Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 269/2015. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 269/2015 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 23-03-2015 în dosarul nr. 269/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 269 /A
Ședința publică din data de 23 martie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: Ș. L.
JUDECĂTOR: P. C.
JUDECATOR: M. O.
GREFIER: R. K.
S-a luat în examinare apelul formulat de apelantul M. A. Naționale, împotriva Sentinței civile nr._/25.01.2010, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă B. L. D., intimata pârâtă Chitac N. (în calitate de moștenitoare a defunctului C. M.) și intimatul pârât A. V. S..
La apelul nominal făcut în ședință publică s-au prezentat av. I. A. D., în reprezentarea reclamantei intimate, cj.D. G., în reprezentarea paratului apelant, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura completă.
După deschiderea dezbaterilor s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Instanța, în complet de divergență, acordă cuvântul parților asupra punctelor rămase în divergență, în ceea ce privește excepția excepției prescripției dreptului la acțiune, respectiv în privința momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție.
Reprezentantul apelantului considera ca momentul de la care începe să curgă prescripția este anul 1997, luna noiembrie, moment în care au fost trimiși în judecată pârâții A. V. S. și C. M..
Reprezentanta intimatei consideră că termenul de prescripție începe să curgă de la data condamnării definitive, având în vedere că în perioada 2004 – 2008, toate dosarele aflate pe rolul instanțelor au fost suspendate. Totodată, arată că la data la care s-a judecat procesul penal reclamanta era minoră și nu a fost parte în procesul penal, mama reclamantei constituindu-se parte civilă.
Se depune de către ambele părți, practică judiciară.
TRIBUNALUL
Deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18.02.2010, pe rolul Judecătoriei Timisoara, reclamanta B. L. D. a chemat în judecată pârâții S. V. A., C. M. și M. A. Naționale, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige în solidar pârâții S. V. A., C. M. și M. A. Naționale (in calitate de comitent), la plata despăgubirilor pentru cauzarea prejudiciului moral în cuantum de 500.000 lei, ca urmare a decesului tatălui reclamantei, numitul B. R., ca urmare a rănilor survenite prin împușcare la data de 18.12.1989, Erou Martir al Revoluției Romane din Decembrie 1989, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciul moral constând în infracțiunea de omor deosebit de grav pentru care pârâții S. V. A. și C. M. au fost condamnați la pedeapsa cu închisoare, prin Sentința penală nr.250/03.04.2007, pronunțată în dosarul nr._/1/2004, rămasă definitivă prin decizia nr.558 /15.10.2008, pronunțată în recurs de ICCJ, în Completul de 9 Judecători. Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta arată ca este urmașă a Eroului Martir, B. R., decedat în data de 18.12.1989, ca urmare a rănilor survenite prin împușcare, cu prilejul represaliilor manifestațiilor anticomuniste din Timișoara, din decembrie 1989. Decesul unui părinte este o tragedie cu consecințe psihologice, sociale și economice profunde, asupra familiei. Când moartea acestuia se datorează altor persoane decât victima, care sunt răspunzătoare prin activitatea lor de decesul acesteia, considera ca este just si moral ca acestea sa răspundă, atât penal cat si civil. La data morții tatălui, reclamanta avea vârsta de un an. Tot ceea ce știe despre momentul morții tatălui sau a aflat de la mama sa. Reclamanta arată că își cunoaște tatăl doar din fotografii și a rămas cu o suferința ce i-a provocat foarte multe lacrimi si tristețe pentru că a fost privata de prezența tatălui și se simte vinovată că nu are amintiri cu el.
Reclamanta învederează instanței că noile circumstanțe familiale au afectat dezvoltarea personalității sale, activitatea afectivă, intelectuală, relațională și evoluția sa în viață: absența tatei a simțit-o în fiecare clipă, când se confrunta cu problemele specifice adolescentei, când o vedea pe mama cum suferă.
După 19 ani de la evenimentele din decembrie 1989 au fost condamnați parații Stanculescu V. A. si Chitac M. și acum fiind matură, poate să cuantifice aproximativ cheltuielile necesare creșterii și educării unui copil, respectiv cheltuieli pentru hrană, îmbrăcăminte, școală, educație, recreere, sănătate, dezvoltare culturala, cheltuieli de întreținere locuință, asigurarea unui mediu de creștere sănătos, echilibrat, etc. Dincolo de toate aceste aspecte materiale mai trebuie adăugata si necesitatea creării unui mediu social stabil, propice integrării in societate a unui copil rămas fără tată.
Trecerea a douăzeci de ani de la decesul tatei are o semnificație trista si dureroasa datorita faptului ca instanta penala s-a pronunțat abia in 15 octombrie 2008 asupra vinovăției generalilor Stanculescu V. A. si Chitac M. care au ordonat represiunile in forța asupra manifestanților de la Timisoara, din decembrie 1989.
Prin moartea tatălui a suferit și încă suferă ca urmare a pierderii ființei celei mai dragi la o vârstă la care avea nevoie de sprijinul moral și material al tatălui, iar ulterior, pentru o perioadă îndelungată, când evenimente pe care nu le poți împărtași decât ființelor dragi si apropiate cum sunt părinții - dezvoltarea personalității oricărei persoane in perioada de formare, ca adolescent, adult, problemele inerente perioadei de socializare, prieteni, găsirea unui partener de viata - au făcut-o să înțeleagă că tragedia din 1989 va afecta toată viața sa și a familiei sale.
Evaluarea făcuta de reclamanta in cuantum de 500.000 de lei se refera la despăgubirile care vin sa compenseze prejudiciul si reprezintă o apreciere globala a suferinței fizice, psihice si morale trăita timp de 20 de ani, si care cu siguranța va continua toata viata si o considera o justa compensație pentru prejudiciul suferit in urma faptei paraților. Nu poate evalua un sentiment sau o durere in bani si îi este greu sa le cuantifice, cu atât mai mult cu cât perioada lunga de timp scursa de la data săvârșirii infracțiunii precum si imposibilitatea tragerii la răspundere a paraților înainte de a fi condamnați definitiv ( 15.10.2008 ) face aproape imposibila o cuantificare a unor daune materiale care ar fi putut fi acordate pe toata perioada cat a fost minora, sub forma unor prestații periodice pe care legea o acorda copiilor orfani, urmași ai victimelor accidentelor mortale sau a infracțiunilor de omor.
Prejudiciile cauzate prin săvârșirea faptei de către parații Stanculescu V. A. si Chitac M. au condiții cauzale asemănătoare si considera ca o compensație globala, ținând cont de contextul in care a fost săvârșita fapta ilicita si consecințele morale si materiale ale acesteia, poate fi apreciata ca o reparație a unui prejudiciu moral cu consecințe complexe asupra personalității reclamanei. Chemarea in judecata a paratului M. A. Naționale, în solidar cu pârâții Stanculescu V. A. și Chitac M., este întemeiată pe raporturile de subordonare intre prepusi si comitenti, parații Stanculescu V. A. si Chitac M., fiind generali activi in cadrul Ministerului A. Naționale la data săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu.
