Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1426/2013. Tribunalul SUCEAVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1426/2013 pronunțată de Tribunalul SUCEAVA la data de 30-05-2013 în dosarul nr. 2293/227/2012
Dosar nr._ - alte cereri -
ROMÂNIA
TRIBUNALUL SUCEAVA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1426
Ședința publică din data de 30 MAI 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: C. M. N.
JUDECĂTOR: F. L.
JUDECĂTOR: G. F. F.
GREFIER: Ș. L. G.
Pe rol, judecarea recursului formulat de reclamanta B. L., domiciliată în Ploiești, ..43, jud. Prahova și interveniențâii în nume propriu A. A. T., S. G., S. V. și J. M., cu toții din mun. Ploiești, de la adresa de domiciliu a recurentei B. L., ..43, jud. Prahova împotriva sentinței civile nr.2247 din data de 29.11.2012 pronunțată de Judecătoria Fălticeni în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. – prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, ., sector 5 București și ., cu sediul în localitatea B., județul Suceava.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat Semaca I. pentru recurenta reclamantă și recurenții intervenienți în nume propriu, lipsă fiind părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, după care:
Avocat Semaca I. depune la dosar împuternicirea avocațială prin care face dovada faptului că asigură reprezentarea juridică în instanță a reclamanței și intervenienților în nume propriu ( fila 20), precum și chitanța . nr._ din 28.05.2013 în cuantum de 4 lei și timbrul judiciar în valoare de 0,50 lei, prin care face dovada achitării taxei judiciare de timbru și timbru judiciar aferentă recursului promovat în cauză.
Instanța ia act de achitarea taxei judiciare de timbru și timbru judiciar aferentă recursului promovat în cauză, constată recursul regulat introdus și dispune anularea acestora, după care, văzând că nu mai sunt alte cereri, probe de solicitat sau excepții de invocat, apreciază recursul în stare de judecată, acordând cuvântul la dezbateri.
Avocat Semaca I. pentru reclamantă și intervenienții în nume propriu, solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile pronunțate de instanța de fond cu trimiterea cauzei pentru continuarea judecății apreciind că în cauză nu sunt întrunite condițiile prev. de art.15 lit.r din Legea nr. 146/1997, menționând că nici admiterea celor două excepții invocate respectiv excepția insuficientei timbrări a cererii principale și excepția netimbrării cererii de intervenție, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997 modificată, cu consecința anulării acestor cereri, nu se impuneau. Cu cheltuieli de judecată potrivit chitanței depuse la fila 21 dosar.
Declarând dezbaterile închise, după deliberare,
TRIBUNALUL,
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea având ca obiect revendicare, adresată Judecătoriei Fălticeni la data de 14.04.2010 și înregistrată sub nr._, reclamanta B. L. a chemat în judecată pârâții S. R. – prin Ministerul Finanțelor, ., solicitând instanței ca prin compararea titlurilor să se constate ca titlul său este mai bine caracterizat decât titlul pârâtelor, care au dobândit proprietatea în mod abuziv, încât să fie obligați să-i predea în deplină proprietate și liniștită posesie, suprafața totală de 9,7459 ha teren aferent conacului și altor construcții, fosta proprietate a autorilor săi: F. și A. B. și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat următoarele:
În anul 1923, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 385/1923, T. S. și Z. T., au cumpărat moșia B., cuprinzând 2.500 ha teren forestier, fânaț, arabil, conacul și mai multe construcții anexe. În anul 1925, a decedat Z. T., moștenitorii acestuia fiind:
- F. B. - fiica, căsătorită cu A. B. - bunicii săi, ai reclamantei;
- T. Ș., în calitate de fiu, decedat în anul 1970, moștenit de soția T. M. și de fiica T. M.;
- B. E., decedată în anul 1989, a cărui moștenitoare este Aștefanoaie A. I. (fosta Balașescu).
