Pretenţii. Decizia nr. 371/2013. Tribunalul TELEORMAN
| Comentarii |
|
Decizia nr. 371/2013 pronunțată de Tribunalul TELEORMAN la data de 24-05-2013 în dosarul nr. 7301/740/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TELEORMAN
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.371
RECURS
Ședința publică de la 24 mai 2013
Tribunalul compus din:
Președinte - C. Doinița
Judecător - A. L.-N.
Judecător - S. L.
Grefier - T. S.
Pe rol, judecarea recursului declarat de recurenta-reclamantă ., cu sediul în A., ., județul Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 994 din 25 februarie 2013, pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimatul-pârât Trăncan F., cu domiciliul în A., . DE, ., ., având ca obiect – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul timbrat cu 108 lei - taxă judiciară de timbru achitată potrivit chitanței nr._/10.05.2013 și 1,5 lei timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, învederând că recurenta-reclamantă ., a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
În conformitate cu dispozițiile art. 1591 alin.4 Cod procedură civilă, tribunalul verificând competența materială, generală și teritorială, stabilește că este competentă să soluționeze cauza de față în raport de dispozițiile art. 2 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă.
Constată cauza în stare de judecată și o reține pentru soluționare, recurenta-reclamantă ., solicitând judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 pct.2 Cod procedură civilă.
TRIBUNALUL:
Deliberând asupra recursului civil, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei A., sub numărul_, la data de 29 octombrie 2012, reclamanta S.C. A. S. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Trăncan F., solicitând instanței ca în contradictoriu cu acesta și pe baza probelor administrate, să se pronunțe o hotărâre prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2562,55 lei, din care: 2054,27 lei reprezentând debit neachitat aferent perioadei martie 2009 - martie 2012; 508,28 lei reprezentând penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în baza contractului nr. 11/28.05.2008 intervenit între reclamantă și Asociația de proprietari nr. 60 din care face parte pârâtul, a furnizat acesteia apă potabilă și a preluat apa uzată și meteorică, iar pentru plata serviciilor prestate a emis mai multe facturi fiscale.
S-a arătat de către reclamantă faptul că, potrivit contractului, pârâtul avea obligația de a achita facturile emise de reclamantă în termen de 15 zile de la emitere, întârzierea la plată atrăgând penalități de întârziere, iar aceasta nu și-a executat obligațiile contractuale.
Întrucât pârâtul nu a achitat în termenul contractual costul serviciilor de care a beneficiat, arată reclamanta, a fost notificată în conformitate cu prevederile art. 40201 Cod procedură civilă și i s-a solicitat să se prezinte la sediul societății reclamante în vederea concilierii directe și stingerii litigiului pe cale amiabilă.
Reclamanta a mai arătat faptul că pârâtul nu a dat a dat curs invitației la conciliere directă.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 109 și art. 112 Cod procedură civilă, art. 1164, art. 1165, art. 1516 și art. 1522 din N.C.Civ.
Reclamanta a solicitat și judecarea cauzei în lipsa părților în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin.2 Cod procedură civilă.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosarul cauzei, în fotocopie, următoarele înscrisuri: calcul debit și penalități, factura fiscală, invitație la procedura, dovada comunicării invitației la conciliere, precum și contractul nr. 48/25.07.2008 (filele 9-15).
Acțiunea este legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în sumă de 216 lei și timbru judiciar de 3 lei (fila 20).
Pârâtul, în ședința publică din data de 25.02.2013 s-a prezentat și a recunoscut debitul principal, arătând că el este proprietarul apartamentului, însă a solicitat să fie scutit de la plata penalităților de întârziere.
La termenul din ședința publică din data de 24.09.2012, instanța a încuviințat pentru reclamantă și pârâtă, în temeiul art. 167 alin. 1 Cod procedură civilă, proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, apreciind că acestea sunt legale, pertinente, concludente și utile justei soluționări a cauzei.
Având în vedere fișa de abonat depusă de către reclamantă (f. 5) și art. 12 din Decretul nr. 1640/1958, instanța a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la facturile emise în perioada octombrie 2008 – martie 2009 și a reținut cauza spre soluționare atât asupra excepției invocate cât și asupra fondului.
