Uzucapiune. Decizia nr. 2132/2013. Tribunalul SUCEAVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2132/2013 pronunțată de Tribunalul SUCEAVA la data de 04-10-2013 în dosarul nr. 5737/314/2011
Dosar nr._ Uzucapiune
ROMÂNIA
TRIBUNALUL SUCEAVA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA NR. 2132
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 4 OCTOMBRIE 2013
PREȘEDINTE L. A.
JUDECĂTOR A. I. M.
JUDECĂTOR V. O. D.
GREFIER S. A.-M.
Pe rol, judecarea recursului declarat de către reclamanții B. E., B. I. A., B. O. M. și B. I. F., împotriva sentinței civile nr. 6166 din data de 20 decembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosar nr._, intimați fiind pârâții . și B. L..
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns reclamanta recurentă B B. E., asistată de avocat S. S., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare cu părțile este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Instanța constată că la dosar a fost depusă, prin serviciul registratură, de către reclamanta B. E., dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 206 lei, timbru judiciar de 3 lei, pe care le anulează, recursul fiind legal timbrat.
Apărătorul reclamanților recurenți depune la dosar împuternicire avocațială, arată că nu mai are cereri de formulat și solicită acordarea cuvântului la dezbateri pe fondul cauzei.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat în cauză, instanța constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri pe fondul cauzei.
Avocat S. S., pentru reclamanți recurenți, învederează faptul că în mod greșit prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ., aceasta are calitate procesuală pasivă întrucât terenul în litigiu face parte din domeniul privat al UAT, suprafața de teren nu a fost solicitată cu titlu de constituire sau reconstituire de nici o altă persoană și nu este reconstituită sau constituită în proprietate vreunei alte persoane, astfel că regimul său juridic este reglementat de art. 18, 26 și art. 36 din Legea nr. 18/1991 rap. la art. 4 din Legea nr. 213/1998, iar terenurile prevăzute de articolele mai sus-menționate fac parte din domeniul privat.
Arată că în mod greșit prima instanță a reținut că reclamanții recurenți au pierdut dreptul de proprietate asupra terenului odată cu . Legilor nr. 58 și nr. 59/1974, în cauză au fost nesocotite disp. Deciziei nr. IV/2006 a Î.C.C.J., terenul în litigiu nu a trecut în patrimoniul CAP-ului, acesta a fost deținut de antecesorii reclamanților recurenți înainte de cooperativizare, în perioada CAP-ului și după apariția Legii nr. 18/1991, termenul de 30 de ani pentru a uzucapa era împlinit înainte de . legilor mai sus-menționate, întrucât proprietarul tabular a emigrat încă din anul 1913 în SUA, iar autorii reclamanților recurenți au exercitat o posesie utilă și nestingherită timp de 61 de ani până la . acestor legi.
Precizează că în măsura în care instanța ar fi apreciat că trebuie a se raporta la situația cadastrală a terenului în litigiu, reclamanții recurenți au înțeles să – l cheme în judecată pe B. L., comoștenitor alături de ei al proprietarului tabular, terenul formează obiect la unei stări de indiviziune, în privința bunurilor asupra cărora există un drept de proprietate indiviz, coproprietarii sunt presupuși că stăpânesc bunurile unii pentru alții cât timp se găsesc în stare de indiviziune, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu poate fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, însă prin excepție stăpânirea de către un coproprietar a unui bun proprietate comună este aptă să conducă la dobândirea dreptului prin uzucapiune, dacă s-a produs o intervertire a detenției precare în posesie utilă, aspect dovedit în cauză.
Greșit a reținut prima instanță că în cauză nu sunt incidente disp. art. 28 din Decretul-Lege nr. 115/1938, cu motivarea că reclamanții recurenți nu ar fi făcut o precizare cu privire la data de la care ar fi început să curgă termenul de prescripție achizitivă pentru a se verifica curgerea acestui termen, însă proprietarul tabular s-a născut în anul 1895, a emigrat în anul 1913 în SUA, de la acel moment nu se mai cunoaște nimic de el încât, având în vedere speranța medie de viață, acesta putea trăi cel mult până în anul 1991, astfel că din anul 1991 până în anul 2011, data la care s-a promovat prezenta acțiune, s-a împlinit oricum termenul de 20 de ani de la decesul proprietarului tabular pentru a putea uzucapa, motiv pentru care solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile atacate în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a Comunei Ipotești – prin primar și admiterii acțiunii, fără cheltuieli de judecată.
Declarând dezbaterile închise, după deliberare,
TRIBUNALUL,
Asupra recursului de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava la data de 08.06.2011 sub nr._, reclamanții B. E., B. I. A., B. O. M. și B. I. F. au chemat-o în judecată pe pârâta ., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să se constate că au dobândit, prin prescripția achizitivă de lungă durată (30 de ani), dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață totală de 1.097 m.p., situat pe raza satului Ipotești, . p.f. 388/12 arabilă, divizată din p.f.388/1 din CF 1654 a . cu: B. L., C. I., restul proprietății lor și R. G., cu cheltuieli de judecată.
În motivare au arătat că terenul face parte dintr-o suprafață mai mare, de 5.000 m.p., care provine de la B. I. și B. F., bunicii lor paterni, ai căror moștenitori legali acceptanți sunt, în calitate de descendenți (nepoți după fiul postdecedat al lui B. I. și predecedat al lui B. F., B. T.).
Au precizat reclamanții că potrivit planului cadastral anexat, la locul în litigiu dețin 4.997 mp: terenul de 3.900 mp, din care 495 mp curți-construcții, iar 3.405 m.p. arabil, se identifică cu amplasamentul descris în titlul de proprietate nr. 945/02.08.1995, poz.B.1 și B.6, iar diferența de 1.097 m.p. teren arabil este deținută în afara actelor de proprietate.
Reclamanții au mai arătat că antecesorii lor figurau în registrele agricole anterioare cooperativizării cu suprafața de 3.900 mp în vatra satului – la locul în litigiu ( din care 0,04 ha curți, 0,04 ha pășuni și 0,31 ha arabil), diferența de 1.100 mp (1.097 mp potrivit măsurătorilor cadastrale) fiind deținută fără să fi fost înscrisă în evidențele agricole.