Prin sentința civila nr. 35 din 13 aprilie 1932 a fostului Tribunal B. a fost lichidată starea de indiviziune între T. S., pe de o parte și moștenitorii lui Z. T., pe de altă parte.
Starea de indiviziune după Z. T., a fost lichidată prin sentința civilă nr. 152/1933 a fostului Tribunal Teleorman, în raza căruia acest defunct avea în proprietate și alte terenuri, printre care și o suprafața mare de vie la S. (aceasta ultima hotărâre nu a mai fost găsită de noi).
Prin procesul-verbal din 18 aprilie 1949 a fost preluat patrimoniul fostei proprietăți T., moștenite de F. și A. B., preluarea fiind făcuta de Comisia de definitivare a Legii nr. 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare.
Potrivit inventarului menționat în Tabelul nr. V (Construcții) sunt inventariate de comisie, nu mai puțin de 28 construcții, toate desfășurate pe suprafața de 9,8959 ha teren aferent.
Susține că, a formulat în termen legal notificare la Legea nr. 10/2001, completată cu cererea nr. 7 din 5 septembrie 2005 prin care a cerut restituirea imobilelor fosta proprietate a bunicilor săi F. și A. B., cuprinzând fostul conac (în prezent Școala Generală din . anexe menționate în expertiza d"Albon sub denumirea de „acareturi”, precum și terenul aferent în suprafață de 9,8959 ha.
Notificarea a fost înregistrată sub nr. 296 din 13 august 2001, fiind rezolvată abia după 5 ani, prin dispoziția nr. 225 din 15 martie 2006, emisă de primarul comunei B., prin care i s-a restituit fostul conac, împreună cu suprafața de 1500 mp din totalul de 9,8959 ha, rămânând nerestituită o suprafață de 9,7459 ha.
Până la emiterea dispoziției menționate, ceilalți moștenitori după Ș. T. (T. M. și M.) și după E. B. (A. A. I.) au cerut restituirea acelorași imobile, pretinzând că au un drept indiviz asupra acestora.
Prin sentința civila nr. 1289 din 23 octombrie 2007 a Tribunalului Suceava, secția civilă, definitivă și irevocabilă prin neapelare, a fost respinsă ca nefondată cererea la Legea nr. 10/2001 introdusă de moștenitorii T. și B., iar prin dispoziția nr. 225 din 15 martie 2006 s-a reținut că imobilele sunt fosta proprietate a autorilor săi F. și A. B..
Cu privire la terenul aferent, comisia nu a reținut pentru ce anume motiv i s-a recunoscut doar o suprafață de 1.500 mp ca teren aferent construcțiilor, când din expertiza d"Albon, care a fost avută în vedere la partajul efectuat prin sentința civilă nr. 35/1932, rezultă că suprafața terenului aferent este de 9,8959 ha.
Mai arată că, după primirea dispoziției de retrocedare, cât și anterior, a purtat corespondența atât cu comisia locală, cât și cu comisia județeană, cărora le-a cerut în nenumărate rânduri să i se restituie pe lângă construcții și terenul aferent, ambele comisii refuzând rezolvarea cererilor.
Susține reclamanta că este dată admisibilitatea acțiunii în revendicare, justificat de următoarele:
Reclamanta, cât și autorii săi, au dobândit dreptul de proprietate prin contract autentic de vânzare-cumpărare, partaj și moștenire, în împrejurările descrise mai sus, în timp ce S. R. a preluat bunurile din proprietatea autorilor săi, în baza unui act abuziv, terenul pretins prin prezenta acțiune fiind și în prezent în posesia Comunei B., aceeași autoritate locală fiind cea care i-a deposedat. Legea nr. 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, astfel cum s-a recunoscut în practica și literatura juridică, nu reprezintă un titlu valabil de preluare de către stat a terenului ce face obiectul prezentei acțiunii, încât în raport de cele menționate, titlul său, al reclamantei, este preferabil.