În drept art. 998, 999, 1000 alin. (1) Cod civil; art.6 din Convenția Europeana pentru apărarea Drepturilor Omului; Decretul nr. 167/1958, art.8, ain. 1; art.112, art. 274- Cod procedură civilă; art.15, art. 19, C.proc.pen.
Paratul Chitac M. a formulat intampinare, prin care invoca excepția tardivității acțiunii,deoarece de la data evenimentelor în care si-a pierdut viața predecesorul său au trecut peste 20 de ani, timp în care au avut loc procese penale în care se putea constitui parte civilă sau sa fi introdus acțiune civilă separată. De altfel mama petentei, B. N. și bunica sa, B. A. s-au constituit părți civile în dosarul nr._/1/2004 al I.C.C.J.Secția penală, care prin sentința definitivă nr. 250/3 aprilie 2007, le-a acordat despăgubiri materiale si morale însumând 45.000 lei.
Fără cheltuieli de judecata.
La dosar s-a depus sentința nr. 250/3 aprilie 2007, pronunțată în dosar_/1/2004 a I.C.C.J.
M. Apararii Nationale, la rândul său a formulat întâmpinare, prin care pe cale de excepție, invocă prescripția dreptului material la acțiune.
Față de prevederile Decretului nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, cererea de despăgubiri adresată instanței civile este tardiv formulată. Astfel cum dispune art.8 din decret, prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuită printr-o infracțiune curge de la data la care păgubitul a cunoscut, sau trebuia să cunoască fapta și pe cel care răspunde de ea respectiv, autorul faptei ilicite. Legea instituie deci, un moment subiectiv de la care prescripția începe să curgă situat, în acest caz, în anul 1990, încă din acel moment cunoscându-se despre „comandamentul de represiune constituit la Timișoara" și componența lui.
Participarea celor doi pârâți S. și C. și rolul lor în timpul evenimentelor din decembrie 1989 a fost cunoscută cel puțin din timpul urmăririi penale - părțile vătămate fiind audiate în legătură cu acele evenimente. Cum momentul subiectiv este mai greu de controlat și stabilit, legea a instituit și un moment obiectiv, la care reclamantul „putea și trebuia să cunoască autorul și fapta", moment localizat în cazul nostru la 30 decembrie 1997, data la care rechizitoriul privind punerea în mișcare a acțiunii penale a fost confirmat și cei doi inculpați trimiși în judecată. In literatura și practica de specialitate acesta este considerat momentul ultim până la care păgubitul cunoaște persoanele vinovate de existența pagubei produsă printr-o faptă penală: „de cele mai multe ori, momentul pornirii acțiunii civile este momentul în care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască pe cei care i-au cauzat prejudiciul"- apreciază C. B. în „Teoria generală a obligațiilor" ed.1992. In sprijinul celor arătate vine și faptul că organele de urmărire penală au respectat dispozițiile art.76 din Cod procedură penală - chemarea persoanelor care au suferit o vătămare prin infracțiune și arătarea posibilității de a participa ca parte vătămată sau parte civilă în dosarul penal.
Din acel moment, termenul de prescripție a curs neîntrerupt fără a interveni vreuna dintre cauzele de întrerupere sau suspendare, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art.13, 14 și 16 din D.167/ 1958 - norme imperative de strictă interpretare și aplicare - nu prevăd printre aceste cauze procesul penal. Stabilirea de către legiuitor a momentului ultim de constituire ca parte civilă în procesul penal - citirea actului de sesizare (când încă operează prezumția de nevinovăție), principiul irevocabilității dreptului de opțiune „electa una via..." și interpretarea coordonată a dispozițiilor art.19, 20 și 22 din Cod procedură penală arată, fără dubiu, că singurele efecte pe care le are procesul penal asupra acțiunii civile formulate pe cale separată sunt autoritatea de lucru judecat (la finalizarea sa) și suspendarea procesului civil (pe timpul desfășurării). Nu are nici un efect însă, asupra momentului începerii sau cursului prescripției civile. Este drept că, după judecarea și condamnarea generalilor în rezervă S. V. și C. M. (sentinta penala nr.9/1999 pronunțată în dosarul penal nr.2955/1998. definitivă prin Decizia penala nr.8/25.02.2000 - dos.55/1999 al CSJ), ÎCCJ a admis la 22 martie 2004 recursul în anulare promovat de procurorul general, a casat sentinta penala nr.9 și a trimis cauza pentru rejudecare la înalta Curte de Casație și Justiție. Procesul s-a finalizat prin Decizia penala nr.558/15.10.2008, fiind menținută sentinta nr.250/03.04.2007 prin care cei doi inculpați au fost condamnați la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav.
Deși finalizat în anul 2008, procesul penal amintit nu a întrerupt termenul de prescripție al acțiunii civile în despăgubiri și, în nici un caz, nu se poate socoti că acela este momentul de la care curge acest termen. In primul rând, după cum s-a menționat, procesul penal nu influențează în nici un fel începutul sau cursul prescripției civile. Totodată, faptul că nu a fost trimisă cauza pentru reluarea sau completarea urmăririi penale precum și motivele care au determinat admiterea recursului în anulare - efectuarea expertizei psihiatrice, soluționarea în condiții legale a excepției de neconstituționalitate invocată de inculpați (privind calificarea căii de atac a hotărârii penale) și lipsa de apărare temeinic justificată a inculpatului V. S. - denotă că nici măcar nu s-a pus în discuție vinovăția acestora ci, pur și simplu s-a urmărit înlăturarea unei vătămări prin anularea unor acte procedurale. Și aceasta, în condițiile în care, prezumția de nevinovăție ce operează în favoarea făptuitorilor până la data rămânerii definitive a hotărârii penale nu este de natură să împiedice partea vătămată sau partea civilă să cunoască autorul faptei. In favoarea celor susținute este și faptul că prin decizia nr. 1/2004 odată cu admiterea recursului în anulare au fost anulate formele de punere în executare a hotărârilor atacate numai cu privire la latura penală, fară a fi afectate în vreun fel despăgubirile civile. De asemenea, în dosarul penal finalizat cu Sentința nr.9/1999 a fost despăgubită în calitate de parte civilă soția victimei și mama reclamantei, dar și bunica acesteia, aceleași persoane „necunoscute" fiind obligate la despăgubiri pentru acoperirea daunelor materiale și morale provocate.
În subsidiar, consideră nefondată acțiunea în pretenții și solicită respingerea acesteia ca atare.
