Obligaţie de a face. Sentința nr. 3797/2015. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3797/2015 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 09-12-2015 în dosarul nr. 3797/2015
Acesta nu este document finalizat
Cod ECLI
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I-A CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 3797/2015
Ședința publică de la 09 Decembrie 2015
Completul compus din:
Președinte I.-A. D.
Grefier F. L. C.
Pe rol judecarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții C. C. și C. A. în contradictoriu cu pârâții S. S. A. și S. A. F. jr., și a cererii reconvenționale formulată de pârâții reclamanți reconvenționalei în contradictoriu cu reclamanții pârâți reconvenționali, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal, făcut în ședință publică lipsă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință.
Mersul dezbaterilor si concluziile parților sunt consemnate în încheierea din 25.11.2015, parte integranta din prezenta hotărâre, când instanța, pentru a da posibilitatea părților sa depună concluzii scrise a dispus amânarea pronunțării pentru azi, 09.12. 2015.
INSTANȚA
Deliberând, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții C. C. și C. A. în contradictoriu cu pârâții S. S. A. și S. A. F. jr., înregistrata la Tribunalul T. sub nr._ la data de 31.10.2013, reclamanții solicită ca, prin sentința care se va pronunța, instanța să dispună obligarea pârâților la plata îmbunătățirilor aduse imobilului situat în Timișoara, .. 6, ., înscris în cartea funciară nr._-C1-U5, în cuantum de 270.000 lei; să dispună obligarea pârâților la restituirea prețului achitat prin contractul de vânzare cumpărare autentificat de către BNP P. E. sub nr. 2164/14.12.2006, respectiv suma de 20.000 euro; să dispună instituirea unui drept de retenție al reclamanților asupra imobilului situat în Timișoara, .. 6, ., înscris în cartea funciară nr._-C1-U5, până la achitarea de către pârâți a contravalorii îmbunătățirilor și a prețului; cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 aprilie 2012, care a format obiectul dosarului nr._ *, pârâții S. S. A. și S. A. F. jr. au solicitat instanței, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2164/14.12.2006 de către BNP P. E., prin care reclamanții au cumpărat imobilul situat în Timișoara, .. 6, . dreptului de proprietate al subsemnaților reclamanți din cartea funciară.
Prin sentința civilă nr. 1928/10.07.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara, rămasă definită prin decizia Tribunalului T., s-a admis acțiunea formulată de către pârâți.
Cu privire la starea de fapt, la data de 27 iunie 2006, S. A. F. sn., tatăl pârâtului S. A. F. jr. și soțul pârâtei Kutetzky S. A., a decedat, pârâtul în următoarea zi, în data de 28 iunie 2006, a mandatat pe domnul O. Janos, prin procura autentică nr. 1071/2006 autentificată de notar public Falko B., din Furth, pentru ca mandatarul să îl reprezinte în „cauza privind atribuirea și restituirea în natură a imobilelor cu adresele .. 9 înscris în cartea funciară la numărul_-_, Timișoara, România precum și .. 8, înscris în cartea funciară nr. 521/_, Timișoara, România, în procesul deja pe rol în fața tuturor instanțelor judecătorești și autorităților din România." De asemenea, acesta a fost împuternicit să preia imobilele mai sus identificate sau contravaloarea acestora stabilită în proces în caz de despăgubire. De asemenea, pârâtul S. A. F. jr., a declarat, pe proprie răspundere, în cuprinsul procurii, că „mandantul este unicul moștenitor legal și succesor de drept al fostului proprietar dr. S. A. F., născut la 08.05.1924 în Timișoara, România, decedat la 26.06.2006, cu ultimul domiciliu în_ Oberasbach, «Iahnstr. 36, Germania", cu toate că la acea dată, pârâta S. S. A., soția defunctului S. A. F. sn. era de asemenea moștenitoare a acestuia.
Ulterior, la data de 7 decembrie 2006, pârâții S. A. F. jr. și S. S. A., s-au prezentat Tribunalului Furth în vederea emiterii certificatului de moștenitori, cerere care a făcut obiectul dosarului nr. VI o968/o6.
Cu privire la procedura succesorală aplicabilă în Germania, aduc la cunoștință următoarele aspecte. Potrivit dispozițiilor art. 1922 și 1942 pargraf 1 Codul civil german, întreaga avere a defunctului se transferă de drept moștenitorilor la momentul decesului acestuia, fără ca moștenitorii să fie obligați să intervină.
In legislația germană nu există noțiunea de certificat de calitate de moștenitor, întrucât averea se transferă în virtutea legii moștenitorilor.
Procedura este de competența instanței succesorale de la locul ultimei reședințe a decedatului. Toate cererile (eliberarea certificatului de moștenitor, declarații de renunțare la succesiune etc.) pot, de asemenea, să facă obiectul unui proces-verbal redactat de un notar. In cazul succesiunilor internaționale, tribunalul este instanța competentă să se ocupe de toate bunurile decedatului indiferent de locul în care se află acestea (principiul unității transmisiunii succesorale). întocmirea unui inventar cu bunurile mobile și imobile ale defunctului nu este obligatorie.
Prin certificatul de moștenitor emis de Tribunalul Furth, pârâților li s-a stabilit dreptul fiecăruia la jumătate din averea defunctului S. A. F. sn., respectiv aceștia au declarat, după indicarea creanțelor, că acceptă moștenirea.
Precizează că această procedura s-a finalizat la data de 7 decembrie 2006, dată de la care, potrivit dispozițiilor art. 2032 alin. 1 cod civil german, averea defunctului S. A. F. sn. a fost ținută în coproprietate de către pârâți, respectiv aceștia dețineau în cota de 1/2 fiecare imobilul situat în Timișoara, .. 8. .> Reclamanții arată că aceasta procedură succesorală nu le-a fost adusă la cunoștința înainte de încheierea contractului de vânzare cumpărare, ci le-a fost prezentată de către domnul O. Janos, doar procura specială nr. 1071/2006 autentificată de notar public Falko B., în cuprinsul căreia pârâtul S. A. F. jr. a declarat pe proprie răspundere că este unicul moștenitor legal și succesor de drept al defunctului S. A. F. sn. La data de 14 decembrie 2006, subsemnații am achiziționat prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2164/14.12.2006, imobilul situat în Timișoara, .. 8, ., intabulat în cartea funciară nr._, nr. Top. 1030/II. Contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu domnul O. Janos, în calitate de mandatar al S. A. F. fr. în baza procurii speciale nr. 1071/2006. Arata reclamanții că fiind de bună credință, au încheiat contractul în considerarea informațiilor obținute din extrasul de carte funciară a imobilului și cele din cuprinsul procurii speciale prezentate de către domnul O. Janos. În cuprinsul acestei procuri, pârâtul a declarat pe proprie răspundere că este unicul moștenitor legal și succesor de drept al defunctului S. A. F. sn.
