Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 912/2015. Tribunalul SIBIU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 912/2015 pronunțată de Tribunalul SIBIU la data de 25-11-2015 în dosarul nr. 912/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL SIBIU
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 912/2015
Ședința publică de la 25 noiembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE S. R.
Judecător A. E. B.
Grefier L. V.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelului civil privind pe apelanții P. N. și P. S. R. și pe intimat S. R. PRIN MUNICIPIUL SIBIU PRIN PRIMAR, intimat S. R. PRIN GUVERNUL ROMÂNIEI, având ca obiect constatare nulitate act juridic împotriva sentinței civile nr. 1751/2015 pronunțată de Judecătoria Sibiu.
Cauza se soluționează în compunerea completului de mai sus față de împrejurarea că prin Hotărârea Colegiului de Conducere a Tribunalului Sibiu nr.47/06.11.2015 s-a aprobat schimbarea componenței completului Apel 5 H. C. – R. S., în sensul înlocuirii d-nei judecător H. C. cu d-na judecător B. A. E..
Cauza a fost dezbătută în fond la data de 16.11.2015 când cei prezenți au pus concluzii ce s-au consemnat în încheierea de ședință din aceeași zi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
TRIBUNALUL
Deliberând constată:
Asupra apelului de față:
Prin sentința civilă nr. 1751/ 31.03.2015 pronunțată de Judecătoria Sibiu în dosarul civil nr._ instanța de fond a admis excepția inadmisibilității cererii, invocată de către intimatul Municipiul Sibiu și a respins cererea de revendicare imobiliară formulată de reclamanții P. N. și P. S.-R. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Sibiu, prin Primar, și Guvernul României, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că apartamentul situat în Sibiu, Calea Dumbrăvii, . C, nr. 26, etaj II, județul Sibiu aflat în trecut în proprietatea reclamanților P. S. R. și P. N., a fost trecut prin Decizia nr.67 a Consiliului Popular al Județului Sibiu din data de 30 ianuarie 1989, în proprietatea statului, în temeiul Decretului 223/1974. Așadar, fără a exista în schimb o plată, imobilul a fost preluat de către S. R., prin Municipiul Sibiu, reprezentat la acel moment de Consiliul Popular.
Ulterior căderii regimului comunist, reclamanții au solicitat în instanță constatarea nulității Deciziei nr. 67/1989 emisă de Consiliul Popular Sibiu și implicit anularea Încheierii de carte funciară în baza căreia S. român și-a întabulat dreptul de proprietate asupra imobilului, acțiunea formând obiectul dosarului nr. 7392/1992 pe rolul Judecătoriei Sibiu. Această cerere a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 316/14.01.1994. În același dosar, Tribunalul Sibiu a respins apelul formulat de reclamanții P., prin Decizia civilă nr. 601/1994, iar Curtea de apel A. I., prin Decizia nr. 1145/1994 a respins acelorași petenți, recursul.
Instanța a mai reținut că aceiași reclamanți au formulat în temeiul Legii 112/1995 o cerere în vederea restituirii în natură a locuinței arătată mai sus; prin Hotărârea Consiliului Județean nr. 392 din 21.11.1996 pronunțată în dosar nr._ s-a dispus respingerea cererii acestor persoane privind restituirea în natură a apartamentului situat în Sibiu, Calea Dumbrăvii, ., reținându-se că acest imobil nu este liber, fiind înregistrat un contract de închiriere valabil încheiat cu alte persoane. În schimb, prin aceeași hotărâre s-a dispus acordarea în favoarea reclamanților a unor despăgubiri legale pentru acest apartament, în cuantum de 18.213.300 lei.
