Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr. 84/2015. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 84/2015 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 25-03-2015 în dosarul nr. 84/2015
Acesta nu este document finalizat
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 84
Ședința publică din data de 25 Martie 2015
Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE L. D.
Judecător I.-A. D.
Judecător D. B.
Grefier L. M. S.
Pe rol se află judecarea recursului civil declarat de recurentul-reclamant B. I. împotriva încheierii de suspendare a cauzei pronunțată la data de 25.03.2014 de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ 14, având ca obiect hotărâre care să țină loc de act autentic, în contradictoriu cu intimata-pârâtă . SA.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, a răspuns recurentul-reclamant, prin avocat Vasii Kola C., și s-a constatat lipsa intimatei-pârâte.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Tribunalul a dat cuvântul în dezbatere asupra cererii de suspendare a judecății prezentului recurs formulată de intimată în temeiul art. 412 alin. 1 din Legea nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă coroborate cu dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței, asupra inadmisibilității, precum și asupra fondului recursului.
Recurentul-reclamant, prin reprezentant, a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de suspendare a judecării recursului împotriva unei încheieri de suspendare, iar în ceea ce privește recursul formulat a solicitat a solicitat admiterea acestuia și trimiterea cauzei spre judecare instanța de fond deoarece obligația de vânzare instituită de legea insolvenței este o obligație propter rem, lichidatorul judiciar fiind ținut de îndeplinirea acestei obligații.
Tribunalul a respins cererea de suspendare a judecății prezentului recurs formulată de intimată în temeiul art. 412 alin. 1 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă coroborate cu dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței, apreciind ca inadmisibilă cererea de suspendare a judecării recursului formulat împotriva unei încheieri de suspendare întrucât doar instanța care este investită cu judecarea fondului este competentă a analiza o astfel de cerere.
Tribunalul a declarat închise dezbaterile și a reținut cauza pentru deliberare și pronunțare.
TRIBUNALUL:
Deliberând asupra recursului declarat împotriva încheierii de suspendare a cauzei pronunțată la data de 25.03.2014 de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ 14, constată următoarele:
Prin încheierea civilă din data de 25.03.2014, prima instanță a dispus suspendarea judecării cauzei având în vedere dispozițiile art.35 alin.1 din Legea nr.137/2002 care prevăd că „la data depunerii hotărârii de dizolvare la oficiul registrului comerțului se suspendă judecarea tuturor acțiunilor în pretenții judiciare sau extrajudiciare îndreptate împotriva societății comerciale, termenele de prescripție a acțiunilor de realizare a creanțelor aparținând creditorilor acesteia, precum și orice procedură de executare silită pornită împotriva ei” și faptul că hotărârea de dizolvare nr.1/20.12.2013 adoptată de Adunarea Generală a fost depusă la ORC T. la data de 23.12.2013 fiind înregistrată corespunzător în registru, văzând și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.8/10.06.2013, prin care s-a stabilit că prin acțiunea în pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui bun imobil se urmărește valorificarea unui drept de creanță. Instanța a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textul de lege menționat mai sus, astfel că se impune suspendarea judecării cauzei până la definitivarea procedurii de dizolvare a societății pârâte
Împotriva încheierii de suspendare a cauzei pronunțată la data de 25.03.2014 de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ 14, la data de 30.12.2014, reclamantul B. I., prin avocat, a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea acestuia, repunerea pe rol a cauzei și reluarea judecării acesteia, pentru următoarele motive:
Judecătoria Timișoara în mod greșit a dispus suspendarea soluționării cauzei prin care a solicitat instanței să dispună în contradictoriu cu pârâta S.C S. E. Banat SA., să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare cu privire la locuința pe care o deține și asupra căreia are un titlu executoriu prin care această pârâtă a fost obligată să încheie un contract de vânzare cumpărare în condițiile legii 85/1992.
Judecătoria Timișoara a admis cererea pârâtei de suspendare a cauzei, și pe cale de consecință, în temeiul art. 35 din legea 137/2002 a dispus suspendarea soluționării cauzei.