La momentul achiziționării apartamentul se afla într-o stare avansată de degradare, fiind necesare investiții considerabile pentru a se putea locui în imobil, motiv pentru care în urma negocierilor dintre subsemnații și domnul O. Janos, în calitate de mandatar, s-a convenit asupra sumei de 20.000 euro. Apartamentul a fost locuit de o persoană vârstnică, pe o perioadă îndelungată, nefiind efectuate niciun fel de reparații sau minime investiții în apartament. De la acea dată și până în prezent, s-a investit în finisaje interioare, și dotări, astfel încât contravaloarea acestor îmbunătățiri se impune a fi restituită de către pârâți. Instanța în cadrul dosarului nr._ *, a apreciat că. pentru lipsa formei autentice a procurii semnatarului O. Janos, contractul de vânzare cumpărare este lovit de nulitate absolută. Solicităm instanței să aibă în vedere că reclamanții sunt cumpărători de bună credință, întrucât la momentul transferului dreptului de proprietate, ne-a fost prezentată procura specială a pârâtului S. A. F. jr., subsemnații neavând cunoștință de certificatul de moștenitor emis la data de 7 decembrie 2006.
Având în vedere aceste aspecte, solicită obligarea pârâților la restituirea prețului achitat, respectiv suma de 20.000 euro.
În ceea ce privește dreptul de retenție, acesta este un mijloc specific de garantare a obligațiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa până ce debitorul nu-i plătește tot ce îi datorează în legătură cu acel bun. Având în vedere această configurație juridică a dreptului de retenție, condiția esențială invocării sale este acea ca datoria pe care deținătorul bunului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în legătură cu lucrul și să fie prilejuit de acesta. Întrucât singura proprietate a pârâților este imobilul situat în Timișoara, .. 6, . urma admiterii prezentei cauze, subsemnații ne-am afla în imposibilitate de a ne recupera creanța, iar creanța este în legătură cu imobilul menționat, reclamanții solicită să sa se dispuna instituirea unui drept de retenție asupra imobilului mai sus identificat până la achitarea integrală a datoriei pârâților, respectiv prețul achitat și contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 2495, art. 1516 cod civil.
Întâmpinarea
Pârâții au formulat întâmpinare prin care solicităm respingerea acțiunii formulată de reclamanții C. C. și C. A. și solicităm cu titlu reconvențional obligarea acestora la plata următoarelor sume:suma de 42.000 Euro, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a Apartamentului (astfel cum este definit mai jos) pe perioada 14.12._13; suma de 25.000 Lei cu titlu de despăgubiri pentru daune aduse valorii apartamentului de către reclamanții - pârâți reconvențional. De asemenea, s-a solicitat obligarea reclamanților - pârâți reconvențional la plata cheltuielilor de judecată pe care le vor efectua în legătură cu prezenta cauză. suntem proprietarii tabulari ai apartamentului nr. IA situat în Timișoara, . Brutus) nr. 6, înscris în CF nr._-C1-U5 Timișoara (provenită din conversia CF nr._ Timișoara), nr. cadastral 1030/11 (denumit în continuare "Apartamentul).
Pârâții arată că între 14.12.2006 și 19.12.2013, apartamentul a fost ocupat de reclamanții - pârâți reconvențional C. C. și C. A., aceștia dobândind apartamentul în mod fraudulos, printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu un fals mandatar ( fără împuternicirea expresă de a vinde) și într-un moment în care proprietarul tabular (singura persoană de la care se poate efectiv cumpăra un imobil) era decedat.
Pârâții arata ca sunt moștenitorii legali ai fostului proprietar tabular al apartamentului, S. A. F. (Senior), în calitate de soție supraviețuitoare, respectiv fiu în calitate de moștenitori legali, a atacat în instanță contractul de vânzare-cumpărare prin care reclamanții C. C. și C. A. au dobândit apartamentul.
În continuare s-a susținut că prin Sentința civilă nr. 1928/10.07.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ *, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 979/25.09.2013 pronunțată de Tribunalul T., a fost admisa acțiunea moștenitorilor fostului proprietar tabular, s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate exhibat de reclamanții C. C. și C. A. asupra Apartamentului - respectiv, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2164/14.12.2006 de BNP P. E. încheiat între cumpărătorii C. și numitul O. Janos, în calitate de pretins mandatar al lui S. A. F.; instanțele de judecată au constatat că acest contract a fost încheiat profitând, în mod fraudulos, de confuzia de nume între subsemnatul S. A. F. și tatăl sau, proprietarul tabular (care era decedat de aproape 6 luni la data încheierii contractului) și utilizând în scopul vânzării o procură generală (mandatarul având doar puteri de a face acte de administrare, nu și acte de dispoziție cu privire la Apartament) emisă de subsemnatul S. A. F., procură care nu a fost autentificată și în nici un caz nu oferea împuternicirea de a vinde Apartamentul (eventuala vânzare fiind în mod expres condiționată de consimțământul mandantului) și nici de a încasa prețul în numele mandantului; cu titlul de consecință a nulității titlului de proprietate al cumpărătorilor C., instanța a dispus și reîntabularea în cartea funciară a vechiului proprietar, S. A. F. (Senior).
Ulterior, la data de 19.12.2013 s-a realizat evacuarea reclamanților - pârâți reconvențional din Apartamentul pe care aceștia îl dețineau în mod abuziv, iar în luna ianuarie 2014 s-au finalizat formele succesorale, la momentul de față subsemnații fiind înscriși în cartea funciară ca proprietari ai Apartamentului, dobândit prin succesiune.
Față de cererea de chemare în judecată a reclamanților pârâții au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, pentru următoarele motive:
Potrivit art. 194 lit. (d) Cod proc. civ., prin cererea de chemare în judecată reclamantul trebuie să indice și temeiul de drept al acțiunii. Indicarea temeiului de drept prezintă importanță deosebită în procesul civil, datorită principiului disponibilității (potrivit căruia instanța este investită cu judecarea acțiunii în limitele cererii reclamantului).
Întrucât cererea de chemare în judecată (inclusiv notele scrise formulate de reclamanți în completarea acesteia) nu cuprinde temeiul de drept al capetelor de cerere în pretenții, nu avem posibilitatea să ne formulăm apărarea în mod corespunzător, sens în care se impune ca reclamanții să-și precizeze acțiunea sub acest aspect.
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește petitul 2 al cererii de chemare în judecată arata ca reclamanții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat de către BNP P. E. sub nr. 2164/14.12.2006 cu falsul mandatar O. Janos, fără ca acesta să dispună de o procură specială autentică în scop de vânzare; procura utilizată nu a fost autentificată corespunzător, nu prevedea în mod expres împuternicirea de a vinde (existând mențiune expresă în cuprinsul său că va fi necesar consimțământului proprietarului pentru vânzare), nu există mențiune cu privire la determinarea prețului vânzării și nici împuternicirea de a încasa prețul vânzării în numele vânzătorului. În considerentele deciziei civile nr. 979/2013 pronunțată de Tribunalul T. s-au reținut următoarele:Contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu lipsa totală a consimțământului proprietarului bunului, iar recurenții pârâți, cu un minimum de diligente, puteau să vadă acest lucru (...).
Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2164/14.12.2006 a fost constatat nul absolut prin hotărârile pronunțate de Judecătoria Timișoara (în primă instanță), respectiv Tribunalul T.. (în recurs) în dosarul nr._ * Soluția este definitivă și irevocabilă, intrând în puterea lucrului judecat. În condițiile în care mandatarul a acționat în afara puterilor conferite prin procură, iar cumpărătorii C. C. și C. A. puteau să constate cu un minimum de diligente lipsa mandatului (astfel cum s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă), contractul de vânzare pe care aceștia l-au încheiat cu falsul mandatar nu atrage în sarcina lor obligația de restituire a unui preț pe care, în realitate, nu l-a încasat (interpretarea contrară fiind, evident, absurdă).