Totodată, asupra situației de fapt instanța de fond a reținut că a mai fost pronunțată de către Comisia de aplicare a legii 112/1996 Hotărârea nr. 196/1996 prin care a fost respinsă cererea reclamantului P. N. prin care acesta a solicitat acordarea de despăgubiri sau restituirea în natură a apartamentului evidențiat mai sus. Împotriva acestei hotărâri s-a formulat o contestație, ce a format obiectul dosarului nr._/1996 aflat pe rolul Judecătoriei Sibiu, fiind soluționată în sens nefavorabil; la fel, apelul acestora a fost respins de către Tribunalul Sibiu, la data de 15.10.1997, iar recursul respins de către Curtea de apel A. I. la data de 12.01.1998.
Întrucât reclamanții au formulat o nouă cerere de chemare în judecată prin care au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare încheiat între pârâții M. (chiriașii apartamentului la acea vreme), ..a.) Judecătoria Sibiu s-a pronunțat prin Sentința civilă nr. 4934 din data de 5.07.2001 în dosar nr. 3970/2001, însă tot în defavoarea reclamanților. Soluția de respingere a fost menținută atât în faza apelului cât și a recursului.
Reclamanții au continuat demersurile în vederea recuperării imobilului preluat de S. român, formulând la data de 29.01.2002 prin intermediul unui executor judecătoresc o notificare către Primăria Municipiului Sibiu, în temeiul art. 23 din Legea 10/2001. Însă, prin Dispoziția Primarului nr. 1836 din data de 4.10.2004 s-a dispus respingerea cererii de restituire în natură a imobilului situat în Sibiu, Calea Dumbrăvii . identificat în CF_ Sibiu, motivat de faptul că acel imobil nu era deținut de S. român. S-a stabilit în schimb, ca valoare echivalentă a imobilului imposibil de restituit și cuvenită reclamanților, ca persoane îndreptățite, suma de 25 000 euro, în limita căreia se vor acorda despăgubiri bănești.
Prin urmare, prima instanță a reținut că cererea de restituire în natură formulată de reclamanți pentru imobilul situat administrativ în Sibiu, calea Dumbrăvii . înscris în CF Sibiu nr._ cu nr. top 4077/23/1/1 și nr top 3691/12 compus din apartament a fost respinsă, însă a existat propunerea de acordare de titluri de despăgubire pentru imobil, întrucât a fost înstrăinat.
Această dispoziție nr. 1836/2004 emisă de Primarul Municipiului Sibiu a fost contestată în instanță, făcând obiectul dosarului nr._, însă prin Sentința civilă nr. 211/2007 Tribunalul Sibiu a constatat perimată cererea acestora.
În prezenta cauză instanța de fond a constatat că reclamanții solicită doar restituirea în natură a imobilului apartament, descris mai sus, preluat de către S. român în anul 1989, nefiind învestită a analiza contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, despre care a reținut că, în temeiul art. 45 alin. 21 din Legea nr. 10/2001, este act autentic și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestuia. Prin urmare și contractul de vânzare – cumpărare nr. 4229/1997 încheiat cu numiții M. T. și I., contract ce a fost consolidat prin respingerea cererii reclamanților ce a format obiectul dosarului nr. 3970/2001, prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a acestui act de vânzare cumpărare, și care poate fi astfel opus oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar.
Instanța de fond a mai reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.53/2007, pronunțată în recursul în interesul legii, a stabilit că, în acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională privind domeniul de aplicare a Legii nr.10/2001, și buna credință a cumpărătorului – fost chiriaș, a constatat că această lege constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent a imobilelor preluate de stat, cu său fără titlu valabil. Prin urmare, legea 10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun al revendicării, însă nu și accesul la un proces echitabil, în conformitate cu art. 6 CEDO.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, a stabilit că după . Legii nr.10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială dar și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de convenție sau de principiul securității juridice.
Așa fiind, se apreciază că, chestiunea de drept tranșată prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii nu este aplicabilă în cauză, deoarece în cauză nu se ridică problema preferabilității Convenției în fața legii interne speciale, decât în măsura în care reclamanții s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală și cea specială.
În acest sens, instanța de fond a reținut că reclamanții au urmat procedura Legii nr. 10/2001 în urma căruia a fost emisă dispoziția nr. 1836/2004, prin care le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului și acordarea unor despăgubiri bănești.
