Pretenţii. Decizia nr. 131/2013. Tribunalul SUCEAVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 131/2013 pronunțată de Tribunalul SUCEAVA la data de 04-06-2013 în dosarul nr. 2419/86/2013
Dosar nr._ Contestație în anulare
ROMÂNIA
TRIBUNALUL SUCEAVA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.131
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 4 IUNIE 2013
PREȘEFDINTE I. G.
JUDECĂTOR B. I. E.
JUDECĂTOR V. E. L.
GREFIER S. A.
Pe rol, judecarea contestației în anulare, formulată de către contestatoarea B. L. L., domiciliată în mun. B., ..91 și cu domiciliul procedural ales în București, ..19, ., împotriva deciziei civile nr.1182 pronunțată la data de 14.09.2010 de Tribunalul Suceava, în dosar nr._, intimați fiind Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, cu sediul în ., sector 5 și C. Național pentru Combaterea Discriminării, cu sediul în București, ., nr.1-3, sector 1.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare cu părțile legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Instanța constatând că cel puțin una din părți a solicitat judecarea în lipsă conform art.242 al.2 Cod procedură civilă- respectiv intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București prin D.G.F.P B., din oficiu invocă excepția tardivității formulării contestației în anulare și rămâne în pronunțare cu privire la această excepție.
Declarând dezbaterile închise, după deliberare,
TRIBUNALUL
Asupra excepției tardivității, reține următoarele:
Prin contestația în anulare formulată la data de 08.02.2013, înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr._ contestatoarea B. L. L. a solicitat în contradictoriu cu intimații Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București și C. Național pentru Combaterea Discriminării București, anularea deciziei civile nr.1182/14.09.2010 prin care a rămas definitivă și irevocabilă sentința civilă nr.771/16.02.2010 a Judecătoriei Suceava.
În motivare contestatoarea a arătat că, prin sentința civilă a Judecătoriei B. nr.3179/03.06.2009, instanța de fond a admis în parte acțiunea sa obligând S. român să-i plătească suma de 20.000 lei cu titlu de daune morale, din cea de 50.000 lei solicitată, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral produs prin discriminarea rezultată din modul de aplicare de către stat a OUG nr.l48/2005 - privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, în privința contributivității categoriei judecători - față de categoriile: alți contribuabili, la sistemul asigurărilor sociale.
Această sentință definitivă a fost investită cu formulă executorie și înaintată spre executare la Ministerul Finanțelor care, prin O.P. din 02.09.2009 a efectuat plata a 20.000 lei.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs la Tribunalul B., ambele părți. Pe parcursul soluționării recursului, la 15.10.2009, cauza a fost strămutată de către I.C.C.J. la Judecătoria Suceava, astfel încât, prin efectul admiterii strămutării, a fost reformată hotărârea Judecătoriei B.,
Prin Sentința civilă nr.771/16.02.2010, Judecătoria Suceava a admis în parte acțiunea, obligând S. R. să-i plătească reclamantei suma de 20.000 lei, reprezentând despăgubiri, din suma de 80.000 lei, majorată la 12.01.2010.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs ambele părți.
Tribunalul Suceava, prin decizia civilă nr.1182/ 14.09.2010, împotriva căreia a formulat prezenta contestație în anulare, a respins recursul ei și, admițând recursul pârâtului S. R., a respins acțiunea în despăgubiri, ca nefondată.
Instanța de recurs a omis din greșeală să se pronunțe asupra motivului său de recurs, cu privire la perioada de acordare a daunelor, criteriu care se analizează prioritar, și nu subsecvent, în orice acțiune în daune.
Astfel, în loc să se pronunțe, prioritar, asupra motivului său de recurs legat de perioada de referință pentru analizarea și acordarea daunelor, a fost nedreptățită prin modul de rezolvare a acțiunii sale în daune în dosarul nr._ la Tribunalul Suceava, soldat cu respingerea totală a acțiunii, ca nefondată, urmare a aplicării unei Decizii a Curții Constituționale nr. 1325/04.12.2008 (publicată în Monitorul Oficial din 23 decembrie 2008), în mod nelegal, întrucât aceasta nu numai că nu era aplicabilă speței, dar, chiar dacă ar fi fost, nu s-ar fi putut aplica retroactiv, adică pentru perioada vizată de ea pentru recunoașterea dreptului la despăgubiri.
Astfel, din decizia civilă nr. 1182/14.09.2010 a Tribunalului Suceava, lipsește analiza tocmai a motivului ce are întâietate în admisibilitatea unui drept la daune, adică raportarea la o anumită perioadă de timp, la un anumit moment în timp, fapt ce are implicații multiple într-o asemenea acțiune, cu privire la însăși existența dreptului, prescriptibilitatea dreptului, aplicarea legii în timp.