Prin cererea înregistrată sub nr. 880/07.03.1991, bunicul lor patern, B. I., a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la terenurile cu care figura înscris în evidențele agricole anterioare cooperativizării, sens în care ulterior i s-a eliberat titlul de proprietate nr. 945/1995 pentru suprafața de 3900 m.p. la locul în litigiu. Diferența de 1.097 mp a fost dobândită prin efectul uzucapiunii, posesia nestingherită exercitată în mod continuu, public, sub nume de proprietar fiind începută de bunicii paterni anterior cooperativizării, fiind îndeplinite condițiile privind joncțiunea posesiilor.
De asemenea, reclamanții au arătat că în perioada CAP-ului, terenul de 1.097 mp a fost deținut de bunicii paterni pe amplasamentul actual. . prevederilor art. 30 alin.1 din L.58/1974 și art. 44 al.1 din L.59/1974 nu a întrerupt cursul prescripției, posesia fiind începută anterior adoptării acestor acte normative și îndeplinind toate condițiile obligatorii prevăzute de lege pentru a opera, fiind deci aptă a conduce la dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate (cum s-a stabilit prin Decizia nr. IV/16.01.2006 a Secțiilor Unite ale Î.C.C.J dată într-un recurs în interesul legii).
Au mai precizat reclamanții că după apariția L.18/1991, această suprafață a fost stăpânită inițial de B. I. și F., până la decesul lui B. I., apoi de B. F. și tatăl reclamanților, B. T. până la decesul acestora, iar apoi de către ei. Cum acest teren provine de la bunicii lor paterni (care l-au deținut de dinainte de 1959, apoi în perioada CAP-ului și ulterior apariției L.18/1991, până la deces), ai căror unici moștenitori legali acceptanți sunt, prin retransmitere după B. I., respectiv prin reprezentare după B. F., au apreciat reclamanții că, în cauză, sunt date condițiile joncțiunii posesiilor și, cum în fapt stăpânesc suprafața de 1.097 mp, acțiunea este întemeiată.
Totodată, reclamanții au arătat că acest teren nu a fost solicitat cu titlu de constituire sau reconstituire de nici o altă persoană în baza legilor fondului funciar și nu este reconstituit în proprietate vreunei alte persoane ori, nefiind reconstituit sau constituit în proprietate vreunei alte persoane, rezultă că regimul său juridic este reglementat de art. 26 al. 1 și art. 36 al. 1 L.18/1991 rep., respectiv face parte din domeniul privat al comunei Ipotești.
Au mai arătat că, față de disp. art.1845 C.civ., în conformitate cu care bunurile din domeniul privat al statului și al stabilimentelor publice sunt supuse la aceleași prescripții ca și particularii, rezultă că este admisibilă acțiunea în uzucapiune îndreptată împotriva unității administrativ-teritoriale, pentru bunuri care fac parte din domeniul privat al acesteia.
În drept, au fost invocate prevederile art. 1845, 1847, 1860 și 1890 Cod civil.
Legal citată, pârâta . a răspuns la relațiile solicitate de instanță arătând că terenul în suprafață de 1097 mp este deținut de reclamanți, nu este în litigiu și nu este inventariat ca făcând parte din domeniul public sau privat al comunei Ipotești (f.37).
Prin precizările la acțiune, depuse la data de 06.12.2012, reclamanții au arătat că înțeleg să se judece în contradictoriu și cu B. L., care alături de ei, are calitatea de moștenitor legal al proprietarului tabular.
Prin sentința civilă nr. 6166 din data de 20 decembrie 2012, Judecătoria Suceava a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ., invocată din oficiu, a respins acțiunea formulată de reclamanții B. E., B. I. A., B. O. M. și B. I. F., în contradictoriu cu pârâta ., ca fiind introdusă în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă și a respins acțiunea formulată de reclamanții B. E., B. I. A., B. O. M. și B. I. F., în contradictoriu cu pârâtul B. L., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță, analizând, cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. 1 C.pr.civ., excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ., invocată din oficiu, a reținut următoarele:
Cererea având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune se soluționează în contradictoriu cu proprietarul terenului, instituția uzucapiunii fiind o sancțiune împotriva acestuia, care nu a fost diligent și a permis ca bunul proprietatea sa să se afle în posesia altei persoane un timp foarte îndelungat.
O soluție contrară ar lipsi de eficiență juridică acțiunea având obiectul menționat, întrucât o persoană care nu ar putea pretinde un drept de proprietate asupra terenului nu ar putea nici să opună reclamantului ce se pretinde uzucapant apărări concrete cu privire la exercitarea de către acesta din urmă a posesiei utile timp de 30 de ani, astfel încât la stabilirea cadrului procesual subiectiv instanța este obligată să verifice calitatea de proprietar asupra terenului a persoanelor chemate în judecată.
Din înscrisurile depuse de reclamanți în susținerea cererii lor, precum și din celelalte mijloace de probă administrate în cauză, instanța a reținut că aceștia nu au făcut dovada că pârâta . calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 1097 m.p., situat pe raza satului Ipotești, ., identic cu p.f. 388/12 arabilă a .>
Mai mult, din informațiile comunicate de Primăria Comunei Ipotești (f.37,80), coroborate cu concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, instanța a reținut că terenul nu este inventariat ca făcând parte din domeniul public sau privat al Comunei Ipotești, ci se identifică cu . înscrisă în CF 1654 . are ca proprietar tabular pe numitul V. a lui D. B. (f.57-58).
Pentru aceste considerente, instanța a apreciat că pârâta . nu are calitate procesuală pasivă și, pe cale de consecință, excepția invocată a fost admisă cu consecința respingerii acțiunii formulate în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdusă în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut următoarele:
Prin acțiunea formulată, reclamanții au solicitat să se constate că au dobândit, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, fiind îndeplinite și condițiile joncțiunii posesiilor, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață totală de 1.097 mp, situat pe raza satului Ipotești, . p.f. 388/12 arabilă, divizată din p.f.388/1 din CF 1654 a . cu: B. L., C. I., restul proprietății lor și R. G..