Nu se poate nega faptul că hotărârea penală prin care generalii in rezerva S. V. și C. M. au fost condamnați pentru participarea la acțiunea de reprimare a demonstrațiilor din Timișoara în perioada în care s-a înregistrat și decesul victimei are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Numai că, dată fiind complexitatea și particularitățile evenimentelor din decembrie 1989 și a faptelor concrete săvârșite de cei doi prepuși ai MApN, se consideră că nu este suficientă invocarea unei legături de cauzalitate generice; trebuie dovedită calitatea procesuală activă și, de asemenea, calitatea procesuală pasivă a pârâților, care ar fi posibilă numai prin stabilirea raportului de cauzalitate, imediat, direct generator de prejudiciu, ce presupune stabilirea legăturii clare dintre acțiunea forțelor militare coordonate de pârâți și moartea victimei, cu excluderea altor categorii de participanți, responsabile pentru numeroase fapte ilicite. Pe de altă parte, repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă penală, fie el și moral, este condiționată de îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. In opinia paratului, aceste condiții nu sunt îndeplinite, cel puțin, sub două aspecte:
Condiția prejudiciului cert. Determinarea întinderii despăgubirii echivalente prejudiciului nepatrimonial presupune într-adevăr, o doză de arbitrar, dar aprecierea daunelor nu se poate face în afara oricăror criterii. Or, atâta timp cat întinderea despăgubirilor ce vin să acopere un prejudiciu nepatrimonial este susținută cu argumentul consecințelor de ordin economic pe care le are pierderea unei persoane și implicațiilor ce au decurs de aici, daunele invocate nu mai sunt nepatrimoniale, ci au o valoare materială iar, în această situație, existența și întinderea prejudiciului trebuie dovedite, ceea ce nu s-a făcut.
Condiția prejudiciului neacoperit. După cum rezultă din cuprinsul sentința nr 250/2007, pagina 92, în dosarul penal s-a constituit parte civilă mama reclamantei, proba prejudiciului suferit făcându-se inclusiv cu certificatul de naștere al copilului. Se consideră că despăgubirile materiale și morale au fost acordate și în considerarea acestuia astfel că, în mod indirect, instanța a acoperit orice prejudiciu creat în urma decesului tatălui acesteia. Tot sub acest aspect, pe lângă faptul că certificatul pentru confirmarea titlului de Erou martir al Revoluției române din decembrie 1989 acordat reclamantei pentru tatăl său, în condițiileLegii recunoștinței față de eroii martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției Romane din decembrie 1989 nr.341/2004, valorează prin sine o compensare și reparație morală a prejudiciului suferit, statul a înțeles să vină în sprijinul participanților la evenimentele din 1989 respectiv, urmașilor eroilor martiri, fiind notoriu că drepturile materiale acordate (în special de natură financiară) au fost substanțiale și, mai mult, în ultimă instanță, provin din aceeași sursă - bugetul statului.
Adăugând la acestea considerentul că despăgubirea bănească nu poate stinge o durere și, mai ales, nu realizează o reparație în sensul restabilirii situației anterioare - unul dintre principiile răspunderii delictuale, ci doar permite victimei sau urmașilor să găsească o alinare în condițiile noi de viață oferite sau plăcerile procurate, atunci aceleași considerații de ordin moral trebuie să împiedice transformarea unui eveniment nefast într-o sursă ușoară de venit, în condițiile în care, despăgubirea materială oricum, nu acoperă prejudiciul moral, ci conduce doar la creșterea patrimoniului părții vătămate care nu a fost cu nimic diminuat. Astfel, dacă cererea nu apare ca inadmisibilă se impune, cel puțin, o apreciere corectă, realistă a prejudiciului nematerial și reducerea corespunzătoare a sumei pretinse, pentru ca o eventuală despăgubire bănească să fie, într-adevăr, o justă reparație. In acest sens, se apreciaza că acțiunea formulată la instanța civilă nu poate fi desprinsă de cadrul procesului penal, ci trebuie realizată o corelare a pretențiilor actuale și nivelul despăgubirilor acordate în acel proces, temeiul solicitărilor fiind același.
În drept M. Apararii Nationale a invocat prevederile Decretului nr.167/1958, art.998-1000 Cod civil, art. 115 și urm. Cod procedură civilă și celelalte dispoziții legale invocate.
La dosar s-a depus rechizitoriul sectiei Parchetelor Militare din 30.12.2007-extras si sentinta penala nr. 250/2007 a I.C.C.J-extras.
Reclamanta a formulat note de sedinta raportat la excepția prescripției dreptului la actiune formulata de paratul Chitac M., si a arătat ca prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuita printr-o infracțiune curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască fapta si pe cel care răspunde de ea, respectiv autorul faptei ilicite. Astfel, reclamantul era îndreptățit sa formuleze cererea in momentul in care cunoștea, cu certitudine, persoana făptuitorului. P. la data condamnării definitive a paraților Stanculescu V. A. si Chitac M., reclamantul nu putea avea aceasta certitudine, făptuitorii beneficiind din plin de prezumția de nevinovăție, in condițiile art.66 C.Pr.penala, art.6 al.2 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, la care România este parte (Decizia 899/21.10.2009 a Curții de Apel Timișoara in dosar nr._, anexata in copie). De altfel, ICCJ a admis recursul in anulare si a casat Sentința penala nr.9/15.07.1999, iar după rejudecare, prin Sentința Penala nr.250/03.04.2007, rămasa definitiva, din 15.10.2008, a condamnat pe inculpații Stanculescu V. A. si Chitac M. la 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de omor deosebit de grav si tentativa la omor deosebit de grav. Casarea hotărârii penale definitive poate fi socotita o cauza de întrerupere a prescripției dreptului la acțiune in răspundere civila delictuala, cu atat mai mult cu cat titularul dreptului material la acțiune poate sa nu acționeze in fata instanței civile, așteptând, cu deplina îndreptățire, soluționarea cauzei penale. Prin promovarea recursului in anulare nu s-a urmărit înlăturarea unei vătămări, asa cum susține M.. răspunderii penale (motivul 4 al recursului in anulare referindu-se la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii iar soluția de casare pentru acest motiv fiind examinarea acestor elemente de către instanța de rejudecare, pe fond- fii.24 si fii.32 din Sentința nr.250/2007). Daca o fapta care constituie infracțiune a făcut obiectul acțiunii penale si ulterior se constata ca fapta nu intruneste elementele constitutive ale unei infracțiuni, cursul prescripției dreptului material la acțiune in răspundere civila delictuala trebuie socotit, daca nu intrerupt, cel puțin oprit, pe tot timpul cat pricina s-a aflat in fata instanței penale de rejudecare (M. N. -„Prescripția extinctiva"-pag.351-352). Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale trebuie întrunite cumulativ patru condiții: existenta unui prejudiciu; existenta unei fapte ilicite; existenta unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu; existenta vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând in intenția, neglijenta sau imprudenta cu care a acționat. Or, in situația data, atât fapta ilicita cat si vinovăția paraților au fost stabilite, cu certitudine, abia in anul 2008, prin condamnarea definitiva. Așa cum se subliniază si in întâmpinarea M.. particularitățile evenimentelor din decembrie 1989 si a faptelor concrete săvârșite de cei doi prepusi ai Ministerului A. Naționale nu au putut genera concluzia evidenta si imediata ca aceștia din urma vor fi condamnați pentru infracțiunea de omor deosebit de grav si tentativa de omor deosebit de grav. Au fost necesari 20 de ani pentru instanțele romane sa ii condamne definitiv pentru aceste infracțiuni. De altfel, cei doi generali in rezerva au fost judecați in libertate, pe toata durata recursului in anulare, si apoi, pana in 2008, pe toata durata rejudecării cauzei penale (Hotărârea CEDO nr._/03/2009-S. si alții contra României). In aceste condiții, când cei doi parați nu numai ca nu erau condamnați definitiv, dar erau rejudecați in libertate, nu cred ca se poate spune ca reclamanta cunoștea cu certitudine făptuitorul faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu moral. Singurul moment in care s-a putut stabili cu certitudine data de la care începe sa curgă prescripția a fost acela in care instanța i-a condamnat definitiv pe cei doi parați. Fapta ilicita s-a produs in decembrie 1989, insa vinovăția paraților a fost stabilita cu autoritate de lucru judecat prin Sentința Penala nr.250/3.04.2007, rămasa definitiva prin respingerea recursului in 2008. In ceea ce privește susținerile privind mama si bunica reclamantei, respectiv faptul ca s-au constituit parti vătămate si civile in dosarul penal, ca au fost despăgubite, atât material cat si moral, in calitate de soție si mama a eroului martir B. R., nu îngrădește dreptul la acțiune al fiicei victimei, care, are dreptul legal de a cere despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de moartea violenta a tatălui sau, drept care se naște la data condamnării definitive a făptuitorilor respectiv 15.10.2008 si care se prescrie in termen de 3 ani de la acea data. Instanța a acordat in cadrul procesului penal daune-interese pentru prejudiciul material și moral părților civile, cei doi condamnați și M. A. Naționale fiind obligați să le plătească în solidar; insa despăgubirile au fost acordate doar de M. A. Naționale și nu există nicio probă privind o acțiune în regres a Ministerului A. Naționale sau a Ministerului Finanțelor Publice împotriva condamnaților, fapt ce demonstrează ca M. A. Naționale a trebuit sa aștepte ca aceștia sa fie condamnați definitiv, lucru care s-a întâmplat abia in 2008 (Hotărârea CEDO, S. si alții vs România).
