Pretenţii. Decizia nr. 1241/2015. Tribunalul TELEORMAN
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1241/2015 pronunțată de Tribunalul TELEORMAN la data de 18-11-2015 în dosarul nr. 1241/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TELEORMAN
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1241
A P E L
Ședința publică de la 18 noiembrie 2015
Tribunalul constituit din:
Președinte – D. M. Nuți
Judecător – C. Doinița
Grefier – O. S.
Pe rol, judecarea apelului civil declarat de apelanta pârâtă D. A. M., cu domiciliul în A., ., ., ., împotriva sentinței civile nr. 1986 din 07.05.2015, pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimata-reclamantă . SRL, cu sediul A., ., ., având ca obiect – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apelul a fost timbrat cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 20,0 lei achitată cu chitanța . nr._, emisă de Municipiul A. – Direcția Buget, Finanțe, Taxe și Impozite - 96.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că:
- dosarul se află la primul termen de judecată în apel;
- la data de 03 noiembrie apelanta-pârâtă D. A. M. a depus la dosar dovada achitării taxei de timbru și a solicitat judecarea cauzei în lipsă;
- în procedura prealabilă, s-a comunicat cererea de apel intimatei reclamate . SRL, iar aceasta a depus întâmpinare la data de 04.09.2015;
În conformitate cu dispozițiile art. 131 raportat la art. 482 din Codul de Procedură Civilă, instanța verificând competența materială, generală și teritorială, stabilește că este competentă să soluționeze cauza de față, în raport de dispozițiile art. 95 pct. 2 din Codul de Procedură Civilă.
Totodată, tribunalul, față de împrejurarea că la dosar nu sunt formulate cereri prealabile, iar apelanta pârâtă D. A. M. a solicitat, judecarea cauzei în lipsă în conformitate cu dispozițiile art. 411 alin. (1) pct. 2 Cod de procedură civilă, constată pricina în stare de judecată și o reține spre soluționare, în baza înscrisurilor depuse la dosar, în perioada de procedură prealabilă.
TRIBUNALUL:
Deliberând asupra cauzei civile de față, instanța reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei A. la data de 06.01.2015, sub nr._, reclamanta S.C. P. M. H. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei D. A. M. la plata sumei de 228,88 lei, cu titlul de debit cert, lichid și exigibil, reprezentând contravaloarea prestațiilor de salubrizare, efectuate de către reclamantă în perioada 01.08.2013 – 11.12.2014; la plata sumei de 228,88 lei, reprezentând penalități de întârziere, în procent de 1% pe zi, raportate la debitul pe care pârâta îl are față de reclamantă, calculate conform anexei, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta un contract de prestări servicii, înregistrat sub nr._/24.10.2013, având ca obiect colectarea, transportul și depozitarea deșeurilor municipale de la adresa de precolectare indicată de pârâtă, conform declarației anexă la contract.
Reclamanta a mai menționat că a efectuat prestațiile neîntrerupt, iar pentru plata lor, lunar, a emis facturi, din care a rămas neachitat un debit de 228,88 lei, la care se adaugă penalități în sumă de 228,88 lei; a apreciat creanța ca fiind certă, lichidă și exigibilă.
De asemenea, a precizat că părțile au inserat în contract, la art. 19, o clauză penală, stabilind că, în caz de neexecutare a obligației la termenul stabilit, pârâtul datorează daune interese moratorii sub forma penalităților de întârziere, de 1% pe zi de întârziere, raportate la nivelul debitului.
În drept, au fost invocate prevederile art. 1270, 1271, 1164 C. civ., art. 397 C. proc. civ., art. 43 Cod comercial, art. 3 din OG nr. 9/2000, Legea nr. 356/2002 și Legea nr. 422/2002, Legea nr. 101/2006 privind serviciul de salubrizare a localităților, solicitându-se și judecarea cauzei în lipsă, conform art. 223 C. proc civ. .
În dovedirea cererii, reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, atașând la dosar, în copii certificate pentru conformitate cu originalul, următoarele înscrisuri: contract de prestare a serviciului public de salubrizare nr._/24.10.2013 (f. 11-12); situația facturilor neîncasate la data de 09.12.2014 (f. 13); lista penalităților la data de 11.12.2014 (f. 14); facturi fiscale (f. 15-21); confirmare de primire (f. 22); informații ONRC privind societatea reclamantă (f. 25-42).