Potrivit OG nr. 36/2004 care modifică și completează Legea 137/2002 respectiv alin.1 ind. 2 al art. 16 „acțiunile judiciare si extrajudiciare împotriva societății comerciale înainte sau după instituirea supravegherii financiare se suspendă pe perioada cuprinsă între data instituirii supravegherii financiare și data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a pachetului de acțiuni, dar nu mai mult de 12 luni de la data instituirii supravegherii financiare”.
Or, procedura de administrare financiară a fost instituită prin Ordinul Ministerului Economiei, Comerțului si Mediului de Afaceri nr. 2.485 publicat in M.O. la 15 noiembrie 2012. Prin urmare suspendarea acestei acțiuni în temeiul art. 35 din legea 137/2002 nu mai are suport legal atâta timp cât legea limitează în timp această suspendare la 1 an de la instituirea procedurii de administrare specială.
Mai mult, între timp, pârâta, respectiv S.C S. E. Banat SA a intrat in lichidare, iar prin sentința comercială nr. 2009 din 07.08.2014 pronunțată de Tribunalul T. a fost numit lichidator judiciar al acesteia practicantul de insolvență Management Reorganizare Lichidare Filiala T., motiv pentru care recurentul apreciază că nu mai sunt întrunite condițiile pentru menținerea suspendării cauzei.
Cum obligația de vânzare instituită de legea 85/1992, este o obligație „propter rem”, lichidatorul judiciar al intimatei-pârâte va fi ținut in îndeplinirea acestei obligații.
Art. 36 din legea 85/2006 prevede ca vor fi suspendate de drept toate acțiunile judiciare si extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
Or, dreptul său de a cumpăra locuința pe care o deține, dă naștere unei obligații „propter rem” și nu unui drept de creanță. O asemenea obligație în legătură cu bunul se transmite in mâinile oricui va trece bunul respectiv. Astfel, recurentul consideră că nu are nici un fel de pretenție bănească de la pârâtă prin lichidator, ci dimpotrivă dorind să cumpere locuința pe care o deține, urmează să achite un preț al acesteia stabilit in conformitate cu dispozițiile Legii nr. 85/1992.
Curtea Constituțională a statuat în mod constant caracterul „propter rem”al obligației proprietarilor acestor locuințe de vânzare către chiriași a locuințelor, în condițiile Legii nr. 85/1992, (deciziile Curții Constituționale nr. 437/2009, 651/2009, 1.146/2010 și 814/2011).
Astfel, s-a reținut că, în cazul privatizării unităților din ale căror fonduri a fost construită locuința ce a făcut obiectul vânzării, obligația de vânzare către chiriași, prevăzută de dispozițiile Legii nr. 85/1992, republicată, este o obligație „in rem”, instituită în considerarea obiectului (locuință construită din fondurile unității economice sau bugetare), iar nu o obligație in personam, reglementată în considerarea subiectului de drept în sarcina căruia există obligația de vânzare (societatea comercială al cărei capital social a suferit modificări în procesul de privatizare).
Nu pot fi reținute ca impedimente schimbarea structurii capitalului social al fostelor unități economice sau bugetare de stat din ale căror fonduri s-au construit locuințele respective anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, și nici obiectul de activitate al societăților comerciale astfel constituite.
Așa cum s-a reținut prin Decizia nr. 5 din 21 ianuarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în soluționarea recursului în interesul legii, prin reglementarea obligativității vânzării ce intră sub incidența Legii nr. 85/1992, republicată, se instituie o limitare a principiului autonomiei de voință a părților.
Ca urmare, sub acest aspect, consimțământul, care stă de regulă la baza contractului, trebuie să se circumscrie necesității de ordin juridic, astfel cum este ea precizată de dispozițiile Legii nr. 85/1992, republicată. într-adevăr, atât prin acest act normativ, cât și prin Decretul-lege nr. 61/1990, s-a conferit titularilor contractelor de închiriere dreptul de a cumpăra, la cerere, locuințele sau spațiile cu altă destinație construite din fondurile statului sau ale unităților economice ori bugetare de stat, cu excepția locuințelor de intervenție.