Pârâții arată ca O. Janos este persoana care a primit suma de 20.000 Euro de ia reclamanți cu titlul de preț al vânzării apartamentului prin contractul nr. 2164/14.12.2006. însă dl O. Janos nu era împuternicit de ei nici să vândă, nici să încaseze prețui în numele lor. În aceste condiții, considera ca nu au calitate procesuală pasivă, patrimoniul falsului mandatar O. Janos fiind cel care s-a mărit cu suma de 20.000 Euro (pentru evitarea interpretării contrare, precizăm totodată că dl O. Janos nu a manifestat niciodată nici cea mai mică intenție de a ne preda această sumă, pe care pur și simplu și-a însușit-o, fiind evidentă din acest punct de vedere intenția sa frauduloasă existentă de ia bun început (faptul ridicând serioase semne de întrebare și cu privire la o eventuală intenție frauduloasă a cumpărătorilor C., în contextul prețului extrem de mic al vânzării).
Potrivit articolului 1537 din Codul civil de ia 1864 (care guvernează rationae temporis raportul juridic care decurge din mandat), mandatam! nu poate face nimic care să depășească limitele mandatului său. In consecință, actele încheiate de mandatar cu depășirea împuternicirilor primite, fiind res inter alios acta, nu-i obligă pe ei, mandatarul fiind cel care este ținut să răspundă față de terți.
Pârâții învederează instanței faptul că reaua-credință a reclamanților C. a fost constatată prin considerentele Sentinței civile nr. 1928/2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara, precum și prin Decizia civilă nr. 979/2013 pronunțată de Tribunalul T. in soluționarea dosarului nr._ *; reaua-credință a reclamanților este în mod organic legată de viciile de nulitate absolută ale contractului de vânzare-cumpărare prin care au dobândit apartamentul, apărarea invocată de aceștia în litigiu fiind invalidată de instanță.
Arata ca la data emiterii respectivei procuri, pârâtul nu cunoștea în detaliu prevederile legale referitoare la transmisiunea succesorală, astfel încât a declarat din eroare că este singurul moștenitor al defunctului său tată. Declarația a fost dată din eroare simplă, fără intenția de a induce pe cineva în eroare (nici pe soția supraviețuitoare a defunctului (mama mea. S. S.), nici pe altcineva) și nici de a profita în vreun fel - dovadă fiind faptul că succesiunea s-a realizat către ambii moștenitori legali, încă din luna decembrie 2012 fiind emis certificatul de moștenitor de către Tribunalul Furth care confirmă faptul că pârâții - reclamanți reconvenționali sunt co-moștenitori, în cote egale, ai defunctului S. A. F. senior. Această declarație eronată din cuprinsul procurii nu produce însă nici un fel de efecte nici asupra contractului nr. 2164/14.12.2006 (care a fost constatat nul) și nici asupra prezentului litigiu dintre subsemnații pârâți și reclamanții C..
Arată că indiferent de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată (care va trebui să fie precizat de reclamanți), pretențiile acestora vor trebui analizate din perspectiva relei-credințe de care dau dovadă aceștia.
Pârâții arata ca prin cererea de chemare în judecată reclamanții pretind exorbitanta sumă de 270.000 lei (echivalentul a aproximativ 60.000 Euro) pentru așa-zise îmbunătățiri pe care le-au adus Apartamentului, sumă pe care și-o calculează prin scăderea din valoarea la care a fost evaluat apartamentul în anul 2010 a prețului de 20.000 Euro achitat conform contractului 2164/14.12.2006 încheiat cu falsul mandatar O. Janos. (Scopul nelegitim al reclamanților este cât se poate de evident: au cumpărat apartamentul pentru un preț derizoriu, iar după ce au „pierdut" (după o folosință nelegitimă de 7 ani) acest apartament încearcă acum să obțină o despăgubire la fel de nelegitimă, apropiată de valoarea de piață a apartamentului, profitând și de faptul că instanța i-a scutit de obligația de plată a taxei de timbru ).
Pârâții considera ca nu există nici un temei juridic pentru care o astfel de diferență matematică să reprezinte dovada unor eventuale lucrări de îmbunătățire. Prin urmare, raționamentul de la care pornește acțiunea reclamanților este viciat. Cu titlu preliminar, precizează că reclamanții înșiși au declarat în recursul introdus în dosarul nr._ * că îmbunătățirile efectuate la apartament se ridică la suma de 40.000 Euro, a cărei valoare (și aceasta, vădit nejustificată) este mult mai mică decât pretențiile formulate în prezentul dosar (echivalentul a peste 61.000 Euro). Similar, în adresa formulată de reclamanți către mediator M. D. (anexată de aceștia la notele scrise, dar care nu ne-a fost comunicată anterior) își evaluează pretențiile la suma de 180.000 Lei, mai mică decât pretențiile de 270.000 Lei din acțiunea introdusă la instanță. Această inconsecvență dovedește, o dată în plus, reaua-credință procesuală a reclamanților, care formulează cereri iară legătură cu realitatea, urmărind obligarea noastră la plata unor sume fără just temei. (Pentru evitarea interpretării contrare, precizăm că și pretenții în cuantum de 40.000 Euro ar fi complet nejustificate.) Realitatea este că, chiar dacă reclamanții au făcut unele lucrări în legătură cu Apartamentul (a căror valoare nu o putem aprecia exact, dar suma totală nu credem că putea depăși, în mod rezonabil, 7.000 - 8.000 Euro), acestea nu au contribuit la sporirea valorii de piață a acestuia, raportat la starea în care se află Apartamentul la momentul de față; reclamanții au făcut aceste lucrări tară acordul proprietarilor legitimi (deci, ne riscul lor), fie ca simple lucrări de administrare curentă care se află de drept în sarcina utilizatorului spațiului, fie pentru propriul lor confort (nici una nu a reprezentat o investiție realmente necesară în scop de conservare), lucrările nu au adus un spor de valoare Apartamentului, iar pe de altă pane reclamanții s-au si bucurai de ele pe întreaga durată de 7 ani în care au utilizat apartamentul. Starea în care Apartamentul se găsește în prezent (neigienizat, pereți deteriorați, fără nici un sistem de încălzire (nici centralizată, nici independentă), fără calorifere, fără sursă de apă caldă, fără nici un fel de lucrări care să poată atrage un spor de valoare etc.) impune cu necesitate efectuarea unor lucrări de remediere și/sau utilare și nu este de natură să justifice acordarea unor sume de bani reclamanților pentru lucrări efectuate cu privire la apartament.
Arata ca reclamanții au adus daune valorii de piață a apartamentului prin aceea că au eliminat anumite piese de tocărie / mobilier de reală valoare, au făcut modificări de compartimentare nejustificate/inoportune, au debranșat Apartamentul de la rețeaua municipală de încălzire și au aruncat (sau poate au vândut?) caloriferele solide din fontă existente anterior (astfel încât în momentul de față. în plin secol XXI în centrul orașului Timișoara, apartamentul ar trebui încălzit cu foc de lemne, în sobe și instalații auxiliare care ar trebui cumpărate în acest scop. întrucât reclamanții și-au luat cu ei, la evacuare, soba și „șemineul" existent; alternativ, ar trebui instalat un sistem de încălzire, cu centrală termică de apartament și caloriferele / racordurile aferente, lucrare care este estimată ea singură la cea. 2.500-3.000 Euro). Aceste daune fac obiectul cererii reconvenționale formulată de ei.
