (5) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 9 alin. (5) și art. 14 alin. (6) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 1, art. 2 și art. 4 din Legea nr. 221/2009.
P. sentința civilă nr. 328/18.02.2011, T. P. a respins acțiunea completată și precizată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că dispozițiile art.1 alin. (1), art. 4, art. 5 alin. (4) din Legea nr.221/2009 prevăd că reprezintă condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989, pentru infracțiuni privind împotrivirea față de regimul comunist, orice măsură administrativă, altele decât cele prevăzute la art. 4 având ca obiect stabilirea unui loc de muncă obligatoriu, iar persoanele care au suferit asemenea condamnări au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, beneficiind de aceste drepturi și persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de D.L. nr. 118/1990, ținându-se seama de măsurile aplicate prin acest act normativ.
A constatat că, în baza deciziilor nr. 1354/20.10.2010, 1358/21.10.2010 ale Curții Constituționale, au fost admise excepțiile de neconstituționalitate și au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I, din Legea nr. 221/2009 modificată și completată, art. I pct. 1, art. II din O.U.G. nr. 62/2010 privind modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, ocazie cu care s-a stabilit că, dacă în 45 de zile de la data publicării acestor decizii, nu se pun de acord prevederile neconstituționale sus menționate cu dispozițiile Constituției, acestea își încetează efectele juridice.
A reținut că reclamantul D. A. a fost condamnat la 15 ani munca silnica si 5 ani degradare silnică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, la 5 ani închisoare corecțională pentru delictul de deținere ilegală de armament de tip militar, la 2 ani închisoare corecțională pentru delictul de deținere ilegală de muniție de tip militar, la 2 ani închisoare corecțională pentru delictul de deținere ilegală de arme de vânătoare, stabilindu-se prin aceeași hotărâre să execute o pedeapsă de 15 ani munca silnică și 5 ani degradare civică, stabilindu-se ca in baza art.101 Cod penal, reclamantul să execute 15 ani munca silnică și 5 ani degradare civică cu confiscarea totală a averii personale, sentință rămasă definitivă prin respingerea recursului.
A constatat că, atât timp cât dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și art. I pct. 1, art. II din O.U.G. nr. 62/2010 ce reglementează drepturile persoanelor sau moștenitorilor acestora, condamnate politic de a beneficia de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnărilor cu caracter politic aplicate ce au fost declarate neconstituționale în baza deciziilor sus-menționate, iar până în prezent nu există nicio normă legală intrată în vigoare care să fi pus de acord aceste dispoziții neconstituționale cu Constituția României, înseamnă că în prezent reclamantul nu mai poate pretinde obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit de către el, ca urmare a condamnării în baza sentinței nr. 303/20.06.1960
Faptul că reclamantul a fost condamnat pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, a mai reținut instanța, nu înseamnă în mod automat că se impune constatarea caracterului politic al acestor masuri deoarece o asemenea constatare nu este posibilă în lipsa unor norme legale constituționale care să instituie în favoarea persoanelor ce au suferit masuri cu caracter politic sau moștenitorilor acestora dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral suferit constând în instituirea unei obligații privind plata unor daune morale în sarcina pârâtului.
P. decizia nr. 355/5.05.2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a fost admis recursul declarat de reclamantul D. A., a fost casată sentința civilă nr. 328 din 18.02.2011 și s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului P. – Secția civilă.
Curtea a reținut că, prin cererea depusă la dosarul Tribunalului la data de 8.12.2010, reclamantul și-a precizat și completat cererea, solicitând a se constata și caracterul politic al condamnării aplicate prin sentința nr. 303/20.06.1960 pronunțată de T. M. București, alături de capătul de cerere ce viza acordarea de despăgubiri pentru daunele morale cauzate prin această condamnare, invocând ca temei de drept, alături de prevederile Legii nr. 221/2009 și dispozițiile art. 504-507 Cod procedură penală, art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 5 alin. (5) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 9 alin. (5) și art. 14 alin. (6) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
A constatat Curtea că T. s-a pronunțat asupra cererii completate și precizate numai în raport cu dispozițiile din Legea nr. 221/2009, reținând totodată în mod eronat că pronunțarea deciziilor nr. 1354/20.10.2010 și nr. 1358/21.10.2010 ale Curții Constituționale, prin care au fost admise excepțiile de neconstituționalitate și au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, modificată și completată, art. I pct. 1, art. II din O.U.G. nr. 62/2010 privind modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 ar influența modul de soluționare al capătului de cerere ce vizează constatarea caracterului politic al condamnării, acesta fiind întemeiat pe un alt text legal, anume pe dispozițiile art. 4 din Legea nr. 221/2009.