Prin sentința civilă nr. 994/25.02.2013 instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la facturile emise pe datele de 03.04.2009, 04.05.2009, 04.06.2009, 02.07.2009, 04.08.2009, 03.09.2009, 03.10.2009, invocată din oficiu de către instanță, a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S. S.A. cu sediul în A., ., județul Teleorman împotriva pârâtului Trăncan F., cu domiciliul în A., . DE, ., ., cu privire la obligarea pârâtului la plata sumei de 565,98, reprezentând contravaloarea serviciilor de furnizare apă și canalizare pentru perioada martie 2009 – septembrie 2009 inclusiv și penalitățile aferente, ca fiind prescrisă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S. S.A. împotriva pârâtului Trăncan F. obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1702,22 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de furnizare apă și canalizare.
De asemenea, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere ca neîntemeiat, a respins cererea pârâtului de acordare a termenului de grație ca neîntemeiată cu obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 150,18 lei, reprezentând taxa de timbru și timbru judiciar aferent capătului de cerere admis.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în fapt că prin contractul nr. 48/25.07.2008 (f. 9-15) încheiat între reclamanta S.C. ”A. S.” S.A. și Asociația de Proprietari nr. 3, din care face parte pârâtul Trăncan F., reclamanta a furnizat acesteia apă potabilă și a preluat apa uzată și meteorică, iar pentru plata serviciilor prestate a emis mai multe facturi fiscale.
Conform dispozițiilor contractuale, pârâtul urma să plătească facturile fiscale emise lunar de către reclamantă, în termenul de scadență de 15 zile de la data emiterii facturii (art. 15 alin. 1 teza finală din contract, fila 13), iar, neachitarea facturii în termen de 30 de zile de la data scadenței atrage penalități de întârziere, potrivit alin. 2 al art. 15 din contractul încheiat între părți.
Față de disp. art. 30 alin (1) din Legea serviciului de alimentare cu apa si de canalizare nr. 241/2006 coroborate cu art. 28 alin. 1 din Legea nr. 230/_ instanța a reținut că între asociația de proprietari și proprietar există un mandat legal cu reprezentare, asociația perfectând contractul de furnizare în numele și pe seama proprietarului, drepturile și obligațiile rezultate din contract născându-se direct în patrimoniul pârâtului. Astfel, instanța reține că reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe prevederile contractului nr. 55/25.07.2008 încheiat cu Asociația de Proprietari nr. 40 și care este opozabil pârâtului.
În raport de principiile de drept privitoare la succesiunea de legi civile în timp instanța a constatat că potrivit art. 6 alin. 2 din Noul cod civil raportului juridic dintre părți îi sunt aplicabile prevederile Codului civil din 1984, întrucât contractul de furnizare a apei a fost încheiat sub imperiul vechii legi civile, lege care este aplicabilă contractului sub toate aspectele sale. De asemenea, în raport de dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 și având în vedere data la care a fost încheiat contractul 25.07.2008, rezultă că termenul de prescripție extinctivă este guvernat de dispozițiile Decretului nr. 167/1958, fiind pe deplin aplicabilă obligația prevăzută de art. 18 din acest act normativ, potrivit căruia instanța judecătorească este obligată să cerceteze din oficiu dacă dreptul la acțiune este prescris.
Făcând aplicarea art. 137 C. Proc. Civ., instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor prescripției dreptului la acțiune invocată din oficiu constatând că reclamanta precizează că debitul neachitat de către pârâtă este aferent perioadei martie 2009 - martie 2012, însă din fișa de abonat depusă de către reclamantă (f. 5) a rezultat că debitul provine din facturi neachitate de către pârâtă din martie 2009.
Instanța a constată că sunt incidente dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 și având în vedere termenul de prescripție de 3 ani de zile, prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 1640/1958, a constatat că debitul de 352,05 lei pretins prin facturile din datele de 03.04.2009, 04.05.2009, 04.06.2009, 02.07.2009, 04.08.2009, 03.09.2009, 03.10.2009 inclusiv, sunt prescrise față de data de introducere a cererii de chemare în judecată, 29.10.2012.