Se mai susține că din fotografiile care au fost făcute cu prilejul evacuării reclamanților din Apartament se poate observa starea dezagreabilă în care se găsește Apartamentul. Este evident faptul că acesta nu a fost de loc întreținut în bune condiții de reclamării (a se observa în special pereții aflați într-o stare deplorabilă, fiind scriși, desenați și colorați pe suprafețe mari, probabil de copiii reclamanților).Prin urmare, orice așa-zisă „îmbunătățire" pretinsă de reclamanți nu se justifică, în condițiile în care starea în care se găsește acum Apartamentul nu ne profită, ci chiar necesită cheltuieli adiționale, pentru aducerea acestuia într-o stare care să îl utilizabil în mod rezonabil. Nu pot fi considerate cheltuieli "rezonabile" sumele pretinse de reclamanți si al căror cuantum (61.000 Euro) se apropie de valoarea actuală de piață a Apartamentului (care are 2 camere și dependințe). In nici un caz, reclamanții nu ar putea susține faptul că au reconstruit Apartamentul din temelii, pentru a justifica o asemenea pretenție bănească exorbitantă, cu atât mai mult cu cât aceștia au adus pretinsele îmbunătățiri (în măsura în care le-au făcut) cu scopul de a se folosi ei înșiși de Apartament, lucru pe care l-au și făcut o perioadă îndelungată {le., aproape 7 ani) după efectuarea acestor lucrări, nefiind comandate și nici aprobate de subsemnații.
Referindu-se în continuare la anumite tipuri de lucrări pretinse a fi fost efectuate de reclamanți arata ca starea pereților este deplorabilă, necesitând renovare integrală pe întreaga suprafață; pavarea curții și a drumului exterior al imobilului, către Parcul Botanic, înlocuirea porții de la . gardului către proprietatea vecină, canalizarea din curte și izolarea podului - acestea sunt lucrări la părțile comune ale întregului imobil (condominium) care au fost efectuate prin contribuția tuturor proprietarilor de apartamente, pentru care reclamanții au contribuit desigur proporțional, raportat la cota-parte indiviză din părțile comune ale condominiumului. In plus, o bună parte din aceste lucrări (respectiv, refacerea canalizării și izolarea podului) intră în categoria lucrărilor necesare de administrare, care se află în sarcina persoanei care utilizează / locuiește în imobil, profitându-le reclamanților în acest sens prin simplu! fapt că au utilizat în condiții normale Apartamentul pe perioada în care s-au aflat în posesia lui; modificările structurii Apartamentului (dărâmarea unui zid, construirea altui zid, deschiderea unei alte uși într-unui din ziduri) sunt lucrări probabil neautorizate legal. lipsite de necesitate, efectuate în strictă legătură preferințele reclamanților referitor la spațiul pe care l-au ocupat în mod abuziv, efectuate fără acordul proprietarilor legitimi (deci, pe riscul reclamanților); respectivele lucrări nu pot fi considerate ca fiind necesare în scop de conservare, întrucât structura apartamentului era una care permitea locuirea acestuia și la momentul cumpărării de către reclamanți, iar valoarea acestora este una subiectivă, fiind intrinsecă preferințelor reclamanților în materie de așezare a camerelor; nu se poate susține că aceste lucrări ar fi adus un plus de valoare apartamentului; eliminarea ușii care despărțea Apartamentul de un apartament vecin și înlocuirea acesteia cu un perete banal de rigips a reprezentat o lucrare care în realitate dăunează valorii Apartamentului; „ușa" la care se referă reclamanții era în realitate, din câte au aflat, un foarte frumos set de uși conectate cu geamuri din sticlă fină („cristal"), lucrate din lemn masiv și încadrate cu un toc pe măsură; desigur că reclamanții le-au valorificat în folos propriu (fie le-au vândut, fie le-au montat în locuința pe care au folosit-o efectiv în cea mai mare parte a acestei perioade - pentru că ei nu au locuit efectiv în Apartament decât cu începere din anul 2012), iar în orice caz peretele de rigips pus în loc este foarte urât, nu izolează fonic mai bine decât o puteau face vechile uși (deci nu are nici o utilitate practică) și, în orice caz, scade valoarea Apartamentului; șapa de beton și gresia puse la parter (care are o suprafață foarte mică, echivalentul unei mici bucătării) sunt lucrări care în realitate scad valoarea Apartamentului (nu se potrivesc deloc în spațiul respectiv) și necesită costuri pentru înlăturare și apoi recondiționarea parchetului inițial de la parter (sau poate schimbarea completă a acestuia), peste care s-a turnat șapa și s-a pus gresia; starea actuală a parchetului nu este deosebit de bună (o putem califica drept normală), deci eventuale lucrări de recondiționare a acestuia (nedovedite) care ar fi fost făcute cu 7 ani în urmă nu ne profită, intervenind uzură între timp; schimbarea vechilor instalații de apă din plumb cu o instalație nouă din cupru, în măsura în care această lucrare s-a efectuat, nu poate fi considerată ca fiind necesară, întrucât vechea instalație era confecționată dintr-un material rezistent fiind, după informațiile noastre, perfect funcțională; aceste lucrări au fost efectuate pe riscul reclamanților și fără acordul proprietarilor legitimi; toate celelalte lucrări menționate de reclamanți, în măsura în care au fost într-adevăr realizate, nu pot fi calificate decât ca lucrări voluptorii, efectuate pe riscul lor și fără acordul proprietarilor legitimi, dorite de reclamanți potrivit aprecierii lor subiective, de care de altfel s-au și bucurat pe durata utilizării apartamentului; în plus. aceste lucrări au grad de uzură și, în nici un caz, nu atrag un spor de valoare Apartamentului;
De asemenea, s-a susținut că multe dintre așa-zisele „îmbunătățiri" a căror valoare ne este imputată de către reclamanți reprezintă de fapt costul unor bunuri mobile, care au fost ridicate de către aceștia cu ocazia evacuării, astfel cum este consemnat în procesele-verbale întocmite cu această ocazie (menționăm aici: chiuvetele din baie și bucătărie și bateriile aferente, boilerul electric din baie, soba care funcționează cu combustibil lichid, masca / dulapul chiuvetei din baie, soba (denumită de reclamanți „șemineu") care funcționa cu lemne de la etaj și accesoriile acesteia). Reclamanții sunt de totală rea-credință, încercând să inducă în eroare instanța prin faptul că introduc valoarea acestor bunuri mobile printre lucrări de „îmbunătățire"!
Arata ca realitatea este că reclamanții au făcut majoritatea lucrărilor după propria lor plăcere (și de un „gust" care nu se potrivește deloc cu preferințele noastre); în nici un caz, nu s-a adus un spor de valoare apartamentului.