Refuzul de analiză al acestui criteriu esențial se desprinde din motivarea deciziei atacate, cu consecința soluției care a fost dată prin dispozitiv, care arată, în mod bizar, că - motivul de recurs vizând contestarea perioadei la care prima instanță s-a raportat pentru a acorda doar 20.000 lei, ține de întinderea dreptului la despăgubiri si nu se poate reține și pune în discuție câtă vreme nu e recunoscut însuși dreptul meu la despăgubiri, evident, urmare a aplicării menționatei Decizii a Curții Constituționale.
Aceasta a fost posibil prin neanalizarea, și, respectiv, nepronunțarea, conform cu toate regulile de soluționare ale unei acțiuni în daune, mai întâi a perioadei de timp la care se raportează reclamantul și apoi la întemeierea dreptului pretins.
Așadar, neanalizarea motivului de recurs legat de criteriul perioadei a fost posibilă, pe de o parte, prin aplicarea greșită în speță a Deciziei Curții Constituționale nr.1325 din 04.12.2008, întrucât cauza acțiunii mele în daune - ca element al acțiunii civile în justiție, este diferită de cea a acțiunilor la care se referă amintita decizie a Curții Constituționale, ea nesolicitând instanței „să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege,considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”(...!?...), cum s-a reținut în decizia nr.1182 din 14.09.2010, ci a întemeiat cererea pe dispozițiile O.G. nr.137/2000.
Pe de altă parte, soluția Tribunalului Suceava a fost posibilă pe baza ignorării articolului 147 alin.4 din Constituție, potrivit căruia o decizie a Curții Constituționale este general obligatorie, însă, eventual, doar după publicarea ei în Monitorul Oficial al României - la 23.12.2008, și în nici un caz retroactiv.
Pentru susținerile expuse anterior, consideră că nepronunțarea invocată de ea este consecința directă a reținerii greșite a aplicabilității în speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1325/4.12.2008, și aceasta chiar dacă a ignora, prin absurd, criteriul perioadei, care rămâne, în orice circumstanțe, prioritar.
Aceste considerente, deși se desprindeau și din motivările acțiunii anterioare și recursului, au fost ignorate, cu consecința pronunțării unei decizii nelegale.
Mai mult decât atât, pe fond, raportarea acțiunii era necesar a fi făcută la cerințele exprese ale articolului 14 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, după 12 ani de aplicare în România a transpunerii în legislația internă a acestui articol (în O.G. nr.137/2000) și după 18 ani de la ratificarea prin Legea nr.30/1994 a înseși Convenției, indiferent de vreo decizie a Curții Constituționale, retroactiv, de altfel, aplicată, sau nu, nefiind just că instanțele judecătorești „ nu pot cenzura niște prevederi legale”, după cum reține Decizia nr. 1182/2010.
Astfel, instanța are obligația cercetării tuturor chestiunilor invocate de reclamanți în raport cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor și obligațiilor fundamentale și, aici, învederează că însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consemnat (chiar dacă în raport cu legislația penală a României, întrucât valoarea raționamentului juridic interesează, și acesta este egal aplicabil și în civil, Curtea nefăcând distincție în spețele sale, în cauza D. P. împotriva Românei (nr. 2) publicată în Monitorul Oficial nr. 830 din 05.12.2007:
„ 103. In măsura în care capătul de cerere al reclamantului poate fi interpretat ca un reproș la adresa instanțelor naționale sesizate să analizeze temeinicia acuzației penale îndreptate împotriva sa, de a nu fi analizat ele însele temeiul de drept vizând incompatibilitatea legislației naționale cu art. 8 din Convenție, Curtea apreciază că un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra drepturilor naționale este apt să asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat de Convenție și de protocoalele sale adiționale. Nu este lipsit de importanță să reamintim în acest sens că, în recomandarea sa din data de 12 mai 2004 [R.. (2004)6], Comitetul Miniștrilor s-a felicitat pentru faptul că prevederile Convenției făceau parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect implică obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația, națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor (mutatis mutandis, Vermeire împotriva Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, . nr. 214-C, p. 84, & 26).
104. Or, Curtea constată că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture — din oficiu sau la cererea părților — prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale (mutatis mutandis, Syndicatul suedez al conductorilor de locomotive, Hotărârea din 6 februarie 1976, . nr. 20, & 50; Silver și alții împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 25 martie 1983, . nr. 61, & 113).”
Aceasta deoarece, este de asemenea, statuat în mod indubitabil, că, în virtutea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța națională are competența de a verifica concordanța legislației interne cu Convenția, respectând astfel dreptul de acces la justiție, consacrat de acest articol.