După cum a arătat și intimatul Municipiul Sibiu, la baza acestei decizii a stat faptul că imobilul a fost înstrăinat către foștii chiriași M., încheindu-se în acest sens contractul de vânzare cumpărare nr. 4229/1997.
În contextul expus, instanța a reținut că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (de pildă, cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza I. și M. împotriva României, hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006).
În cauza M. A. și alții împotriva României, Curtea a afirmat că, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010, paragraful 145).
Față de aceste considerente instanța a reținut că reclamanții nu dețin un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acțiunii în revendicare, ci au un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr.10/2001, creanță ce constituie un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern și care, ține și aceasta de noțiunea "bun" la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1(în acest sens, cauza M. A. și alții împotriva României) și de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare.
În aceste condiții, avându-se în vedere pe de-o parte faptul că reclamanții au utilizat deja procedura specială prevăzută de Legea 10/2001, fiind emisă în acest sens o Dispoziție de respingere a notificării (și de acordare și același timp a unor despăgubiri) precum și principiul electa una via, instanța de fond a reținut că reclamanții nu mai pot solicita încă o dată valorificarea drepturilor lor, împlinite deja pe calea legii speciale de reparație, motiv pentru care, pentru considerentele de fapt și de drept expuse, a respins cererea ca inadmisibilă.
Împotriva acestei hotărâri, în termen și motivat, au declarat apel reclamanții P. N. și P. S. R., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei în fond, solicitând admiterea acțiunii formulate, cu cheltuieli de judecată în apel și fond..
În dezvoltarea motivelor de apel, apelanții au arătat că excepția în baza căreia le-a fost respinsă acțiunea vizează o pretinsă imposibilitate de a solicita instanței de judecată să dispună obligarea statului la luarea măsurilor administrative în vederea reconstituirii dreptului de proprietate preluat abuziv de stat. Admițând această excepție, instanța de fond le-a respins cererea fără a intra în cercetarea fondului, făcând abstracție de împrejurarea că reclamanții au sesizat CEDO, care a reunit cauza lor la cea pilot – A., și care a concluzionat că dispozițiile Legii nr. 165 sunt suficiente pentru a permite persoanelor îndreptățite redobândirea drepturilor preluate abuziv.
Se mai arată că acțiunea formulată nu este o acțiune în revendicare, care ar trebui îndreptată împotriva proprietarului bunului, ci este o acțiune în obligație de a face, respectiv de a lua măsurile prevăzute de Legea nr. 165/2013 în vederea restituirii bunului de care reclamanții au fost deposedați abuziv, solicitând și constatarea acestui caracter abuziv. O astfel de cerere este în sensul celor arătate de CEDO, în sensul că Legea nr. 165 oferă suficiente garanții și mijloace de restituire a proprietății, astfel că în mod greșit a fost calificată acțiunea ca fiind în revendicare și consideră că acțiunea este admisibilă și trebuia judecată în fond, urmând ca instanța să stabilească dacă este întemeiată sau nu. Totodată, arată că instanța de fond nu a analizat petitele 1 și 2 în constatarea caracterului abuziv al preluării și a vânzării către chiriași, și doar a calificat în mod greșit petitul 3 ca fiind unul în revendicare.
Consideră că instanța de fond, după soluționarea excepției inadmisibilității, care de fapt este o apărare pe fond, trebuia să soluționeze excepția lipsei calității procesuale pasive ce a fost invocată, apoi fondul cauzei, pe care-l apreciază întemeiat, cel puțin parțial cu privire la petitul 3, pe care instanța putea să-l admisă și parțial, fără a impune pârâtelor în ce sens sau măsură să ia măsurile administrative solicitate.