Potrivit art. 1890 Cod civil, pentru ca dreptul de proprietate sau alt drept real să fie dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani, este necesară îndeplinirea a două condiții și anume: să existe o posesie utilă, iar posesia să fi fost exercitată timp de 30 de ani, fiind irelevant dacă uzucapantul a fost de bună sau de rea credință.
Pentru a fi utilă, posesia trebuie să fie lipsită de vicii, deci să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar și să fie neechivocă (art. 1847 C.civ.).
Reclamanții au învederat instanței faptul că terenul pentru care a fost formulată acțiunea face parte dintr-o suprafață mai mare, de 5000 m.p., care provine de la bunicii paterni, B. I. și F., familia lor exercitând posesia asupra terenului nestingherit, în mod continuu, public și sub nume de proprietar, posesie ce a fost începută de bunicii paterni anterior cooperativizării, continuată apoi de părintele lor, B. T. și ulterior de reclamanți, fiind astfel îndeplinite condițiile privind joncțiunea posesiilor.
Au invocat, de asemenea, faptul că antecesorii lor figurau în registrele agricole anterioare colectivizării cu suprafața de 3900 m.p. la locul litigiului, din care 0,04 ha curți – construcții, 0,04 ha pășuni și 0,31 ha teren arabil, diferența de 1100 m.p. (1097 m.p. potrivit măsurătorilor cadastrale),fiind deținută fără să fi fost înscrisă în evidențele agricole.
Prin declarația martorului audiat în cauză, B. T., reclamanții au făcut dovada că terenul în suprafață de 1097 m.p. (reprezentând parte dintr-o suprafață mai mare), situat în intravilanul satului Ipotești și aferent gospodăriei reclamantei B. E., a fost stăpânit de familia B. de foarte mulți ani, el aparținând inițial străbunicilor reclamanților, B. T. și E.. Aceștia l-au lăsat ca zestre fiului lor, B. I. după decesul căruia a fost ținut de fiul său, B. T. – autorul reclamanților.
Cu toate acestea, instanța a reținut că antecesorii reclamanților au pierdut dreptul de proprietatea asupra terenului odată cu . Lg. nr. 58/1974 care, la art. 34, prevedea exproprierea terenurilor cu sau fără construcții aflate în proprietatea sau folosința persoanelor fizice, a organizațiilor cooperatiste sau a altor organizații obștești, situate în perimetrul construibil al localităților. Acest lucru a fost confirmat de raportul de expertiză tehnică judiciară care a arătat că terenul se află în zona cooperativizată, dar nu a fost declarat în registrul agricol la data cooperativizării (f.57-58).
Astfel, cu toate că autorii reclamanților, precum și reclamanții au continuat să stăpânească, și după . legii amintite, atât suprafața pentru care au obținut, de altfel, reconstituirea dreptului de proprietate ( prin T.P. nr. 945/1995 emis pentru suprafața de 3900 m.p. la locul în litigiu ), cât și diferența de teren în suprafață de 1097 m.p., aceștia nu au exercitat o posesie utilă asupra terenului, ci au fost doar niște detentori precari. Or, detenția precară nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra unui teren prin uzucapiune.
În ceea ce privește aplicarea în cauză a deciziei nr. IV din 16.01.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de către reclamanți, instanța a constatat că aceasta vizează o situație de fapt diferită de cea din prezenta cauză, în sensul că se referă la terenurile asupra cărora deținătorii au exercitat o posesie utilă, acestea continuând să fie proprietate privată și după . Lg. nr. 58/1974. În acest sens, s-a reținut în motivarea deciziei amintite că „se cuvine să li se recunoască evidenta calitate de posesori celor ce au stăpânit și folosit terenurile altor persoane fizice o perioadă atât de îndelungată de timp”. Prin urmare, decizia în interesul legii invocată nu poate fi aplicată în cazul în care terenul a intrat în proprietatea statului.
Chiar dacă reclamanții ar dovedi că, ulterior intervenirii legii fondului funciar, au făcut acte de intervertire în posesie utilă, aceasta nu ar avea relevanță, întrucât nu este îndeplinită condiția exercitării de către reclamant a unei posesii utile, sub nume de proprietar, pe o perioadă de 30 ani, necesară pentru constatarea uzucapiunii de lungă durată asupra terenului în litigiu.
Deosebit de acestea, instanța a reținut că reclamanții au invocat, în susținerea acțiunii, faptul că această suprafață de teren s-a aflat în proprietatea bunicilor lor, B. I. și F., care l-au primit ca zestre de la B. T. (autorul lui B. I.) și care l-au transmis mai departe autorului reclamanților, B. T.. Or, dacă bunicii lor și respectiv autorii acestora au fost proprietari și au transmis acest teren cu titlu de zestre, prezenta acțiune nu își găsește justificarea prin prisma faptului că acțiunea în uzucapiune este acțiunea posesorului împotriva proprietarului nediligent, pretențiile părților urmând a se reglementa pe baza dispozițiilor privind reconstituirea dreptului de proprietate și ieșirea din indiviziune.
Instanța a constatat, totodată, că potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, terenul în suprafață de 1097 m.p. se identifică cu . în suprafață de 1100 m.p. înscrisă în CF 1654 . din divizarea parcelei 388/1 din aceeași carte funciară, având ca proprietar tabular pe numitul V. a lui D. B. care, potrivit susținerilor părților (f. 88) este autorul lui B. T. (bunicul reclamanților și tatăl pârâtului B. L.), părțile având la îndemână, așadar, dispozițiile privind ieșirea din indiviziune.
S-a constatat, de asemenea, că în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 28 din Decretul Lege nr. 115/1938 potrivit cărora cel ce a posedat un bun nemișcător în condițiunile legii, timp de 20 ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat, deoarece reclamanții nici măcar nu au făcut o precizare cu privire la data de la care ar fi început să curgă termenul de prescripție achizitivă pentru a se verifica curgerea acestui termen de prescripție.