Astfel s-a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată.
Prin Sentința civilă nr._/25.01.2010, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr._, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B. L. D. în contradictoriu cu pârâții S. V. A., C. M. și M. A. Naționale și a obligat în solidar pârâții S. V. A., C. M. și M. A. Naționale (in calitate de comitent), să plătească reclamantei B. L. D., suma de 50.000 lei, eprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin decesului tatălui reclamantei, numitul B. R., ca urmare a rănilor survenite prin împușcare la data de 18.12.1989, Erou Martir al Revoluției Romane din Decembrie 1989, fără cheltuieli de judecată .
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele:
În ceea ce privește exceptia tardivitătii, instanta, având în vedere că autorul faptei ilicite, vinovătia acestuia au fost stabilite definitiv si irevocabil la data de 15.10.2008, data rămânerii definitive si irevocabile a hotărârii de condamnare a pârâților din prezenta cauză, Stanculescu V. A. si Chitac M., a respins excepția tardivitatii introducerii acțiunii invocată de paratul Chitac M..
În ceea ce privește excepția prescripției, instanța a constat că s-a stabilit vinovăția pârâților din prezenta cauză Stanculescu V. A., Chitac M. prin sentința penala pronunțata la data de 15.10.2008, astfel ca aceasta este data de la care începe să curgă termenul de prescripție și,prin urmare,instanța apreciind că acțiunea a fost formulată înlăuntrul termenului de prescripție, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de paratul MApN.
Angajarea răspunderii civile delictuale presupune dovedirea faptei ilicite, a vinovăției, a prejudiciului produs prin fapta ilicită și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
În ceea ce privește fapta ilicită și vinovăția pârâților Stanculescu V. A. si Chitac M., instanța a apreciat că acestea au fost definitiv și irevocabil stabilte prin sentința nr. 250 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._/1/2004, în care se reține calitatea de parte responsabilă civilmente a pârâtului Ministerului A. Naționale.
Din cuprinsul acestei sentințe instanța reține că prejudiciul cauzat numitelor B. N. și B. A., a fost acoperit de partea responsabilă civilmente M. A. Naționale, ceea ce nu exclude în sine existența unui prejudiciu moral în ceea ce o privește pe reclamanta din prezenta cauză B. L. D..
Pe numele antecesorului reclamantei a fost eliberat certificatul pentru confirmarea titlului de Erou martir al Revoluției române din decembrie 1989 acordat reclamantei pentru tatăl său, în condițiileLegii recunoștinței față de eroii martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției Romane din decembrie 1989 nr.341/2004, valorează prin sine o compensare și reparație morală a prejudiciului suferit, statul a înțeles să vină în sprijinul participanților la evenimentele din 1989 respectiv, urmașilor eroilor martiri, fiind notoriu că drepturile materiale acordate (în special de natură financiară) au fost substanțiale și, mai mult, în ultimă instanță, provin din aceeași sursă - bugetul statului.
Este adevărată susținerea pârâtului M. A. Naționale că despăgubirea bănească nu poate stinge o durere și, mai ales, nu realizează o reparație în sensul restabilirii situației anterioare - unul dintre principiile răspunderii delictuale, ci doar permite victimei sau urmașilor să găsească o alinare în condițiile noi de viață oferite sau plăcerile procurate, atunci aceleași considerații de ordin moral trebuie să împiedice transformarea unui eveniment nefast într-o sursă ușoară de venit, în condițiile în care, despăgubirea materială oricum, nu acoperă prejudiciul moral, ci conduce doar la creșterea patrimoniului părții vătămate care nu a fost cu nimic diminuat.
Instanța apreciază că pierderea unui părinte la o vârstă atât de fragedă ca a reclamantei din prezenta cauză,precum și împrejurările,în sine care au dus la decesul tatălui ei B. R., ca urmare a rănilor survenite prin împușcare la data de 18.12.1989, Erou Martir al Revoluției Romane din Decembrie 1989, este de natură a provoca o suferință de durată și greu de alinat.
Prin urmare cererea nu apare ca inadmisibilă și pentru că s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale instanța în temeiul art. 998, 999, 1000 alin. (1) Cod civil; art.6 din Convenția Europeana pentru apărarea Drepturilor Omului; art.8, alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B. L. D., în contradictoriu cu pârâții S. V. A., C. M. și M. A. Naționale.
Instanța a apreciat că se impune, într-adevăr o apreciere a prejudiciului moral în contextul celor reținute în cadrul procesului penal și,prin urmare a obligat în solidar pârâții S. V. A., C. M. și M. A. Naționale (în calitate de comitent), să plătească reclamantei B. L. D., suma de 50.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin decesului tatălui reclamantei, numitul B. R., ca urmare a rănilor survenite prin împușcare la data de 18.12.1989, Erou Martir al Revoluției Romane din Decembrie 1989.
Instanța nu a acordat cheltuielile de judecată solicitate de către reclamanta B. L. D., deoarece nu au fost dovedite prin depunerea chitanțelor.
Împotriva Sentinței civile nr._/25.01.2010, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr._, a formulat apel pârâtul M. A. Naționale, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerii acțiunii ca fiind prescrisă iar, în subsidiar, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului, s-a arătat că, în mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune considerând că termenul de prescripție privind exercitarea acțiunii civile în pretenții nu este împlinit deoarece vinovăția pârâților S. V. și C. M. a fost stabilită la data de 15.10.2008 prin Decizia penală nr.558/15.10.2008 și aceasta este data de la care începe să curgă termenul de prescripție. În realitate, la data formulării acțiunii acest termen era de mult împlinit. Astfel, potrivit art.3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general al prescripției este de 3 ani, iar începutul este consacrat de art.8 din decret ca fiind data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Norma de drept arătată stabilește două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea și momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.