În ceea ce privesc capetele de cerere neanalizate, arată că Decizia nr. 67/30.01.1989 a Consiliului Popular al Județului Sibiu este o decizie administrativă, politică, un act de violență la dreptul la proprietate prin trecerea în proprietatea statului a construcției, fără plată; este un abuz la cel mai elementar drept al omului prin încetarea dreptului de folosință a apartamentului și a terenului; un act ilegal, imoral, abuziv și cu rea credință prin înscrierea Statului R. în CF; S. R. în mod vădit a încălcat toate legile organice. Față de acest caracter abuziv, reclamanții au formulat cerere de restituire, a cărei existentă interzicea vânzarea apartamentului în baza Legii nr. 112/1995; cu toate acestea S. R. a vândut în mod ilegal apartamentul la data de 25.11.1997, fără a avea un titlu valabil, fapt ce atrage sancțiunea nulității absolute a contractului.
O altă încălcare abuzivă a dreptului la restituirea apartamentului este vânzarea acestuia pe parcursul procesului, înainte de a se da o decizie definitivă și irevocabilă de o instanță judecătorească, decizie ce a fost pronunțată de Curtea de Apel A. I. în dosarul nr. 3417/1997 la data de 12.01.1998, în timp ce vânzarea a avut loc la data de 25.11.1997.
Apelanții mai consideră că lipsa unei plăți efective, reale și la timp, refuzul de restituire în natură și lipsa unor motivații în fapt și în drept a hotărârilor judecătorești în conformitate cu legislația internă și internațională au condus la un proces inechitabil. Apelanții mai invocă în apărarea lor discriminarea de care au avut parte întrucât unor cetățeni li se restituie proprietatea iar altora nu, deși ambii sunt în condiții identice.
În motivarea apelului, apelanții arată că restituirea imobilului este legală, acesta există fizic, are aceeași destinație de locuință. Restrângerea unor drepturi, libertăți se poate aplica doar dacă este proporțională cu situația care a determinat-o în mod nediscriminatoriu. Invocă dispozițiile legii nr. 165/2013 care prevede expres restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de statul român în perioada comunistă și arată că nu au primit nici o despăgubire materială deoarece au solicitat și solicită și pe viitor redobândirea în natură a imobilului.
Intimatul pârât Municipiul Sibiu, prin Viceprimar, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului declarat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței apelate.
În motivarea întâmpinării, în esență, intimatul a arătat cu privire la excepția inadmisibilității că față de modalitatea de trecere a imobilului către S. R., respectiv „fără titlu”, au fost emise legi reparatorii prin care s-a instituit ca obligatorie calea administrativă pentru soluționarea cererilor foștilor proprietari. În speță este incidentă Legea nr. 10/2001, singurul act normativ în temeiul căruia reclamanții au avut posibilitatea de a solicita restituirea și de care au uzat prin notificarea formulată la data de 17.09.2001, notificarea soluționată prin Dispoziția Primarului nr. 1836/0410.2004 în sensul respingerii cererii de restituire în natură și acordarea de despăgubiri față de împrejurarea că imobilul a fost înstrăinat către foștii chiriași. Se mai arată că teza inadmisibilității este susținută și de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 53/2007, iar cu privire la practica neunitară, aceeași instanță s-a pronunțat în Decizia nr. 33/2008. În condițiile în care reclamanții au uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind emisă o dispoziție de respingere în natură și de acordare a despăgubirilor, rezultă fără nici un dubiu că prezenta acțiune este inadmisibilă. Pe fond arată că vânzarea către foștii chiriași a operat într-un moment în care față de imobil nu era manifestată nici o intenție de revendicare, nefiind pe rol nici o acțiune în justiție în acest sens.
În drept, au fost invocate dispozițiile Codului de procedură fiscală, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 7/1996, Decretul lege nr. 115/1938, Legea nr. 165/2013.
Apelul a fost timbrat cu 50 lei taxă judiciară de timbru conform art. 25 al. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013.
În apel au fost încuviințate nu s-au mai administrat alte probe.
