Reintegrare spaţiu locativ. Decizia nr. 138/2015. Tribunalul SUCEAVA

Tribunalul SUCEAVA - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 138/2015 pronunțată de Tribunalul SUCEAVA la data de 29-01-2015 în dosarul nr. 1220/314/2014

Dosar nr._ - reintegrare spațiu locativ -

ROMÂNIA

TRIBUNALUL SUCEAVA

SECȚIA CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 138

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 29 IANUARIE 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE: G. F. F.

JUDECĂTOR: C. M. N.

GREFIER: Ș. L. G.

Pe rol, judecarea apelului formulat de pârâtul P. R. D., domiciliat în mun. Suceava, ., ., . și cu domiciliul procedural ales la cabinet de avocat O. A., cu sediul în mun. Suceava, ..29, ., . împotriva sentinței civile nr.3064 din data de 10 iulie 2014 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatele reclamante G. MILAELA, cu domiciliul procedural ales la cabinet de avocat S. S., cu sediul în mun. Suceava, ..10, scara A, . și P. I. A., prin reprezentantul său legal G. M., domiciliată în mun. Suceava, ..10, scara A, ..

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelantul pârât asistat de avocat O. A. și intimata reclamantă G. M. asistată de avocat M. L., care o reprezintă în instanță și pe intimata reclamantă P. I. A., lipsă fiind acesta.

Procedura de citare cu părțile este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Instanța procedând la verificarea competenței sale, așa cum prevăd dispozițiile art.131 al. 1 Cod procedură civilă, constată că ambele apărătoare ale părților apreciază că Tribunalul Suceava este competent din punct de vedere general, material, funcțional și teritorial să soluționeze apelul formulat în conformitate cu dispozițiile NCPCIV, fiind întrunite astfel condițiile prevăzute de art. 482 din Noul Cod de procedură civilă.

Instanța, procedând la verificarea dovezii calității de reprezentant a av. O. A. și avocat M. L. (fila 30), constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.219 NCPCIV privind reprezentarea juridică în instanță.

De asemenea, instanța constată că prezentul apel este legal timbrat, întrucât la fila 23 este depusă chitanța . nr._ din data de 04.12.2014 în cuantum de 10 lei, aferentă taxei judiciare de timbru, luându-se astfel act că apelul este legal timbrat, sens în care se dispune anularea acestora.

Instanța constată că la dosar în termen procedural a fost depusă întâmpinarea și că s-a formulat răspuns la întâmpinare de către partea apelantă.

Avocat O. A. solicită instanței a lua act că dorește să facă dovada faptului că părțile au înregistrat pe rolul instanței dosarul de partaj, depunând astfel un extras de pe sistemul informatic ecris al Judecătoriei Suceava din care rezultă că dosarul are termen de judecată la 10.02.2015 (fila 50).

Instanța constatând că în susținerea motivelor de apel sau în apărare apărătorii părților nu mai au alte cereri, probe de solicitat sau excepții de invocat, constată cercetarea judecătorească încheiată iar în baza art.392 Cod procedură civilă deschide dezbaterile asupra cauzei în fond, solicitând ambilor apărători ai părților să precizeze dacă sunt pregătiți pentru a pune concluzii pe fondul cauzei sau se solicită acordarea unui termen în acest sens.

Avocat O. A. și avocat M. L. învederează faptul că sunt pregătiți pentru a pune astăzi concluzii pe fondul cauzei, instanța acordând cuvântul la dezbateri, dând cuvântul părților în ordinea și condițiile prevăzute de art.216 Cod procedură civilă.

Avocat O. A. pentru apelantul pârât solicită admiterea apelului și rejudecarea fondului, schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii reclamantelor. În subsidiar urmează a constata că motivarea hotărârii instanței de fond a fost făcută pe alte temeiuri de drept decât cele invocate de reclamante, motiv pentru care solicită anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, pentru a putea să-și formuleze apărările, față de normele de drept material reținute în motivarea hotărârii. Cu cheltuieli de judecată.

Învederează faptul că reclamanta a fost cea care în anul 2012 a părăsit domiciliul conjugal refuzând orice discuții sau încercări de a se ajunge la o conciliere, pentru ca după 3 ani de zile să formuleze o cerere de reintegrare în spațiu.

Este de reținut că părțile litigante sunt divorțate și că anterior desfacerii căsătoriei locuiau într-o garsonieră, imobil care este proprietatea codevălmașă a foștilor soți.

Apreciază că instanța de fond în mod greșit a reținut că trebuie înlăturate prevederile art. 636 al. 2 Cod civil, întrucât acest text oferă reclamantei posibilitatea de a cere despăgubiri pentru perioada în care clientul său folosește singur bunul, dar nu înseamnă că nu poate cere reintegrarea, surprinzătoare această motivare întrucât reclamanta a renunțat de bună voie la un dezmembrământ al dreptului de proprietate, respectiv folosința (apelantul având bunul devălmaș în posesie exclusivă mai mult de un an de zile).

Instanța s-a limitat să analizeze admisibilitatea acțiunii doar prin prisma dreptului de coproprietate devălmașă, fără a se raporta la situația reală.

Real este și faptul că fosta soție a apelantului a făcut numeroase plângeri la poliție, reclamând mai multe fapte pretins săvârșite de către pârât, în scopul evident de a îl șicana și de a-i crea greutăți, însă acestea au fost soluționate în mod nefavorabil pentru aceasta.

Mai este de reținut faptul că apelantul în mod constant a arătat că nu are nimic cu minora P. I. A., că nu s-a opus și nici se opune ca aceasta să vină în garsoniera din ., ., . în care s-a născut și a locuit până în luna februarie 2012 când mama ei, reclamanta intimată, fără nici un motiv, a hotărât să se mute cu minora într-o altă locuință, deși el s-a opus categoric ca minora să fie luată din casă.

Referitor la acțiunea de partaj este de reținut că acesta a fost introdusă toto de către fosta soție a pârâtului8 acesta denotând clara dorință șicanatorie din partea intimatei reclamante.

Deși s-a solicitat reintegrarea în spațiu este evident că părțile nu mai pot locui împreună.

Mai este de reținut și aspectul legat de faptul că reclamanta a mai susținut și instanța de fond a dat o interpretare greșită raportului de evaluare psihologică a minorei reclamante, în sensul că aceasta dorește să vină în garsoniera întrucât aici are prietenii și că este foarte tristă, când în realitate, așa cum s-a arătat chiar de către martora propusă de reclamantă, garsoniera unde stau acum cele două reclamante este în același cartier, la o distanță foarte mică de garsoniera în litigiu.

În consecință, solicită admiterea apelului și acordarea cheltuielilor de judecată potrivit chitanței depuse la fila 51 dosar.

Avocat M. L. pentru intimatele reclamante solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței civile pronunțate de instanța de fond ca fiind legală și temeinică.

Sub un prim aspect, pe calea apelului se critică sentința instanței de fond în sensul că s-ar fi reținut temeiuri de drept neinvocate de acestea.

