Contestaţie la executare. Decizia nr. 409/2015. Tribunalul TIMIŞ

În drept a fost invocat art. 711 alin.1 și 3 din C.p.civ..

În data de 21.11.2013 intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației la executare, cu obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată, depunând înscrisuri.

La termenul de judecată din data de 6 mai 2014 instanța a invocat din oficiu și a pus în discuția părților, excepția necompetenței materiale a Tribunalului T., pe care a admis-o, cauza fiind declinată la Judecătoria Sânnicolau M..

Prin sentința civilă nr. 850/01.08.2014, pronunțată de Judecătoria Sânnicolau M. în dosarul nr._, a fost respinsă contestația la executare formulată de contestatoarea C. L. DE FOND FUNCIAR-PRIMĂRIA LENAUHEIM, în contradictoriu cu intimații G. P., G. E. și G. S..

Nu au fost acordate cheltuieli de judecată.

Prima instanța a respins contestația la executare formulată de contestatoare pentru următoarele considerente.

Executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în procesele funciare se efectuează, dat fiind faptul că legile fondului funciar nu cuprind dispoziții exprese cu privire la punerea în executare a acestor hotărâri, conform dreptului comun în materie de executare silită, respectiv Cartea V din Codul de procedură civilă, în acest sens fiind și prevederile art. 1 din Titlul XIII din Legea nr. 247/2005.

Instanța de fond a apreciat faptul că, în prezent, nu este posibilă recurgerea la procedura executării silite directe, având în vedere că hotărârea judecătorească, prin care se soluționează plângere de fond funciar conține obligații strict personale care nu pot fi aduse la îndeplinire decât de debitorii C. L. de de Fond Funciar sau – după caz – C. Județeană de Fond Funciar. Obligația de a face intuituu personae nu se poate aduce la îndeplinire prin executare silită în temeiul art. 665 C.p.civ., ci debitorul poate fi constrâns la îndeplinirea ei prin aplicarea unei amenzi civile potrivit art. 905 C.p.civ., ce conține norme de procedură de imediată aplicare și care constituie dreptul comun în materia executării silite a obligațiilor de a face.

Față de dispozițiile art. 903 din C.p.civ., care arată că: „Dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligație de a face cuprinsă într-un titlu executoriu, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, creditorul poate fi autorizat de instanța de executare, prin încheiere executorie, dată cu citarea părților, să o îndeplinească el însuși sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului.”, instanța apreciază că acest text de lege nu derogă de la regulile generale în materie de executare silită. Astfel că nu există suport legal pentru a susține că îndeplinirea unei obligații de a face intuituu personae nu urmează calea executării silite, spre a face de prisos cerința încuviințării prin mijlocirea unui executor judecătoresc care să emită o somație debitorului.

Astfel că și acestei norme legale îi sunt aplicabile regulile generale proprii executării silite.

Deci, după emiterea somației și neexecutarea obligației de către debitor, având în vedere dispozițiile speciale prev. de art. 905 C.p.civ., nu se poate realiza executarea silită a obligației direct prin intermediul executorului judecătoresc, ci creditorul trebuie să recurgă la procedura amenzii cominatorii prev. de art. 905 C.p.civ.

Având în vedere și Decizia nr. 3 din 17.01.2011 a ICCJ, faptul că în cuprinsul dispozițiilor privind executarea silită a obligațiilor de a face nu se menționează că debitorul trebuie mai întâi somat și după aceea se poate cere aplicarea amenzii cominatorii, se explică din dorința legiuitorului de a evita repetabilitatea inutilă, în condițiile în care o astfel de mențiune este înscrisă în cuprinsul normelor cu caracter general în materie de executare silită.

Pentru aceste considerente, analizând actele de executare emise de B. C., respectiv somația și Încheierea executorie nr. 243/10.07.2013 – raportate la normele generale în materie de executare silită care se aplică și obligațiilor de a face – instanța de fond consideră că acestea respectă prevederile în materie de executare silită din Codul de procedură civilă, fapt pentru care a respins cererea formulată de contestatoare.

