Pretenţii. Decizia nr. 679/2015. Tribunalul SIBIU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 679/2015 pronunțată de Tribunalul SIBIU la data de 28-09-2015 în dosarul nr. 679/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL SIBIU
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 679/2015
Ședința publică de la 28 Septembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE E. D.
Judecător D. T. L.
Grefier F. O.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea cauzei Civile privind pe apelanta N. D. și pe apelantul N. M. O., apel împotriva sentinței civile nr. 6258/2014 a Judecătoriei Sibiu, având ca obiect pretenții.
Cauza a fost dezbătută la data 24.09.2015 când cei prezenți au pus concluzii ce s-au consemnat în încheierea din acea zi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
TRIBUNALUL
Asupra apelului de față;
Constată că prin sentința civilă nr. 6258/2014 a Judecătoriei Sibiu s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta N. D. în contradictoriu cu pârâtul N. M. O.; s-a admis în parte excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârât prin întâmpinare; a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 22.573,28 euro și 5312,04 lei, reprezentând cuantumul aferent cotei părți pe care acesta o datorează (1/2) din totalul sumelor achitate de reclamantă cu titlu de credit BCR, până în luna decembrie 2013; s-a respins petitul privind obligarea pârâtului la a suporta pe viitor a ½ din ratele aferente contractului de credit încheiat cu BCR, ca inadmisibil față de autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 703 din 27.01.2012 pronunțată de Judecătoria Sibiu în dosar nr._ ; a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 17.881 lei, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate de către reclamantă și care au profitat apartamentului pârâtului; s-a respins capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenție asupra imobilului situat în Sibiu, .; s-a admis în parte petitul referitor la plata cheltuielilor de judecată și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 1.000 lei constând în taxă de timbru, onorariu expertize.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că recunoscând autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 703/2012 pronunțată de Judecătoria Sibiu (prin care a fost obligată pârâtul la plata a jumătate din toate ratele aferente contractului de credit încheiat cu BCR), irevocabilă la data de 12.02.2013, instanța, în aplicarea art. 248 C.pr.civ., cu raportare la art. 430-432 C.pr.civ., față de tripla identitate de obiect, părți și cauză, a admis(în parte) excepția autorității de lucru judecat și a respins parțial primul capăt de cerere, privind obligarea acestuia în a suporta pe viitor jumătate din ratele aferente contractului de credit încheiat cu BCR, ca inadmisibil față de autoritatea de lucru judecat a sentinței civile pronunțate anterior.
Instanța de fond a reținut că din concluziile Raportului de expertiză în specialitatea construcții (f. 51-56) coroborate cu cele reținute cu ocazia cercetării la fața locului, rezultă că la întreg imobilul – casă de locuit, în prezent dezmembrată în două apartamente distincte (doar în plan teoretic, în fapt se prezintă în continuare drept o locuință unifamilială), au fost realizate o multitudine de lucrări de îmbunătățiri / de amenajări. Acestea au constat în: realizarea unei rețele de alimentare cu apă, refacerea rețelei de gaz, instalații electrice, instalații termice, montarea unei microcentrale (enumerare f. 54 – Anexa nr. 1 a Raportului de expertiză tehnică), investiții ce au fost defalcate de către expert în favoarea întregului imobil și în favoarea locuinței situate la etaj (apartament nr. 1).
În ce privește contravaloarea actualizată a lucrărilor de investiții/ amenajări, aceasta se situează, în opinia expertului la suma de 70.197 lei (echivalentul a 15.696 euro). Aprecierea s-a realizat pornindu-se de la premiza că lucrările s-au realizat de la faza de roșu, în care se afla întreg imobilul la momentul pronunțării Sentinței civile nr. 703/2012.
Pe de-o parte instanța a apreciat că în speța de față devin incidente dispozițiile privitoare la îmbogățirea fără justă cauză, reținând disp. art. 1345 C.civ. care prevăd că cel care s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura propriei îmbogățiri și în limita pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană.
Pe de altă parte, instanța a apreciat că în cauză sunt aplicabile și dispozițiile privitoare la drepturile și obligațiile coproprietarilor (art. 654 C.civ. și urm.), întrucât atât timp cât imobilul se prezintă în continuare asemeni unei case unifamiliale, de la momentul pronunțării hotărârii de partaj părțile neacționând în consecință prin demararea unor lucrări de separare faptică a celor două apartamente (astfel cum se putea observa cu ușurință la cercetarea la fața locului), ambii proprietari sunt obligați să suporte, în comun, cheltuielile iscate cu întreținerea, repararea, exploatarea părților comune.
Conform opiniei expertului (f.121) investițiile realizate de reclamantă strict pentru imobilul – apartament al pârâtului se ridică la suma de 59.827 lei, din totalul de 70.197 lei ce reprezintă contravaloarea actualizată a tuturor lucrărilor de investiții/ amenajări. Instanța nu a acordat reclamantei întreaga sumă propusă de expert, de 59.827 lei, întrucât, așa cum s-a expus și anterior, doar anumite lucrări/ amenajări a trebuit, a fost necesar și imperios a se realiza numaidecât, și în final deservesc ambele etaje. Spre exemplu, se reține, din lista cuprinsă în Anexa nr. 1 A și spre deosebire de opinia expertului, că doar cheltuielile menționate la punctele nr. 1, 6, 7, 8, 17, 18, 19, 20, 22 sunt în avantajul ambelor locuințe (deservesc ambele imobile), motiv pentru care instanța a împărțit doar costurile acestora între cei doi proprietari, astfel cum au fost evaluate de expert.