Nu poate fi primită această critică întrucât este evident că instanța de fond s-a raportat la prevederile legale care constituie temeiul acțiunii respectiv art. 555, 636 și 400, cod.civ., precum și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin acțiune, intimatele precizează că au solicitat reintegrarea în imobilul situat în mun. Suceava, ., ., . folosit de pârât și care formează obiectul unui drept de proprietate comună devălmașă între G. M. și P. R. D., care nu a fost sistată.

Intimata G. M. a arătat că a dovedit faptul că imobilul în litigiu este proprietatea comună devălmașă, fiind dobândit în timpul căsătoriei prin contractul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. 4859/07.12.2007, contra prețului de 54.600 RON.

După data la care intimata a fost nevoită să ia decizia de a părăsi domiciliul comun, a închiriat o garsonieră potrivit contractului de închiriere nr. 180/22.02.2012, a cărui valabilitate a expirat la data de 28.02.2013.

Raportat la situația de fapt și la temeiurile de drept invocate prin acțiune, în mod corect, instanța de fond a reținut incidența disp. art. 555, 356, 636 C.civ.

Nu poate fi primit motivul de apel referitor la faptul că hotărârea apelată ar fi dată cu aplicarea greșită a legii și cu neanalizarea tuturor probelor din dosar.

Din probatoriul administrat a rezultat că pe fondul neînțelegerilor dintre intimată și pârât a fost nevoită să părăsească domiciliul comun împreună cu minora P. I.-A. rezultată din căsătorie, iar pe data de 09.02.2012 a introdus cererea de divorț.

După data la care a fost nevoită să ia decizia de a părăsi domiciliul comun, intimata G. M. a arătat că a închiriat o garsonieră.

Intimatele reclamante locuiesc în prezent în garsoniera din mun. Suceava, .. 29, ., pentru care intimata G. M. plătește lunar o chirie în sumă de 500 lei, însă există riscul să fie oricând evacuate pentru lipsa titlului, urmare a expirării valabilității contractului de închiriere, care n-a fost prelungit prin act adițional.

Ori pârâtul a folosit apartamentul în litigiu, bun comun cu pârâtul, până la promovarea de către ea a acțiunii de divorț, acest apartament este proprietate comună codevălmașă, nesistată până la momentul de față, iar P. I. - A. își dorește să revină în domiciliul în care a copilărit și crescut și de care este sentimental legată.

Mai arată că intimatele sunt în nevoie locativă, motivat de faptul că G. M. nu are posibilități pecuniare suficiente pentru a achita chiria lunară și a acoperi și celelalte cheltuieli privind creșterea și educarea minorei a cărei locuință s-a stabilit la domiciliul său.

Toate acestea se constituie în argumente care au impus reintegrarea lor în locuința comună.

În fața instanței de fond, prin răspunsul la interogatoriu, pârâtul a arătat că pe P. I. A. o primește oricând în locuință, însă nu și pe G. M. întrucât ar avea o relație cu un alt bărbat. Totodată, pârâtul a precizat că a schimbat yala întrucât ar fi folosit cheia minorei și ar fi luat lucruri din locuință.

În ce privește susținerea pârâtului că G. M. ar fi părăsit domiciliul de bunăvoie, având o relație extraconjugală în timpul căsătoriei și că prin urmare, nu s-ar putea dispune reintegrarea sa în locuință, nu poate fi reținută încât în mod corect a fost înlăturată, ca neîntemeiată.

Prin urmare, plecarea din domiciliul comun în timpul căsătoriei nu are nici un efect în ceea ce privește dreptul său de proprietate, având în vedere că a solicitat reintegrarea în locuință nu pe ideea refacerii vieții de familie, ci în temeiul dreptului de proprietate pe care îl are cu privire la imobil.

Pe de altă parte, susținerea pârâtului în sensul că s-ar fi impus respingerea acțiunii motivat de faptul că ar avea o locuință închiriată nu poate fi primită, de vreme ce această susținere nu este de natură a îndreptăți pârâtul să îngrădească dreptul de proprietate al subsemnatei, contractul de închiriere, încheiat pe o perioadă determinată, ajungând la termen.

Referitor la motivarea pârâtului în sensul că reintegrarea intimatei G. M. în locuința bun comun ar genera situații conflictuale, se impune a fi înlăturată, acestea fiind simple susțineri lipsite de suport probator. Din probele administrate în cauză nu rezultă că G. M. ar fi depus plângeri la poliție cu scopul de a-1 șicana pe pârât. Mai mult, martorul I. llie a precizat că vecinii nu s-au plâns cu privire la relația dintre părți, iar el nu știe dacă au existat certuri sau discuții care să îi deranjeze pe vecini.

Pentru restrângerea dreptului de a folosi un imobil trebuie evaluată atât necesitatea ingerinței, cât și proporționalitatea ei.

Or, pârâtul nu a făcut dovada că există o imposibilitate de conviețuire generată de comportamentul intimatei G. M.. Existența unei stări conflictuale între părți generată doar de desfacerea căsătoriei prin divorț nu poate sta la baza limitării dreptului susnumitei de a folosi imobilul.

În consecință, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței civile pronunțate de instanța de fond ca fiind legală și temeinică.

În replică, avocat O. A. solicită instanței de control judiciar să țină seama și de faptul că apelantul a posedat bunul timp de 3 ani de zile, timp în care a achitat toate cheltuielile aferente, respectiv impozit, întreținere ș.a.m.d.

Potrivit art. 394 Noul Cod procedură civilă, instanța considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, închide dezbaterile și reține cauza spre soluționare.

Declarând dezbaterile închise, după deliberare,

TRIBUNALUL:

Asupra apelului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava la data de 31.01.2014, sub numărul de dosar_, reclamantele G. M. și P. I.-A., asistată de reprezentantul legal, în contradictoriu cu pârâtul P. R.-D., au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună reintegrarea acestora în imobilul din Suceava, ., ., ., folosit de pârât, imobil ce formează obiectul unui drept de proprietate comună codevălmașă între G. M. și pârâtul P. R. – D., care nu a fost sistată; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, prim-reclamanta a arătat că pe fondul neînțelegerilor dintre G. M. și pârât, a fost nevoită să părăsească domiciliul comun împreună cu minora P. I. – A. rezultată din căsătoria părților, iar pe data de 09.02.2012 a introdus cerere de divorț; prin sentința civilă nr. 2408 din data de 04.04.2013 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în dosarul nr._, s-au admis în parte, acțiunea având ca obiect divorț și cererea reconvențională, s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre G. M. și pârât din culpă comună, reclamanta a revenit la numele purtat anterior căsătoriei, s-a încuviințat exercitarea autorității părintești asupra minorei de către ambii părinți, s-a stabilit locuința reclamantei P. I. – alina la domiciliul reclamantei G. M. și s-a statuat și privitor la obligația de întreținere.

Reclamantele au precizat că prin decizia civilă nr. 396 din data de 24.10.2013 a Tribunalului Suceava, pronunțată în dosarul nr._, a fost admis apelul declarat de pârât, fiind schimbată în parte sentința civilă nr. 2408 din data de 04.04.2013, în sensul că s-a dispus desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a numitei G. M., iar prin decizia civilă nr. 35/2014 a Curții de Apel Suceava a fost respinsă excepția nemotivării recursului ca nefondată, a fost admis recursul declarat de către prim reclamanta din prezenta cauză și a fost modificată în parte decizia civilă nr. 396/2013 a Tribunalului Suceava, în sensul că, păstrându-se dispoziția de admitere a apelului, s-a dispus ca pensia de întreținere să fie achitată începând cu data formulării acțiunii – 09.02.2012, în loc de data pronunțării sentinței.