Recunoașterea pârâtului din ședința publică din data de 25 februarie 2012 nu poate fi interpretată în sensul unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție în sensul art. 16 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, întrucât pentru a avea eficiența unui act interuptiv recunoașterea debitorului trebuie realizată înăuntrul termenului de prescripție. Ori, în cauza de față termenul de prescripție s-a împlinit la data de 3 octombrie 2012 și prin urmare, recunoașterea realizată de către pârât ulterior acelei date rămâne fără eficiență juridică.
Având în vedere respingerea ca prescris a debitului principal, instanța a constatat incidența dispozițiilor art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora o dată cu stingerea dreptului la acțiune privind debitul principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, astfel, penalități de întârziere aferente acestui debit vor fi respinse ca prescrise, respectiv suma de 213,93 lei, însumând un cuantum de 565,98 lei, pretenții care vor fi respinse ca prescrise.
Asupra fondului cauzei, instanța a reținut prevederile art. 969 Cod civil, conform cărora ”convențiile legal făcute, au putere de lege”, iar potrivit art. 46 Cod comercial (aplicabil la data încheierii contractului), „obligațiunile comerciale se probează: cu acte autentice; cu acte sub semnătură privată; cu facturi acceptate; prin corespondență; prin telegrame; cu registrele părților; cu martori, de cate ori autoritatea judecătorească ar crede ca trebuie sa admită proba testimonială și aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 din codul civil; prin orice alte mijloace de proba admise de legea civilă”.
Reclamanta a depus la dosarul cauzei facturi fiscale emise pe numele pârâtului în temeiul contractului încheiat de către Asociația de proprietari nr. 48 în numele și pe seama pârâtului.
Astfel, analizând facturile fiscale emise de către reclamantă coroborat cu recunoașterea pârâtului, reținând și data contractului încheiat între părți, instanța apreciază că pretențiile reclamantei sunt întemeiate.
Contractul a fost încheiat la data de 25.07.2008 astfel încât pentru perioada martie 2009 - martie 2012 potrivit dispozițiilor art. 30 alin. 1 din Legea nr. 241/2006, reclamanta era îndrituită să emită facturi fiscale.
Totodată instanța constată că pârâtul fiind proprietarul apartamentului din A. ., . . de plată a contravalorii apei utilizate, dat fiind faptul că potrivit anexei 1 din contractul nr. 40/25.07.2008, serviciile furnizate de reclamantă s-au desfășurat și în favoarea blocului 714DE.
În ceea ce privește capătul de cerere privind plata penalităților, instanța a constatat că reclamanta solicită suma de 294,35 lei (suma rămasă după scăderea penalităților constatate ca fiind prescrise) în temeiul art. 15 alin. 2 din contractul încheiat între părți. Această clauză contractuală este preluată din art. 30 alin. 4 din Legea nr. 241/2006. Dispoziția contractuală face trimitere la dobânda datorată pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare. Potrivit art. 120 alin. 40 din Codul de Procedură Fiscală, nivelul dobânzii este de 0,04% pentru fiecare zi de întârziere și poate fi modificat prin legile bugetare anuale.
În acest cadru, instanța are în vedere cauza C-243/08 Pannon GSM pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, potrivit căreia instanța națională este obligată să analizeze caracterul abuziv al clauzelor din contractele cu consumatorii, chiar dacă nici un dintre părți nu a invocat acest caracter.
Având în vedere că drepturile și obligațiile se nasc în patrimoniul pârâtului, persoană fizică care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, contractului nr. 11/28.05.2008 îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000, sub acest aspect. În raport de dispozițiile art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, instanța a apreciat că penalitățile de întârziere sunt preluate în dispozițiile contractuale din prevederile art. 30 alin. 4 din Legea nr. 241/2006. Potrivit art. 1 alin. 4 din Constituția României, statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale. Față de acest principiu, instanța consideră că a declara abuzivă o clauză care este identică cu o prevedere legală înseamnă, implicit, a declara o dispoziție legală ca fiind abuzivă. Această acțiune ar fi nepermisă unei instanțe judecătorești întrucât controlul constituțional asupra legilor este conferit de art. 142 din Constituție numai Curții Constituționale.