Având în vedere cele de mai sus, tot pentru aceste considerente, instanța de fond a respins și capătul de cererea al contestatoarei privind exonerarea de la plata cheltuielilor de executare silită.

Referitor la cheltuielile de judecată formulate de intimată, instanța le-a respins ca fiind nedovedite, având în vedre că nu există înscrisuri din care să rezulte acestea.

Împotriva sentinței civile 850/01.08.2014, pronunțată de Judecătoria Sînnicolau M. în dosar nr._, a declarat apel apelanta C. locală de fond funciar Lenauheim, solicitând desființarea sentinței atacate ca fiind neîntemeiata; admiterea contestației formulate de C. Locala de Fond Funciar de pe langa Primăria Lenauheim; anularea executării silite pornita in Dosarul nr.243/ex/2013, de către BIROUL EXECUTOR JUDECĂTORESC C. I.; anularea încheierii Civile nr. 9901/16.07.2013 pronunțata de Judecătoria Timișoara si a tuturor actelor de executare anterioare si subsecvente, dispunând exonerarea apelantei de la plata cheltuielilor de executare silita.

In motivarea apelului, apelanta a arătat că, C. locala de Fond Funciar Lenauheim nu se poate substitui A.D.S.

Pe de alta parte creditorii omit faptul ca in ceea ce o privește pe apelantă, aceasta a făcut demersurile legale in vederea executării de buna voie, sens in care a solicitat A.D.S.-ului punerea la dispoziție Comisiei suprafața de 159,30 ha teren arabil. În acest sens s-a anexat dovada prin Adresa Nr. 1472/S3/14.02.2013 a Instituției Prefectului J. T., de unde rezulta si faptul ca, creditorii cunosc situația si cu toate acestea au pornit executarea silita doar împotriva instituției si nu pornesc executarea împotriva A.D.S. care este factorul decisiv in acest caz.

Mai mult, instanța de fond nu a făcut aplicarea art. 451, alin. 2 si 3 din Noul Cod de procedura civila privind cuantumul cheltuielilor, obligând apelanta la „achitarea sumei de 6.448,00 lei onorariu de executare silita cu TVA inclus si 20,00 lei taxa judiciara de timbru, cu toate ca instituția a demarat procedura de punere in posesie ,in limitele legale ,dar acest proces nu se poate finaliza din culpa A.D.S care nu respecta obligația de a preda terenul prin întocmirea PROTOCOLULUI de predare primire.

In final, arata ca singura posibilitate de constrângere a debitorului unei obligații ele a face „intuitu personae" este ceea de aplicare a unor penalități, ori așa cum rezultă din cuprinsul Somației, intenția Executorului Judecătoresc este de a proceda personal la punerea în posesie si eliberarea procesului - verbal de punere în posesie.

In drept: s-au invocat disp. art. 711, alin. 1 si 3, art. 451,alim2 si 3 cod procedura civila.

Intimații G. P., G. E., G. S. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca neîntemeiat a apelului.

In motivarea întâmpinării, intimații au arătat că prin sentința civilă 1221/2011, rămasă definitivă prin respingerea de către Tribunalul T. a recursului formulat, instanța a obligat C. L. de Fond Funciar să ne pună în posesie, cu suprafața de 27,69 ha, respectiv 48,37 ha teren arabil. Prima instanță a reținut împrejurarea că ADS București împreună cu C. L. de Fond Funciar au încheiat contracte de arendă pentru sute de hectare de teren arabil, iar o mare suprafață de teren a fost concesionată unor societăți comerciale din zona respectivă. Mai mult, prima instanță a reținut și faptul că s-au încheiat de către C. L. de Fond Funciar contracte de arendă, respectiv concesiune, cu persoane private, astfel că, este lipsit de relevanță demersul efectuat pe lângă ADS București pentru atribuirea de teren în vederea punerii în posesie a persoanelor îndreptățite.