Legile de retrocedare a bunurilor preluate abuziv, au creat în anumite privințe un cadru legal incoerent, care nu a făcut decât să deruteze pe foștii proprietari, care nu au mai putut să realizeze dacă anumite categorii de terenuri fac obiectul Legii nr. 18/1991 sau a Legii nr. 10/2001. Astfel, dispozițiile art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, se referă la terenuri fără construcții, neafectate de lucrări de investiții din intravilanul localităților. Or, aceleași dispoziții se regăsesc integral și în ipotezele reglementate de prevederile Legii nr. 10/2001, situație în care s-a susținut că, prin acest ultim act normativ, dispozițiile art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 au devenit inaplicabile (a se vedea: E. M., Acțiunea în revendicare și regimurile ei juridice, E.. Hamangiu, B.. 2009, pag. 187).
Profitând de aceste suprapuneri ale prevederilor legale, comisiile au refuzat rezolvarea cererii sale, fie la Legea nr. 18/1991, fie la Legea nr. 10/2001, dându-i în schimb asigurări că cererile sale se vor rezolva printr-o dispoziție ulterioară.
Date fiind prevederile confuze ale legilor de retrocedare, consideră că este în drept să exercite acțiunea în revendicare, de vreme ce nici ea și nici autorii săi nu au pierdut vreodată proprietatea acestor bunuri, în condițiile în care preluarea posesiei s-a făcut fără titlu, fiind inadmisibil ca autoritatea administrației locale să stăpânească și în prezent acest teren, fără nici un titlu.
Potrivit art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Instanța supremă, astfel cum a reținut printr-o decizie în interesul legii (decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M.O. nr. 108 din 23 februarie 2009) nu exclude în toate situațiile ca după adoptarea Legii nr. 10/2001 să fie admisibilă și acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor, fiind posibil ca reclamantul să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional, când trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Apreciază că este necesar să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Astfel, nu se poate reține existența unei concordanțe între legile interne incoerente pentru restituirea proprietății și Convenție, care au dus la pierderea proprietății, în condițiile în care nu i se recunosc nici despăgubiri pentru bunurile pierdute, în condițiile în care posesia nelegitimă, fără un titlu valabil care să transfere proprietatea, este menținută și în prezent de către pârâte, în condițiile în care astfel cum a arătat mai sus, nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate. Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate - se arată în continuare în decizia instanței supreme, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare, ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia din titluri, în detrimentul celuilalt. Așadar, în condițiile în care pârâtele ar susține că au calitatea de proprietar în baza actului normativ la care s-a făcut referire mai sus, este posibilă compararea titlurilor de proprietate, fiind nedrept ca acest teren să rămână în continuare în proprietatea celor care i-au deposedat în mod abuziv, în condițiile în care nu s-a dispus niciuna din măsurile reparatorii prevăzute de legile speciale.
Față de cele menționate mai sus, considerând că este admisibilă acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor, solicită admiterea acțiunii și obligarea pârâților la predarea în deplină proprietate și posesie a diferenței de 9,7459 ha teren aferent conacului restituit în baza Legii nr. 10/2001.
În drept, a invocat dispozițiile art. 480 și următoarele din codul civil.
În dovedirea acțiunii, depune la dosar în copie, dispoziția nr. 225 din 15 martie 2006, precum și actele despre care s-a făcut referire în prezenta acțiune.
Legal citată, pârâta . cu dispozițiile art. 115 Cod procedură civilă, a formulat și depus la dosar întâmpinare (filele 63-67 dosar).
În temeiul art. 242 Cod procedură civilă reclamanta solicită judecarea cauzei în lipsă.
La termenul de judecată din 07.07.2011, cauza a fost soluționată conform sentinței civile nr. 1666 de Judecătoria Fălticeni, iar prin decizia nr. 1123/29.05.2012 a Tribunalului Suceava, aceasta a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ la data de 01.08.2012.