În raport de disp. art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2002, instanța a apreciat că poate analiza ansamblul clauzelor prevăzute într-un contract pentru a observa dacă nu este creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Altfel spus, faptul că legea prevede una dintre clauzele inserate în contract nu exclude în mod automat controlul instanței asupra întregului complex de drepturi și obligații, instanța putând statua dacă din coroborarea clauzelor contractuale rezultă că este creat un dezechilibru semnificativ pentru consumator. De asemenea, potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 241/2006 furnizarea/prestarea serviciului de alimentare cu apă și de canalizare se realizează numai pe bază de contract de furnizare/prestare, care poate fi individual sau colectiv, prin urmare chiar legiuitorul trimite la principiul consensualismului în această materie.
Totodată, având în vedere că actul juridic încheiat între părți constituie un contract standard preformulat, instanța a considerat că acesta nu a fost negociat direct cu consumatorul.
În analiza caracterului abuziv al drepturilor profesionistului, instanța are în vedere poziția defavorabilă în care se află consumatorul, respectiv acesta este obligat să încheie contractul de furnizare al apei cu operatorul care a furnizează servicii de apă și canalizare în zona în care își are situată locuința. Astfel, acesta este în imposibilitate de a încheia un contract de furnizare cu un alt profesionist care să ofere condiții contractuale mai favorabile decât reclamantul din prezenta cauză.
Sub un alt aspect, instanța a observat că dispozițiile lit. r din Anexa la Legea 193/2000 declară abuzive acele clauze care permit profesionistului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist.
Astfel, instanța a avut în vedere că dacă prin contract este prevăzutul drept profesionistului de a cere penalități de întârziere, evaluate convențional, în cuantum de 0,04% pentru fiecare zi de întârziere același lucru nu este prevăzut și pentru consumator în cazul în care profesionistul nu își execută obligațiile. Astfel din capitolul VII art. 24 și 25 coroborat cu art. 8.3 al contractului rezultă că profesionistul este obligat să acorde o reducerea consumatorului în cuantum de 30% din valoarea unei facturi.
De asemenea, art. 24 din contract prevede că utilizatorul beneficiază de o reducere a valorii facturii în concordanță cu gradul de neasigurare al serviciului și durata cât acesta nu a putut fi asigurat. Astfel, indiferent care este prejudiciul care a fost creat în patrimoniul consumatorului, acesta din urmă nu va putea depăși contravaloarea a 30% dintr-o factură lunară. Această clauză este abuzivă și din perspectiva lit. h din Anexa la Legea 193/2000 care prevede că este abuzivă o clauză contractuală restrânge dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile în care profesionistul nu își îndeplinește obligațiile contractuale.
Prin urmare, prejudiciul consumatorului în cazul neexecutării obligațiilor profesionistului nu este prevăzut într-o modalitate echivalentă cu prejudiciul suferit de profesionist în cazul neîndeplinirii obligației de către consumator. Mai mult, pe lângă disproporția vădită între cele două prejudicii, cel suferit de către consumator este limitat la 30% din valoarea unei facturi.
Față de aceste considerente, instanța a apreciat că, deși, cuantumul penalităților este legal, din coroborarea clauzelor contractuale, modul în care a fost prevăzut dreptul profesionistului de a obține penalități, cu limitarea dreptului corelativ al consumatorului de a obține despăgubiri în cazul neîndeplinirii obligațiilor profesionistului, precum și disproporția vădită între modul de evaluare al celor două prejudicii, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește cererea pârâtului de acordare a unui termen de grație, instanța a apreciat că obligația ce decurge din contractul juridic încheiat între părți este o faptă subiectivă de comerț, fiind vorba de exercitarea de către o societate comercială a obiectului său de activitate, respectiv de furnizare a serviciilor de apă și canalizare, potrivit art. 4 din Codul Comercial, aplicabil având în vedere data încheierii contractului. Prin urmare, sunt incidente dispozițiile art. 44 din Codul Comercial care prevăd că în obligațiunile comerciale judecătorul nu poate acorda termenul de grație permis de 1021 C. Civ.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termenul legal reglementat de art. 301 C. proc. civ. reclamantul . soluția pentru nelegalitate solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul admiterii capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, cuz obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În susținerea recursului s-a arătat că motivarea hotărârii instanței de fond este contradictorie, cuprinzând și motive străine de natura pricinii. Prin cererea formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata unei sumei reprezentând debit neachitat pentru serviciul de alimentare cu apă și a unei sumei reprezentând penalități de întârziere.