Prin urmare, pentru a evita o îmbogățire fără justă cauză a pârâtului, al cărui imobil – apartament situat la etajul casei, ar beneficia de o multitudine de îmbunătățiri în mod gratuit, instanța îl va obliga pe acesta să contribuie, parțial, la suportarea costurilor aferente lucrărilor.
Referitor la solicitarea de a se institui un drept de retenție asupra întregului imobil situat în Sibiu, . A format din cele două apartamente precum și spațiul comun, instanța a respins-o drept neîntemeiată.
Instanța reține că nu sunt îndeplinite condițiile legale privind nașterea unui drept de retenție: în speța de față nu avem de-a face cu o restituire sau o remitere a unui bun de către partea reclamantă în favoarea pârâtului, pentru ca această persoană să poată pretinde a-l reține atâta vreme cât timp cel din urmă nu achită o despăgubire ce ar consta în cheltuielile utile și necesare înaintate pentru bun. Cele două apartamente sunt deja bunuri imobile distincte, cel puțin în plan teoretic, astfel încât pârâtul din speță nu are calitatea de creditor al unei obligații de predare sau restituire a bunului (să obțină bunul imobil din mâinile reclamantei); ci are cel mult, așa cum s-a reținut mai sus, doar calitate de debitor, fiind stabilite în sarcina sa anumite obligații de plată a unor sume de bani.
Retenția, ca drept subiectiv civil, conferă titularului – creditor al datoriei născute în legătură cu un anumit bun, puterea de a reține și refuza restituiea acestuia până când debitorul va stinge obligația ce s-a născut în sarcina sa; însă mai mult decât o simplă retenție a unui bun ce aparține altei persoane, reclamanta de față urmărește în realitate instituirea unui sechestru asigurător asupra imobilului, până la plata sumelor solicitate, solicitare ce nu se poate soluționa favorabil în cadrul acestui dosar.
Având în vedere modalitatea concretă de soluționare a prezentului litigiu, instanța, în temeiul art. 453 alin. 2 C.pr.civ. a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru (250 lei) și onorariu experți (750 lei).
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta N. D. și pârâtul N. M..
Reclamanta a criticat sentința atacată sub aspectul sumei reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate de ea la apartamentul pârâtului și cu privire la dreptul de retenție. Reclamanta susține că din întregul material probator rezultă faptul că investițiile efectuate și care au profitat apartamentului proprietate personală a pârâtului este în cuantum de_ lei, iar instanța nu a indicat modalitatea în care a ajuns la suma acordată, de 17.881 lei. Opinia tehnică a expertului este cea care trebuie să fundamenteze soluția instanței, care era ținută să acorde sumele stabilite prin expertiză. Apoi, instanța trebuia să aprecieze întregul material probator și să se pronunțe și asupra interogatoriului prin care pârâtul recunoaște investițiile făcute. Sub aspectul neacordării dreptului de retenție reclamanta arată că sunt aplicabile disp. art. 2495 din Noul Cod Civil, iar ea a înțeles să invoce un drept de retenție și nu să ceară instituirea unui sechestru asigurator. Sub aspectul cheltuielilor de judecată, reclamanta apreciază că instanța a greșit acordându-le parțial având în vedere faptul că nu s-a admis vreo cerere reconvențională a pârâtului iar admiterea în parte a pretențiilor nu se datorează culpei procesuale a sa.
Pârâtul a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii în totalitate a petitului de obligare a sa la plata contravalorii investițiilor efectuate de reclamantă, cu motivarea că nici lucrările aferente punctelor 1,6,7,8,17,18,19,20,22 din anexa 1A, pentru care instanța a admis parțial cererea reclamantei nu sunt lucrări care profită apartamentului său, astfel că nu există o îmbogățire fără justă cauză a sa. Se mai susține că reclamanta în mod abuziv și în contra dispozițiilor unei hotărâri judecătorești irevocabile s-a făcut proprietara întregii case, a ocupat abuziv apartamentul proprietatea lui.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de apel invocate instanța reține următoarele:
În ce privește apelul reclamantei, acesta este neîntemeiat.
Astfel, este adevărat că prin expertiza tehnică efectuată expertul a stabilit valoarea investițiilor pretins a fi fost executate de reclamantă la suma de 70.197 lei.
Dar trebuie mai întâi subliniat că expertiza a fost efectuată de expert pe baza constatărilor proprii și conform celor afirmate de către reclamantă.
Expertul a avut în vedere faptul că a mai fost efectuată o expertiză tehnică a imobilului în dosarul de partaj, în baza căreia instanța, în dos. nr._ a dispus dezmembrarea întregului imobil în două apartamente.