Examinând hotărârea atacată și probele administrate, în condițiile art. 476 Cod procedură civilă, tribunalul reține că apelul de față este nefondat, pentru următoarele considerente:
Pentru început trebuie precizat că cererea cu care a fost învestită Judecătoria are următoarele capete de cerere: să se constate că în mod nelegal, abuziv S. R. a procedat la preluarea prin Decizia nr. 67/30.01.1989 a Consiliului Popular al Județului Sibiu a imobilului apartament situat în Sibiu, Calea Dumbrăvii nr. 20, ., jud. Sibiu; să se constate că, în mod nelegal, acest imobil a fost vândut de către Municipiul Sibiu în cursul procedurilor de restituire demarate de reclamanți; să fie obligat S. R. prin Municipiul Sibiu și Guvernul României la luarea tuturor măsurilor legale, respectiv administrative, în vederea restituirii în natură către reclamanți a apartamentului fosta lor proprietate, sub sancțiunea unor daune cominatorii de 500 lei / zi de întârziere.
Interpretând voința reclamanților de a recâștiga proprietatea asupra imobilului în cauză, prima instanță a apreciat că acțiunea formulată este o acțiune în revendicare, ce prezintă caracter inadmisibil față de împrejurarea că reclamanții au uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia a fost emisă Dispoziția de respingere a notificării și de acordare a unor despăgubiri, astfel că aceștia nu mai pot solicita încă o dată valorificarea drepturilor lor, împlinite deja pe calea legii speciale de reparație.
Este adevărat că, așa cum susțin și apelanții, o acțiune în revendicare de drept comun se exercită de adevăratul proprietar împotriva posesorului neproprietar. Însă, în speță, deși cel de-al treilea capăt de cerere are ca obiect „obligație de a face”, scopul demersului judiciar este acela de redobândire a proprietății imobilului preluat de stat prin Decizia nr. 67/30.01.1989; prin urmare, acțiunea este de revendicare, așa cum a calificat-o și instanța de fond, supusă unor reglementări speciale, ce conferă calitate pasivă altor persoane decât actualilor posesori.
În privința soluției de respingere a cererii ca inadmisibilă, ea este consecința neindicării, în concret, a temeiului de drept al acțiunii formulate, dar și preluării de către instanța de fond a soluției sugerată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia 53/2007 pronunțată în recurs în interesul legii, din ale cărei considerente se pot reține: „Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicarea / retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după . Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Brumărescu - 1997 ș.a.)”
Pe de altă parte, deși soluția este rezultatul admiterii unei excepții, Tribunalul apreciază că nu se impune reformarea soluției întrucât, prin sentința dată, prima instanță a realizat o analiză pe fond a acțiunii în revendicare, făcând referire atât la normele legii speciale de reparație cât și la principiile care se degajă din jurisprudența CEDO în această materie. De altfel, chiar apelanții susțin că această excepție a inadmisibilității este o apărare de fond, și nu o veritabilă excepție de procedură, astfel că analiza ei presupune analiza temeiniciei dreptului dedus judecății.
Iar prin soluția de respingere a acțiunii nu se poate susține că instanța a analizat doar capătul al treilea de cerere și că le-a lăsat nesoluționate pe primele două întrucât acestea reprezintă simple condiții ale temeiniciei acțiunii în realizare. Practic, primele două capete de cerere reprezintă acțiuni în constatare, inadmisibile atâta timp cât există calea acțiunii în realizare, acțiune exprimată prin petitul 3.
Față de motivele de apel formulate, din care se desprinde concluzia că solicitarea reclamanților are ca temei de drept Legea nr. 165/2013, aceștia fiind nemulțumiți de faptul că instanța de fond nu a analizat temeinicia cererii lor din perspectiva actualei legislații pe care însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a sugerat-o, Tribunalul va analiza dacă acțiunea reclamanților de restituire a imobilului în natură îndeplinește condițiile prevăzute de acest ultim act normativ adoptat în materia imobilelor preluate abuziv de stat.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013 „Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
Din datele speței rezultă că cererea reclamanților de restituire în natură a imobilului a fost soluționată, că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 aceștia nu erau antrenați într-o cauză aflată pe rolul instanțelor, iar cererea nr._/07 nu se mai află pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind respinsă ca inadmisibilă în cauza nr. 6524/03 C. Rotescu c. României, la care a fost conexată. Totuși prezenta cerere se impune a fi analizată din perspectiva Legii 165/2013 față de considerentele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza menționată, în sensul că Legea nr. 165/2013 prevede un cadru pentru soluționarea capetelor de cerere formulate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, generat de aplicarea legilor privind restituirea proprietăților și care este, în principiu, accesibil și eficient.