În cauza de față, momentul obiectiv de la care se calculează cursul prescripției extinctive este cel al trimiterii în judecată a celor doi pârâți, S. V. A. și C. M., și anume 30.12.1997 (dată la care rechizitoriul privind punerea în mișcare a acțiunii penale a fost confirmat și cei doi inculpați trimiși în judecată), fără a fi necesară condamnarea definitivă a acestora deoarece răspunderea civilă delictuală nu se confundă cu răspunderea penală.
În cadrul răspunderii civile nu este necesară stabilirea printr-o hotărâre penală, definitivă a vinovăției făptuitorului, fiind suficient ca partea vătămată să îl cunoască. Mai mult, în dosarul penal finalizat cu Sentința nr.9/1999 a fost despăgubită în calitate de parte civilă soția victimei și mama reclamantei, dar și bunica acesteia și, în raport cu această situație, este dovedit faptul că reclamanta avea cunoștință despre autorii faptei reclamate, iar apărările sale în legătură cu excepția invocată sunt neîntemeiate.
Din data de 30.12.1997, dată ce poate fi considerată ca moment obiectiv de când putea fi promovată această acțiune și până la introducerea cererii de chemare în judecată au trecut mai mult de trei ani, termenul de prescripție a curs fără a interveni vreuna dintre cauzele de întrerupere sau suspendare prevăzute la art.13, 14 și 16 din D.167/ 1958 - norme imperative de strictă interpretare și aplicare, astfel că se impune respingerea cererii ca prescrisă.
Apelantul a menționat că deși nu împărtășește acest punct de vedere, dreptul material la acțiune era prescris la data introducerii cererii chiar și în condițiile în care s-ar admite că termenul curge de la data la care s-a stabilit vinovăția celor doi prepuși printr-o hotărâre penală definitivă. Numai că, momentul respectiv ar coincide cu data la care cei doi generali au fost condamnați definitiv în primul ciclu procesual - 25.02.2000. În acest sens, după judecarea și condamnarea generalilor în rezervă S. V. și C. M. (Sent. P.. Nr.9/1999 pronunțată în dosarul penal nr.2955/1998, definitivă prin Dec. pen. nr.8/25.02.2000 - dos.55/1999 al CSJ) ÎCCJ a admis la 22 martie 2004, recursul în anulare promovat de procurorul general, a casat Sentința penală nr.9 și a trimis cauza pentru rejudecare. Procesul s-a finalizat cu decizia penală nr.558/15.10.2008, fiind menținută astfel sentința nr.250/03.04.2007, prin care cei doi inculpați au fost condamnați la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav. Însă, faptul că nu a fost trimisă cauza penală pentru reluarea sau completarea urmăririi penale precum și motivele care au determinat admiterea recursului în anulare - efectuarea expertizei psihiatrice, soluționarea în condiții legale a excepției de neconstituționalitate invocată de inculpați (privind calificarea căii de atac a hotărârii penale) și lipsa de apărare temeinic justificată a inculpatului V. S. - denotă că nici măcar nu s-a pus în discuție vinovăția acestora ci, pur și simplu s-a urmărit înlăturarea unei vătămări prin anularea unor acte procedurale. Și aceasta, în condițiile în care, prezumția de nevinovăție ce operează în favoarea făptuitorilor până la data rămânerii definitive a hotărârii penale nu este de natură să împiedice partea vătămată sau partea civilă să cunoască autorul faptei.
În favoarea celor susținute, este, de asemenea, și faptul că prin Decizia nr. 1/2004, odată cu admiterea recursului în anulare au fost anulate formele de punere în executare a hotărârilor atacate numai cu privire la latura penală, fără a fi afectate în vreun fel despăgubirile civile, acordate în continuare, precum și aspectul că prin constituirea de parte civilă în cadrul procesului penal a celor mai mulți dintre reclamanți, cereri respinse ca tardive în condițiile legii procesuale penale, aceștia dovedesc că aveau cunoștință despre autorii faptei cauzatoare de prejudiciu.
Hotărârea Judecătoriei Timișoara prin care s-a admis în parte acțiunea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii din moment ce condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite.
Apelantul este de acord că hotărârea penală pe care se întemeiază acțiunea la instanța civilă are autoritate de lucru judecat în cauză însă, condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite sub aspectul prejudiciului cert și respectării condiției prejudiciului neacoperit.
Față de primul aspect, deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare și daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic, psihic si afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate etc...., atâta timp, însa, cât despăgubirea ce vine să acopere un prejudiciu nepatrimonial este susținută cu argumentul consecințelor de ordin economic pe care le are pierderea unei persoane și implicațiilor ce au decurs de aici, daunele invocate nu mai sunt nepatrimoniale, ci au o valoare materială iar, în această situație, existența și întinderea prejudiciului nu au fost dovedite.
În ceea ce privește condiția prejudiciului neacoperit, certificatul pentru confirmarea titlului de Erou martir al Revoluției române din decembrie 1989 acordat reclamantei pentru tatăl său, în condițiile Legii recunoștinței față de eroii martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției Române din decembrie 1989 nr.341/2004, valorează prin sine o compensare și reparație morală a prejudiciului suferit - pierderea unui părinte, menită să aline suferința de durată. Compensarea nu s-a limitat la aceasta, statul a înțeles să vină în sprijinul participanților la evenimentele din 1989 respectiv, urmașilor eroilor martiri, fiind notoriu că drepturile materiale acordate în temeiul aceluiași act normativ și a celui ce i-a precedat (în special de natură financiară - despăgubiri, indemnizații, alte drepturi...) sunt substanțiale și, mai mult, provin din aceeași sursă - bugetul de stat.
Cuantificarea prejudiciului moral potrivit criteriilor arătate - consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familiară, profesională și socială - nu numai că este subordonată unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei, dar și compensărilor acordate. În alte condiții, orice sumă de bani primită sau orice alt avantaj material nu face decât să crească patrimoniul părții vătămate care nu a fost cu nimic diminuat, fără a avea legătură cu prejudiciul moral, deja acoperit. Se speculează doar, în mod repetat, un eveniment nefericit pentru a deveni o sursă ușoară de venit, acțiunea desprinzându-se de cauza inițială - suferința fizică și psihică pentru că despăgubirea bănească oricât de mare este nu poate stinge durerea și nici nu realizează o reparație în sensul restabilirii situației anterioare.
Apelantul apreciază ca nelegală hotărârea și prin aceea că suma stabilită pentru „acoperirea prejudiciului moral" este foarte mare, acțiunea fiind desprinsă de cadrul procesului penal în care au fost judecați cei doi generali, deși trebuie realizată o corelare a pretențiilor actuale cu nivelul despăgubirilor acordate în acel proces, temeiul solicitărilor fiind același.
În drept, s-au invocat dispozițiile Decretului nr.167/1958, art.998-1000 C.civ.,art. 282 și urm. C.proc.civ. (art. 299 și urm. în situația în care calea de atac va fi apreciată ca recurs) și celelalte dispoziții legale invocate.
Reclamanta intimată B. L. D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinica și legală.