D. urmare, față de cele reținute anterior, nefiind îndeplinite condițiile legale pentru a fi constatată dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune, instanța a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții prin care au solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței civile atacate, în sensul admiterii acțiunii, așa cum a fost precizată.
În motivare au arătat că prin acțiunea dedusa judecății, au solicitat inițial în contradictoriu cu pârâta ., să se constate că au dobândit prin prescripția achizitivă de lungă durată (30 de ani), fiind îndeplinite și condițiile privind joncțiunea posesiilor prev. de art. 1860 C.civ., dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață totală de 1.100 mp, situat pe raza satului Ipotești, . p.f. 388/12 arabilă, divizată din p.f. 388/1 din CF 1654 a . cu: B. L., C. I., restul proprietății lor și R. G..
Ulterior, în temeiul disp. art. 132 C.pr.civ., au înțeles să-și precizeze acțiunea, în sensul că au solicitat introducerea în cauză, pentru opozabilitatea hotărârii, a lui B. L. care, alături de ei, are calitatea de moștenitor legal al proprietarului tabular al realității imobiliare în litigiu - B. V. a D..
În mod greșit s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ., invocată din oficide de instanță.
Au apreciat că are calitate procesuală pasivă . în litigiu face parte din domeniul privat al UAT.
Acest teren nu a fost solicitat cu titlu de constituire sau reconstituire de nici o altă persoană în baza legilor fondului funciar și nu este reconstituit sau constituit în proprietate vreunei alte persoane.
Terenul în litigiu nefiind reconstituit sau constituit în proprietate vreunei alte persoane, rezultă că regimul său juridic este reglementat de art. 26 al. 1 și art. 36 al. 1 L. 18/1991 rep., respectiv face parte din domeniul privat al comunei Ipotești.
Față de disp. art. 1845 C.civ., în conformitate cu care bunurile din domeniul privat al statului și al stabilimentelor publice sunt supuse la același prescripții ca și particularii, rezultă că este admisibilă acțiunea în uzucapiune îndreptată împotriva unității administrativ-teritoriale, pentru bunuri care fac parte din domeniul privat al acesteia.
Potrivit art. 18 al. 1 L. 18/1991, terenurile pentru care nu s-au formulat cereri de restituire rămân la dispoziția comisiei, iar potrivit art. 18 al. 2, toate terenurile cooperativei agricole de producție care nu sunt atribuite conform disp. art. 14-17 ... rămân la dispoziția comisiei.
Potrivit art. 26 al. 1, terenurile situate în intravilanul localității, care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fară moștenitori, trec în proprietatea comunei, orașului sau municipiului și, după caz, în administrarea primăriilor.
Potrivit art. 36 al. 1, terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26.
Potrivit art. 37 HG 890/2005, în situația în care mai rămân terenuri neatribuite, comisia le va delimita pe planul cadastral și, dacă nu vor fi solicitate de alte comisii locale în baza art. 10 din Regulament, le va preda consiliului local în administrare.
Art. 4 din Legea 213/1998, legat de obiectul domeniului privat, folosește criteriul excluderii: toate bunurile din patrimoniul statului sau din cel al unei unității administrativ-teritoriale, care nu fac obiect al proprietății publice, constituie domeniul lor privat.
Literatura de specialitate (E. C., „Administrarea domeniului public și a domeniului privat", Ed. All B., 2005, pag. 142-143) arată că terenurile prev. de art. 18, 26 și 36 L. 18/1991 fac parte din domeniul privat.
Cum apartenența terenului în litigiu, prin raportare la dispozițiile legale anterior evocate, este la domenialitatea privată a prim-pârâtei, excepția nu era dată.
Greșit a reținut instanța de fond că, în pofida dovezii ca autorii reclamanților au stăpânit suprafața de teren ce face obiectul cauzei foarte mulți ani, au pierdut dreptul de proprietate asupra terenului o dată cu . L. nr. 58/1974, raportat la art. 34, care prevedea exproprierea terenurilor cu sau fară construcții aflate în proprietatea sau folosința persoanelor fizice, a organizațiilor cooperatiste sau a altor organizații obșetești, situate în perimetrul construibil al localităților.
Motivarea instanței de fond, în sensul că nu au exercitat o posesie utilă asupra terenului, ci au fost simpli detentori precari chiar dacă au continuat să stăpânească terenul și după . legii amintite, a fost eronată, în condițiile în care au dovedit că acest teren provine de la bunicul lor patern (care 1-a deținut de dinainte de 1959, apoi în perioada CAP-ului și ulterior apariției L. 18/1991, până la deces), ai cărui unici moștenitori legali acceptanți sunt prin retransmitere (după B. I.), respectiv prin reprezentare (după B. F.). B. I. a primit terenul la data căsătoriei sale de la B. T., străbunicul lor patern, moștenitor al proprietarului tabular B. V. a D., care a emigrat în USA în anul 1913.
Soluția instanței de fond a fost consecința greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor legale incidente în speță, respectiv a Deciziei nr. IV/l 6.01.2006 a Î.C.C.J. și a disp. art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938.
In ceea ce privește aplicarea în cauză a Deciziei nr. IV/l 6.01.2006 a I.C.C.J., invocata de către reclamanți, instanța de fond a apreciat că aceasta vizează o situație de fapt diferită de cea din prezenta cauză, în sensul că se referă la terenurile asupra cărora deținătorii au exercitat o posesie utilă, acestea continuând să fie proprietate privată și după . Legii nr. 58/1974.
Dimpotrivă, este aplicabilă raportului dedus judecății.
Prin această decizie s-a statuat că, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin . acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.
În motivarea acestei decizii, care este obligatorie, se arată că din examinarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 și ale art. 44 din Legea nr. 59/1974 rezultă că . acestor acte normative nu a determinat nici o modificare esențială asupra cursului posesiilor achizitive începute anterior (în cazul lor, posesia a început să fie exercitată de autori începând cu anul 1913).
Astfel, prevăzând la art. 30 alin. 1 că „dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităților urbane și rurale se poate face numai prin moștenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri", Legea nr. 58/1974 nu conține, în ansamblul său, nici o dispoziție referitoare la posesiile exercitate până în acel moment asupra terenurilor.