În soluționarea apelului, intimații au solicitat instanței a se aprecia că nu sunt întemeiate criticile formulate împotriva Sentinței civile 850/2014, pronunțată de către Judecătoria S. N. M..

Apelanta a arătat că obligația de punere în posesie este subsecventă obligației legale pe care o are ADS București de a preda terenurile pe care le are în administrare pe raza comunei Lenauheim. Este o susținere fără fundament juridic, deoarece această obligație nu rezultă din sentința menționată mai sus, care arată în mod expres „...din moment ce C. L. a încheiat contracte de concesiune și arendă, rezulta că avea teren disponibil".

În ală ordine de idei, nu are nici o relevanță faptul că apelanta s-ar fi adresat ADS București și Instituției Prefectului Județului T. pentru atribuire de teren. De circa 10 ani de zile se solicită punerea în posesie cu terenul ce a aparținut antecesorilor și toate demersurile întreprinse de la primirea titlurilor de proprietate au rămas fără rezultat.

In final, privind critica formulată referitoare la cuantumul onorariului stabilit de către executorul judecătoresc, arată că aceasta este neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât apelanta, prin aducerea la îndeplinire a hotărârii judecătorești menționată mai sus, evita aceste cheltuieli.

În drept s-au invocat disp. art. 205 alin. 2 din legea 134/2010.

Analizând apelul, tribunalul reține că este neîntemeiat.

Astfel, potrivit art. 622 al. 1 și 2 NCPC:

„(1) Obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.

(2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.”

Este adevărat că obligația comisiei locale de fond funciar de punere în posesie a persoanelor îndreptățite cu suprafețele de teren validate este o obligație intuituu personae.

Însă, în speța de față nu există dovezi că executorul judecătoresc a încercat să se substituie apelantei în operațiunea de punere în posesie.

În somație se specifică faptul că: „În cazul in care nu veti aduce la indeplinire voluntar obligatiile prevazute mai sus, vom proceda la executarea silita, conform Codului de procedura civila si a celorlalte dispozitii legale in materie (…)”.

Ori, noul Cod de procedură civilă cuprinde dispoziții privind executarea silită și a obligațiilor intuituu personae.

Astfel, art. 906 NCPC prevede că:

„(1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de executare.

(2) Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.

(3) Atunci când obligația are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanță între 0,1% și 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligației.

(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților.

(5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.

(6) Încheierea dată în condițiile alin. (4) este executorie.

(7) Acordarea de penalități în condițiile alin. (1) - (4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condițiile art. 892 sau ale dreptului comun.”

Prin urmare, mențiunea din somație, potrivit căreia, în caz de neexecutare, se va proceda la executarea silită potrivit Codului de procedură silită, trebuie interpretată în sensul că se va face aplicarea dispozițiilor art. 906 c. pr. civ.

În dosarul execuțional nu există probe și apelanta nu a dovedit că executorul judecătoresc ar fi încercat să pună intimații în posesie cu vreo suprafață de teren.

De altfel, apelanta a arătat că doar a dedus o astfel de intenție a executorului judecătoresc din cuprinsul somației.

Până la proba contrară, simpla presupunere a apelantei despre intenția executorului judecătoresc, nu atrage nulitatea procedurii de executare silită.

Tribunalul va înlătura și susținerile apelantei cum că ar fi făcut demersuri pe lângă ADS București pentru a primi terenul necesar punerii în posesie a persoanelor îndreptățite, că, în prezent, nu dispune de teren și că obligația lor este subsecventă obligației ADS de a le preda prin protocol terenurile pe care le are în administrare.

În primul rând, aceste susțineri au fost înlăturate și de Judecătoria Sânnicolau M. atunci când a pronunțat titlul executoriu în dosarul_ – .>