În motivarea întâmpinării, reclamanta a arătat că motivul apelului Ministerului A. Naționale, referitor la prescripția dreptului material la acțiune este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea introductivă reclamanta-intimata pretinde daune morale pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a pârâților. Daunele morale sunt definite în literatura de specialitate (M.E.), ca pagube viitoare eventuale (nesigure) în ceea ce privește producerea lor, au un caracter incert, iar prescripția în acest caz începe să curgă în momentul în care păgubitul a cunoscut efectiv sau trebuia sa cunoască realizarea eventualității.
În această situație prescripția începe să curgă de la momente succesive diferite pe măsura ce fiecare paguba este cunoscută efectiv sau trebuia să fie cunoscută, deși ele au un izvor unic, aceeași fapta ilicita.
Apelantul apreciază data de la care începe sa curgă prescripția dreptului material la acțiune 30.12.1997 (data rechizitoriului). La acea data intimata avea vârsta de 7 ani si nu credem ca se poate aprecia ca aceasta avea cum sa cunoască la momentul respectiv existenta pagubei (in speța, daunele morale) si nici pe cel chemat sa răspundă.
Prejudiciul cauzat de fapta ilicita a paraților a fost apreciat de intimata până la data introducerii acțiunii având in vedere efectele decesului tatălui sau in timp asupra educației, dezvoltării fizice si psihice ale acesteia, determinând traume psihice, suferințe, stress, dezamăgire, sentimente de vinovăție in ceea ce privește efortul mamei sale de a o creste, singură, fără sprijin .
La data introducerii prezentei acțiuni intimata era majora. Pentru o perioada de 11 ani, respectiv din 1997, când a început procesul penal al paraților, si pana in octombrie 2008, când aceștia au fost condamnați definitiv, intimata si-a petrecut copilăria și adolescenta urmărind o finalitate a justiției, așteptând un răspuns la întrebarea: "-Cine mi-a ucis tatăl?".
Susținerile apelantului M.. faptul ca mama intimatei s-a constituit parte civila in procesul penal nu dovedește ca intimata cunoștea la acel moment făptuitorii si prejudiciul cauzat prin fapta lor. Mama intimatei s-a constituit parte civila în nume propriu, nu în calitate de reprezentant legal al fiicei sale. Daunele morale pretinse de aceasta au fost apreciate după o perioada in care intimata-reclamanta a conștientizat repercusiunile decesului tatălui sau, in timpul Revoluției din decembrie 1989.
Se consideră ca atâta timp cat titularul dreptului material la acțiune nu cunoaște elementele indispensabile pentru a-l valorifica: prejudiciul si făptuitorul, exercitarea acestui drept poate fi întârziata, funcție de condițiile concrete aplicabile in fiecare caz in parte. In absenta cunoașterii acestor doua elemente cel păgubit se găsește in imposibilitatea absoluta de a acționa.
Așa cum s-a subliniat și în acțiunea introductiva, deși dreptul civil nu prevede în mod expres ca fapta ilicita sa fie contrara legii, in speța de fata, fapta este infracțiunea de omor deosebit de grav, cu consecința producerii de prejudicii succesive și viitoare asupra urmașilor victimei.
În ceea ce privește data condamnării definitive a paraților în primul ciclu procesual, intimata a solicitat a se constata că acea sentință penală a fost casată prin admiterea recursului în anulare, unul din motivele de casare fiind înlăturarea răspunderii penale (motivul 4 al recursului în anulare referindu-se la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, iar soluția de casare pentru acest motiv fiind examinarea acestor elemente de către instanța de rejudecare, pe fond- fil.24 si fii.32 din Sentința nr.250/2007).Cu atât mai mult cu cat toate instanțele civile de judecata care aveau pe rol, in perioada 2001-2007 acțiuni in pretenții împotriva intimaților S. V. A., Chitac M. si M. A. Naționale, au considerat ca exista întrunite condițiile prevăzute de art.244,pct. 1 C.proc.civila, respectiv când dezlegarea pricinii atârna în totul sau în parte de existenta sau neexistenta unui drept care face obiectul unei alte judecați. Și tocmai M.. invocat suspendarea până la soluționarea dosarului penal respectiv. În aceste condiții, care pot fi considerate motivele suspendării, dacă nu cele referitoare la incertitudinea privind condamnarea celor doi inculpați.
S-a mai arătat că în situația în care s-ar fi constatat nevinovăția paraților prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, făptuitorii "cunoscuți" sau pe care trebuia sa îi cunoască intimata, in persoana celor doi generali, nu ar fi putut fi chemați să răspundă pentru prejudiciul cauzat prin moartea tatălui său. Faptul ca despăgubirile civile acordate in primul ciclu procesual nu au fost afectate prin rejudecarea cauzei penale nu demonstrează faptul ca intimata trebuia sa pornească acțiunea civila in 1997 si nici ca trebuia sa cunoască la acea data cu certitudine, atât întinderea prejudiciului cât si făptuitorii. Până la data condamnării definitive a intimaților Stanculescu V. A. si Chitac M., intimata nu putea avea aceasta certitudine, făptuitorii beneficiind din plin de prezumția de nevinovăție, in condițiile art.66 C.Pr.penala, art.6 al.2 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, la care România este parte (Decizia 899/21.10.2009 a Curții de Apel Timișoara in dosar nr._, anexata in copie).
De altfel, Judecătoria Timișoara, prin Sentința Civila nr._ din 25.10.2010, pag.8, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune constatând:"ca s-a stabilit vinovăția paraților din prezenta cauza Stanculescu V. A., Chitac M. prin sentința penala pronunțata la data de 15.10.2008, astfel ca aceasta este data de la care începe sa curgă termenul de prescripție si, prin urmare, instanța apreciind că acțiunea a fost formulată înlăuntrul termenului de prescripție, respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune invocata de paratul A.. sens s-a pronunțat si Curtea de Apel Timișoara in Decizia nr.899/21.10.2009 pronunțata in dosarul nr._, decizie anexata la dosarul cauzei.
În drept, intimata a invocat dispozițiile art.8 din Decretul nr. 167/1958.
Prin Decizia civilă nr.17/10.01.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a admis excepția de perimare și pe cale de consecință a constatat perimat apelul formulat de apelantul M. A. Naționale, împotriva sentinței civile nr._/25.10.2010, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații B. L. D., S. V. A. și C. N.-în calitate de moștenitoare al intimatului C. M..
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul M. A. Naționale, care a fost motivat în drept cu disp.art.304 pct.5 și 9 C.pr.civ.
Prin decizia civilă nr.775/09.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._ , a fost admis recursul declarat de pârâtul M. A. Naționale împotriva deciziei civile nr. 17/10.01.2014, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
A fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecarea apelului pe fond, la Tribunalul T..
Nu au fost acordate cheltuieli de judecată.
Curtea, analizând recursul pârâtului, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea dispozițiilor art.299 și urm. C.pr.civ. rap.la art.312 C.pr.civ., a constatat că acesta este întemeiat, din perspectiva disp.art.304 pct.5 și 9 C.pr.civ.