A mai arătat prim - reclamanta că, după data la care a fost nevoită să ia decizia de a părăsi domiciliul comun, reclamanta G. M. a închiriat o garsonieră potrivit contractului de închiriere nr. 180 din data de 22.02.2012, a cărui valabilitate a expirat.

Reclamantele au precizat că locuiesc în prezent în garsoniera din municipiul Suceava, .. 29, ., județul Suceava, pentru care G. M. plătește lunar o chirie în sumă de 500 lei, însă există riscul să fie oricând evacuate pentru lipsa titlului, urmare a expirării valabilității contractului de închiriere, care nu a fost prelungit prin act adițional. A mai susținut că au folosit apartamentul în litigiu, bun comun cu pârâtul, până la promovarea de către G. M. a acțiunii de divorț, acest apartament fiind proprietate comună codevălmașă, nesistată până la momentul introducerii prezentei acțiuni.

De asemenea, au mai arătat că reclamanta P. I. A. își dorește să revină în domiciliul în care a copilărit și crescut și de care este legată sentimental, reclamantele fiind în nevoie locativă, motivat de faptul că prim reclamanta nu are posibilități pecuniare suficiente pentru a achita chiria lunară și a acoperi și celelalte cheltuieli privind creșterea și educarea minorei a cărei locuință s-a stabilit la domiciliul său.

Reclamanta G. M. a precizat că imobilul situat în Suceava, ., ., . este proprietate comună, fiind dobândit de către aceasta și pârât în timpul căsătoriei prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 4859 din data de 07.12.2007, contra prețului de 54.600 lei, părțile având drepturi locative egale cu privire la acest apartament, drepturi ce decurg din calitatea acestora de proprietari codevălmași.

De asemenea, prim-reclamanta a mai arătat că din raportul de evaluare psihologică a reclamantei P. I. – A. rezultă că „minora nu prezintă traume psihologice, doar sporadic ușoare stări de tristețe datorate conflictului latent și manifest între părinți, adoptând o gândire și o atitudine optimistă și matură, dar își exprimă și manifestă nevoia de stabilitate socio-familială și o mai bună colaborare între părinți”, recomandarea psihologului fiind „întreținerea unui mediu socio-familial echilibrat, suportiv”.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 636 din Codul civil, art. 400 alin. 2 din Codul civil, art. 453 din Codul de procedură civilă.

Reclamantele au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. 1 pct. 2 teza a II-a din Codul de procedură civilă, judecarea cauzei și în lipsă.

În dovedire, reclamantele au depus la dosar, în copie, acte de stare civilă, contractul de închiriere nr. 180 din data de 22.02.2012, contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 4859 din data de 07.12.2007, decizia nr. 396/2013 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Suceava, sentința civilă nr. 2408 din data de 04.04.2013 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei Suceava, raportul de evaluare psihologică a minorei P. I. A. (filele 7-23).

La solicitarea instanței de complinire a lipsurilor cererii de chemare în judecată, reclamantele au depus, la data de 21.02.2014, o adresă prin care au indicat numele martorei solicitate și au atașat chitanța . nr._ din data de 18.02.2014 în cuantum de 20 lei cu are au făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru aferentă cererii (filele 31 și 32).

La data de 20.03.2014, pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii și a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei P. I. A. (filele 38-40).

În motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat că, potrivit art. 636 din Codul civil, fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul comun, dar în măsura în care nu aduce atingere drepturilor celorlalți proprietari; în alineatul 2 al aceluiași articol, se menționează că cel care folosește împotriva voinței celorlalți proprietari exercită în mod exclusiv folosința bunului poate fi obligat la despăgubiri, dar în nici un caz reclamanta nu poate solicita o acțiune de reintegrare în spațiu.

A mai arătat că, așa cum rezultă din probele dosarului de divorț, părțile sunt divorțate din culpa exclusivă a reclamantei. Pârâtul a mai precizat că reclamanta a părăsit domiciliul conjugal împreună cu minora în luna februarie 2012, mutându-se în actuala locuință, iar în această situație imobilul, care este o garsonieră achiziționată de părți în timpul căsătoriei, a constituit domiciliul comun până la data când reclamanta l-a părăsit de bună voie; cum între părți a intervenit divorțul, măsura reintegrării reclamantei în fosta locuință comună nu mai poate fi justificată pe ideea unei eventuale refaceri a vieții de familie.

Pârâtul a precizat că reclamanta nu a solicitat în cadrul procesului de divorț împărțirea sau atribuirea locuinței, deși avea posibilitatea să facă acest lucru în conformitate cu dispozițiile art. 613¹ din vechiul Cod de procedură civilă, reintroducerea sa în condițiile actuale ar putea genera situații conflictuale. De asemenea, a mai arătat că reclamanta a făcut numeroase plângeri la poliție, reclamând mai multe fapte pretins săvârșite de către pârât, în scopul evident de a îl șicana și de a-i crea greutăți.

La data de 04.04.2014, reclamantele au depus răspuns la întâmpinare (filele 47-48).

Prin încheierea de ședință din data de 22.05.2014 instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesual active a reclamantei P. I. – A. invocată de către pârâtul P. R. – D. prin întâmpinare (filele 59-60).

Instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul părții adverse (filele 63 și 64) și proba cu martori, în cauză fiind audiați martorii I. M. (fila 62) și I. I. – C. (fila 72).

Prin sentința civilă nr. 3064 din data de 10 iulie 2014 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr._ , s-a admis acțiunea având ca obiect „reintegrare spațiu locativ” formulată de reclamantele G. M., CNP_, și P. I.-A., CNP_, asistată de reprezentantul legal, cu domiciliul ales la C.. Av. S. S., cu sediul în mun. Suceava, .. 10, . în contradictoriu cu pârâtul P. R.-D., cu domiciliul ales la C.. Av. O. A. cu sediul în mun. Suceava, .. 29, ., ..

S-a dispus reintegrarea reclamantelor în imobilul situat în municipiul Suceava, ., blocul 60, scara A, apartamentul 2, județul Suceava.

Pârâtul a fost obligat la plata către reclamante a sumei de 20 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârât, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat următoarele:

Potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4859 din data de 07.12.2007 de către Biroul Notarului Public A. I., reclamanta G. M. și pârâtul P. R. D. au dobândit, în timpul căsătoriei, în proprietate devălmașă, apartamentul nr. 2 situat în scara A, a blocului de locuințe nr. 60 din ., din municipiul Suceava (fila 11).