Suma solicitată cu titlu de penalități nu este vădit disproporționată cu debitul principal pe care îl are de achitat pârâtul, nu depășește valoarea acestui debit și nu reprezintă altceva decât devalorizarea sumelor neachitate la timp de către intimat, cât și celelalte cheltuieli pe care societatea le face în desfășurarea activității sale, legate de achiziția de materiale, consumul de electricitate, plata salariilor etc.
Instanța a avut în vedere considerente străine de natura pricinii atunci când a ajuns la concluzia că în cuprinsul contractului încheiat există clauze abuzive.
Contractul dintre părți reprezintă legea părților, plata penalităților de întârziere decurgând din acest contract, motiv pentru care nu poate fi considerată o clauză abuzivă.
S-a mai arătat în sentința pronunțată că această clauză abuzivă limitează dreptul consumatorului de a obține despăgubiri, în cazul neîndeplinirii obligațiilor profesionistului precum și faptul că, există o disproporție vădită între modul de evaluare a celor două prejudicii.
Deși vorbește despre un dezechilibru, instanța nu își întemeiază argumentele pe probe concludente. Nu rezultă că recurenta nu și-a îndeplinit obligațiile de a presta serviciile arătate în contract. Mai mult, s-a solicitat obligarea intimatului la plata sumelor restante și a penalităților aferente tocmai datorită faptului că, intimata și-a îndeplinit obligațiile.
Nu se poate pune problema existenței unor clauze abuzive ce l-ar defavoriza pe intimat în condițiile în care penalitățile solicitate nu fac altceva decât să acopere prejudiciul cauzat prin neplata serviciului prestat.
Atitudinea intimatului este cea care creează un dezechilibru în activitatea recurentei, dezechilibru care nu poate fi acoperit decât cu cheltuieli suplimentare.
Pentru motivele arătate, recurenta a arătat că hotărârea a fost pronunțată și cu aplicarea greșită a legii, neavând aplicabilitate dispozițiile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive.
A solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii cererii privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere și la plata cheltuielilor de judecată.
Intimatul pârât nu a formulat întâmpinare și nici nu s-a prezentat la judecarea recursului.
Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor invocate, și văzând disp. art. 304 C. proc. Civ.Tribunalul apreciază recursul ca fiind întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Este adevărat că, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanța este obligată să analizeze caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate cu consumatorii, chiar dacă niciuna dintre părți nu a invocat acest caracter.
De asemenea, potrivit literei r din anexa la Legea 193/2000, sunt considerate abuzive acele clauze care permit profesionistului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării contractului de către consumator, fără să prevadă existența unor compensații echivalente și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist.
Din contractul încheiat între părți, anume art. 24 și 25, rezultă cu claritate faptul că și în ipoteza în care profesionistul nu execută contractul încheiat cu consumatorul, are obligația să îl despăgubească pe acesta din urmă cu contravaloarea prejudiciului suferit.
Astfel, art. 24 din contract prevede faptul că, în cazul nerespectării de către operator a dispozițiilor art. 7.4 și 7.6 (să asigure continuitatea serviciului de alimentare cu apă rece la parametri fizici și calitativi prevăzuți de legislația în vigoare și să preia apele uzate la parametri prevăzuți de legislația în vigoare), utilizatorul beneficiază de o reducere a facturii în concordanță cu gradul de neasigurare a serviciului și de durata cât acesta nu a putut fi asigurat or aceste dispoziții nu pot fi interpretate izolat, ci în mod obligatoriu prin raportare și la disp. art. 8, pct. 8.12 și la art. 25 din același contract.