Se arata ca reclamanții susțin, la pagina 3 a notelor scrise depuse în completarea acțiunii, faptul că aspectele prezentate în fața instanței de fond și a celei de recurs în dosarul nr._ * ar fi neadevărate, iar mare parte din argumentația desfășurată de aceștia în notele scrise încearcă să repună în discuție aspectele care au făcut obiectul judecății în respectivul dosar. Reclamanții omit însă făptul că hotărârea definitivă și irevocabilă pronunțată de instanță are putere de lucru judecat, iar aspectele reținute în sentință și respectiv în decizie se bucură de o prezumție de adevăr absolută și irefragabilă. Arata ca instanța nu poate reanaliza aceste chestiuni, întrucât acestea au făcut deja obiectul unei judecăți.
d) Cererea privind instituirea unui drept de retenție asupra Apartamentului este vădit nefondată, instituirea unui drept de retenție este în mod organic legată de posesia efectivă a bunului la momentul la care se instituie dreptul de retenție. Întrucât reclamanții au fost evacuați din apartament la data de 19.12.2013, prin finalizarea procedurii de evacuare aceștia au fost deposedați în mod legitim de bun, astfel încât nu se mai poate institui un drept de retenție după momentul în care bunul a ieșit din posesia lor.
Pe de altă parte, chiar dacă reclamanții s-ar mai fi aflat în posesia Apartamentului, potrivit art. 2.496 din Codul civil aceștia tot nu ar fi fost îndreptățiți să invoce un drept de retenție întrucât ocuparea Apartamentului s-a făcut în mod abuziv. în temeiul unui act lovit de nulitate absolută, stare de fapt certificată cu putere de lucru judecat prin hotărârea definitivă și irevocabilă pronunțată în dosarul nr._ *. potrivit căreia se concluzionează că reclamanții au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare având ca obiect Apartamentul, dobândirea acestuia fiind ilicită. Dispozițiile art. 2.496 sunt clare și imperative:Dreptul de retenție nu poate fi exercitat dacă deținerea bunului provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori nelegală sau dacă bunul nu este susceptibil de urmărire silită.
Potrivit alin. (2) ai aceluiași articol, posesorul de rea-credință nu poate invoca dreptul de retenție, în consecință, solicita instanței să respingă cererea reclamanților privind instituirea unui drept de retenție, în principal pentru neîndeplinirea condiției formale esențială privind aflarea bunului în posesia reclamanților, iar în subsidiar pentru făptui că reclamanții au ocupat Apartamentul în mod nelegal, cu rea-credință, nefiind astfel îndeplinite condițiile legale pentru instituirea dreptului de retenție.
Cererea reconvențională
Pârâții reclamanți reconvenționali solicită obligarea pârâților reconvenționali C. C. și C. A. la plata sumei de 42.000 Euro, precum și a sumei de 25.000 Lei, cu titlu de despăgubiri pentru lipsirea de folosința apartamentului în perioada 14.12._13 și despăgubiri pentru daune cauzate prin lucrări de modificare nejustificate și îndepărtarea unor bunuri componente, operațiuni care în ansamblu au dăunat valorii apartamentului.
Contravaloarea lipsei de folosință a apartamentului. Fructele civile în perioada în care soții C. au ocupat fără drept apartamentul, reclamanții reconvenționali (în calitate de moștenitori legali ai fostului proprietar tabular) am fost privați cu rea-credință de dreptul de a se folosi de acesta, fiindu-le îngrădit un atribut esențial a dreptului de proprietate. Arata ca sunt prin urmare, îndreptățiți la restituirea contravalorii lipsei de folosință a bunului pentru toată perioada de 7 ani în care reclamanții au ocupat apartamentul, respectiv între 14.12.2006 (data cumpărării) și 19.12.2013 (data evacuării).
Arata ca au calculat contravaloarea lipsei de folosință prin raportare la suma de 500 Euro/ lună. în evaluarea contravalorii lipsei de folosință subsemnații am apreciat că suma de 500 euro/ lună este una echitabilă în condițiile în care (a) valoarea chiriei unor apartamente comparabile din zonă (centrală) se ridică la acest cuantum și (b) apartamentul a fost efectiv închiriat de către soții C. pe o perioadă de mai mulți ani către diverse persoane, pentru suma de aproximativ 500 Euro/lună, astfel cum dovedim prin contractul de închiriere anexat prezentei. Potrivit legii, fructele civile ale unui bun se cuvin proprietarului acestui bun. Legea civilă obligă ocupantul de rea-credință să restituie proprietarului nu doar fructele pe care acesta le-a perceput, ci și pe acelea pe care a neglijat să le perceapă. Totodată, pentru perioada în care Apartamentul nu a produs fructe civile (respectiv, a fost folosit efectiv de pârâții-reconvențional C. C. și C. A., fără a le produce un beneficiu bănesc), apreciem că lipsirea noastră de folosința Apartamentului trebuie despăgubită aplicând același principiu de evaluare, potrivit valorii fructelor civile (chiria) care ar fi putut fi obținute.
Prin urmare, sunt îndreptățiți la restituirea sumei de 500 Euro/lună calculată retoactiv, pentru toată perioada în care soții C. au ocupat în mod abuziv apartamentul, atât cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință, ci și cu titlul de fructe civile neîncasate.
Pârâții reclamanți reconvenționali au mai susținut că sunt îndreptățiți să primească despăgubiri de la reclamanți pentru daunele cauzate de pârâții-reconvențional apartamentului. Învederează instanței faptul că reclamanții, prin acțiunile lor voite, au adus daune valorii apartamentului prin aceea că au eliminat anumite elemente de tocărie / mobilier de valoare semnificativă și care puneau în valoare spațiul, printre care ușă setul complex de uși cu geamuri de „cristal" (și tocul aferent) care despărțea apartamentul de apartamentul vecin (și care puneau foarte frumos în valoare camera respectivă) și două sobe mari din teracotă frumos decorate (care nu mai aveau utilitate practică la momentul in care soții C. au cumpărat apartamentul - întrucât acesta era branșat la rețeaua centrală de încălzire - dar care reprezentau piese de decor importante),. Probabil că soții C. au valorificat aceste bunuri în propriul beneficiu (fie prin vânzare, fie prin instalarea lor în altă locuință utilizată personal) - în orice caz, cert este că nu se mai află în apartament, deși făceau parte dintre bunurile mobile devenite imobile prin încorporare, având în vedere destinația specifică.
Totodată, aplicarea gresiei peste parchetul existent anterior în spațiul de la parter (pe care soții C. l-au amenajai ca bucătărie) reprezintă c modificare care diminuează valoarea Apartamentului, gresia fiind total nepotrivită în combinație cu scara de lemn care asigură comunicarea între parter și etaj, fiind necesară îndepărtarea acesteia (ceea ce va atrage costuri, inclusiv pentru recondiționarea parchetului de dedesubt, sau poate chiar pentru înlocuirea acestuia). In plus, soții C. au diminuat valoarea de piață a Apartamentului prin debranșarea acestuia de la sistemul de încălzire comun al imobilului în care Apartamentul se află, precum și înlăturarea caloriferelor și țevilor de încălzire existente anterior, în prezent Apartamentul nedispunând de nicio instalație de încălzire.