Tot astfel, nici Legea nr. 59/1974, care reglementează în mod similar dobândirea de terenuri agricole, la art. 44, nu conține vreo prevedere referitoare la posesiile exercitate asupra acelor terenuri până la data intrării ei în vigoare.
Lipsa posibilității de a mai fi transmise terenurile prin acte juridice nu atrage și încetarea posesiei asupra lor, cât timp exercitarea acesteia nu numai că nu a fost interzisă prin nici o dispoziție a legii, dar și-a demonstrat în mod neîndoielnic utilitatea economică și socială. Caracterul real și util al exercitării posesiei asupra terenurilor a fost confirmat de recunoașterea și protecția acordată acțiunilor posesorii în întreaga perioadă de aplicabilitate a legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974.
Pe de altă parte, a reținut ÎCCJ, în raport cu dispozițiile legale aplicabile în materie, că nu se poate considera că, în perioada în care s-au aflat în vigoare Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974, s-ar fi produs o întrerupere naturală a prescripției începute anterior asupra terenurilor ce au făcut obiectul acestor legi.
În această privință, este de observat că prin art. 1864 pct. 2 din Codul civil se prevede că este întrerupere naturală a prescripției atunci „când lucrul este declarat neprescriptibil ca urmare a unei transformări legale a naturii sau destinației sale".
Or, prin dispozițiile Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul juridic civil, spre a li se transforma natura sau destinația legală, ci doar au fost restrânse modalitățile de transmitere și dobândire a acestora, astfel că nu se poate considera întreruptă prescripția pentru perioada în care acele legi au fost în vigoare.
De altfel, în raport cu dispozițiile art. 1844 din Codul civil, potrivit cărora „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț", terenurile la care se referă reglementările din Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974 și-au păstrat apartenența la domeniul proprietății private atât timp cât nu au fost trecute în altă formă de proprietate (în speță, terenul nu a fost predat la CAP de B. I.) și, mai mult, au continuat să fie susceptibile de a fi transmise și dobândite pe calea restrânsă a moștenirii legale.
Din moment ce în perioada 1974-1989, în care au fost în vigoare dispozițiile Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar s-au restrâns căile de transmitere și dobândire a lor, fară a se înlătura caracterul privat al formei de proprietate, este evident că nu a putut să aibă loc o întrerupere naturală a cursului prescripției acestora, în sensul prevederilor art. 1864 pct. 2 din Codul civil, care să poată fi invocată ca piedică la dobândirea dreptului de proprietate pe calea prescripției achizitive.
Rezultând astfel că terenurile ce au făcut obiectul reglementărilor din cuprinsul Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 și-au păstrat caracterul privat, sub aspectul dreptului de proprietate, iar posesorii lor au beneficiat atât de prezumția de neprecaritate prevăzută de art. 1854 din Codul civil, cât și de dispozițiile art. 1858 din Codul civil referitoare la prezumția de neintervertire de titlu, se impune concluzia că intervalul de timp în care aceste legi au fost în vigoare nu a întrerupt cursul prescripției începute anterior, putând fi invocat la calcularea duratei de timp necesare pentru constatarea prescripției achizitive asupra acelor terenuri.
Dincolo de faptul că motivarea acestei hotărâri denotă că s-au raportat cu temei la conținutul acestei decizii date în interesul legii, ceea ce au dorit să sublinieze în plus, pornind de la aceeași motivare, este că: terenul nu a trecut în patrimoniul CAP; în favoarea lor operează prezumția de neprecaritate (și nu de precaritate, cum eronat a reținut instanța de fond).
În același sens sunt și Decizia nr. 1260/21.05.2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă (P.J.C. 2001-2002, pag. 324-326) și Decizia nr. 750/26.05.1997 a Curții de Apel Bucureși (C.P.J.C. - 1993-1998, pag. 97-98).
Curtea de Apel Ploiești prin Decizia nr. 155/9.01.1998 (A. P. -Accesiunea imobiliară și uzucapiunea. Culegere de practică judiciară - Ed. AII B., pag. 106 -107) a stabilit că adoptarea Legilor nr. 58 și 59/1974 nu a dus la pierderea celor două componente ale posesiunii, corpus și animus, ci, dimpotrivă, pe intervalul de timp în care au acționat, terenurile au rămas mai departe în mâinile acelorași posesori care le-au stăpânit pentru ei și nu pentru alții. Statul nu a dispus în perioada 1974-1989 luarea unor măsuri concrete pentru a împiedica pe posesorii de terenuri de a exercita acte de folosință în nume propriu numai că aceste stări de fapt nu puteau fi finalizate, nu puteau fi transformate în stări de fapt, nu puteau fi finalizate, nu puteau fi transformate în stări de drept, dreptul de proprietate asupra terenurilor putând fi dobândit numai prin moștenire legală.
De asemenea, în literatura de specialitate (a se vedea C. B., D. civil Drepturile reale principale, Hamangiu, 2008, p. 333) s-a evidențiat că și după ce suprema instanță a orientat practica judiciară în sensul arătat, posesia exercitată în perioada în care au fost în vigoare legile restrictive, obiect al polemicii în materie, este de natură să conducă la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin uzucapiune, indiferent dacă termenul necesar pentru a uzucapa s-a împlinit în timp ce ele erau în vigoare ori după abrogarea lor.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar trece peste aceste apărări, trebuie reținut că pentru situațiile în care termenul uzucapiunii s-a împlinit până la . acestei legi (cum este cazul în speță), s-a admis dobândirea dreptului de proprietate de către uzucapant, potrivit principiilor generale care guvernează prescripția achizitivă (a se vedea C. S., C. B., D. civil. Teoria generală a drepturilor reale, tipografia Universității din București, 1988, p. 277).
Termenul de 30 de ani era împlinit înainte de . Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, motivat de faptul că proprietarul tabular V. a D. B. emigrase în S.U.A. încă din anul 1913, încât autorii lor au exercitat o posesie utilă și nestingherită timp de 61 de ani până la . acestor legi.