Primindu-se dosarul la T. P., cauza a fost reînregistrată sub nr._ .
Reclamantul a depus concluzii scrise.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
P. sentința nr. 303/20.06.1960 pronunțată de T. M. București, reclamantul a fost condamnat la 15 ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, la 5 ani închisoare corecțională pentru delictul de deținere ilegală de armament de tip militar, la 2 ani închisoare corecțională pentru delictul de deținere ilegală de muniție de tip militar și la 2 ani închisoare pentru delictul de deținere ilegală de arme de vânătoare apărare.
P. aceeași sentință s-a dispus ca reclamantul din prezenta cauză să execute 15 ani muncă silnică și 5 ani degradare civică.
În baza art. 25 pct. 6 alin. (1) Cod penal s-a dispus confiscarea totală a averii acestuia.
Sentința a rămas definitivă prin respingerea recursului.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009 „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.”
Conform art. 4 alin. (1) teza I din același act normativ “persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3).”
Faptele reținute în sarcina reclamantului prin sentința penală nr. 303/20.06.1960 pronunțată de T. M. București, „crima de uneltire contra ordinii sociale”, „delictul de deținere ilegală de armament de tip militar”, „delictul de deținere ilegală de muniție de tip militar” și „delictul de deținere ilegală de arme de vânătoare apărare” au avut ca scop împotrivirea față de regimul politic totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
P. urmare, condamnarea aplicată pentru săvârșirea acestor fapte reprezintă o condamnare cu caracter politic.
În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 504 - art. 507 Cod procedură penală, se observă că situația reclamantului nu se încadrează în ipotezele vizate de aceste texte legale.
Astfel, în ceea ce îl privește pe reclamant nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, constatarea caracterului politic al condamnării neechivalând cu o astfel de soluție.
De asemenea, nu se poate reține caracterul nelegal al privării de libertate, această măsură fiind dispusă în baza legislației în vigoare la data condamnării.
În cuprinsul deciziei nr. 45/10.03.1998, Curtea Constituțională a statuat că, întrucât art. 504 din Codul de procedură penală instituie numai două cazuri posibile de angajare a răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, rezultă că această limitare este neconstituțională față de prevederile art. 48 alin. (3) din Constituție, care nu permit o asemenea restrângere.
Decizia Curții Constituționale invocată de reclamant privește angajarea răspunderii statului în ipoteza producerii unor erori judiciare în procesele penale.
În cauză însă nu s-a săvârșit o eroare judiciară, hotărârea de condamnare fiind pronunțată, astfel cum s-a arătat anterior, în temeiul legislației în vigoare la acea dată, rămânând definitivă ca urmare a respingerii recursului.
În ceea ce privește aplicabilitatea art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este de observat că aceasta este limitată în timp, ratione temporis.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu examinează decât pretențiile care se referă la situațiile ce au avut loc după ce Convenția a intrat în vigoare pentru statul respectiv.
În conformitate cu regulile generale ale dreptului internațional (principiul neretroactivității tratatelor), prevederile Convenției nu obligă Părțile Contractante în relația cu orice act sau fapt avut loc sau o situație care a încetat până la data întrării în vigoare a Convenției în privința acelei Părți Contractante (Blečić c. Croatiei, § 70; Šilih c. Sloveniei, § 140; Varnava și alții c. Turkey, § 130).
Jurisdicția ratione temporis acoperă numai perioada după ratificarea Convenției și a Protocoalelor sale de către S. în cauză.
De la momentul ratificării și în continuare, toate pretinsele acțiuni sau omisiuni ale Statului urmează să se conformeze Convenției și Protocoalelor sale; faptele subsecvente cad în jurisdicția Curții chiar dacă acestea sunt în principiu o extensie a unei situații existente deja (Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugaliei, § 43).
În principiu, data decisivă valabilă pentru aprecierea jurisdicției în timp a Curții este data întrării în vigoare a Convenției și a Protocoalelor pentru S. Parte Contractantă în speță (Šilih c. Sloveniei, § 164).