S-a mai arătat că, după toate probabilitățile, în cursul anului 2010 sau 2011, reclamanții au desființat instalația de încălzire din Apartament (care era conectată sistemul de încălzire comun din clădire, racordat la rețeaua de încălzire a orașului), demontând și înlăturând din Apartament toate instalațiile care serveau acestui scop - calorifere mari de fontă, țevi și alte accesorii. Pentru a asigura încălzirea ulterioară a Apartamentului, soții C. au montat ulterior două sobe simple din tablă (reamintim că anterior fuseseră îndepărtate din Apartament cele două sobe mari, valoroase, din teracotă), una care funcționa cu combustibil lichid (în bucătărie) și una care funcționa cu lemne (în prima cameră de la etaj, cea de-a doua cameră fiind lăsată tară sistem de încălzire). în urma evacuării acestora în luna decembrie 2013, cele două sobe si hornurile aferente. în calitate de bunuri mobile, au fost ridicate de reclamanți. în prezent Apartamentului lipsindu-i orice sistem de încălzire, o investiție în acest sens fiind urgentă.
În consecință, arata ca necesare lucrări costisitoare pentru reinstalarea încălzirii apartamentului, indiferent dacă această încălzire s-ar face printr-o centrală termică individuală sau dacă apartamentul ar fi rebranșat la sistemul de încălzire comun al imobilului (pentru că subsemnații nu dorim să încălzim Apartamentul cu lemne, iar într-un apartament din centrul orașului Timișoara nici nu ar fi rezonabil să procedăm așa). în orice caz, lipsa posibilității de a încălzi Apartamentul nu doar că diminuează valoarea de piață a acestuia și impune efectuarea de noi cheltuieli sustanțiale. dar această stare a imobilului contribuie și la degradarea perpetuă a acestuia.
Arata ca au evaluat prejudiciul pe care reclamanții ni le-au adus prin acțiuni care au diminuat valoarea apartamentului, luând în calcul inclusiv cheltuielile necesare pentru reinstalarea unui sistem de încălzire și alte lucrări de remediere necesare ( îndepărtarea gresiei și recondiționarea parchetului de la parter) la suma de 25.000 Lei în eventualitatea în care prin expertiza în evaluare care va fi efectuată în cauză va rezulta că prejudiciul provocat subsemnaților de reclamanți este mai mare, ne rezervăm dreptul de a modifica cuantumul acestei sume.
Pârâții au solicitat de asemenea sancționarea reclamanților C. pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale. Potrivit art. 187 alin.(l) pct.l lit.(a) Cod proc.civ., instanța poate sancționa cu amendă judiciară reclamanții pentru introducerea cu rea-credință a unor cereri principale sau accesorii, vădit netemeinice.
Arata ca în speță, atât cele două capete principale de cerere (în pretenții), cât și cererea accesorie privind instituirea dreptului de retenție, sunt vădit netemeinice întrucât:
(a) cererea principală în pretenții pentru contravaloarea așa-ziselor lucrări de îmbunătățire de 270.000 Lei este vădit netemeinică, în contextul în care valoarea reală de piață a unui astfel de apartament este apropiată de nivelul pretențiilor (desigur, acest aspect urmează a fi confirmat prin expertiza în evaluare ce urmează a fi efectuată în cauză); considerăm că nici o cerere în pretenții de valoare mai mică nu ar fi întemeiată (astfel cum se va dovedi din probatoriu! administrat), însă abuzul reclamanților constă în speță în intenția nelegitimă de a se îmbogăți nejustificat pe seama noastră, introducând cererea pentru o valoare exorbitantă, vădit nejustificată; în plus, cu titlu particular, este vădit netemeinică cererea reclamanților de a fi despăgubiți pentru valoarea unor bunuri mobile, pe care și le-au luat la evacuarea din Apartament.
(b) cererea principală în pretenții pentru suma de 20.000 Euro reprezentând prețul de cumpărare al Apartamentului este vădit inadmisibilă (și, prin urmare, neîntemeiată), subsemnații neavând calitate procesuală activă întrucât nu am încasat această sumă, nici nu am întocmit procură specială autentică în scopul vânzării Apartamentului și, în fine, nici nu am mandatat pe dl O. Janos să încaseze acest preț în numele nostru, plata acestei sume neprofitându-ne în nici un fel; reclamanții dovedesc, o dată în plus, rea-credință prin aceea că solicită obligarea noastră la restituirea prețului vânzării, mai ales după ce lipsa mandatului la vânzare a fost constatată definitiv și irevocabil și cu putere de lucru judecat, în contradictoriu cu ei, prin hotărârile pronunțate în dosarul nr._ *;
cererea accesorie privind instituirea dreptului de retenție este vădit netemeinică întrucât reclamanții nici nu dețin posesia Apartamentului, iar, pe de altă parte, pentru că au intrat în posesia acestuia cu rea-credință (i.e., în temeiul unui act lovit de nulitate absolută). nefiind astfel întrunite condițiile formale absolut obligatorii pentru ca cererea să fie considerată, de principiu, admisibilă.
Având în vedere reaua-credință vădită a reclamanților, solicităm sancționarea acestora cu aplicarea amenzii judiciare maxime prevăzută de lege, pentru fiecare din aceste 3 cereri formulate de ei.
In drept, au fost invocate prevederile art. 205. an. 209 și art. 187 alin.(l) pct.l lit.(a) Cod procedură civilă, art.998 din Codul civil de la 1864.
În probațiune, pârâții au arătat că înțeleg să se folosească de proba cu înscrisuri, de proba cu expertiza în evaluare imobiliară, precum și de proba cu martori. În subsidiar, in măsura în care instanța va admite cererea reclamanților de luare a interogatoriului, solicită și ei interogatoriul reclamanților - pârâți reconvențional.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, reclamanții C. A. și C. C. au cumpărat apartamentul în litigiu printr-un contract de vânzare cumpărare încheiat în anul 2006. Prin sentința civilă nr. 1928/10.07.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ *, rămasă definită și irevocabilă prin decizia nr. 979/25.09.2013 pronunțată de Tribunalul T., a fost anulat contractul de vânzare cumpărare prin care reclamanții au devenit proprietarii apartamentului pe motiv că aceștia au încheiat contractul de vânzare cumpărare, în calitate de cumpărători, cu o persoană care nu avea mandat de la pârâți să vândă imobilul respectiv.
Imobilul a fost dobândit de pârâți prin restituire în temeiul dispozițiilor legii nr. 10/2001 și anterior restituirii în natură a fost închiriat unor terțe persoane care au efectuat doar lucrări minime de întreținere a apartamentului.
Începând cu anul 2007 reclamanții au efectuat mai multe lucrări de întreținere și amenajare interioară a apartamentului, iar în decembrie 2013, când au fost evacuați din apartament, aceștia au ridicat acele bunuri mobile care au fost încorporate în bunul imobil, însă puteau fi detașate de acesta cum ar fi: chiuvetele și bateriile aferente, boilerul electric, soba și altele.
În luna mai 2014 pârâții au vândut apartamentul în litigiu unor terți.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților S. S. A. și S. A. F. JR.
Potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ. din 2010 calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituind o chestiune de fond.
Analizând cuprinsul cererii de chemare în judecată cu privire la raportul juridic litigios dedus judecății, instanța constată că pârâții au calitate procesual pasivă în prezenta cauză și cu privire la primul capăt de cerere, criticile formulate de pârâți având legătură cu soluționarea acestui capăt de cerere pe fond și urmând să fie analizate în acel context.