Potrivit art. 201 alin. 1 și art. 206 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată a fost comunicată pârâtei, care a formulat întâmpinare, depusă la dosar la data de 23.02.2015, prin serviciul registratură.
Prin întâmpinare, pârâta a arătat că actul invocat de către reclamantă, respectiv contractul nr._ s-a încheiat la data de 24.10.2013, iar nu la data de 01.08.2013, așa încât până la data de 24.10.2013 nu au existat raporturi contractuale sau de altă natură cu reclamanta.
Faptul că reclamanta a modificat contractul este o chestiune care o privește pe aceasta, iar modificarea contractului este supusă condițiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa. Este de necrezut că reclamanta prestat un serviciu timp de 3 luni de zile fără contract și fără plată, anticipând că la data de 24.10.2013 se va încheia un contract, iar partea contractantă va accepta plata unei prestații neefectuate.
A mai arătat pârâta că acțiunea reclamantei nu este susținută de probe, astfel că a solicitat respingerea ca neîntemeiată.
La data de 06.03.2015, prin serviciul registratură, reclamanta a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare, susținând că respectivul contract de salubrizare a fost încheiat la data de 24.10.2013, dar a intrat în vigoare prin acordul părților la data de 01.08.2013, conform art. 29 din contract. Conform art. 14 alin. 2 și 3 din același contract, factura se consideră acceptată la plată dacă nu a fost contestată în scris, în termen de 5 zile de la primire. Utilizatorul este obligat ca în cazul în care nu a primit factura în termen de 3 zile de la data maximă de emitere, să se prezinte în a patra zi la departamentul comercial al operatorului în vederea ridicării acesteia, în caz contract factura fiind considerată de drept acceptată la plată.
A mai arătat reclamanta că și-a început activitatea în județul Teleorman începând cu data de 01.08.2013, acest lucru făcându-se cunoscut prin intermediul postului de radio Radio Semnal, precum și în presa locală.
A atașat adresa emisă de postul de radio, precum și copii de pe anunțurile publicate în ziarul Gazeta de Teleorman (f. 55-59).
Sub aspect probatoriu, în temeiul art. 258, raportat la art. 255 C.proc.civ., instanța a încuviințat și a administrat pentru ambele părți proba cu înscrisurile atașate dosarului.
Prin sentința civilă nr. 1986 din 7 mai 2015 pronunțată de Judecătoria A. s-a admis în parte acțiunea, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 228,88 lei, reprezentând contravaloare facturi neachitate, aferentă perioadei 12.11._14, s-a respinge capătul de cerere cu privire la penalitățile de întârziere ca neîntemeiat și a obligat pârâta la plata sumei de 20 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin contractul prestare a serviciului public de salubrizare nr._ din 24.10.2013 (f. 11-12), încheiat între părți, reclamanta S.C. P. M. H. S.R.L. a furnizat pârâtei D. A. M. servicii de salubrizare, iar pentru plata serviciilor prestate a emis mai multe facturi fiscale (f. 15-21).
Conform dispozițiilor contractuale, pârâta urma să plătească facturile fiscale emise lunar de către reclamantă, în termenul de scadență de 15 zile de la data primirii facturii (art. 14 alin. 1 din contract), iar, neachitarea facturii la data scadentă atrage penalități de întârziere, potrivit alin. 2 al art. 19 din contractul încheiat între părți.
În drept, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 26 alin (2) din Legea serviciului de salubrizare a localităților nr. 101/2006, potrivit cu care: ”în funcție de natura, tipul și caracteristicile activităților desfășurate, serviciul de salubrizare se realizează, indiferent de forma de gestiune adoptată, numai pe baza unor contracte de prestare a serviciului încheiate între: b) operatori și utilizatorii individuali ai serviciului de salubrizare, generatori de deșeuri, persoane fizice sau juridice.""
De asemenea, potrivit art. 25 alin. (6) din Lege, ,,membrii comunităților locale, persoane fizice sau juridice, au, în calitatea lor de utilizatori direcți sau indirecți ai serviciului de salubrizare, următoarele obligații:a) să respecte clauzele contractului de prestare a serviciului de salubrizare; b) să achite obligațiile de plată, în conformitate cu prevederile contractului de prestare a serviciului de salubrizare.""
Potrivit art. 1270 NCC, aplicabil cauzei, față de data încheierii contractului dintre părți, instanța a reținut incidența principiului forței obligatorii a contractului încheiat între părți.