De asemenea, potrivit art. 126 alin. 1 din Constituția României și art. 1 alin. 1 din Legea 304/2004 justiția se înfăptuiește prin Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești. Curtea Constituțională nu face parte din puterea judecătorească în accepțiunea Legii 304/2004.
Curtea Constituțională nu poate fi calificată strict ca fiind un tribunal imparțial si independent, datorită modalității de desemnare a judecătorilor.
Exigența se referă in special la împrejurarea că judecătorul trebuie să ofere suficiente garanții, spre a exclude in persoana lui orice bănuială legitimă.
In această materie, chiar si aparențele au un rol deosebit, deoarece, într-o societate democratică, tribunalele trebuie sa inspire justițiabililor deplină încredere, or, sub acest aspect, Curtea Constituțională nu este la adăpost de orice suspiciuni.
Astfel, în cauza Grieves c. Regatului Unit al Marii Britanii, s-a reținut: „Curtea reamintește că, pentru a stabili dacă un tribunal poate fi considerat independent, trebuie sa fie avut in vedere printre altele, modul de numire a membrilor săi si daca organismul prezintă o aparență de independență”.
Tot așa, este de neconceput a pretinde necompetența judecătorilor de fond, invocându-se art. 144 din Constituția revizuită, în a statua asupra existentei unor încălcării cu privire la drepturi ocrotite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, judecătorul fondului fiind primul judecător al Convenției.
Dacă ar fi așa, ar însemna că, în realitate, justițiabilii nu ar mai avea dreptul ca o instanță imparțială si independentă să hotărască asupra încălcărilor drepturilor si obligațiilor lor civile, pe considerentul că aceasta s-a înfăptuit deja de Curtea Constituțională.
In concret, aceasta ar constitui pe bună dreptate o barieră în calea justițiabilului, care, astfel, ar fi pus in situația de a nu-și vedea substanța litigiului său tranșată de către jurisdicția competentă.
Pe de altă parte, este adevărat că dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, statul având o marjă largă de apreciere in acest sens, însă acesta nu poate proceda la aplicarea unei restricții atât de severe si nerezonabile în raport de scopul legitim al bunei administrări a justiției, încât, practic „să scoată" din competența instanțelor de fond dreptul de a statua în fond asupra compatibilității legii interne cu pactele si convențiile internaționale la care România este parte.
Aceasta, cu atât mai mult, cu cât nici o dispoziție legală nu dă această competență exclusiv in sarcina Curții Constituționale, excluzând celelalte tribunale. Admiterea prezentei contestații în anulare consideră că este rezolvarea echitabilă a situațiilor discriminatorii artificial create de instituțiile statului și care ar duce la restabilirea echilibrului și înlăturarea inadvertențelor rezultate față de ea până în prezent, inclusiv juridice.
În drept a invocat dispozițiile art.318 teza ultimă Cod procedură civilă potrivit cărora „ hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație… când instanța, respingând recursul… a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Intimata D.G.F.P B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată arătând următoarele:
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare și este deschisă limitativ pentru motivele prevăzute de art.317 și 318 Cod procedură civilă.
Astfel potrivit art.318, al.1 ind.5 Cod procedură civilă „ hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Sub aspectul întrunirii cerințelor instituite de dispozițiile art.318 teza finală, Cod procedură civilă, consideră că motivele învederate de contestatoare sunt neîntemeiate.
Prin Decizia nr.1182/14.09.2010 pronunțată de Tribunalul Suceava a admis recursul formulat de S. R. - Ministerul Economiei si Finanțelor București prin Direcția Generala a Finanțelor Publice Județeană B. împotriva sentinței civile nr.771 din 16.02.2010 data de Judecătoria Suceava in dosarul civil nr._ .
Reclamanta recurenta a solicitat practic înlăturarea unor prevederi legale ale OUG nr.148/2005,respectiv ale OUG nr.226/2008 ,de către instanțele judecătorești prin prisma OG nr. 137/2000,privind prevenirea si sancționarea discriminării. Instanța de recurs, analizând cererea, a reținut ca nu este permis față de Decizia Curții Constituționale nr.1325/04.12.2008 cenzurarea de către instanțele judecătorești a unor prevederi legale, acestea având rolul de a aplica legea, neputând aprecia moralitatea, corectitudinea, echitatea si oportunitatea acesteia.
Astfel, instanța de recurs, prin decizia pronunțata a reținut ca nu poate recunoaște dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral invocat de reclamanta recurentă, aceasta nefiind in situația de a suferi o discriminare, ci i-au fost aplicate dispozițiile legale in vigoare pe parcursul concediului pentru îngrijirea copilului de pană la doi ani prevederi care nu pot fi cenzurate de instanțe, ci doar aplicate.