La termenul de judecată din data de 25.10.2012, instanța a pus în vedere reclamantei prin apărător, următoarele:
- să formuleze precizări la acțiune cu privire la situația juridică și întinderea terenului revendicat;
- să facă dovada achitării diferenței taxei judiciare de timbru aferentă cererii principale, în sumă de 7431 lei;
- să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru aferentă cererii de intervenție, în sumă de 8022 lei;
- să depună la dosar copia lizibilă a dispozitivului sentinței civile nr. 83/1932 cu privire la întinderea conacului cu destinația școală;
- să precizeze dacă în suprafața de 97.459 mp se include și suprafața de 1500 mp care a făcut obiectul notificării de la fila 27 dosar.
Reclamanta a depus la dosar note scrise, prin care a susținut că cererea principală și cererea de intervenție nu sunt supuse taxelor judiciare de timbru, fiind aplicabile prevederile art. 15 lit. r din legea nr. 146/1997.
Prin sentința civilă nr. 2247 din data de 29.11.2012 pronunțată de Judecătoria Fălticeni în dosar nr._, s-a anulat, ca insuficient timbrată acțiunea civilă având ca obiect revendicare imobiliară formulată de reclamanta B. L., domiciliată în mun. Ploiești, .. 43, jud. Prahova, în contradictoriu cu pârâții S. R. – prin Ministerul Finanțelor – București, sector 5, ., Cod poștal_, . – cu sediul în . și ca netimbrată cererea de intervenție formulată în nume propriu de intervenienții: A. A. T., S. G., S. V. și J. M. – toți cu domiciliul în mun. Ploiești, .. 43, jud. Prahova (la familia B. L.).
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond examinând actele și lucrările dosarului prin prisma excepțiilor invocate, a reținut următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru, care, așa cum prevăd dispozițiile art. 20 alin. 1 și 2 din lege, se plătesc anticipat, iar dacă taxa judiciară de timbru nu a fost înregistrată odată cu cererea, se va pune în vedere reclamantului achitarea ei până la primul termen de judecată.
Neîndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru la termenul stabilit se sancționează cu anularea cererii potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 3 din Legea 145/1997.
Prin încheierea de ședință din data de 25.10.2012, instanța a stabilit cuantumul taxelor judiciare de timbru aferente cererii de chemare în judecată și cererii de intervenție, ținând cont de faptul că reclamanta a achitat suma de 591 lei cu acest titlu pentru cererea principală, în primul ciclu procesual, după cum urmează: 7431 lei - diferență de taxă judiciară aferentă cererii principale și 8022 lei aferentă cererii de intervenție și nu a contestat la acea dată, temeiul legal al acestui dosar (f. 56 dosar nr._ ).
Cu toate că reclamanta a invocat prevederile art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997 rep. în sensul că „cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente”, instanța a constatat că aceasta nu a făcut dovada unei imposibilități obiective de a-și îndeplini obligația de plată a taxei judiciare de timbru.
Prin adresa de la fila 51 dosar nr._, reclamantei B. L. i s-a pus în vedere să indice valoarea actuală a suprafeței de teren în litigiu în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru, iar prin cererea de la fila 55 din același dosar, aceasta a apreciat la suma de 8000 lei valoarea imobilului, în raport de care a achitat suma de 591 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru și 3 lei timbru judiciar.
Așadar, reclamanta a considerat că cererea sa nu este scutită de plata taxei judiciare de timbru, astfel cum prevăd dispozițiile art. 15 lit. r din Legea nr.146/1997, achiesând la măsura luată de instanță.
Poziția reclamantei legată de obligația de plată a taxei judiciare de timbru, care, în opinia sa, nu o datorează, exprimată prin notele de ședință depuse la filele 20, 21 dosar, este nuanțată de aceasta, prin aceea că, obiectul acțiunii este un imobil preluat abuziv.
S. R. a avut în vedere situația de excepție a proprietarilor deposedați abuziv, care au fost deja prejudiciați prin preluarea proprietăților lor, în acest sens introducând art.15 lit. r din Legea nr.146/1997, dispoziție care, după cum s-a arătat anterior, nu poate fi invocată de reclamantă.