Pentru acest motiv, instanța va respinge excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește cererea de chemare în judecată
1. Cererea prin care se solicită obligarea pârâților la plata îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu, în cuantum de 270.000 lei
Prin expertiza efectuată în cauză s-a arătat că lucrările efectuate de reclamanții C. C. și C. A. au fost necesare și utile, dar nu au adus nici un spor de valoare bunului. Valoarea tuturor lucrărilor (efectuate de reclamanți înainte de . noului cod civil) a fost calculată de domnul expert la suma de 34.630 lei, iar valoarea de piață a apartamentului în decembrie 2013 a fost calculată la suma de 278.378 lei.
Din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamanții ar fi adus apartamentului în litigiu un spor de valoare de 270.000 lei față de momentul în care au cumpărat apartamentul în anul 2006, în condițiile în care apartamentul în întregime valora în momentul evacuării lor 278.378 lei.
Instanța constată că în perioada 15.10.2008 – 15.04.2011 acest apartament a fost închiriat de reclamanți pentru prețul de 580 euro/lună, iar după această dată, reclamanții au locuit în imobilul respectiv, fiind beneficiarii lucrărilor de amenajare interioară efectuate în apartament.
Instanța consideră că în cauză se compensează valoarea lucrărilor efectuate de reclamanții cu beneficiile obținute în urma efectuării acestor lucrări, care au constat în faptul că au obținut fructe civile din închirierea bunului și au locuit o perioadă în apartament.
Întrucât lucrările efectuate de reclamanți nu au adus un spor de valoare imobilului, așa cum rezultă din probele administrate în cauză, instanța va respinge acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
2. Cererea prin care se dispune obligarea pârâților la restituirea prețului achitat prin contractul de vânzare cumpărare autentificat de către BNP P. E. sub nr. 2164/14.12.2006, respectiv suma de 20.000 euro
Prin sentința civilă nr. 1928/10.07.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara, rămasă definită și irevocabilă prin decizia nr. 979/25.09.2013 pronunțată de Tribunalul T. s-a dispus anularea contractului de vânzare cumpărare pe considerentul că reclamanții au încheiat contractul cu domnul O. Janos în calitate de mandatar al pârâților și din probele administrate în cauză a rezultat că pârâții nu i-au dat niciodată mandat domnului O. Janos să vândă acest apartament.
Situația de fapt reținută prin hotărârea judecătorească menționată anterior se impune în prezentul litigiu cu putere de lucru judecat întrucât potrivit dispozițiilor art. 431 alin. 2 C. proc. civ. din 2010 „Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.
Aceste dispoziții legale sunt în acord cu jurisprudența CEDO care, în cauza Amuraritei contra Romaniei, a stabilit că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 trebuie interpretat prin prisma preeminentei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenției, principiu enunțat in preambulul Convenției, unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminentei dreptului fiind principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive date de instanțele judecătorești sa nu mai poată fi contestate.
În această cauză Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca instanțele ar fi trebuit sa tina cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, cu privire la situația terenului din locul numit "B". Repunerea în discuție a situației soluționate prin hotărâri judecătorești definitive, nu poate fi justificata prin prisma art. 6 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis, Riabykh c. Rusiei, 52). Instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare, ar fi trebuit sa tina cont de probele pe care părțile le-au administrat în procedurile anterioare în care s-a soluționat definitiv problema suprafeței de teren si nu ar fi trebuit sa mai repună în discuție constatările jurisdicțiilor anterioare.
Pentru respectarea acestui principiu statele trebuie sa depună diligente pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe si sa interzică redeschiderea unor proceduri judiciare referitoare la aceeași problema, iar instanțele sesizate ulterior nu ar fi trebuit sa mai repună in discuție constatările jurisdicțiilor anterioare.
In concluzie, CEDO a stabilit ca instanțele sunt obligate sa tina cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea in discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenție.
Având în vedere aceste considerente, instanța reține că prețul de 20.000 euro a fost achitat domnului O. Janos, care a vândut apartamentul fără consimțământul pârâților. Din probele administrate în cauză nu rezultă că pârâții ar fi intrat vreodată în posesia sumei de 20.000 euro, pe care reclamanții au achitat-o pretinsului mandatar, care nici nu i-a înștiințat pe adevărați proprietari cu privire la faptul că a vândut apartamentul.
Prin urmare și acest capăt de cerere este neîntemeiat, urmând să fie respins.
3. Cererea prin care se solicită instituirea unui drept de retenție al reclamanților asupra imobilului în litigiu până la achitarea de către pârâți a contravalorii îmbunătățirilor și a prețului a rămas fără obiect întrucât reclamanții au fost evacuați din imobil în luna decembrie a anului 2013, ei nemaiaflându-se în acest moment în posesia bunului.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2495 alin. 1 C. civ. din 2009 „Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl rețină cât timp creditorul nu își execută obligația sa izvorâtă din același raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubește pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat”.
Întrucât reclamanții nu au obligația de a remite sau a restitui bunul în litigiu (care între timp a fost înstrăinat de pârâți unor terți), în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile legale citate mai sus.
Pentru toate aceste considerente, instanța urmează să respingă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți ca neîntemeiată.
În ceea ce privește cererea reconvențională
1. Cererea prin care se solicită obligarea pârâților reconvenționali C. C. și C. A. la plata sumei de 42.000 Euro cu titlu de despăgubiri pentru lipsirea de folosința a apartamentului în perioada 14.12._13.
Reclamanții reconvenționali consideră că sunt îndreptățiți să primească suma de 500 euro pentru fiecare lună în care apartamentul s-a aflat în posesia reclamanților, respectiv pentru perioada 14 decembrie 2006 (data încheierii contractului de vânzare cumpărare) – 19 decembrie 2013 (data evacuării familiei C. din apartament).
Instanța reține că reclamanții reconvenționali pentru a putea închiria apartamentul în data de 14 decembrie 2016 ar fi trebuit în primul rând să-l evacueze pe fiul foștilor chiriași care a mai locuit în apartament până în luna mai a anului 2007 (declarația martorului I. M.), ar fi trebuit să efectueze lucrări de amenajare a apartamentului pentru a-l putea închiria cu suma de 500 euro/lună și, de asemenea, în toată această perioadă ar fi trebuit să facă lucrări de întreținere a apartamentului și să plătească sarcinile proprietății.
În luna mai a anului 2007 apartamentul era nezugrăvit din anul 1984, sistemul de încălzire centralizat era vechi, geamurile aveau tocăria din lemn foarte uzată, unele fiind crăpate, altele aveau rulourile înțepenite. Un apartament care se afla într-o asemenea stare nu putea fi închiriat cu sume de 500 euro/lună, așa cum pretind reclamanții reconvenționali.
În ceea ce privește chiria încasată de familia C. pentru apartament în această perioadă, instanța consideră că aceste sume de bani se compensează, așa cum s-a arătat și mai sus, cu sumele de bani plătite de reclamanți pentru a amenaja și a întreține apartamentul.
Într-adevăr în perioada 14.12._13 reclamanții reconvenționali au fost lipsiți de folosința bunului care a ieșit din patrimoniul lor fără consimțământul lor, însă în toată această perioadă reclamanții nu au achitat nici un fel de sarcini ale acestei proprietăți, nu s-au îngrijit în nici un fel de întreținerea acestui bun.