Astfel, Curtea a constatat că tribunalul a interpretat eronat normele care vizează incidența sancțiunii perimării, în ipoteza în care judecarea a fost suspendată în baza art.243 C.pr.civ.
Potrivit art. 243 C.pr.civ., judecata pricinilor se suspendă de drept prin moartea uneia din părți, afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a moștenitorilor, iar potrivit art.245 pct.2 C.pr.civ. judecata reîncepe prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moștenitorilor, tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar sau, după caz, a părții interesate, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, în cazurile prevăzute de art. 243.
În sfârșit, potrivit art. 248, orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor*) dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Partea nu se socotește în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.
Termenul perimării nu curge cât timp, fără vina părții, cererea n-a ajuns încă la instanța competentă să o judece sau nu se poate fixa termen de judecată.
Mai apoi, art. 250 prevede că tot cursul perimării este suspendat cât timp dăinuiește suspendarea judecării, pronunțată de instanță în cazurile prevăzute de art. 244, precum și în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților în judecată.
În particular însă, în cazurile prevăzute de art. 243, cursul perimării este suspendat timp de 3 luni de la data când s-au petrecut faptele care au prilejuit suspendarea judecății, dacă aceste fapte s-au petrecut în cele din urmă 6 luni ale termenului de perimare.
Alineatul ultim al acestui articol mai arată însă și faptul că perimarea se suspendă de asemenea pe timpul cât partea este împiedicată de a stărui în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voința sa.
Or, exact acest text de lege a fost omis din analiză de către instanța de apel, în contextul în care pârâta a făcut constant demersuri pentru a afla și indica moștenitorii defunctului C. M. și nu a lăsat cauza în nelucrare într-un mod culpabil și voluntar, ci datorită unor împrejurări absolut obiective și totodată, mai presus de voința și diligențele pârâtului, stabilindu-se abia la data de 10.06.2013 cine anume este moștenitoarea defunctului C. M., prin sentința civilă nr.1199.
Dovadă în acest sens stau și demersurile concretizate prin adresele emise către Camera Notarilor Publici din București din 07.09.2011 și răspunsul acestei Camere din 12.09.2011, alături de demersurile întreprinse de pârât la Direcția Generală a Finanțelor Publice București din perioada martie – august 2012, pentru inițierea constatării vacanței succesorale a defunctului C. M., aspect care a fost clarificat abia la data de 10.06.2013, când s-a pronunțat sentința civilă nr.1199, în dosarul nr._ .
Prin urmare, în acest context, contrar a ceea ce a reținut tribunalul, Curtea a constatat că pârâtul nu numai că nu s-a desistat voluntar de la judecarea prezentului litigiu în apel, dar a întreprins constant toate demersurile rezonabile pentru a identifica și comunica Tribunalului T. numele moștenitorului defunctului C. M., iar în raport cu data de 10.06.2013, apelul nu poate fi considerat perimat, tocmai pentru faptul că apelantul a luat cunoștință doar la data de 10.06.2013, cu ocazia dezbaterilor care au avut loc într-un alt dosar, despre emiterea Certificatului de moștenitor nr.8/13.03.2012, și aceasta constituie o împrejurare care să atragă suspendarea perimării, pentru că perimarea se suspendă de asemenea pe timpul cât partea este împiedicată de a stărui în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voința sa, potrivit art.250 alin.ultim C.pr.civ.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul prev. art.312 alin.5 C.pr.civ. rap.la art.304 pct.5 și 9 C.pr.civ., a admis recursul declarat de pârâtul M. A. Naționale, împotriva deciziei civile nr.17/10.01.2014 pronunțată de tribunalul T. în dosar nr._, a casat hotărârea și a trimis cauza la Tribunalul T. în vederea reluării judecării apelului pe fond.
După casare, la Tribunalul T., pricina a fost înregistrată sub dosar nr._ .
Analizând apelul formulat, prin prisma motivelor invocate și a prevederilor art.295 C.pr.civ, tribunalul constată, cu opinie majoritară, că acesta este neîntemeiat.
Prima instanță, contrar celor susținute de apelantul M. A. Naționale, în mod temeinic și legal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta B. L. D. a solicitat repararea prejudiciului moral, invocând răspunderea civilă delictuală, respectiv răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Una din condițiile stabilirii răspunderii civile a comitentului pentru fapta prepusului este reprezentată de existența vinovăției acestuia din urmă. Or, așa cum în mod corect a reținut Judecătoria Timișoara, momentul la care se poate considera că reclamanta a cunoscut – cu certitudine - persoana care a produs prejudiciul este pronunțarea hotărârii definitive a instanței penale care a statuat asupra vinovăției prepusului și asupra răspunderii civile a pârâtului M. apărării Naționale în calitate de parte responsabilă civilmente, respectiv Decizia civilă nr.558 din 15.10.2008, a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Corespunde realității că nu este necesară pentru stabilirea vinovăției ca element al răspunderii civile delictuale pronunțarea unei instanțe penale, cu atât mai mult cu cât nu toate faptele ilicite reprezintă infracțiuni, dar atâta timp cât a fost declanșat un proces penal având ca finalitate stabilirea vinovăției prepusului nu se poate considera că reclamanta a cunoscut cu certitudine persoana ce răspunde de pagubă înainte de soluționarea definitivă a acțiunii penale având acest obiect.
Trimiterea în judecată a unei persoane prin rechizitoriul procurorului nu stabilește cu certitudine vinovăția, deoarece numai hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia în conformitate cu dispozițiile art.22 alin.1 C.pr.pen.
Prin urmare, întrucât prin Decizia civilă nr.558 din 15.10.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit definitiv vinovăția prepușilor, precum și răspunderea civilă a părții responsabile civilmente (neavând relevanță din acest punct de vedere care au fost motivele pentru care a fost admis recursul în anulare), tribunalul reține că în cauza de față momentul obiectiv de la care se calculează cursul prescripției extinctive potrivit art.8 din Decretul nr.167/1958 este pronunțarea Deciziei civile nr.558 din 15.10.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată înăuntrul termenului de prescripție.
Având în vedere aceste aspecte, precum și faptul că nu rezultă din probele administrate în cauză că prejudiciul moral adus reclamantei prin uciderea tatălui său cu prilejul evenimentelor din decembrie 1989 a fost reparat de către pârât în calitate de comitent sau de persoana vinovată de săvârșirea faptei ilicite (mama reclamantei constituindu-se parte civilă în procesul penal în nume propriu și nu în calitate de reprezentant legal al fiicei sale), tribunalul constată că susținerile pârâtului apelant M. A. Naționale, sunt neîntemeiate.
Prejudiciul moral suferit de reclamantă este cert sub aspectul existentei sale și constă în suferință psihică de durată și greu de înlăturat, cauzată de decesul tatălui său B. R., ca urmare a rănilor survenite prin împușcare la data de 18.12.1989, reclamanta fiind lipsită încă de la vârsta de un an de afecțiunea și sprijinul tatălui său.
Cat privește întinderea prejudiciului, tribunalul apreciază că suma de 50.000 lei acordată de prima instanța corespunde cerinței unei juste despăgubiri, față de vătămarea produsă reclamantei, prin raportare și la celelalte beneficii patrimoniale conferite prin Legea 341/2004.