De altfel, în cuprinsul art. 1 alin. 1 și art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, făcându-se referire la locuințele construite din fondurile statului, se stabilește că acestea „pot fi cumpărate” sau „vor fi vândute”, ceea ce subliniază că nașterea raportului juridic este la latitudinea titularului contractului de închiriere, care, fără a fi legat de vreun termen, poate formula cerere de cumpărare.
Obligația de a vinde însă intervine doar atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: locuințele să fie construite din fondurile statului sau ale unităților economice ori bugetare de stat până la . legii, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare, locuințele să nu facă parte din categoria celor exceptate de lege.
Însăși evoluția reglementărilor legale în materie, prin succesiunea lor logică (Decretul-lege nr. 61/1990, Legea nr. 85/1992, Legea locuinței nr. 114/1996), reflectă opțiunea puterii legiuitoare de a lua măsuri de protecție socială, dând posibilitate tuturor chiriașilor să cumpere locuințele pe care le ocupă.
În acest sens, Curtea Constituțională a statuat în repetate rânduri că dispozițiile art. 7 din Legea nr. 85/1992 consacră o normă de justiție socială, întrucât dă posibilitatea chiriașilor să cumpere locuințele la construirea cărora au contribuit direct sau indirect în vechiul sistem statal-juridic. Pe această bază Curtea Constituțională a apreciat că dispozițiile criticate sunt nu numai conforme literei și spiritului art. 44 din Constituție, ci și legitime din punct de vedere economic, moral si social.
Curtea a reținut de asemenea, faptul că deși în proprietatea societăților comerciale și regiilor autonome au intrat și locuințele construite din fondurile proprii în condițiile contractului de privatizare, legiferarea, ulterior adoptării Constituției, a posibilității ca fiecare chiriaș a unei asemenea locuințe să devină proprietar, nu poate fi privită ca o limitare legală a dreptului de proprietate al persoanelor juridice respective.
Pentru aceleași considerente nu s-a reținut nici contrarietatea prevederilor art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 raportat la dispozițiile Primului Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor și intereselor fundamentale ale Omului ( Decizia nr. 814/21.06.2011 a Curții Constituționale).
Totodată, este de observat că legea nu condiționează obligativitatea vânzării de existența unui contract de închiriere valabil încheiat la data intrării sale în vigoare, de acest moment fiind condiționată doar situația locuințelor, care, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, republicată, au fost „construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Mai mult, prin Decizia nr. 3 din 18 februarie 2013 privind recursul în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 și art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, aflate la data opțiunii chiriașului în patrimoniul unei societăți comerciale cu capital integrat privat, ca urmare a procesului de privatizare, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilește că aceste prevederi instituie o obligație legală pentru societățile comerciale cu capital integral privat, devenite proprietare prin privatizare, de a vinde locuințele construite din fondurile statului sau ale unităților economice ori bugetare de stat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, cu excepțiile prevăzute de lege.
Pe de alta parte, toată această problematică a fost discutată anterior, recurentul-reclamant fiind în posesia unui titlu executoriu care obligă pârâta-intimată să încheie cu un contractul de vânzare cumpărare pentru locuința pe care o deține, în condițiile Legii nr. 85/1992. Recurentul a mai precizat că a achitat prețul acestei locuințe, preț calculat în conformitate cu Legea nr. 85/1992, iar în prezenta cauza suspendată a solicitat instanței doar pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare cumpărare având în vedere refuzul nejustificat al pârâtei de a pune în executare o hotărâre judecătorească.
Cum între timp, pârâta a intrat în insolvență, în opinia recurentului, este de datoria lichidatorului judiciar numit să îndeplinească aceasta obligație „propter rem” care nu este o obligație care să dea naștere unui drept de creanță, întrucât nu urmărește ca pârâta să încaseze bani în urma executării „obligației a face” neavând nici un fel de pretenții bănești față de aceasta.
În drept, recurentul-reclamant și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 414 și urm. din Codul de procedură civilă, precum și pe celelalte dispoziții legale invocate în cuprinsul cererii de recurs.