Prin sentința civilă nr. 2408 din data de 04.04.2013 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr._, s-a dispus desfacerea căsătoriei părților din prezenta cauză - reclamanta G. M. și pârâtul P. R. D., încheiată la data de 20.02.1999 și înregistrată în registrul stării civile al Primăriei Comunei Drăgoiești, județul Suceava sub nr. 2 din data de 20.02.1999, din culpa comună (filele 16-20). De asemenea, prin aceeași hotărâre judecătorească, s-a stabilit, printre altele, ca locuința reclamantei P. I. A. să fie la domiciliul mamei sale, reclamanta G. M..

Prin decizia civilă nr. 396 din data de 24.10.2013 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul nr._, a fost admis apelul declarat de către pârâtul P. R. D. împotriva sentinței civile nr. 2408 din data de 04.04.2013 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr._, și s-a dispus desfacerea căsătoriei părților din culpa exclusivă a reclamantei G. M., fiind menținute celelalte dispoziții ale hotărârii judecătorești atacate (filele 12-15).

Potrivit contractului de închiriere nr. 180 din data de 22.02.2012, reclamanta G. M. a închiriat imobilul situat în municipiul Suceava, . 29, scara B, apartament 7, pe o perioadă de un an, respectiv 01.03._13, urmând a plăti o chirie în cuantum de 500 lei lunar (fila 10).

Instanța reține dispozițiile art. 555 din Codul civil, potrivit cărora proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, a folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege, precum și pe cele ale art. 356 din Codul civil, conform cărora dacă regimul comunității de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foștii soți rămân coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune până la stabilirea cote-părți ce revine fiecăruia.

De asemenea, potrivit 636 alin. 1 din Codul civil, fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul comun în măsura în care nu schimbă destinația și nu aduce atingere drepturilor celorlalți coproprietari.

Față de dispozițiile legale mai sus menționate, instanța reține că dreptul de proprietate, ca drept real principal, conferă proprietarilor atributele de folosință, posesie și dispoziție, iar în măsura în care bunul aparține mai multor coproprietari, aceștia au dreptul de a beneficia de aceste atribute până la sistarea stării de indiviziune.

Reintegrarea într-un spațiu locativ constituie un demers procesual fondat, în principiu, pe atributul folosirii neîngrădite a unui asemenea spațiu de către două sau mai multe persoane care au asupra lui acest drept, dar pe care una dintre ele îl exercită în mod abuziv, în detrimentul celorlalte.

În prezenta cauză, instanța a reținut că, în timpul căsătoriei, reclamanta G. M. și pârâtul P. R. D. au dobândit apartamentul nr. 2 situat în scara A, a blocului de locuințe nr. 60 din ., din municipiul Suceava, acesta fiind, prin urmare, bun comun. Din această calitate de bun comun rezultă că atât reclamanta, cât și pârâtul au drepturi locative egale cu privire la imobilul în litigiu.

Astfel, instanța de fond a reținut că, până la efectuarea partajului, oricare dintre proprietarii devălmași beneficiază de dreptul de posesie și de folosință a bunului ce face obiectul dreptului de coproprietate, restricționarea nefiind permisă decât în cazuri exprese și limitativ prevăzute de lege. Posesia, ca atribut al dreptului de proprietate presupune exercitarea de către titularul dreptului de proprietate a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, direct și nemijlocit. Orice proprietar trebuie să aibă posibilitatea materială de a se folosi de bunul avut în proprietate prin contact direct cu bunul, în caz contrar dreptul de proprietate fiind lipsit de conținut.

Instanța a reținut că reclamanta G. M. a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4859 din data de 07.12.2007 de către Biroul Notarului Public A. I.. De asemenea, instanța constată că reclamanta G. M. a făcut și dovada imposibilității de exercitare a prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunului prin refuzul constant al pârâtului de a-i permite accesul în locuință.

Astfel, prin răspunsul la interogatoriu, pârâtul P. R. D. a arătat că pe reclamanta P. I. A. o primește oricând în locuință, dar reclamanta G. M. nu poate să vină să locuiască cu el întrucât aceasta are o altă relație (fila 63). Totodată, pârâtul a precizat că a schimbat yala întrucât fosta soție a folosit cheia pe care o avea minora și a luat lucruri din locuință.

Susținerea pârâtului în sensul că reclamanta a G. M. a părăsit domiciliul de bunăvoie, având o relație extraconjugală în timpul căsătoriei, și prin urmare, nu se poate dispune reintegrarea acesteia în locuință, urmează a fi înlăturată de către instanță, ca neîntemeiată. Așadar, instanța apreciază că și în situația în care reclamanta a părăsit de bunăvoie domiciliul, ea are dreptul de a se întoarce la domiciliul proprietate comună cu pârâtul, în lipsa unei interdicții expres stabilite de către lege. Prin urmare, plecarea din domiciliul comun în timpul căsătoriei nu are nici un efect în ceea ce privește dreptul de proprietate al reclamantei, aceasta solicitând reintegrarea în locuință nu pe ideea unei eventuale refaceri a vieții de familie, ci în temeiul dreptului de proprietate pe care îl are cu privire la imobilului în litigiu.

De asemenea, instanța consideră că nu îndreptățește pârâtul să îngrădească dreptul de proprietate al reclamantei G. M. faptul că aceasta din urmă are o locuință închiriată, din moment ce contractul de închiriere, încheiat pe o perioadă determinată, a ajuns la termen.

Invocarea de către pârât a dispozițiilor art. 636 alin. 2 din Codul civil, potrivit cărora cel care, împotriva voinței celorlalți proprietari, exercită în mod exclusiv folosința bunului comun poate fi obligat la despăgubiri, urmează a fi înlăturată de către instanță, motivat de faptul că dispozițiile legale oferă reclamantei posibilitatea de a cere despăgubiri pentru folosirea în mod exclusiv a bunului de către pârât, dar nu o obligă pe aceasta să folosească această cale. Cu alte cuvinte, reclamanta poate să ceară despăgubiri pentru perioada în care pârâtul a folosit în mod exclusiv locuința, împotriva voinței sale, dar asta nu înseamnă că nu poate cere și să i se respecte atributele dreptului de proprietate, respectiv să i se permită folosirea bunului.

Instanța de fond a respins și apărarea pârâtului în sensul că reintegrarea reclamantei în locuința bun comun ar genera situații conflictuale, reclamanta făcând numeroase plângeri la poliție, motivat de faptul că pârâtul nu a făcut dovada acestor susțineri. Astfel, din probele administrate în dosarul cauzei, nu rezultă că reclamanta ar fi depus plângeri la poliție cu scopul de a-l șicana pe pârât. Mai mult, instanța reține că martorul I. I. a precizat că vecinii nu s-au plâns cu privire la relația dintre părți, iar, el nu știe dacă au existat certuri sau discuții care să îi deranjeze pe vecini (fila 72).

Instanța amintește că textul art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului stabilește că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, precum și a domiciliului său, nefiind admisă ingerința vreunei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și dacă reprezintă o măsură necesară pentru protejarea drepturilor și a libertăților altor persoane.