Referitor la pretinsa acoperire anterioară a prejudiciului suferit de reclamantă prin drepturile conferite de Legea 341/2004, tribunalul retine că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor care au suferit astfel de prejudicii de pe urma Revolutiei Romane din 1989, este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestor reparatii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însași recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Prin legile reparatorii adoptate precum și prin condamnarea publică a actiunilor represive infaptuite de regimul comunist, Statul R. a recunoscut și condamnat masurile contrare drepturilor omului, acordand victimelor acestor masuri o . drepturi si facilitati de ordin material si moral.
Cat timp însă Legea 341/2004 are o sfera largă de aplicare sub aspectul persoanelor indrituite la despagubiri, vizand atat persoanele care au pierdut un membru al familiei, cât și cele ranite sau care au participat la Revolutie fără a suferi vreo pierdere sau fără a ramane cu sechele în urma ranilor prin impuscare, măsurile reparatorii cu caracter pecuniar acordate pot fi complinite în functie de situatia particulară a fiecarei persoane prejudiciate, în raport cu suferința resimțită de aceasta.
Prin urmare, tribunalul apreciaza că suma acordată de prima instanta constituie o reparatie justă a prejudiciului moral suferit de reclamantă, individualizarea sumei acordate fiind facută în funcție de circumstantele concrete ale spetei, iar nu la modul general, astfel cum au fost reglementate despagubirile prin Legea 341/2004.
Față de aceste considerente, tribunalul constată că apelul formulat împotriva Sentinței civile nr._/25.01.2010, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr._, este neîntemeiat și prin urmare, în baza prevederilor art.296 C.pr.civ, va dispune respingerea acestuia, menținând ca temeinică și legală sentința atacată.
Se va lua act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelantul M. A. Naționale,cu sediul in București, .-5, sector 5, împotriva Sentinței civile nr._/25.01.2010, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă B. L. D., cu domiciliul procedural ales la Cabinet de Avocat I. A. D., în Timișoara, ..3, ., intimata pârâtă Chitac N. (în calitate de moștenitoare a defunctului C. M.), cu domiciliul în București, ..12, . și intimatul pârât A. V. S., cu domiciliul în București, ., nr.65, sector 1.
Ia act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la data de 23.03.2015.
PREȘEDINTE: JUDECĂTOR:
L. Ș. O. M.
GREFIER
R. K.
Red.L.Ș.
Tehnored.
6 ex.- 16.04.2015
Prima instanță:
Judecător: A. M. R. A.
Opinez ca apelul este intemeiat si trebuia să fie admis, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate și respingerea acțiunii introductive ca prescrisă, pentru următoarele argumente:
Prima instanta a respins in mod gresit exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, retinand, in esenta, ca data la care reclamanta a cunoscut persoana care raspunde de paguba pricinuita este data de 15.10.2008, cand a fost pronuntata decizia nr. 558/2008 a ICCJ, prin care s-a stabilit in mod definitiv existenta faptei, persoana care a savarsit-o si vinovatia acesteia, data pronuntarii deciziei penale nr. 558/15.10.2008 a ICCJ fiind, in opinia judecatoriei, momentul de la care a inceput sa curga prescriptia dreptului la actiune.
Conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescriptia dreptului la actiunea in repararea pagubei pricinuita prin fapta ilicita incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea.
In speta, data la care reclamanta a cunoscut atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea este momentul trimiterii in judecata a inculpatilor Stanculescu V. A. si Chitac M., prin rechizitoriul 11/P/30.12.1997 al Sectiei Parchetelor Militare.
Pentru antrenarea raspunderii civile delictuale nu este necesara condamnarea penala a autorilor faptelor ilicite. Daca am accepta teza contrara, ar insemna ca raspunderea civila delictuala sa poata fi antrenata doar pentru fapte ilicite ce constituie totodata si infractiuni, limitare nejustificata a sferei delictuale. Din aceleasi considerente, pentru angajarea raspunderii civile delictuale nu este necesara stabilirea printr-o hotarare penala definitiva a vinovatiei faptuitorului, fiind suficient ca persoana prejudiciata sa il cunoasca.
. alin 1 C.pr.pen. arata ca hotararea definitiva a instantei penale are autoritate de lucru judecat in fata instantei civile cu privire la existenta faptei, a persoanei care a savarsit-o si a vinovatiei acesteia. Aceste dispozitii legale au insa intelesul ca, odata stabilite de catre instanta penala existenta faptei, persoana care a savarsit-o si vinovatia acesteia, instanta investita cu solutionarea actiunii civile va prelua aceste date ca atare, fara a se mai preocupa de stabilirea lor in cadrul procesului civil, ele opunandu-i-se cu autoritatea lucrului judecat. Acest aspect nu semnifica insa faptul ca persoana prejudiciata trebuie sa urmeze in primul rand calea raspunderii penale si nici nu influenteaza data de la care curge termenul de prescriptie al raspunderii civile delictuale.
Tot astfel, art. 19 alin. 1 si 2 C.pr.pen. arata ca judecarea in fata instantei civile a actiunii pentru repararea pagubelor materiale si a daunelor morale pricinuite prin infractiune se suspenda pana la rezolvarea definitiva a cauzei penale. In acord cu cele sustinute si de catre apelant, tribunalul apreciaza, insa, ca aceste dispozitii trebuie interpretate in sensul ca procesul penal suspenda cauza civila, nu si termenul de prescriptie al acesteia, ci numai actiunea civila demarata in cadrul acestui termen.
Chiar daca ar fi primit rationamentul instantei conform caruia termenul de prescriptie ar curge de la data la care s-a stabilit, prin hotarare penala definitiva, vinovatia inculpatilor, tribunalul constata ca dreptul material la actiune ar fi prescris si in aceasta situatie. Aceasta intrucat procesul penal demarat a fost solutionat definitiv prin dec. pen. 8/25. 02.2000 a ICCJ, fiind condamnati cei doi inculpati (desi aceasta hotarare a fost desfiintata la 22.03. 2004, urmare a recursului in anulare declarat de procurorul general, cauza fiind trimisa spre rejudecare si pronuntandu-se, urmare a rejudecarii, decizia 558/ 15. 10.2008 a ICCJ), iar in tot acest timp reclamanta nu a facut niciun demers judiciar pentru repararea prejudiciului.
Desi s-a incercat a se acredita de catre reclamantă faptul ca intinderea prejudiciului a putut fi apreciata doar la data depunerii actiunii, avand in vedere efectele faptei in timp, aceste sustineri nu pot fi acceptate, intrucat, ., acceptandu-se ca numai ca urmare a trecerii timpului poate fi cuantificat prejudiciul, ar insemna ca termenul de prescriptie sa nu se implineasca niciodata. Mai mult, daunele morale a caror reparare o solicita reclamanta puteau fi cuantificate in termenul de prescriptie a raspunderii civile si solicitate in acelasi termen, urmand ca, in eventualitatea agravarii prejudiciului initial, reclamanta sa aiba deschisa calea unei noi actiuni, . de prescriptie.
Judecător C. P.
Red.C.P.- 24.04.2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 192/2015. Tribunalul TIMIŞ | Contestaţie la executare. Decizia nr. 409/2015. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