Intimata-pârâtă, la data de 06.02.2015, a formulat întâmpinare în cauză, prin care a solicitat instanței respingerea în totalitate a recursului și, pe cale de consecință pentru următoarele motive:
În primul rând, pe cale de excepție, a invocat următoarele:
Inadmisibilitatea soluționării prezentei cauze prin procedura de judecată de drept comun, pentru că în temeiul sentinței comerciale nr. 2009, pronunțată la data de 14 August 2014 de către Tribunalul T. - Secția a II - a Civila în dosarul nr._, împotriva sa a fost dispusă deschiderea procedurii simplificate a insolvenței reglementată de Legea nr.85/2006.
Conform procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, privind procedura insolventei, actualizată, toate creanțele au fost deja înscrise de către Lichidatorul Judiciar în Tabelul Preliminar al creanțelor.
Astfel, intimata susține că recurentul-reclamant nu mai poate să solicite reluarea judecării prezentei cauze prin procedura de judecată de drept comun, pentru că acesta vrea soluționarea cererii lui individuală împotriva societății, care constituie obiectul procesului din prezentul dosar, dar în defavoarea tuturor creditorilor, creându-se astfel o incertitudine atât în ceea ce privește întregul său, cât și în ceea ce privește cuantumul masei credale în totalitatea ei.
In mod incontestabil, începând cu data de 14 august 2014, reclamantul are dreptul să își realizeze pretențiile numai în cadrul procedurii colective, reglementată de Legea nr.85/2006, privind procedura insolventei, actualizată.
Prin urmare, având în vedere situația juridica specială și excepțională în care societatea se află începând cu data de 14 august 2014, a solicitat respingerea cererii de recurs în totalitate ca fiind nelegală și netemeinică și, pe cale de consecință suspendarea de drept a judecării prezentei cauze, pentru că începând cu data de 14 august 2014 a intervenit o suspendare de drept a judecării prezentei cauze în temeiul dispozițiilor imperative ale art.412 alin. 1 din Legea nr. 134/2010 - privind Codul de Procedura Civila coroborate cu dispozițiile imperative ale art.36 din Legea nr.85/2006- privind procedura insolventei, actualizată.
În ceea ce privește fondul cauzei, a arătat că în fapt, societatea își susține și acum întreaga apărare făcută prin întâmpinarea pe care a depus-o la dosarul prezentei cauze și prin care solicită instanței să dispună suspendarea de drept a judecării prezentului proces, având în vedere faptul că situația juridică a societății s-a schimbat în mod radical începând cu data de 14 august 2014.
Mai mult, creanța recurentului-reclamant este totuși o creanță având ca obiect obligația de a face neevaluabilă în bani, respectiv obligația de a face o ofertă de preț acestuia pentru vânzarea camerei de cămin în care acesta locuiește, așa după cum rezultă în mod incontestabil din Decizia nr.8/10 Iunie 2013 pronunțata de către Înalta Curte de Casație si Justiție în Dosarul nr.5/2013 care a avut ca obiect soluționarea unui recurs în interesul legii, anexată prezentei in dovedire in susținerea cererii de suspendare a judecării prezentei cauze, pentru ca vânzarea acestei locuințe va fi făcuta de către lichidatorul judiciar numit conform dispozițiilor imperative ale art.116-art.118 din Legea nr.85/2006 - privind procedura insolventei actualizată.
În opinia sa, recurentul-reclamant face afirmații neadevărate, pentru că societatea a fost inițial sub incidența prevederilor imperative ale Legii nr. 137/2002 - privind unele, masuri pentru accelerarea privatizării, actualizata, iar bunurile imobiliare puteau fi înstrăinate numai conform prevederilor acestei legi speciale, iar la momentul actual societatea este sub incidența dispozițiilor imperative ale Legii nr.85/2006- privind procedura insolventei, actualizata, care este tot o lege specială, ambele aceste legi fiind derogatorii de la dreptul comun conform principiului fundamental de drept: „specialia generalibus derogant". Așa cum consideră că a dovedit cu înscrisurile depuse în apărare, în luna aprilie 2014, la Tribunalul T. a intrat pe rol dosarul nr._, al cărui obiect îl constituie cererea făcută chiar de către „antecesoarea" societății S.C. Filiala de întreținere și S. E. „Electrica Sen S.A. - București pentru Deschiderea procedurii insolventei și . temeiul Legii nr.85/2006 - privind procedura insolventei.