În prezentul dosar, instanța de fond a reținut că pentru restrângerea dreptului de a folosi un imobil trebuie evaluată atât necesitatea ingerinței, cât și proporționalitatea ei. Or, în prezenta cauză, instanța apreciază că pârâtul nu a dovedit că există o imposibilitate de conviețuire generată de comportamentul reclamantei. De asemenea, instanța de fond a apreciat că existența unei stări conflictuale între părți generată doar de desfacerea căsătoriei prin divorț nu poate sta la baza limitării dreptului reclamantei de a folosi imobilul, această măsură nefiind proporțională față de scopul urmărit.

În ceea ce privește declarația martorei I. M., instanța a reținut că aspectele prezentate de către aceasta nu au fost percepute în mod direct de către martoră, ci indirect, în urma discuțiilor purtate de către reclamanta G. M. cu martora (fila 62).

Cu privire la reclamanta-minoră P. I.-A., instanța amintește dispozițiile art. 496 din Codul civil, potrivit cărora copilul minor locuiește la părinții săi. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 400 alin. 1 din Codul civil, odată cu pronunțarea divorțului, instanța de tutelă a stabilit și locuința copilului minor.

În prezenta cauză, instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 2408 din data de 04.04.2013 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr._, s-a stabilit, printre altele, ca locuința reclamantei P. I. A. să fie la domiciliul mamei sale, reclamanta G. M..

Față de cele expuse mai sus, instanța de fond a admis acțiunea având ca obiect „reintegrare spațiu locativ” formulată de reclamantele G. M. și P. I.-A., asistată de reprezentantul legal, în contradictoriu cu pârâtul P. R.-D. și a dispus reintegrarea reclamantelor în imobilul situat în municipiul Suceava, ., blocul 60, scara A, apartamentul 2, județul Suceava.

În temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, față de soluția dată în cauză, instanța a obligat pârâtul la plata către reclamante a cheltuielilor judiciare în cuantum de 20 lei (taxa judiciară de timbru, chitanța . nr._ din data de 18.02.2014, fila 32). De asemenea, instanța a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârât, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței, în termen legal, a formulat apel pârâtul P. R. D., în baza art. 466, 468 Cod procedură civilă, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului și rejudecarea fondului, schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii reclamantelor. În subsidiar urmează a constata că motivarea hotărârii instanței de fond a fost făcută pe alte temeiuri de drept decât cele invocate de reclamante, motiv pentru care a solicitat anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, pentru a putea să-și formuleze apărările, față de normele de drept material reținute în motivarea hotărârii. Cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului pârâtul a arătat următoarele:

Așa cum rezultă din probele dosarului, fosta sa soție, a făcut-o reclamantă și pe fiica acestora, a solicitat reintegrarea în fostul domiciliu comun, cu motivarea că i-a încetat contractul de închiriere și poate fi oricând evacuată și că minora dorește să vină în casa și cartierul unde a crescut, fiind foarte tristă din această cauză.

În realitate reclamanta, fosta sa soție, a intrat în relații extraconjugale cu numitul V. I. C. și el căsătorit la acea dată și având un copil de 6 luni, închiriind garsoniera încă înainte de promovarea acțiunii de divorț, iar la începutul anului 2012, în lipsa acestuia de acasă s-a mutat în garsoniera respectivă, unde locuiește și în prezent.

Acțiunea de față a fost introdusă în mod șicanator, iar minora - reclamanta P. I. A. - nu a semnat acțiunea și nu a promovat această acțiune, deoarece în permanență el i-a solicitat să vină să locuiască cu acesta, cerând acest lucru și la divorț.

Hotărârea pronunțată este nelegală întrucât reclamantele au invocat ca temei de drept art. 636 Cod civil, art. 400 al. 2 cod civil și art. 453 Cod procedură civilă. Instanța, în motivarea hotărârii, reține dispozițiile art. 555 și art. 356 Cod civil, temeiuri de drept neinvocate de reclamante și nici descrise în situația de fapt.

În această situație, în calitatea sa de pârât nu și-a putut formula apărările ce se impun, respectiv invocarea posesiei bunului mai mult de un an de zile și solicitarea instanței de prevenire a tulburării posesiei, acțiune care poate fi făcută chiar și de posesorul precar și împotriva proprietarului, respectiv a coproprietarului.

În această situație se impune admiterea apelului, anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Hotărârea apelată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii și

neanalizarea tuturor probelor din dosar.

Instanța reține în mod greșit că trebuie înlăturate prevederile art. 636 al. 2 Cod civil, întrucât acest text oferă reclamantei posibilitatea de a cere despăgubiri pentru perioada în care el folosește singur bunul, dar nu înseamnă că nu poate cere reintegrarea, surprinzătoare această motivare întrucât reclamanta a renunțat de bună voie la un dezmembrământ al dreptului de proprietate, respectiv folosința (el având bunul devălmaș în posesie exclusivă mai mult de un an de zile).

Instanța s-a limitat să analizeze admisibilitatea acțiunii doar prin prisma

dreptului de coproprietate devălmașă, fără a se raporta la situația reală.

Spațiul, în care s-a dispus reintroducerea reclamantei, fosta sa soție, pentru că în ce o privește pe reclamanta P. I. A., fiica sa, nu s-a opus niciodată la venirea ei în garsonieră, cerând acest lucru cu ocazia judecării divorțului, minora având chiar o cheie de la garsonieră o perioadă de timp, este doar o singură cameră cu baie și bucătărie, întrebându-se cum se va locui în acest spațiu, unde reclamanta i-a spus că își poate aduce și concubinul.

Martorii audiați în instanță au arătat acest lucru, iar faptul că martorul lui a arătat că reclamanta o va șicana permanent, lucru pe care i l-a povestit el, nu era de natură să înlăture depoziția acestuia, păstrând doar depoziția martorei reclamantei, deși aceasta a relatat ce i-a spus reclamanta.

Susținerea făcută de reclamantă și motivarea acțiunii ei a fost doar că nu mai are contractul de închiriere prelungit, riscând oricând să fie dată afară, neprelungirea contractului fiind de fapt preconstituirea unei probe, faptul că nu dispune de mijloacele materiale necesare pentru plata chiriei, este de fapt o relatare nereală, întrucât amândoi lucrează în bazar și realizează aceleași venituri, iar în acțiunea de partaj bunuri comune relatează despre venituri fabuloase, ajutor material nemărginit de la părinți și frate, asta bineînțeles în raport de interesul în fiecare cauză.

Consideră că dat fiind promovarea acțiunii de partaj bunuri comune în dosarul_, tot de către reclamantă, nu mai poate fi cerută reintroducerea în spațiu, întrucât reclamanta are alte mijloace procesuale pentru folosința locuinței, dacă este posibil în condițiile date.

Trebuie de reținut și faptul că divorțul s-a pronunțat din vina exclusivă a reclamantei, reținându-se printre altele și relațiile extraconjugale, cum de asemenea s-a reținut în dosarul nr._ al Judecătoriei Suceava că destrămarea relațiilor de căsătorie ale familiei V. s-a datorat printre altele relațiilor extraconjugale ale reclamantei cu numitul V. I. C..

Reclamanta a mai susținut și instanța a dat o interpretare greșită raportului de evaluare psihologică a minorei reclamante, în sensul că aceasta dorește să vină în garsoniera întrucât aici are prietenii și că este foarte tristă. În realitate, așa cum a arătat chiar martora propusă de reclamantă, garsoniera unde stau acum cele două reclamante este în același cartier, la o distanță foarte mică de garsoniera în litigiu.