În expertiza efectuată în acel dosar în anul 2011expertul constructor a constatat că imobilul casă de locuit nu era terminat, stabilind și ponderea elementelor de construcții și de instalații neexecutate, ca fiind de 74,51% la demisol, 74,51% la parter și 77,29% la etaj.
Pe baza afirmațiilor reclamantei, expertul a consemnat că aceasta a preluat ambele apartamente în faza de roșu, având acoperiș șarpantă din lemn cu învelitoare de țigle, parțial tencuit la parter, fără pardoseli, fără tâmplărie de ferestre și uși și fără instalații utilitare. Dar aceste împrejurări rezultă și din compararea concluziilor expertizei din celălalt dosar cu cele constatate efectiv de expertul din prezenta cauză.
Ceea ce interesează în cauză sunt investițiile efectuate de reclamantă după partajarea imobilului pe apartamente, și care profită întregului imobil, deci și apartamentului pârâtului, fără de care nu poate fi exploatat normal nici apartamentul ei. Lucrările efectuate pe cheltuiala reclamantei sunt necesare și utile, conf. art. 578 al.3 c.civ., și în mod corect instanța de fond a apreciat că astfel de lucrări sunt cele identificate de expert la punctele 1,6,7,8,17,18,19,20,22 din anexa 1A.
În ce privește recunoașterea pârâtului la interogatoriu, reținem că acesta nu a răspuns interogatoriului propus de reclamantă, însă neprezentarea sa la interogatoriu nu reprezintă în sine o recunoaștere deplină a pretențiilor reclamantei, pentru că, pe de o parte, instanța are posibilitatea să coroboreze lipsa nejustificată la interogatoriu cu alte probe administrate, iar pe de altă parte, la acea dată pârâtul se afla în străinătate, așa cum rezultă din procura depusă la dosar (f. 110), împrejurare învederată de avocatul său instanței. Ca urmare, neprezentarea pârâtului la interogatoriu nu poate fi apreciată în speță, ca o mărturisire deplină.
Sub aspectul dreptului de retenție solicitat, constatăm că în mod corect această cerere a fost respinsă de instanța de fond. La momentul introducerii prezentei acțiuni patrimoniul comun era deja lichidat, părțile sunt proprietari exclusivi ai câte unui apartament din imobil și coproprietari doar asupra părților comune indivize. Dispozițiile art. 365 c.civ potrivit cărora la încetarea regimului separației de bunuri fiecare dintre soți are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul față de celălalt nu sunt aplicabile pentru că obiectul acestei cauze îl constituie pretenții și nu încetarea regimului separației de bunuri. Pe de altă parte, sunt aplicabile disp. art. 2495 c.civ. potrivit cărora cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl rețină până când creditorul își execută obligația izvorâtă din același raport, sau atât timp cât creditorul nu îl despăgubește pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut cu acel bun. Astfel, reclamanta nu este obligată nici să remită și nici să restituie apartamentul pârâtului pentru a beneficia de un drept de retenție.
În ce privește cheltuielile de judecată, de asemenea, corect a procedat instanța de fond admițând în parte cererea reclamantei, având în vedere că acțiunea a fost admisă în parte, astfel că potrivit art. 453 al. 2 a acordat cheltuieli dosar nr. judecată în măsura admiterii acțiunii.
În ce privește apelul declarat de pârât, constatăm că și acesta este neîntemeiat. Astfel, apelantul susține că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi realizat lucrările la imobil, nu doar cele respinse de instanța de fond, dar nici pentru cele admise nu datorează vreo sumă de bani, pentru că nu-i profită nici una din aceste lucrări. Din expertiza efectuată în cauză nu rezultă aceste împrejurări invocate de apelant, ci, dimpotrivă, rezultă că lucrările pentru care a fost admisă acțiunea au fost efectuate pentru întregul imobil nu doar pentru cel al reclamantei.
Este neîntemeiată afirmația apelantului că reclamanta s-a făcut proprietară asupra întregii case, pentru că ea locuiește și folosește doar apartamentul său, iar investițiile recunoscute de instanță au fost efectuate tocmai pentru a putea să folosească propriul apartament. Contrar afirmațiilor apelantului, nimeni nu-l împiedică să beneficieze de proprietatea sa stabilită prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Față de aceste împrejurări instanța constată că sentința atacată este legală și temeinică, motiv pentru care, potrivit art. 480 c.pr.civ. va respinge ambele apeluri și o va păstra.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelurile declarate de reclamanta N. D. și pârâtul N. M. O. împotriva sentinței civile nr. 6258/2014 pronunțată de Judecătoria Sibiu în dosar nr._ * pe care o menține.
Compensează cheltuielile de judecată din apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 28 Septembrie 2015.
Președinte Judecător
E. D. D. T. L.
pl.din instanță
semn.cf.art.426 al. 4 N.C.P.C
Președinte de complet
E. D.
Grefier
F. O.
Red. Tehnored. D.T.L.13.10.2015
4 ex.
j.f. O. M. Z.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 213/2015. Tribunalul SIBIU | Contestaţie la executare. Decizia nr. 693/2015. Tribunalul SIBIU → |
|---|