De asemenea în motivarea deciziei, a fost analizată împrejurarea potrivit căreia reclamanta recurentă a insistat asupra faptului că si prevederile OUG nr.226/2008 sunt discriminatorii, pronunțându-se in sensul ca nu se poate retine aceste aspecte față de Decizia Curții Constituționale nr.1325/04.12.2008.
Mai mult, instanța de recurs a analizat si critica reclamantei recurente privind perioada pentru care prima instanța a acordat despăgubirile, 01.01.2009, în loc de 28.08.2009, arătând totodată ca prima instanța a reținut greșit perioada când a revenit in activitate, respectiv când s-a aflat in concediu pentru creșterea copilului. Astfel,instanța de recurs a hotărât ca aceste aspecte țin de întinderea dreptului la despăgubiri si nu pot fi reținute, din moment ce dreptul la despăgubiri nu poate fi recunoscut.
De asemenea, prin decizia Tribunalului Suceava, instanța a analizat si motivarea de majorare a pretențiilor care în opinia acesteia nu poate fi reținută ,din moment ce nu poate fi recunoscut dreptul la despăgubiri și nu se poate pune în discuție întinderea acestuia.
In contestația de fata, contestatoarea a motivat că instanța de recurs a omis din greșeala să analizeze motivul de admisibilitate a daunelor, respectiv raportarea la o anumită perioada de timp, fapt ce are implicații cu privire la dreptul însuși, prescriptibilitatea dreptului si aplicarea legii in timp.
Când se invoca omisiunea de cercetare a unor motive de casare sau modificare, contestatoarea trebuie sa aibă în vedere unul din motivele prevăzute de art.304 C.P.C în care se încadrează criticile din cererea sa de recurs si nu argumentele de fapt si de drept ce se subsumează acestor motive, întrucât legiuitorul deschide calea contestației in anulare pentru necercetarea motivului de recurs si nu a argumentelor pe care el se sprijină.
De asemenea, apreciază ca instanța de recurs este in drept sa grupeze argumentele folosite de recurentă si să aprecieze care motiv de casare este determinant pentru lămurirea raportului juridic între părți si acest motiv face inutila cercetarea motivelor subsecvente celor analizate, răspunzându-se recurentei printr-un considerent comun, astfel că demersul contestatoarei nu întrunește condițiile cerute de art.318, teza a doua din Codul de procedura civila.
Prin urmare,instanța de recurs a analizat pricina sub toate aspectele nefiind omisa cercetarea vreunuia din motivele de recurs, astfel încât ,in considerentele hotărârii s-a pus in discuție întreg materialul, instanța răspunzând detaliat la fiecare din motivele invocate in cererea de recurs.
Pe cale de consecință, apreciază ca în cauză nu sunt incidente condițiile cerute de lege instituite prin art.318 C.P.C, drept pentru care contestația in anulare este netemeinică.
În vederea soluționării cauzei, s-a dispus atașarea, spre consultare, a dosarului nr._ a Tribunalului Suceava.
La termenul de astăzi, instanța din oficiu, a invocat excepția privind tardivitatea formulării contestației în anulare, excepție pe care urmează să o admită față de dispozițiile art. 319 al.2 teza a II a care prevăd că „Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă”.
În speță, decizia civilă nr.1182/14.09.2010 a Tribunalului Suceava a rămas irevocabilă la data pronunțării ei, respectiv 14.09.2010 și cum prezenta contestație în anulare a fost formulată la data de 08.02.2012, după expirarea termenului limită pentru introducerea ei care s-a împlinit la data de 14.09.2011, soluția care se impune în cauză, este aceea de admitere a excepției invocate și respingere a contestației în anulare ca fiind tardiv formulată.
Reținerea cu precădere a excepției tardivității, împiedică analiza pe fond a contestației în anulare formulate ( art.137 Cod procedură civilă).
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE
Admite excepția tardivității formulării contestației în anulare.
Respinge contestația în anulare formulată de către contestatoarea B. L. L., domiciliată în mun. B., ..91 și cu domiciliul procedural ales în București, ..19, ..1, ., sector 1, împotriva deciziei civile nr.1182 pronunțată la data de 14.09.2010 de Tribunalul Suceava, în dosar nr._, intimați fiind Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, cu sediul în ., sector 5 și C. Național pentru Combaterea Discriminării, cu sediul în București, ., nr.1-3, sector 1, ca fiind tardiv formulată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 4 iunie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
I. G. B. I. E. V. E. L.
pentru judecătorii BIE și VEL aflați în CO
semnează președintele instanței
Grefier,
S. A.
Red.IG
Tehnored.SA/2ex/16.07.2013
Judecător recurs Aostol I. M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 489/2013. Tribunalul SUCEAVA | Acţiune în constatare. Decizia nr. 1479/2013. Tribunalul SUCEAVA → |
|---|