Astfel, instanța urmează să admită excepția insuficientei timbrări a cererii principale și excepția netimbrării cererii de intervenție, iar în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997 modificată, cu consecința anulării acestor cereri.
Împotriva acestei sentințe au promovat recurs reclamanta B. L. și intervenienții în nume propriu A. A. T., S. G., S. V. și J. M., menționând că temeiul juridic al promovării recursului este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în sensul că hotărârea este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, totodată întrucât în cauză nu este dată calea apelului au mai invocat și prevederile art.304/1 Cod Procedură Civilă.
În motivare au arătat că, prin încheierea de ședință din data de 25.10.2012 instanța investită cu rejudecarea fondului după casare, le-a pus în vedere timbrarea suplimentară a cererilor lor.
Arată că la următorul termen de judecată, au depus note de ședință prin care au cerut să se constate faptul că acțiunile noastre nu sunt supuse plății taxei de timbru, fiind scutite potrivit legii, însă instanța a înlăturat susținerile lor motivând că „cu toate că reclamanta a invocat prevederile art.15 lit.r din Legea 146/1997 republicată, în sensul că „cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente” instanța a constatat că aceasta nu a făcut dovada unei imposibilități obiective de a-și îndeplini obligația de plată a taxei judiciare de timbru.
Așadar, reclamanta a considerat că cererea sa nu este scutită de plata taxei judiciare de timbru, astfel cum prevăd dispozițiile art.15 lit.r din Legea nr. 146/1997, achiesând la măsura luată de instanță.
Poziția reclamantei legată de obligația de plată a taxei judiciare de timbru, care, în opinia sa, nu o datorează, exprimată prin notele de ședință depuse la filele 20,21 dosar, este nuanțată de aceasta, prin aceea că, obiectul acțiunii este un imobil preluat abuziv."
Pentru aceste motive, instanța a admis excepția insuficientei timbrări a cererii principale și excepția netimbrării cererii de intervenție, anulând cererile recurenților.
Recurenții au mai precizat că nu sunt de acord cu soluția pronunțată, deoarece aceasta contravine în mod evident legii, respectiv dispozițiilor art.15 lit.r din Legea 146/1997 care prevede în mod expres că „Sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la: ... r) cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente", cererile recurenților referindu-se la o acțiune în revendicare a unor imobile preluate abuziv de către stat la data de 18 aprilie 1949, preluarea fiind făcută de Comisia de definitivare a Legii nr.187 din 18 aprilie 1949, astfel cum au arătat în cererea introductivă.
Nici faptul că au achitat o taxă de timbru stabilită în primul ciclu procesual nu poate constitui un motiv de obligarea a lor la plata diferenței, atâta timp cât au invocat prevederi legale care îi scutesc de această obligație. Achiesând la o măsură greșită luată de instanță, fără a o contesta nu înseamnă că greșeala trebuie continuată întrucât a fost acceptată. Mai mult, nici instanța de control judiciar care a stabilit limitele rejudecării, nu a menționat nimic referitor la taxa de timbru, considerând că această problemă nu se mai impune a fi analizată.
Referitor la așa zisa „nuanțare prin aceea că, obiectul acțiunii este un imobil preluat abuziv" a poziției reclamantei la care se face referire în hotărârea atacată, recurenții au precizat că nu există nici o nuanțare, obiectul acțiunilor lor este cel menționat clar în cererile de investire a instanței respectiv acțiune în revendicare a unor imobile preluate abuziv de către stat, neexistând loc pentru nici o interpretare sau nuanțare.
Având în vedere considerentele expuse, precum și că prevederile legale în materie sunt clare și obligatorii, practica judiciară fiind în acest sens, recurenții au solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii atacate cu consecința trimiterii spre rejudecare, iar în temeiul art.242 Cod procedură civilă au solicitat judecata în lipsă.