În ce privește Raportul de evaluare psihologică a minorei, acesta tocmai subliniază ceea ce a arătat și el că nu poate exista „armonie" între doi soți divorțați pentru infidelitate și care conform sentinței apelate ar urma să locuiască în aceste condiții într-o garsonieră (o singură cameră), minora neexprimând în nici un mod dorința de a veni în garsonieră.

Intimatele reclamante P. I. A. asistată de reprezentantul legal G. M., fostă P. și G. M., ambele cu reședința în mun. Suceava, .. 29, ., jud. Suceava și cu domiciliul de drept comun în mun. Suceava, ., ., în temeiul art. 205 și 208 C.pr.civ., au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței civile pronunțate de instanța de fond ca fiind legală și temeinică.

Astfel, intimatele au apreciat că soluția pronunțată de instanța de fond este rezultatul interpretării corecte a dispozițiilor legale prevăzute de art.555, 636, 400 Cod civil, și a probatoriului administrat, motivele de apel neputând fi primite.

Sub un prim aspect, pe calea apelului se critică sentința instanței de fond în sensul că s-ar fi reținut temeiuri de drept neinvocate de acestea.

Nu poate fi primită această critică. Este evident că instanța de fond s-a raportat la prevederile legale care constituie temeiul acțiunii respectiv art. 555, 636 și 400, cod.civ., precum și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin S.C. nr. 2408/04.04.2013 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în Dosar nr._, s-au admis, în parte, acțiunea având ca obiect divorț și cererea reconvențională, s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre subsemnata G. M. și pârât din culpă comună, am revenit la numele purtat anterior căsătoriei, s-a încuviințat exercitarea autorității părintești asupra minorei de către ambii părinți, s-a stabilit locuința subsemnatei P. I. - A. la domiciliul subsemnatei G. M. și s-a statuat și privitor la obligația de întreținere.

Prin D.C. nr. 396/24.10.2013 a Tribunalului Suceava, pronunțată în Dosar nr._, s-a admis apelul declarat de pârât și s-a schimbat în parte S.C. nr. 2408/14.04.2013 a Judecătoriei Suceava, în sensul că s-a dispus desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a subsemnatei G. M..

Prin D.C. nr. 35/2014 a Curții de Apel Suceava s-a respins excepția nemotivării recursului ca nefondată, s-a admis recursul și s-a modificat în parte D.C. nr. 396 din 24.10.2013 a Tribunalului Suceava, în sensul că, păstrându-se dispoziția, de admitere a apelului, s-a dispus ca pensia de întreținere să fie achitată începând cu data formulării acțiunii - 09.02.2012, în loc de data pronunțării sentinței, 04.04.2013. S-au menținut toate celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Raportat la situația de fapt și la temeiurile de drept invocate prin acțiune, în mod corect, instanța de fond a reținut incidența disp. art. 555, 356, 636 C.civ.

Potrivit art. 555 al, 1 C.civ., proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege, iar conform art. 356 C.civ., dacă regimul comunității de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foștii soți rămân coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei părți ce revine fiecăruia.

De asemenea, potrivit art. 636 al. 1 C.civ., fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul comun în măsura în care nu schimbă destinația și nu aduce atingere drepturilor celorlalți coproprietari.

Toate aceste dispoziții legale au fost invocate atât prin acțiune, cât și prin concluziile orale cu ocazia dezbaterii fondului, încât nu poate fi reținut motivul de apel referitor la faptul că prin hotărârea instanței de fond s-ar fi reținut temeiuri de drept neinvocate de reclamante.

Pretinsa imposibilitate a pârâtului de a-și formula apărările referitoare la invocarea posesiei mai mult de un an de zile și la tulburarea posesiei nu au nici o relevanță, în contextul în care foștii soți rămân coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părți ce revine fiecăruia, iar fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul comun în măsura în care nu schimbă destinația bunului și nu aduce atingere drepturilor celorlalți coproprietari.

Posesia, ca atribut al dreptului de proprietate, presupune exercitarea de către titularul dreptului de proprietate a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, direct și nemijlocit. Orice proprietar trebuie să aibă posibilitatea materială de a se folosi de bun, în caz contrar dreptul de proprietate fiind lipsit de conținut.

Nu poate fi primit motivul de apel referitor la faptul că hotărârea apelată ar fi dată cu aplicarea greșită a legii și cu neanalizarea tuturor probelor din dosar.

După data la care a fost nevoită să ia decizia de a părăsi domiciliul comun,intimata G. M. a arătat că a închiriat o garsonieră.

Intimatele reclamante locuiesc în prezent în garsoniera din mun. Suceava, .. 29, ., jud. Suceava, pentru care intimata G. M. plătește lunar o chirie în sumă de 500 lei, însă există riscul să fie oricând evacuate pentru lipsa titlului, urmare a expirării valabilității contractului de închiriere, care n-a fost prelungit prin act adițional.

A folosit apartamentul în litigiu, bun comun cu pârâtul, până la promovarea de către ea a acțiunii de divorț, acest apartament este proprietate comună codevălmașă, nesistată până la momentul de față, iar P. I. - A. își dorește să revină în domiciliul în care a copilărit și crescut și de care este sentimental legată. Intimatele au mai arătat că sunt în nevoie

locativă, motivat de faptul că G. M. nu are posibilități pecuniare suficiente pentru a achita chiria lunară și a acoperi și celelalte cheltuieli privind creșterea și educarea minorei a cărei locuință s-a stabilit la domiciliul său.

Toate acestea se constituie în argumente care au impus reintegrarea lor în locuința comună.

Din calitatea de bun comun a imobilului rezultă că atât G. M., cât și pârâtul, au drepturi locative egale cu privire la apartamentul sus-menționat, drepturi ce decurg din calitatea lorde coproprietari în devălmășie.

Insă, până la momentul în care se va finaliza partajarea bunurilor proprietate comună (dosarul de partaj fiind pe rolul Judecătoriei Suceava), ar fi injust să i se refuze a locui în acest apartament, mai ales că în viitorul apropiat nu va avea unde locui în altă parte împreună cu minora P. I. - A..

Hotărârea apelată materializează interpretarea corectă a disp. art. 555, 356 și 636 C.civ., reținându-se că dreptul de proprietate, ca drept real principal, conferă proprietarilor atributele de folosință, posesie și dispoziție, iar în măsura în care bunul aparține mai multor coproprietari, aceștia au dreptul de a beneficia de aceste atribute până la sistarea stării de indiviziune.

Până la efectuarea partajului, oricare dintre proprietarii devălmași beneficiază de dreptul de posesie și de folosință a bunului ce face obiectul dreptului de coproprietate, restricționarea nefiind permisă decât în cazuri exprese și limitativ prevăzute de lege. Posesia, ca atribut al dreptului de proprietate, implică exercitarea de către titularul dreptului de proprietate a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, direct și nemijlocit.