Reclamanta a depus la dosarul cauzei facturi fiscale emise pe numele pârâtei în temeiul contractului încheiat între aceștia.
Astfel, analizând facturile fiscale emise de către reclamantă – f. 15-21, reținând și data contractului încheiat între părți, instanța a apreciat că pretențiile reclamantei sunt întemeiate.
Astfel, acceptarea facturilor poate fi expresă, prin semnare, sau tacită, printr-o manifestare neechivocă în acest sens. Dar instanța are în vedere faptul că aceste facturi atât cele semnate, cât și cele nesemnate se coroborează cu faptul că pârâta nu a administrat nicio dovadă în sensul achitării datoriei sau în sensul stingerii acesteia într-un alt mod admis de lege, precum și cu încheierea contractului de prestare servicii, act juridic semnat de ambele părți.
Totodată, caracterul cert al creanței rezultă din facturile emise și contractul încheiat între părți.
De asemenea, cuantumul pretențiilor este determinat prin facturile emise și fișa debitor, iar cuantumul sumelor menționate în facturi este același cu cel solicitat de reclamantă, creanța fiind totodată exigibilă, întrucât termenul de plată stipulat pe facturi în favoarea debitorului, a expirat anterior sesizării instanței de judecată.
Prin urmare, instanța a admis cererea de chemare în judecată cu privire la debitul principal, de 228,88 lei.
În schimb, în privința penalităților de întârziere solicitate de către reclamantă, instanța a apreciat că, deși contractul de prestări servicii a fost asumat în integralitate prin semnătură de către debitor, nu se poate face abstracție de faptul că acesta reprezintă un contract de adeziune, cu clauze preformulate de către creditoare, nenegociate direct cu consumatorul, ceea ce atrage incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Conform art. 4 alin. (1) din acest act normativ, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Astfel, instanța a constatat că art. 4 din contract reglementează dreptul prestatorului de a percepe penalități de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere cu titlu de daune moratorii până la plata întregii sume, fără ca o clauză penală similară să fie stipulată în favoarea consumatorului, în cazul în care prestatorul nu își îndeplinește el însuși, în termenul contractual stabilit, propriile obligații. De aceea, trebuie avute în vedere mențiunile cuprinse la litera i) din lista exemplificativă a clauzelor abuzive, care se referă la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale asumate de către consumator, în raport cu pagubele suferite de către comerciant, dar și cele prevăzute la litera r), care se referă la permisiunea pentru comerciant de a obține unele sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.
Astfel, se observă că penalitatea impusă de creditoare se află într-o disproporție evidentă cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus.
Această disproporție creează dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.
Deși contractul din care izvorăsc pretențiile creditoarei este un act de comerț unilateral fiind supus legii comerciale, cu specific al raporturilor juridice, aceasta a determinat adoptarea unei legislații speciale, cu caracter imperativ, menită să protejeze interesele consumatorilor.
Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr.193/2000, atrage nulitatea absolută parțială a clauzei penale abuzive, până la o limită ce poate fi apreciată ca rezonabilă în raport cu prejudiciul cauzat.
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13, privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure o eficacitate reală a interdicției stipulării unor clauze abuzive în contracte încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, și anume acela de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumator, în cuprinsul unor „condiții generale” impuse acestora.
În acest sens, Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13, presupune ca instanța națională să poată verifica, din oficiu, dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero,C-240/98).
Curtea a statuat că „o instanță investită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator, poate verifica, din oficiu, în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv”.
Se observă astfel că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punct de vedere al echilibrului contractual și al forței de a o negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.
În ceea ce privește condiția lipsei negocierii directe a clauzei, opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii nu înlătură în niciun fel realitatea că, în măsura în care dorește să beneficieze de servicii de salubrizare (colectare, transport și depozitare deșeuri) pe o piață dominată de câțiva operatori, în esență, condiții generale similare, trebuie să accepte, în . acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.
De aceea, ”acordul debitorului”, în sensul că a înțeles și a acceptat „condițiile generale” ale prestatorului de servicii, nu înlătură aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei, pentru motivele expuse mai sus.