Intimații deși legal citați nu s-au prezentat în instanță și nici nu au formulat întâmpinare la recursul promovat în cauză.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, a actelor și lucrărilor dosarului precum și a textelor de lege incidente în speță, tribunalul reține că recursul este nefondat pentru următoarele argumente:
Corect a reținut instanța de fond că cererea formulată de către reclamantă în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și ., prin care se solicită ca pârâții să fie obligați să-i predea în deplină proprietate și liniștită posesie, suprafața totală de 9,7459 ha teren, fosta proprietate a autorilor lor, în temeiul disp. art. 480 și urm. din vechiul Cod civil, este o acțiune evaluabilă în bani și supusă plății taxei de timbru, conform disp. art. 2 al.1 din L nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
De asemenea, cererea de intervenție în interes propriu formulată de către intervenienți prin care se invocă un drept al lor cu privire la suprafața de teren în litigiu, reprezintă o cerere evaluabilă în bani, valoarea taxei de timbru urmând a fi stabilită la valoarea terenului revendicat de către intervenienți.
Calculând o taxă de timbru, la valoarea indicată de părți cu privire la terenul revendicat și stabilind obligația de plată în sarcina lor, instanța de fond nu a făcut decât să dea eficiență disp. Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru datorate pentru acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești.
Neconformându-se ca atare în termenul acordat în acest sens, în mod corect instanța de fond a dispus anularea cererilor reclamantei și intervenienților ca insuficient timbrată, respectiv netimbrată.
Nu sunt incidente în speță disp. art. 15 al.1 lit.r din Legea nr. 146/1997 care se referă la scutirea de la plata taxei de timbru a cererilor introduse de proprietari sau succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente, întrucât cererea de față nu face parte din categoria acestor acțiuni.
Astfel, cu privire la terenul în litigiu, reclamanta a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 care constituie drept comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și a beneficiat de scutirea de la plata taxei de timbru.
Aceasta nu înseamnă că formulând o nouă cerere pe calea dreptului comun îi sunt aplicabile scutirile de la plata taxei judiciare de timbru prev. de art. 15 al.1 lit. r din Legea nr. 146/1997, acestea fiind incidente doar în condițiile unei cereri întemeiate pe dispozițiile legii speciale, scutirile fiind valabile în acest cadru procesual și în ceea ce privește cererile accesorii și incidente, a cererilor prin care se exercită căile de atac etc.
De altfel, însăși reclamanta în cuprinsul cererii arată că titlul său de proprietate cu privire la terenul în litigiu îl reprezintă un act de vânzare cumpărare și solicită compararea acestui titlu cu cele opuse de către pârâți, conform disp. art. 480 Cod civil, ceea ce întărește încă o dată faptul că în speță ne aflăm în prezența unei cereri introdusă pe calea dreptului comun și supusă timbrării.
Așa fiind, în temeiul disp. art. 312 C.pr.civ. rap. la art. 304 pct.9 C.pr.civ, recursul urmează a fi respins ca nefondat iar hotărârea primei instanțe va fi menținută ca fiind temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE :
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta B. L., domiciliată în Ploiești, ..43, jud. Prahova și interveniențâii în nume propriu A. A. T., S. G., S. V. și J. M., cu toții din mun. Ploiești, de la adresa de domiciliu a recurentei B. L., ..43, jud. Prahova împotriva sentinței civile nr.2247 din data de 29.11.2012 pronunțată de Judecătoria Fălticeni în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. – prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, ., sector 5 București și ., cu sediul în localitatea B., județul Suceava.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 30 MAI 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. M. F. L. G. F.
N. F.
GREFIER,
Ș. L.
G.
Red. C.M.N.
Jud. fond. S. G.
Tehnored. Ș.L.G.
Ex.2./02.07.2013.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 887/2013. Tribunalul SUCEAVA | Contestaţie la executare. Sentința nr. 2803/2013. Tribunalul... → |
|---|