Înlăturarea acestor susțineri s-ar reflecta negativ asupra dreptului pe care îl au de a folosi spațiul locativ, reprezentând imobilul achiziționat alături de pârât, și ar constitui și o încălcare a dreptului persoanei la viața de familie, astfel cum este reglementată de disp. art. 8 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care recunoaște dreptul foștilor soți de a locui în locuința comună până la finalizarea procedurilor judiciare de sistare a stării de

indiviziune.

Instanța a analizat admisibilitatea acțiunii atât prin prisma dreptului de coproprietate devălmașă, cât și raportat la situația de fapt invocată de intimate.

Prin răspunsul la interogatoriu, pârâtul a arătat că pe P. I. A. o primește oricând în locuință, însă nu și pe G. M. întrucât ar avea o relație cu un alt bărbat. Totodată, pârâtul a precizat că a schimbat yala întrucât ar fi folosit cheia minorei și ar fi luat lucruri din locuință.

Susținerea pârâtului că G. M. ar fi părăsit domiciliul de bunăvoie, având o relație extraconjugală în timpul căsătoriei și că prin urmare, nu s-ar putea dispune reintegrarea sa în locuință, nu poate fi reținută încât în mod corect a fost înlăturată, ca neîntemeiată.

De altfel, faptul că pârâtul a depus hotărârea prin care s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre numitul V. C. I. de V. D., nu este de natură a dovedi existența unei relații extraconjugale în timpul căsătoriei.

Chiar și în situația în care intimata G. M. ar fi părăsit de bunăvoie domiciliul, tot are dreptul de a se reîntoarce la domiciliul proprietate comună cu pârâtul, în lipsa unei interdicții expres stabilite de către lege. Prin urmare, plecarea din domiciliul comun în timpul căsătoriei nu are nici un efect în ceea ce privește dreptul său de proprietate, având în vedere că a solicitat reintegrarea în locuință nu pe ideea refacerii vieții de familie, ci în temeiul dreptului de proprietate pe care îl are cu privire la imobil.

În fine, motivarea pârâtului în sensul că reintegrarea intimatei G. M. în locuința bun comun ar genera situații conflictuale, urmează a fi înlăturată, acestea fiind simple susțineri lipsite de suport probator. Din probele administrate în cauză nu rezultă că G. M. ar fi depus plângeri la poliție cu scopul de a-1 șicana pe pârât. Mai mult, martorul I. llie a precizat că vecinii nu s-au plâns cu privire la relația dintre părți, iar el nu știe dacă au existat certuri sau discuții care să îi deranjeze pe vecini.

Pentru restrângerea dreptului de a folosi un imobil trebuie evaluată atât necesitatea ingerinței, cât și proporționalitatea ei.

Or, în speță, pârâtul nu a făcut dovada că există o imposibilitate de conviețuire generată de comportamentul intimatei G. M.. Existența unei stări conflictuale între părți generată doar de desfacerea căsătoriei prin divorț nu poate sta la baza limitării dreptului susnumitei de a folosi imobilul.

În ceea ce privește situația reclamantei P. I. A., nu pot fi reținute motivele de apel în sensul că instanța ar fi dat o interpretare greșită raportului de evaluare psihologică, de vreme ce sentința apelată nici nu face referire la acest raport.

Pin raportul de evaluare psihologică al subsemnatei P. I. -A. rezultă că „minora nu prezintă traume psihologice, doar sporadic ușoare stări de tristețe datorate conflictului latent și manifest între părinți, adoptând o gândire și o atitudine optimistă și matură, dar își exprimă și manifestă nevoia de stabilitate socio-familială și o mai bună colaborare între părinți", recomandarea psihologului fiind „întreținerea unui mediu socio-familial echilibrat, suportiv".

Susține că reintegrarea în locuința în care minora a crescut și de care este atașată ar avea consecințe pozitive asupra psihicului acesteia, pe fondul nevoii de stabilitate socio-familială și de trai într-un mediu socio-familial echilibrat.

Potrivit disp. art. 496 și 400 C.civ., copilul minor locuiește la părinții săi și o dată cu pronunțarea divorțului instanța de tutelă va stabili și locuința copilului, încât |n mod corect instanța de fond a admis acțiunea și în ceea ce mă privește.

Prin S.C. nr. 2408/04.04.2013 a Judecătoriei Suceava, pronunțată in Dosar nr._, s-a stabilit, printre altele, că locuința intimatei P. I. A. să fie la domiciliul mamei sale G. M..

Cum nu i se poate refuza șederea într-un imobil bun comun, având în vedere calitatea de coproprietar și a intimatei G. M. și faptul că nu s-a finalizat procedura de sistare a stării de indiviziune, cum sunt în nevoie locativă, în mod corect, s-a admis acțiunea, cu consecința reintegrării lor în imobilul din Suceava, ., ., ..

Pentru aceste motive, au solicitat respingerea apelului, cu consecința menținerii hotărârii apelate, ca temeinică și legală. În drept, disp. art. 205 și 208 C.pr.civ., art. 453 C.pr.civ., iar în temeiul art. 411 al. 1, pct. 2, teza a Il-a C.pr.civ., au solicitat judecata și în lipsă.

Apelantul P. R. D. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a arătat următoarele:

Practic, în mod constant a arătat că nu are nimic cu minora P. I. A., că nu s-a opus și nici se opune ca aceasta să vină în garsoniera din ., . în care s-a născut și a locuit până în luna februarie 2012 când mama ei, reclamanta intimată, fără nici un motiv, a hotărât să se mute cu minora într-o altă locuință, deși el s-a opus categoric ca minora să fie luată din casă.

La acea dată, reclamanta intimată nu s-a gândit nici la faptul că minora pleacă din locuința în care a fost obișnuită să locuiască, nici la faptul că o lipsește de prieteni și nici că minora la acea vârstă are nevoie de ambii părinți.

Apreciază că el a fost tratat ca o cantitate neglijabilă, deși pentru minoră stabilirea unei alte locuințe trebuia făcută cu acordul ambilor părinți.

Intimata G. M., fosta sa soție și mama intimatei minore, a pus mai presus de interesele acesteia și de relațiile noastre de căsătorie relația ei extraconjugală cu un alt bărbat (V. I. C.) pe care 1-a despărțit de soție și copil și cu care s-a mutat cu tot cu minoră în garsoniera închiriată. După ce s-a pronunțat divorțul nostru, doar din culpa reclamantei intimate din prezenta cauză, reținându-se tocmai această relație extraconjugală ca motiv al despărțirii noastre, reclamanta intimată a trecut la o . măsuri menite să-i demonstreze că doar ea este singura care hotărăște cine are dreptate și cine nu.

D. urmare, a făcut numeroase plângeri la poliție că a fost amenințată, insultată, 1-a pus pe concubin la rândul lui să îl insulte și amenințe și în final, a promovat prezenta acțiune.

Așa cum a arătat și în motivele de apel, singura motivare în drept a acțiunii reclamantelor a fost art. 635 Noul Cod civil respectiv exercitarea în comun a dreptului de proprietate ca o prevedere generală și art. 400 al. 2 Noul Cod civil referitor la locuința minorei - reclamantă intimată.