În drept, intimata-pârâtă și-a întemeiat susținerile pe dispozițiile art.412 alin. 1 punctul 8 din Legea nr.134/2010 - privind Codul de Procedura Civila, art.36 din Legea nr.85/2006 - privind procedura insolventei, Legea nr.287/2009-privind Codul Civil, art.176 din Legea nr.286/2009 - privind Codul Penal, Legea nr.31/1990- privind societățile comerciale, actualizată.
In probațiune, a solicitat proba cu înscrisuri, precum și de toate celelalte mijloace de probă admise de lege.
La data de 16.02.2015, recurentul-reclamant, prin avocat, a formulat răspuns la cererea de suspendare formulată de intimată prin întâmpinare, prin care a arătat următoarele:
Se află în posesia unei hotărâri definitive prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat obligația falitei S.C S. E. Banat S.A (în calitate de continuator în drepturi și obligații a fostei F.I.S.E de a încheia contractul de vânzare cumpărare pentru locuința pe care o deține, în condițiile și la prețul prevăzut de legea nr. 85/1992.
O primă confuzie pe care o face intimata, este, în opinia recurentei, faptul că titlul său executoriu nu se referă la obligația pârâtei de a face o oferta de preț astfel cum se susține în cererea de suspendare, ci de a încheia un act autentic la un preț determinat ca atare de Legea nr. 85/1992.
Prin această acțiune, recurentul a precizat că nu dorește realizarea unei creanțe (pretenții) față de pârâta în faliment S.C S. E. Banat S.A.
Totodată, recurentul a arătat că solicită să achite debitoarei în faliment prețul locuinței pe care o deține, preț calculat în conformitate cu dispozițiile legii nr. 85/1992 și pe care de altfel l-a consemnat la CEC pe seama și la dispoziția falitei societăți, preț pe care lichidatorul judiciar ar putea sa-l valorifice în interesul creditorilor.
Refuzul nejustificat al intimatei de a încheia contractual de vânzare cumpărare asupra locuinței pe care o deține, (respectiv de a executa de buna voie o hotărâre judecătorească irevocabilă) l-a determinat să promoveze acțiunea în „prestație tabulară” în cadrul căreia a arătat faptul că s-a eliberat de obligația de plată a prețului, pe care l-a consemnat la CEC Bank Timișoara.
In atare situație, recurentul apreciază că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 întrucât nu este în postura de a-și realiza o creanță asupra debitoarei sau a bunurilor sale astfel cum prevăd dispozițiile acestui text de lege.
Recurentul a mai arătat că dreptul pe care îl are de a cumpăra locuința pe care o deține izvorăște din legea nr. 85/1992, iar obligația pârâtei este una propter rem care se transmite lichidatorului judiciar prin . pârâtei S, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație si Justiție București prin RIL-urile la care a făcut referire în motivele de recurs.
Obligația in rem de a vinde locuința pe care o deține, obligație izvorâtă din dispozițiile legii nr. 85/1992, se transmite asupra oricărei persoane care ar deține bunul ce face obiectul obligației.
Obligațiile propter rem sunt cunoscute sub denumirea de obligații reale de a face, reprezintă îndatoriri cere revin deținătorului unui bun determinat și au ca izvor legea sau convenția părților.
In speța, obligația propter rem are ca izvor hotărârea judecătorească definitivă depusă la dosarul cauzei și opozabilă lichidatorului judiciar care este ținut la executarea acesteia.
Prin realizarea obligației, pârâta ar obține un preț care ar trebui valorificat în procedura lichidării judiciare. Ca atare, dispozițiile art. 36 din legea nr. 85/2006 nu sunt incidente în cauză, atâta timp cât nu are un drept de creanța asupra pârâtei care ar putea fi valorificat numai în procedura specială prevăzută de această lege.
Recursul este fondat.