Nu este de neglijat nici faptul că efectul principal al uzucapiunii este retroactiv, respectiv uzucapantul va fi considerat proprietar nu din momentul împlinirii termenului, ci chiar din ziua în care a început posesia, fiind o sancțiune a fostului proprietar care, prin pasivitatea lui, a lăsat timp îndelungat ca bunul să se afle în posesia altei persoane ce s-a comportat ca un adevărat proprietar.
Cum autorii reclamanților au exercitat o posesie utilă și nestingherită timp de 61 de ani de la data emigrării (1913) proprietarului tabular V. a D. B. în S.U.A. și până la . Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, cum efectul principal al uzucapiunii este retroactiv, cum sunt date condițiile joncțiunii posesiilor și cum, în fapt, stăpânesc suprafața de 1.097 mp, greșit s-a reținut că nu sunt întrunite condițiile uzucapiunii.
În altă ordine de idei, terenul care formează obiect al acțiunii de față face parte dintr-o suprafață mai mare, de 5.000 mp, care provine de la B. I. și B. F., bunicii lor paterni, ai căror moștenitori legali acceptanți sunt, în calitate de descendenți (nepoți după fiul postdecedat al lui B. I. și predecedat al lui B. F., B. T.).
Potrivit expertizei topo, la locul în litigiu dețin 5.000 mp: terenul de 3.900 mp se identifică cu amplasamentul descris în titlul de proprietate nr. 945/02.08.1995, poz. B.1 și B.6, iar diferența de 1.100 mp teren arabil este deținută în afara actelor de proprietate.
Antecesorii lor figurau în registrele agricole anterioare cooperativizării cu suprafața de 3.900 mp în vatra satului – la locul în litigiu (din care 0,04 ha curți, 0,04 ha pășuni și 0,31 ha teren arabil), diferența de 1.100 mp fiind deținută fară a fi fost înscrisă în evidențele agricole.
Prin cererea înregistrată sub nr. 880/07.03.1991, bunicul lor patern B. I. a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la terenurile cu care figura înscris în evidențele agricole anteriore cooperativizării, sens în care ulterior i s-a eliberat titlul de proprietate nr. 945/1995 pentru suprafața de 3.900 mp la locul în litigiu.
Diferența de 1.100 mp a fost dobândită prin efectul uzucapiunii, posesia nestingherită exercitată în mod continuu, public, sub nume de proprietar fiind începută de bunicii lor paterni anterior cooperativizării, fiind îndeplinite și condițiile privind joncțiunea posesiilor.
În perioada CAP-ului, terenul de 1.100 mp a fost deținut de bunicii paterni pe amplasamentul actual.
Iar după apariția L. 18/1991 această suprafață a fost stăpânită inițial de B. I. și F., până la decesul lui B. I., apoi de B. F. și tatăl lor B. T. până la decesul acestora, iar apoi de reclamanți.
Contrar celor reținute de instanța de fond, sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de lungă durată, prev. de art. 1847, 1845 și 1890 C.civ.
Potrivit art. 1890 C.civ. uzucapiunea logissimi temporis este recunoscută în favoarea posesorului bunului care poate „prescrie prin 30 de ani (...) fară să fie obligat a produce vreun titlu și fară să i se poată opune reaua-credință".
In practica juridică s-a stabilit că pentru a putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiune prelungită, posesorul trebuie să întrunească două condiții, condiții care au arătat în mod clar că sunt îndeplinite:
-să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, respectiv 30 de ani - sens în care au dovedit că dinainte de 1959 suprafața de teren din litigiu a fost deținută de autorii lor, iar ulterior decesului acestora, au continuat să stăpânească terenul;
-posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu - se prezumă regularitatea posesiei, respectiv faptul că autorii lor și ulterior decesului acestora, reclamanții, au deținut suprafața de teren nestingherit, în mod public și sub nume de proprietar.
Sub un alt aspect, în măsura în care instanța ar fi apreciat că trebuie a se raporta la situația cadastrală a terenului în litigiu, au înțeles să cheme în judecată pe B. L., comoștenitor alături de ei al proprietarului tabular.
In această ipoteză, dreptul de proprietate a fost dobândit prin uzucapiune, fiind incidente și prevederile legale care reglementează intervertirea detenției precare în posesie utilă și joncțiunea posesiilor.
Teoretic, terenul în litigiu formează obiect al unei stări de indiviziune.
În privința bunurilor asupra cărora există un drept de proprietate indiviz, coproprietarii sunt presupuși că stăpânesc bunurile unii pentru alții cât timp se găsesc în stare de indiviziune, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu poate fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Prin excepție, însă, stăpânirea de către unul dintre proprietari a unui bun proprietate comună este aptă să conducă la dobândirea dreptului prin uzucapiune, dacă a intervenit o manifestare exterioară din partea sa, care să demonstreze că a înțeles să transforme posesia din comună în exclusivă, adică s-a produs o intervertire a detenției precare în posesie utilă.
Posibilitatea legală ca un comoștenitor să poată dobândi un drept de proprietate exclusiv asupra unui bun indiviz nu este exclusă, Codul civil, prin art. 729 teza finală, admițând acest lucru prin aceea că oprește cererea ieșirii din indiviziune în situația în care se opune prescripția.
Așadar, dobândirea dreptului de proprietate, în situația dată, se poate realiza dacă posesia a durat peste 30 de ani și dacă a avut loc o intervertire publică a detenției precare în posesie.
Aceste condiții sunt îndeplinite în cauză și rezultă din următoarele împrejurări:
- terenul de 1.100 mp în litigiu face parte dintr-un trup mai mare, de 5.000 mp, din care 3.900 mp au fost înscriși în RA 1959-1962 de B. loan;
- terenul de 1.100 mp în litigiu nu a fost predat la CAP, fiind deținut de B. I. și apoi de moștenitorii acestuia și în perioada cooperativizării și după apariția L. 18/1991, posesia sub nume de proprietar fiind începută anului 1959;
- . L. 58/1974 și 59/1974 nu a întrerupt cursul prescripției de 30 de ani, aceste acte normative prevăzând doar interdicția de transmitere a dreptului de proprietate prin act juridic, uzucapiunea neavând o asemenea semnificație;
- terenul de 1.100 mp în litigiu este delimitat prin semne exterioare de proprietățile învecinate, fară a exista litigii cu proprietarii limitrofi sau cu B. L..
