Pretenţii. Decizia nr. 1003/2015. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1003/2015 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 14-10-2015 în dosarul nr. 1003/2015
Acesta nu este document finalizat
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1003/A
Ședința publică din data de 14.10.2015
PREȘEDINTE: C. B.
JUDECĂTOR: A. A.
GREFIER: G. G.
S-au luat în examinare apelurile formulate de reclamanții apelanți G. V. și G. S. și de către pârâții apelanți C. H. și C. E. împotriva sentinței civile nr._/16.09.2014 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat C. L., având ca obiect pretenții.
Mersul de dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de dezbateri din data de 30.09.2015, când instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, în baza art.396 alin.1 NCPC a amânat pronunțarea la termenul de azi, încheierea antemenționată făcând parte integrantă din prezenta decizie.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelurilor, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara în dosar nr._ din 13.02.2014, reclamanții G. V. și G. S. au chemat în judecată pe pârâții C. H., C. E. și C. L., solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 2.550 euro (50 euro/lună) pentru imobilul din Iecea M. nr. 199, jud. T., pe care l-au ocupat în mod ilegal pentru o perioadă de 4 ani și 3 luni, fapt constatat prin sentința civilă nr. 3406/18.02.2010 a Judecătoriei Timișoara în dosarul nr._, începând cu data de 23.04.2009, data introducerii acțiunii de evacuare și până la data de 23.07.2013, data evacuării efective potrivit procesului verbal de constatare întocmit de S.C.P.E.J. Caciun C. & C. M., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, prin sentința civilă nr. 3406/18.02.2010 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, s-a dispus evacuarea pârâților din imobilul din Iecea M. nr. 199, jud. T., înscris în C.F. nr._ nr. cad. 278/a, 279/a, compus din casă și teren, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 36/A/17.01.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ și prin decizia civilă nr. 655/24.04.2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. Reclamanții precizează că au cumpărat la data de 24.03.2009 de la proprietarul tabular imobilul mai sus menționat, conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 803/24.03.2009 la B.N.P. Ciorica M. E., spațiu ce a fost ocupat abuziv de către pârâți fără ca aceștia să dețină vreun contract de închiriere cu precedentul proprietar și care au refuzat să părăsească imobilul la notificarea lor transmisă prin intermediul S.C.P.E.J. M. & M. prin care reclamanții i-au somat ca în data de 15.04.2009, orele 8,30, să se prezinte la S.C.P.E.J. cu dovada faptului că au eliberat spațiul.
Pârâții, se susține, au creat un prejudiciu, reclamanții nefiind în posibilitatea de a folosi imobilul, proprietatea personală, pentru o perioadă de 4 ani și 3 luni, sens în care acțiunea de față este întemeiată. Sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1319 C.civ., pentru admisibilitatea acțiunii în răspundere civilă delictuală. Existența unei fapte ilicite este reprezentată de conduita pârâților neconformă cu litera legii, ceea ce a dus la încălcarea regulilor de conviețuire socială, respectiv acțiunea pârâților de încălcare a dreptului de proprietate al lor, prin privarea acestora de folosință terenului în litigiu, drept de proprietate garantat și aparat de art. 44 din Constituție.
Se subliniază și existența prejudiciului tradus prin efectul încălcării dreptului lor de proprietate de către pârâți, respectiv producerea unei pagube prin imposibilitatea de a se folosi de imobil pentru o perioadă de mai bine de 4 luni prin ocuparea abuzivă a acestuia de către pârâți. Existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, în speță prejudiciu cauzat, se arată că este consecința faptei pârâților, respectiv între fapta pârâților constitutivă de culpă și pagubă pe care săvârșirea ei a produs-o lor există un raport de la cauză la efect, aceasta fiind o condiție generală și obiectivă a răspunderii civile delictuale.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1349 și urm. C.civ., art. 555 C.civ.
Pârâții C. H. și C. E. au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca netemeinică și nefondată, cu cheltuieli de judecată, iar pe cale de excepție au invocat prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune, în ceea ce privește perioada cuprinsă între 23.04._11 (f. 34-36).
În motivare, au arătat că, prin aplicarea termenului general de prescripție de 3 ani, orice pretenție legată de această perioadă nu mai poate fi solicitată prin intermediul unui acțiuni în instanță. Susțin pârâții că au eliberat imobilul în cauză, în totalitate și cu desăvârșire, încă din anul 2009 din momentul primirii citației, în dosarul nr._, având ca obiect evacuarea. După rămânerea definitivă a sentinței nr. 3406/18.02.2010 prin decizia nr. 655/24.04.2013, însoțiți de executorii S.C.P.E.J. Caciun C. & C. M., s-au deplasat în Iecea mare nr. 199 pentru a se constat faptul că imobilul era nelocuit de foarte mulți ani. La fața locului, executorul a constat faptul că imobilul a fost evacuat cu foarte mult timp în urmă, fapt probat prin lipsa de întreținere a imobilului, prin faptul că accesul în curtea imobilului și în imobil era blocat de o vegetație abundentă, care a fost tăiată cu coasa. Așadar nu mai poate fi vorba de o evacuare, în condițiile în care aceasta era lipsită de obiect.