Curtea a statuat că instanțele naționale nu sunt chemate să aplice retroactiv Convenția asupra ingerințelor care au avut loc până la data decisivă (Varnava și alții c.. Turciei, § 130).
Curtea a acceptat extinderea jurisdicției sale ratione temporis asupra situațiilor care implică violări continue izvorâte până la întrarea în vigoare a Convenției dar care persistă și după acea dată (De Becker c. Belgiei, V. c. României), situație care nu se regăsește în prezenta cauză.
P. urmare, întrucât România a ratificat Convenția la data de 20.06.1994, nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 5 din C.E.D.O. unei condamnări pronunțate în anul 1960 și care și-a epuizat efectele anterior anului 1994.
Curtea a declarat că are competența de a examina plângerea sub aspectul articolului 3 din Protocolul nr. 7 atunci când persoana a fost condamnată până la data decisivă dar condamnarea a fost ulterior anulată (Matveyev c. Rusiei, § 38).
Potrivit art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O. privind dreptul de compensare în caz de eroare judiciară “atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în S. respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.”
În cauză nu este incident acest articol, întrucât condamnarea penală definitivă nu a fost anulată, nu a fost acordată grațierea și nu s-a produs o eroare judiciară.
Mai mult decât atât, textul sus-menționat pretinde ca despăgubirea să aibă loc conform legii sau practicii în vigoare în S. membru pârât.
Art. 52 alin. (3) din Constituție stabilește că „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.”
Pentru motivele sus-menționate nu se poate reține existența unei erori judiciare.
Împrejurarea că, urmare a schimbării regimului politic unele fapte care erau în legislația anterioară calificate ca infracțiuni au fost dezincriminate, nu echivalează cu săvârșirea vreunei erori judiciare.
Art. 9 alin. (5) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România la data de 31 octombrie 1974 prevede că “orice individ care a fost victima unei arestări sau detențiuni ilegale are drept la o despăgubire”.
În cauză, starea de detenție la care a fost supus reclamantul a fost stabilită în urma aplicării dispozițiilor legale în vigoare la acel moment, nefiind ilegală.
Art. 14 alin. (6) din același Pact stabilește că atunci “când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau se acordă grațierea deoarece un fapt nou sau nou-descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă în urma acestei condamnări va primi o indemnizație în conformitate cu legea, afară de cazul când s-a dovedit că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă ei, în întregime sau în parte.”
Conținutul articolului este similar celui al art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O. iar incidența sa nu poate fi reținută pentru considerentele arătate cu referire la textul Protocolului.
Art. 2 din Legea nr. 221/2009 prevede că “toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.”
Acest text legal nu prevede posibilitatea acordării de despăgubiri pentru daunele invocate.
De asemenea, nici dispozițiile art. 1 sau art. 4 din Legea nr. 221/2009 nu pot constitui temei pentru acordarea unei despăgubiri.
Constatarea caracterului politic al condamnării constituie prin ea însăși o satisfacție pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.
P. deciziile nr. 1358/21.10.2010 și 1360/21.10.2010, Curtea Constituțională a constatat ca prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
A mai reținut că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 12 mai 2009 in Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei), dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifica de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
P. decizia nr. 12 din 19.09.2011 pronunțată în cadrul soluționării unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Reclamantul nu a solicitat administrarea de probe pentru dovedirea cheltuielilor de judecată solicitate.
Față de cele expuse, instanța va admite în parte cererea completată și precizată, va constata caracterul politic al condamnării aplicate reclamantului și va respinge în rest acțiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea completată și precizată formulată de reclamantul D. A. domiciliat in Ploiești, ., ., ., județul P., in contradictoriu cu paratul S. ROMÂN P. M. FINANTELOR P.- cu sediul in București, sector 5, ..
Constată caracterul politic al condamnării aplicate reclamantului.
Respinge în rest acțiunea ca neîntemeiată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28.02.2012.
Președinte, Grefier,
C. R. I. C. M. A.
Operator de date cu caracter personal nr. 5595
Red.-tehn. C.R.I.
4 ex./15.05.2012
| ← Contestaţie decizie de concediere. Sentința nr. 865/2012.... | Drepturi băneşti. Sentința nr. 2362/2012. Tribunalul PRAHOVA → |
|---|