Faptul posesiunii, ca fundament al uzucapiunii, a fost demonstrat, ca și faptul intervertirii detenției precare în posesie utilă, sens în care au solicitat a se avea în vedere depozițiile martorilor audiați în cauză și achiesarea la pretențiile lor a lui B. L..
Greșit a reținut instanța de fond că în cauză nu sunt incidente nici disp. art. 28 din Decretul Lege nr. 115/1938 cărora cel ce a posedat un bun nemișcător în condițiile legii, timp de 20 de ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapant, cu motivarea că reclamanții nu ar fi făcut o precizare cu privire la data de la care ar fi început să curgă termenul de prescripție achizitivă pentru a se verifica curgerea acestui termen.
Autorul lor, V. a D. B., s-a născut în anul 1895, a emigrat în 1913 în USA, moment de la care nu se mai cunoaște nimic de acesta (nefiind nici măcar transcris în registrele de stare civilă ale Primăriei Ipotești actul de deces al acestuia, pentru a putea preciza momentul de la care curge termenul de 20 de ani), încât, având în vedere speranța medie de viață, rezultă că acesta putea trăi între 80 de ani și maxim 96 de ani, adică cel mult până în anul 1991.
Astfel, dacă ar fi să se raporteze și la durata maximă de viață a proprietarului tabular, respectiv până în anul 1991, din 1991 până în 2011, data la care au înregistrat acțiunea, rezultă că oricum se împlinise termenul de 20 de ani de la decesul proprietarului tabular pentru a putea uzucapa.
Prezumțiile sunt consecințe pe care instanța le trage de la un fapt cunoscut și conex, iar prezumțiile amintite sunt considerate mijloc de probă suficient pentru convingerea cu privire la împlinirea termenului de 20 de ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară.
Așa fiind, cum sunt întrunite condițiile uzucapiunii logissimi temporis, cum efectul principal al uzucapiunii este retroactiv, cum termenul prescripției achizitive era împlinit la data intrării în vigoare a L. nr. 58/1974, cum prin Decretul-lege nr.1/1989 a fost abrogată Legea nr. 58/1974, având în vedere motivarea Deciziei IV/16.01.2006 a Î.C.C.J., au solicitat admiterea recursului, cu consecința admiterii acțiunii.
În drept, au invocat disp. art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.pr.civ., art. 274 C.pr.civ.
Pârâții, deși legal citați, nu au formulat întâmpinare.
Examinând recursul, ce se subsumează prev. art. 304 pct. 9, art. 3041 din vechiul Cod de procedură civilă, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a considerentelor sentinței și a criticilor invocate, tribunalul reține următoarele:
Prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei . s-a făcut dovada calității sale de proprietar. A avut în vedere că terenul nu este inventariat nici în domeniul public, nici în domeniul privat al .> Tribunalul reține că situația juridică actuală a terenului rezultă din raportul de expertiză topo efectuat (f.56 și urm., judecătorie), din care reiese că terenul în litigiu nu apare în inventar în domeniul public sau privat al comunei.
Reclamanții, prin apărător, au arătat că nu au obiecțiuni la raportul de expertiză (f. 73, judecătorie).
Mai mult, prin precizările ulterioare (f. 87 și urm.), reclamanții au arătat că terenul provine dintr-o indiviziune, invocând intervertirea coposesiei în posesie exclusivă din partea unui comoștenitor.
Terenul în litigiu nu poate, în același timp, să fie proprietatea comunei Ipotești, cât și a moștenitorilor proprietarului tabular.
Nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate pentru . probă, esențială fiind inventarierea în domeniul public sau privat, invocarea unor texte legale generale, din Legea nr. 18/1991 și Regulamentul de aplicare, din Legea nr. 213/1998 neputând complini lipsa dovezilor, nefiind un litigiu de contencios administrativ, în care să se critice neinventarierea în domeniul public sau privat al comunei, față de o . prevederi legale.
Mai mult, reclamanții nu au criticat în memoriul de recurs motivarea primei instanțe, care a reținut că terenul nu este inventariat în domeniul public sau privat al comunei, și, în consecință, nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate pentru această pârâtă.
Mai mult, precizările ulterioare ale acțiunii, care trimit, așa cum s-a arătat mai sus, la proprietatea unor particulari susțin admiterea excepției reținută de prima instanță.
Nu pot avea calitate procesuală pasivă, în același timp, atât . particularii, neexistând nicio legătură între aceștia.
Pe fondul cauzei, corect prima instanță a reținut calitatea de detentori precari pe perioada CAP-ului, întrucât terenul se află într-o zonă cooperativizată, chiar dacă nu a fost declarat în registrul agricol de autorii reclamanților (așa cum rezultă și din raportul de expertiză, f. 58, judecătorie).
Aceste aspecte nu au fost contestate de recurenți. Pentru zonele supuse colectivizării operează o prezumție de precaritate, fiind justă prezumția că persoanele care au stăpânit terenurile respective nu au făcut-o sub nume de proprietar, ci pentru stat. Desigur, această prezumție poate fi răsturnată, prin probe din care să rezulte contrariul, că respectivele persoane au exercitat public stăpânirea terenurilor pentru ele, opunându-se regimului politic de la acea dată. În speță, nu s-a făcut o astfel de dovadă, care nu poate rezulta doar din neînregistrarea în registrul agricol din partea autorilor recurenților. Această neînregistrare nu poate fi considerată un act public de negare a proprietății statului și, de obicei, urmărea a se evita plata unor cote destul de oneroase.
Prima instanță a reținut corect că, în speță, nu se aplică decizia nr. IV/2006, în interesul legii, a CSJ Într-adevăr, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin . acestor legi. Deci prin aceste legi nu s-a întrerupt cursul prescripției achizitive, însă cu condiția să se fi început anterior o posesie utilă, pentru sine. În speță nu este dată o astfel de posesie, așa cum s-a arătat mai sus.