Potrivit art. 1 din lege, imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist se restituie în natură, iar când restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, se acordă măsuri reparatorii.
Legea nu oferă criteriile în funcție de care se poate dispune restituirea în natură a imobilelor, astfel că se aplică tot Legea nr. 10/2001, ale cărei dispoziții sunt în continuare în vigoare, nefiind abrogată sau modificată de noile prevederi, decât cu excepția imobilelor cuprinse în anexa nr. 2 lit. a) pct. 1, 2 și 4 la Legea nr. 10/2001, dar care nu sunt incidente în speță.
Prin urmare, potrivit art. 7 din Legea nr. 10/2001 „De regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură. (11) Nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege.”
Totodată, potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c) din același act normativ „Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în următoarele cazuri: … imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.”
Evident, restituirea în natură a imobilului este posibilă numai în condițiile prevăzute de art. VI din titlul I al Legii nr. 247/2005 potrivit căruia „Imobilele înstrăinate cu încălcarea prevederilor legale, obiect al unor acte juridice desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, notificate potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, se restituie în natură."
Prin urmare, aplicând dispozițiile legale invocate, dar și principiile ce se desprind din jurisprudența Curții EDO, instanța apreciază că în analiza cererii de restituire a imobilului trebuie să se aibă în vedere securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, respectiv, prin recunoașterea dreptului reclamanților să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege. În speță este vorba de dreptul de proprietate dobândit de chiriașii apartamentului prin contractul de vânzare cumpărare nr. 4229/1997; aceasta mai ales că legalitatea înstrăinării a făcut obiectul cauzei civile nr. 3970/2001 a Judecătoriei Sibiu, care prin sentința civilă nr. 4934/05.07.2001, menținută și în căile de atac, a respins cu autoritate de lucru judecat acțiunea reclamanților de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare.
În aceste condiții, orice măsură prin care s-ar dispune, în prezent, restituirea imobilului către reclamanți, ar determina nu numai încălcarea dreptului de proprietate al noilor proprietari, recunoscut de asemenea de către CEDO, dar și încălcarea autorității de lucru judecat a tuturor sentințelor judecătorești prin care s-a statuat asupra situației juridice a imobilului ce a aparținut reclamanților.
Prin urmare, în privința reclamanților, principiul prevalenței restituirii în natură impus de dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 165/2013 nu-și poate găsi aplicare, sens în care instanța nu poate impune autorităților Statului R. luarea unor măsuri administrative pentru restituirea în natură a apartamentului, cu atât mai mult cu cât, pentru situații ca cea a reclamanților, legea nu oferă nici o pârghie în acest sens.
În această situație, Tribunalul apreciază că susținerile din cuprinsul cererii de apel nu sunt susceptibile să conducă la schimbarea sentinței atacate, sens în care apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1751/31.03.2015 pronunțată de Judecătoria Sibiu va fi respins ca nefondat.
Fără cheltuieli de judecată în apel, nefiind solicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul civil declarat de reclamanții P. N. și P. S.-R. împotriva sentinței civile nr. 1751/31.03.2015, pronunțată de Judecătoria Sibiu.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 25.11.2015.
Președinte,Judecător,
S. R. A. E. B.
Grefier,
L. V.
AEB/LV
8 ex./02.12.2015
Jud. fond O. M. Z.
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 46/2015. Tribunalul SIBIU | Contestaţie la executare. Decizia nr. 908/2015. Tribunalul SIBIU → |
|---|