Pe cale de consecință, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. P. M. H. S.R.L. împotriva pârâtei D. A. M., a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 228,88 lei, reprezentând contravaloare facturi neachitate, aferentă perioadei 12.11._14 și a respins capătul de cerere cu privire la penalitățile de întârziere ca neîntemeiat.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța, în baza art. 451 C.proc.civ., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 20 lei reprezentând cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru), calculate în raport de cuantumul pretențiilor admise reclamantei.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termen, pârâta, care a formulat critici pentru nelegalitate și netemeinicie, prin care a solicitat schimbarea hotărârii, în sensul reducerii sumei la care a fost obligată cu suma care nu este datorată pentru pretențiile formulate anterior încheierii contractului.
A motivat că reclamanta a solicitat plata serviciilor de salubrizare și pentru trei luni anterioare contractului, însă, acesta nu putea produce efecte decât de la data încheierii sale.
Apelanta a mai susținut că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate, în sensul de a emite la timp facturile și nici nu i le-a comunicat în termenul prevăzut, pentru a le verifica și achita c/v acestora.
Apelanta nu a indicat temeiul în drept al cererii.
La data de 4 septembrie 2015, intimata reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a apelului declarat.
A motivat că potrivit art. 14 alin.2 și 3 din contract, factura se consideră acceptată, dacă nu a fost contestată în termen de 5 zile de la primire la registratura compartimentului comercial, iar în cazul în care utilizatorul nu a primit factura în termen de 3 zile de la data maximă de emitere, acesta este obligat să se prezinte în a patra zi la departamentul comercial, în caz contrar, se consideră acceptată.
În susținere, intimata a depus înscrisuri (f. 12-18).
Verificând în limitele cererii de apel și a apărărilor formulate, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, Tribunalul, va admite apelul declarat, pentru considerentele care vor succede.
Părțile au încheiat la data de 24.10.2013, contractul nr._ având ca obiect prestarea activităților de colectare și depozitare a deșeurilor menajere, reclamanta având calitatea de operator, iar pârâta de utilizator.
Având în vedere obiectul contractului, acesta are natura juridică a unui contract cu executare succesivă, în care, obligațiile părților se execută în timp, printr-o . prestații repetate la anumite intervale de timp, iar acesta produce efecte numai pentru viitor.
Faptul că, prin contractul încheiat, s-a stipulat unilateral de către operator că acesta produce efecte începând cu data de 1.08.2013, nu poate genera obligații în sarcina pârâtei, atâta vreme cât, prestația operatorului, constând în ridicarea gunoiului menajer nu se poate realiza retroactiv.
Totodată, contractul încheiat de părți fiind sinalagmatic, acesta generează, de la data încheierii lui, obligații reciproce și interdependente în sarcina ambelor părți, obligația fiecărei părți avându-și cauza juridică în obligația celeilalte.
Reciprocitatea și interdependența obligațiilor are ca principal efect, obligativitatea executării simultane a obligațiilor reciproce și dreptul oricăreia dintre părți de a refuza executarea obligației sale, atâta timp cât cealaltă parte nu-și execută propriile obligații.
În cauză, reclamanta nu avea cum dovedi îndeplinirea retroactivă a obligațiilor sale pentru perioada august-octombrie 2013, anterioară încheierii contractului, astfel că, nu poate pretinde îndeplinirea obligației de plată a c/v unor servicii de către pârâtă pentru acea perioadă.
Prin urmare, din suma solicitată și admisă de către instanța de fond reprezentând debit principal în sumă de 228,88 lei, se va scădea suma de 40,20 lei, suma datorată de pârâtă fiind de 188,68 lei.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă, se va admite apelul declarat, se va schimba sentința instanței de fond, în sensul că, se va dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 188,68 lei către reclamantă, în loc de 228,88 lei.
Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta pârâtă D. A. M., cu domiciliul în A., ., ., ., împotriva sentinței civile nr. 1986 din 07.05.2015, pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimata-reclamantă . SRL, cu sediul A., ., ..
Schimbă în parte sentința apelată, în sensul ca obligă pârâta la plata sumei de 188,68 lei către reclamanta, reprezentând contravaloare facturi neachitate, în loc de 228,88 lei.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi, 18 noiembrie 2015.
Președinte, Judecător, Grefier,
D. M. Nuți C. Doinița O. S.
Red./Th-red. CD./23.11.2015/4 ex.
D.f._
Jud. A.
J.f. D. A. P.
Comunicat 2 ex. .2015
| ← Anulare act. Decizia nr. 1229/2015. Tribunalul TELEORMAN | Contestaţie la executare. Decizia nr. 1105/2015. Tribunalul... → |
|---|