Recurenții prezintă corect impactul produs prin adoptarea Legilor nr. 58 și nr. 59 din 1974, precum și considerentele deciziei în interesul legii arătată mai sus, însă aceasta nu se aplică în cauză pentru că nu suntem în prezența unei posesii utile, sub nume de proprietar, s-a detaliat mai sus.
Greșit insistă recurenții asupra unei prezumții de neprecaritate, pentru că autorul B. I. nu a predat terenul la CAP, astfel că terenul nu ar fi trecut în patrimoniul CAP-ului. S-a arătat mai sus de ce se impune reținerea unei prezumții de precaritate, într-o zonă supusă cooperativizării, prezumție care nu a fost răsturnată.
Recurenții insistă că cele două legi nr. 58 și nr. 59 din 1974 nu au întrerupt cursul uzucapiunii, ceea ce este real, cu condiția ca, la data intrării lor în vigoare, să se exercite o posesie utilă, sub nume de proprietar, condiție care nu este dată în cauză.
Recurenții mai invocă faptul că termenul uzucapiunii, de 30 de ani, s-a împlinit până la . Legilor nr. 58 și nr. 59 din 1974, că posesia utilă ar fi început încă din anul 1913.
Corect a reținut prima instanță că reclamanții nici măcar nu au făcut o precizare cu privire la data de la care ar fi început să curgă termenul de prescripție achizitivă. Nici în acțiune (f. 2-5, judecătorie), nici în precizări (f. 87-90, judecătorie) nu se indică începerea termenului de prescripție la nivelul anului 1913 și nu se motivează, în subsidiar, împlinirea acestuia înainte de . Legilor nr. 58 și nr. 59 din 1974. În mod constant, s-a invocat, atât în acțiunea inițială, cât și în precizări, că cele două legi nu au întrerupt cursul prescripției achizitive, deci perioada de timp guvernată de acestea ar trebui luată în considerare la calcularea termenului de 30 de ani.
În recurs nu se pot face cereri noi, care nu au fost supuse analizei primei instanțe, conform art. 294 al. 1, art. 316 din vechiul Cod de procedură civilă.
Mai mult, nici martorii audiați (f. 33, 34, 41, judecătorie) nu precizează clar perioada în care familia recurenților a stăpânit terenul în litigiu, folosind termenul mult prea vag, ”dintotdeauna”. De reținut că al doilea martor propus s-a mutat în zonă abia în anul 1950, conform propriei declarații.
Sunt corecte aprecierile recurenților că efectul uzucapiunii este retroactiv, că se poate invoca joncțiunea posesiilor, însă sunt irelevante, față de nedovedirea unei posesii sub nume de proprietar, exercitată timp de 30 de ani.
Pentru același motiv nu interesează nici alte aspecte: că terenul în litigiu face parte dintr-o suprafață mai mare, de 5000 mp, de unde provine aceasta, stăpânirea exercitată asupra acesteia, situația diferenței de teren, care nu face obiectul prezentului litigiu (că figura în registrul agricol, că s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru respectiva diferență, etc.) aspectele acestea fiind străine de cauză.
Posesia după apariția Legii nr. 18/1991 este insuficientă pentru a genera efectele uzucapiunii, nefiind îndeplinit termenul legal.
Recurenții prezintă corect cele două condiții ale uzucapiunii: exercitarea unei posesii utile timp de 30 de ani, care însă nu sunt îndeplinite în cauză, așa cum s-a arătat pe larg, mai sus.
Ulterior (f. 9, recurs) aceștia prezintă o nouă ipoteză și arată faptul că terenul în litigiu face obiectul unei indiviziuni, invocând intervertirea coposesiei în posesie exclusivă, de către unul din comoștenitori.
Această contradicție a fost analizată cu ocazia verificării excepției lipsei calității procesuale pasive a prim-pârâtei.
Nici această nouă ipoteză nu se confirmă, nerezultând o posesie utilă sub nume de proprietar timp de 30 de ani, fiind o zonă colectivizată (s-a analizat pe larg, mai sus).
Delimitarea terenului prin semne exterioare și lipsa de litigii cu vecinii și acordul secund-pârâtului sunt irelevante, față de cele arătate mai sus, neîndeplinirea condițiilor legale ale uzucapiunii.
Recurenții invocă intervertirea detenției precare în posesia utilă, în contra comoștenitorilor, dar, s-a arătat deja, că nu este dată nici această ipoteză, fiind o zonă colectivizată, astfel că dreptul de proprietate a trecut la stat.
Corect a reținut prima instanță că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 28 din Decretul-Lege nr. 115/1938. S-a arătat deja că anul 1913, ca început al posesiei, a fost indicat prima dată în recurs. Mai mult, trebuie să rezulte o posesie utilă de 20 de ani după moartea proprietarului tabular. În speță, nu s-a făcut dovada decesului acestuia. Mai mult, recurenții invocă că acesta ar fi putut trăi maxim 96 de ani, însă este de notorietate că există destule cazuri în care se depășește această limită de viață. Deci, nu poate fi reținută prezumția propusă de recurenți, de altfel, pentru prima dată în recurs, că proprietarul tabular a trăit maxim 96 de ani, pentru a se putea împlini termenul de 20 de ani pentru acest tip de uzucapiune.
În consecință, în baza art. 312 al. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, tribunalul va respinge recursul, ca nefondat.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de către reclamanții B. E., B. I. A., B. O. M. și B. I. F., domiciliați în Ipotești, jud. Suceava, împotriva sentinței civile nr. 6166 din data de 20 decembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosar nr._, intimați fiind pârâții . și B. L., domiciliat în Ipotești, jud. Suceava.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 4 octombrie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
L. A. A. I. M. V. O. D.
Grefier,
S. A.-M.
Red. A.I.M.
Judecător fond B. L. M.
Tehnored. S.A.M.
2 ex./14.10.2013
| ← Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 229/2013.... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1515/2013. Tribunalul SUCEAVA → |
|---|