Soluția instanței de fond a fost motivată și pe temeiuri de drept neindicate de reclamantă (art. 555 Noul Cod civil), nimeni necontestând calitatea de bun comun codevălmaș al acestui imobil.

Problema care se pune este tocmai prevederea art. 555 al. 2 Noul Cod civil care dă posibilitatea ca acest drept să fie susceptibil de dezmembrăminte, respectiv dreptul de folosință exclusivă asupra acestui bun, așa cum au hotărât cele două reclamante intimate când au părăsit imobilul bun comun la fel și art. 356 Noul Cod civil.

Dacă această plecare i s-ar fi datorat lui și dacă el ar fi împiedicat accesul celor două reclamante în imobil și dacă bineînțeles o așa zisă imposibilitate de suportare a cheltuielilor ar fi reală, atunci în cadrul acțiunii de divorț, fosta sa soție avea posibilitatea să solicite folosința provizorie a apartamentului.

Practic, așa cum a arătat, reclamanta intimată, fosta sa soție, nu își poate invoca propria culpă pentru obținerea unei hotărâri favorabile.

Instanța avea obligația să analizeze că sunt trei ani de când reclamanta intimată a hotărât să-i lase folosința exclusivă a bunului comun, iar solicitarea în prezent de reintegrare a ei și a minorei în garsonieră, cu motivarea că ar fi prea mari cheltuielile, nu a fost dovedită întrucât nu a făcut nici o probă, ci doar afirmații că nu mai face față cheltuielilor și că riscă oricând să fie evacuată, depoziția martorei Irimciuc M. propusă de reclamantă nu relatează altceva decât ce i-a povestit reclamanta intimată.

Reclamanta nu face nici o referire în întâmpinare la modul în care ei ca foști soți, ea având și un concubin, vor reuși să locuiască într-o garsonieră și cu fetița, întrucât bunul codevălmaș nu a fost folosit niciodată în acest mod, de la despărțirea părților, așa cum a hotărât reclamanta intimată, a fost folosit doar de el, tot el plătind impozitul aferent bunului.

Cum în prezent au pe rol acțiunea de partaj bunuri comune, este de necontestat că această acțiune a fost promovată doar în scop șicanator, fiind bineînțeles o sursă permanentă de conflicte între ei care în nici un caz nu îi pot asigura minorei un climat optim de dezvoltare.

Așa cum a arătat, el nu are nimic împotrivă ca reclamanta intimată P. I. A. să vină în garsoniera unde s-a născut și a crescut și astfel dispare și „motivul" acestei acțiuni invocat de reclamanta - fosta sa soție - în sensul că nu mai trebuie să plătească chirie și pentru fată.

Astfel, așa cum a precizat și în întâmpinarea inițială, mai arată că este de acord ca minora să vină să locuiască cu el, fără ca acest lucru să fie stabilit prin hotărâre judecătorească, întrucât respingând acțiunea fostei sale soții, acțiunea minorei motivată de art. 400 Noul Cod civil rămâne fără obiect.

În consecință, a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.

Analizând sentința apelată prin prisma motivelor de apel invocate de apelant, a actelor și lucrărilor dosarului precum și a textelor de lege incidente în speță, tribunalul reține că apelul este fondat pentru următoarele argumente:

Nu este dat motivul de nelegalitate a hotărârii pronunțate de către prima instanță pentru faptul că prima instanță reține în motivarea hotărârii disp. art. 555 și art. 356 Cod civil, temeiurile invocate de către reclamante fiind disp. art. 636 C.civ. și art. 400 al.2 C.civ. întrucât nu este necesar ca reclamantul să indice textele legale pe care și-a întemeiat pretenția, judecătorul fiind în măsură să le determine din lecturarea obiectului cererii și a motivelor acesteia.

Nici greșita indicare de către reclamante a textelor legale nu este de natură să țină instanța, aceasta având posibilitatea să stabilească corecta încadrare a faptelor.

Referitor la soluția pronunțată pe fondul litigiului, tribunalul reține că aceasta este greșită.

Astfel, prin probatoriul administrat în cauză s-a dovedit fără echivoc faptul că reclamanta intimată a părăsit de bună voie locuința proprietate comună a părților astfel încât cererea sa de reintegrare în spațiu este nejustificată.

D. fiind faptul că părțile nu mai au calitate de soți, căsătoria lor fiind desfăcută din culpa exclusivă a intimatei, conform deciziei nr. 396/24.10.2013 pronunțată de Tribunalul Suceava, nu se justifică măsura reintegrării solicitate de către aceasta întrucât reintegrarea este o măsură specifică raporturilor de familie neputând fi dispusă „sine die”.

Dreptul reclamantei intimate de coproprietară asupra imobilului în litigiu nu este păgubit prin neintegrarea acesteia în respectiva locuință, ea având posibilitatea să ceară împărțirea bunurilor comune și atribuirea locuinței.

În legătură cu minora I. A., rezultată din căsătoria părților, prin nici un mijloc de probă reclamanta-intimată nu a făcut dovada că tatăl ei nu i-ar permite accesul în locuință, raportul de evaluare psihologică a minorei demonstrând doar că nu mai pot exista raporturi armonioase între părinții minorei.

Față de aceste considerente, în temeiul disp. art. 480 C.pr.civ. apelul va fi admis, iar hotărârea instanței de fond va fi schimbată în totalitatea în sensul celor ce urmează.

Ca părți căzute în pretenții, intimatele vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată avansate de apelant în calea de atac constând în onorar avocat ales și taxă de timbru aferentă, pe temeiul disp. art. 453 C.pr.civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE :

Admite apelul formulat de pârâtul P. R. D., domiciliat în mun. Suceava, ., ., . și cu domiciliul procedural ales la cabinet de avocat O. A., cu sediul în mun. Suceava, ..29, ., . împotriva sentinței civile nr.3064 din data de 10 iulie 2014 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatele reclamante G. MILAELA, cu domiciliul procedural ales la cabinet de avocat S. S., cu sediul în mun. Suceava, ..10, scara A, . și P. I. A., prin reprezentantul său legal G. M., domiciliată în mun. Suceava, ..10, scara A, ..

Schimbă în tot sentința civilă nr.3064/10 iulie 2014, pronunțată de Judecătoria Suceava în dosar nr._, și în consecință:

Respinge acțiunea ca nefondată.

Obligă reclamantele G. M. și P. I. A., să plătească pârâtului suma de 500 lei cu titlul de cheltuieli de judecată de la fond.

Obligă reclamantele intimate G. M. și P. I. A., să plătească pârâtului apelant suma de 510 lei cu titlul de cheltuieli de judecată din apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din data de 29 IANUARIE 2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,

G. F. C. M. Ș. L.

F. N. G.

Red. C.M.N.

Jud. fond. Timiță O. E.

Tehnored. Ș.L.G.

Ex.6./23.02.2015.

← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 38/2015. Tribunalul SUCEAVA		Fond funciar. Decizia nr. 75/2015. Tribunalul SUCEAVA →

Reintegrare spaţiu locativ. Decizia nr. 138/2015. Tribunalul SUCEAVA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Reintegrare spaţiu locativ. Decizia nr. 138/2015. Tribunalul SUCEAVA