Astfel, văzând prevederile art. 25 din contract, Tribunalul constată că în cazul nerespectării prevederilor art. 7.9, 7.10, 7.11 și 7.12( să ia măsuri pentru remedierea defecțiunilor apărute la instalațiile sale; pentru întreruperile care depășesc 24 ore să asigure cu mijloace tehnice proprii, nevoile de apă ale utilizatorului; să evacueze pe cheltuiala sa apa pătrunsă în curți, case, subsoluri, din cauza defecțiunilor la sistemul de alimentare cu apă și canalizare;să exploateze, să întrețină și să repare contoarele instalate la branșamentul fiecărui utilizator ), operatorul va fi obligat la despăgubiri care să acopere prejudiciul cauzat. Instanța de recurs, apreciază că disp. art. 8, pct. 8.12 din contract conform cărora utilizatorii se pot adresa fie autorităților administrației publice locale sau centrale ori instanțelor judecătorești, în vederea prevenirii sau reparării unui prejudiciu direct sau indirect vin să completeze prevederile considerate în mod nejustificat de instanța de fond ca fiind clauze abuzive, întrucât în condițiile încercării unui prejudiciu, în fața instanței de judecată, utilizatorul va avea posibilitatea acoperirii în totalitate a prejudiciului încercat, care în atare situație nu se poate considera, în principiu, că este limitat numai la 30% din valoarea facturii.
Așadar, pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale față de consumatori, operatorul este obligat la despăgubiri care să acopere integral prejudiciul cauzat, astfel încât nu există o disproporție între sancțiunile pe care fiecare parte trebuie să le suporte ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale.
Obligarea profesionistului la repararea integrală a prejudiciului, are în vedere inclusiv acoperirea acelui prejudiciu cauzat de întârzieri în prestarea serviciilor de furnizare a apei, astfel că, nu este creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Inexistența unor dispoziții identice care să reglementeze în aceeași manieră obligațiile ambelor părți contractante nu poate fi interpretată ca fiind clauză abuzivă, contractul urmând să fie interpretat unitar și coroborat.
În ceea ce privește dreptul consumatorului de a alege între mai mulți operatori, acest drept nu poate fi contestat în condițiile în care piața oferă o asemenea realitate, însă trebuie reținut că la nivelul orașului A., acest drept nu poate fi exercitat din simplul motiv că nu mai există și un alt operator, or acest aspect nu-i poate fi, în nici un caz, imputat recurentului, acesta nefăcându-se vinovat de încălcarea vreunei reguli privind concurența loială.
Pentru motivele arătate, instanța de recurs apreciază că, prin interpretarea greșită a legii, instanța de fond a considerat drept abuzivă clauza contractuală care prevede obligarea consumatorului la plata penalităților de întârziere, în caz de neplată la termen a cheltuielilor reprezentând contravaloarea serviciilor prestate.
Ca urmare, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. 1-3 C.p.c., rap. la art. 304 pct. 9 C.p.c., va admite recursul declarat, va modifica sentința pronunțată, în sensul că, va admite și capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere, în conformitate cu dispozițiile art. 15 alin. 2 din contract și art. 30 alin. 4 din Legea 241/2006, urmând a-l obliga pe pârât să plătească reclamantei suma de 508, 28 lei, cu titlu de penalități de întârziere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă ., cu sediul în A., ., județul Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 994 din 25 februarie 2013, pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimatul-pârât Trăncan F., cu domiciliul în A., . DE, ., ..
Modifică în parte sentința în sensul că obligă pârâtul-intimat, la plata către reclamanta-recurentă a sumei de 508, 28 lei cu titlu de penalități de întârziere.
Obligă intimatul la plata către recurentă a sumei de 199,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2013.
Președinte,Judecător,Judecător,Grefier,
C. DoinițaArsenie L.-NicoletaSîrbu LeliaTatu S.
Red.thred.ALN
2.ex./31.05.2013
D.f._
J.f. V. H. D. C.
Judecătoria A.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 854/2013. Tribunalul TELEORMAN | Pretenţii. Decizia nr. 661/2013. Tribunalul TELEORMAN → |
|---|