Din analiza dispozițiilor legale incidente în speță, a motivelor de recurs și a sentinței civile criticate pentru nelegalitate și netemeinicie, instanța a reținut următoarele:
Cu precădere, cu respectarea exigentelor art.248 C.proc.civ., tribunalul va respinge excepția inadmisibilității prezentului recurs, pentru aceleași considerente în baza cărora a fost respinsă și cererea de suspendare a judecații căii de atac: deschiderea procedurii insoventei prezintă relevanta exclusiv în cadrul soluționării litigiului de fond, neputând fi invocată în recursul împotriva unei încheieri de suspendare; per a contrario, dispozițiile art.414 C.proc.civ. prin care este recunoscută calea de atac a recursului de ar fi lipsite de finalitate.
Pe fondul căii de atac, tribunalul observă că judecătoria a dispus temporizarea cursului judecății litigiului de față reținând incidenta cazului legal de suspendare prevăzut de art. 35 alin.1 din Legea nr.137/2002, potrivit căruia la data depunerii hotărârii de dizolvare la oficiul registrului comerțului se suspendă judecarea tuturor acțiunilor în pretenții judiciare sau extrajudiciare îndreptate împotriva societății comerciale, termenele de prescripție a acțiunilor de realizare a creanțelor aparținând creditorilor acesteia, precum și orice procedură de executare silită pornită împotriva ei.
În speță, reclamantul este titularul unui titlu executoriu rezidând într-o hotărâre judecătoreasca prin care i s-a consfințit dreptul la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la locuința în litigiu, în temeiul dispozițiilor speciale ale art.1 și 7 din Legea nr.85/1992.
Ipoteza cazului legal de suspendare supraevocat vizează exclusiv acțiunile în pretenții, iar o acțiune prin care se tinde la executarea unei obligații legale cu caracter propter rem (denumite și obligații reale de a face), respectiv a unei îndatoriri ce revine deținătorului unui bun determinat, în temeiul legii sau al convenției părților, nu poate fi caracterizata ca o acțiune în pretenții.
În speța, obligația propter rem recunoscuta jurisdicțional nu intra în sfera acțiunilor în pretenții, prin care se tinde la realizarea unui drept de creanță.
Investită fiind cu verificarea caracterului constituțional al dispozițiilor Legii nr. 85/1992, Curtea Constituțională a statuat în mod constant caracterul „propter rem”al obligației proprietarilor acestor locuințe de vânzare către chiriași a locuințelor, în acest sens fiind deciziile Curții Constituționale nr. 437/2009, 651/2009, 1.146/2010 și 814/2011.
Raționamentul instanței de contencios constituțional a fost preluat și în considerentele ce au fundamentat pronunțarea deciziei în interesul legii nr.3/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 și art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, a stabilit că aceste prevederi instituie o obligație legală pentru societățile comerciale cu capital integral privat, devenite proprietare prin privatizare, de a vinde locuințele construite din fondurile statului sau ale unităților economice ori bugetare de stat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, cu excepțiile prevăzute de lege.
Pentru toate aceste considerente, potrivit art.498 raportat la art.414 C.proc.civ. și în temeiul dispozițiilor de procedura evocate, recursul va fi admis, încheierea de suspendare recurată va fi casata și se va dispune reluarea judecății de către Judecătoria Timișoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul civil declarat de recurentul-reclamant B. I. împotriva încheierii de suspendare a cauzei pronunțată la data de 25.03.2014 de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ 14, având ca obiect hotărâre care să țină loc de act autentic, în contradictoriu cu intimata-pârâtă . SA – în faliment, cu sediul social în Timișoara, . nr. 3-5, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J35/2601/25.11.2011, având CUI RO29388211 – prin lichidator judiciar Management Reorganizare Lichidare – Filiala T., cu sediul în Timișoara, . nr. 22, ..
Casează încheierea de suspendare recurată.
Dispune reluarea judecății de către Judecătoria Timișoara.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 25 martie 2015.
Președinte, L. D. | Judecător, I.-A. D. | Judecător, D. B. |
Grefier, L. M. S. |
Red. L.D. Tehnored. L.S. 03.04.2015/ 4 ex.
Primă instanță: Judecătoria Timișoara (președinte – M. Broțun)
| ← Reziliere contract. Sentința nr. 11/2015. Tribunalul TIMIŞ | Fond funciar. Decizia nr. 100/2015. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