De asemenea, în crearea acestei situații de fapt în culpă nu sunt doar pârâții reconvenționali, ci și reclamanții reconvenționali. Domnul O. Janos, cel care a vândut apartamentul fără consimțământul reclamanților reconvenționali, avea mandat de la aceștia să administreze bunul și să caute pe cineva care să fie interesat să cumpere acest bun.
Prin decizia nr. 979/2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ * (care se impune cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu pentru considerentele expuse mai sus), s-a reținut că „recurenții invocă faptul că ei au fost de bună credință la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare.
Contractul de vânzare cumpărare s-a încheiat însă cu lipsa totală a consimțământului proprietarului bunului, iar recurenții pârâți, cu un minimum de diligențe puteau să vadă acest lucru.
În cartea funciară era trecut proprietar S. A. F. (tatăl intimatului reclamant), în timp ce procura era semnată de S. A. F. junior ceea ce însemna că există și un senior, iar recurenții ar fi trebuit să ceară lămuriri cu privire la acest aspect.
Din procura prezentată de domnul O. Janos rezultă clar că acesta nu era împuternicit să vândă acest imobil decât după ce primea consimțământul proprietarului. Mandatarul nu a prezentat și un consimțământ special al proprietarului pentru vânzarea bunului.
În procură nu se vorbește despre nici un preț determinat sau determinabil al imobilului, iar potrivit dispozițiilor art. 1295 C. civ. din 1864 consimțământul cu privire la vânzare se realizează în momentul în care părțile s-au înțeles cu privire la lucru se vinde și la prețul ce se achită pentru lucru.
…
Tribunalul reține că din probele administrate în cauză rezultă că recurenții, cu un minimum de diligențe, puteau să-și dea seama că încheie un act juridic cu o persoană care nu avea împuternicirea de a vinde imobilul în litigiu”.
Prin urmare, culpa reclamanților reconvenționali constă în alegerea greșită a persoanei pe care au mandatat-o să se ocupe de afacerile lor judiciare din România, persoană care a vândut apartamentul în baza unei procuri generale, și nu speciale, așa cum prevedea legislația aplicabilă în cauză și nici nu i-a înștiințat despre vânzarea apartamentului.
La dosarul cauzei s-a depus ordonanța de scoatere de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ dată de P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 194/P/2010 în data de 19.02.2013.
Din acest act de urmărire penală rezultă că reclamantul reconvențional a declarat în fața organelor de urmărire penală că „… doar la începutul anului 2010 am aflat de la numitul Zatschler Carsten că apartamentul a fost redobândit și că a fost vândut apoi de către O.. Până în acel moment eu știam că apartamentul se află în proprietatea statului român”.
Rezultă așadar că până la începutul anului 2010 reclamantul reconvențional nici nu a știut că bunul i-a fost restituit, deși contractul de vânzare cumpărare prin care pârâții reconvenționali au cumpărat bunul era înscris în cartea funciară încă din anul 2006 și cu un minimul de diligențe ar fi putut să afle acest lucru.
Prin urmare, acest capăt de cerere este neîntemeiat.
2. Cererea prin care se solicită obligarea pârâților reconvenționali C. C. și C. A. la plata sumei de 25.000 Lei cu titlu de despăgubiri pentru daune cauzate prin lucrări de modificare nejustificate și îndepărtarea unor bunuri componente, operațiuni care în ansamblu au dăunat valorii apartamentului.
Prin expertiza efectuată în cauză s-a arătat că prin modificările aduse apartamentului de către pârâții reconvenționali nu s-au cauzat nici un fel de prejudicii acestui imobil. În ceea ce privește îndepărtarea anumitor bunuri, cum ar fi o ușă cu geam de cristal, sobele din teracotă frumos decorate, reclamanții reconvenționali nu au arătat care a fost prejudiciul concret pe care l-au suferit în cauză.
În luna aprilie 2014 reclamanții reconvenționali au înstrăinat apartamentul și întotdeauna intenția lor a fost aceea de a înstrăina acest apartament după retrocedare, așa cum rezultă din probele administrate în cauză. Prin urmare nu se poate reține că aceste bunuri aveau o valoare sentimentală pentru reclamanții reconvenționali.
De asemenea, reclamanții reconvenționali nu au dovedit faptul că datorită modificărilor pe care pârâții reconvenționali le-au adus apartamentului, ei au înstrăinat imobilul la un preț inferior prețului obișnuit cu care se vând imobilele de aceeași natură pe piața imobiliară.
Prin urmare, acest capăt de cerere urmează să fie respins.
3. Cererea prin care se solicită sancționarea reclamanților C. pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale potrivit art. 187 alin. l pct .l lit. a Cod proc. civ.
Instanța constată că potrivit dispozițiilor art. 187 alin. l pct .l lit. a Cod proc. civ. „Dacă legea nu prevede altfel, instanța, potrivit dispozițiilor prezentului articol, va putea sancționa următoarele fapte săvârșite în legătură cu procesul, astfel: 1. cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei: a) introducerea, cu rea-credință, a unor cereri principale, accesorii, adiționale sau incidentale, precum și pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice”, însă în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea acestui text de lege.
Împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost respinsă nu înseamnă că aceasta a fost introdusă cu rea credință de către reclamanți sau că aceasta era în mod vădit neîntemeiată.
Astfel, soluția de respingere a unei cereri în justiție nu este prin ea însăși dovada certă a săvârșirii unui abuz de drept procesual, ci acesta trebuie să rezulte din aprecierea circumstanțelor cauzei, cum ar fi de exemplu în cazul în care reclamantul ar chema în judecată pârâtul pentru restituirea unui împrumut, iar din toate probele administrate în cauză ar rezulta că împrumutul a fost restituit anterior promovării cererii de chemare în judecată, iar reclamantul era în deplină cunoștință de cauză cu privire la această împrejurare de fapt.
Pentru toate aceste considerente, instanța urmează să respingă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților S. S. A. și S. A. F. Jr., să respingă cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională.
Cheltuieli de judecată
În temeiul dispozițiilor art. 451 și 452 C. proc. civ. din 2010 tribunalul constată că în cauză nu se impune acordarea unor cheltuieli de judecată întrucât ambele cereri au fost respinse, iar costul expertizei a fost suportat de ambele părți pe parcursul soluționării cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților S. S. A. și S. A. F. JR. invocată de pârâți.
Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții C. C., CNP_, și C. A., CNP_, ambii cu domiciliul procedural ales la Cabinet de avocat C. C. în Timișoara, .. 1, ., în contradictoriu cu pârâții S. S. A. și S. A. F. JR., ambii cu domiciliul procedural ales la Cabinet de avocat M. R. în Timișoara, .. 4, ., ca neîntemeiată.
Respinge cererea reconvențională formulată de pârâții S. S. A. și S. A. F. JR. în contradictoriu cu reclamanții C. C. și C. A., ca neîntemeiată.
Fără cheltuieli de judecată
Cu drept de apel, care se va depune la Tribunalul T., în termen de 30 de zile de la comunicare.
Pronunțată în data de 09.12.2015 prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței în temeiul art. 396 alin. 2 C. proc. civ.
Președinte, I.-A. D. | ||
Grefier, F. L. C. |
Red. D.I.A. 18.01.2016
Tehnored. F.C.
| ← Legea 10/2001. Sentința nr. 3796/2015. Tribunalul TIMIŞ | Ordonanţă preşedinţială. Hotărâre din 08-12-2015,... → |
|---|