Pârâții menționează că au eliberat imobilul de bună voie încă din anul 2009, fapt probat prin starea imobilului ca un imobil părăsit și prin cunoașterea acestui lucru atât de către reclamanți, cu care sunt rude și care locuiesc în aceeași localitate cu ei, cât și de către comunitate, precum și de martori. Prin urmare pretențiile reclamațiilor sunt total nefundamentate și abuzive, nevizând dacă hărțuirea lor și obținerea unei sume de bani necuvenite.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2517 C.civ.
La termenul de judecată din 06.05.2014 în baza art. 1, 3, 8, 12 din Decretul Lege nr. 167/1958 instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile reclamanților aferente intervalului 23.04._11, acțiunea urmând să fie respinsă ca prescrisă pentru acest interval de timp.
Reclamanții au depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care au solicitat înlăturarea susținerilor părților exprimate în întâmpinare (f. 43).
În motivare, au arătat că pârâții au fost notificați la data de 07.04.2009 prin intermediul executorului judecătoresc M. S. R. înainte de demararea acțiunii de evacuare, depusă la data de 23.04.2009, ce a făcut obiectul dosarului nr._, însă aceștia nu s-au conformat, nu au predat cheile imobilului, sens în care a anexat notificarea nr. 215/07.04.2009. Litigiul având ca obiect evacuarea părților a durat 4 ani (23.04.2009, data introducerii acțiunii de evacuare și până la data pronunțării deciziei civile nr. 655/24.04.2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara), iar în tot acest timp pârâții au locuit în imobil. Pârâții nu au comunicat niciodată intenția lor de a părăsi imobilul, motiv pentru care, după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești au fost nevoiți să apeleze la un executor judecătoresc în vederea evacuării pârâților. În ceea ce privește susținerile pârâților cu privire la starea imobilului, au precizat că imobilul este în stare de degradare din culpa exclusivă a pârâților din cauza lipsei de întreținere a acestuia pe perioada cât au locuit în imobil.
Pârâtul C. L. nu a formulat întâmpinare si nu s-a prezentat la dezbateri.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisurile depuse de către părți în xerocopii la dosarul cauzei, proba testimonială cu patru martori, declarațiile martorilor N. C., V. A., T. I. și S. I. fiind depuse la filele 61-64 din dosar și proba cu expertiza tehnică judiciară, raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții si răspunsul la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză fiind depuse la filele 80-112 si 120-122 ale dosarului.
Având în vedere concluziile raportului de expertiză, reclamanții au depus la dosar precizare de acțiune (f. 114) prin care au majorat cuantumul pretențiilor, respectiv au solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 3.570 euro (70 euro/lună) pentru imobilul din Iecea M. nr. 199, jud. T., imobil pe care l-au ocupat în mod ilegal pentru o perioadă de 51 luni, începând cu data de 23.04.2009, data introducerii acțiunii de evacuare și până la data de 23.07.2013, data evacuării efective potrivit procesului verbal de constatare întocmit de S.C.P.E.J. C. C. & C. M.. Având în vedere că instanța a admis excepția prescripției pentru perioada 23.04._11, suma pe care o solicită pentru perioada 12.02._09 este de 490 euro (anul 2013)+840 euro (anul 2012)+700 euro (anul 2011), în total, 2.030 euro.
Prin sentința civilă nr._/16.09.2014, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, a fost admisă în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanții G. V. si G. S., împotriva pârâților C. H., C. E. si C. L..
Au fost obligați pârâții în solidar la plata către reclamanți a sumei de 2.030 euro despăgubiri.
A fost respinsă în rest acțiunea.
Au fost obligați pârâții în solidar la plata către reclamanți a sumei de 1.961 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că din extrasul C.F. aflat la filele 94, 95 ale dosarului rezultă că reclamanții au dobândit ca bun comun in data de 24.03.2009 dreptul de proprietate asupra casei si terenului în suprafață de 2.697 mp situate in Iecea M. nr. 199.
În data de 07.04.2009 reclamanții au notificat prin executor judecătoresc pârâții pentru eliberarea imobilului arătat anterior (f. 44), iar în data de 23.04.2009 au înregistrat pe rolul Judecătoriei Timișoara acțiunea în evacuare a pârâților, admisă în data de 18.02.2010, procesul fiind soluționat irevocabil în data de 24.04.2013, ca urmare a respingerii apelului si anulării recursului promovate de pârâții C. H. si C. E. (f. 4-16).
În data de 23.07.2013 executorul judecătoresc C. M. a încheiat în dosarul nr. 147/ex/2013 un proces-verbal de constatare, reținând că în termenul de 8 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării prevăzut de art. 896 C.pr.civ. pârâții si-au arătat disponibilitatea de a participa la predarea-primirea imobilului pe care l-au evacuat cu mult timp în urmă. S-a constatat că accesul în curtea imobilului și în imobil era blocat de vegetația abundentă care a fost tăiată cu coasa și că imobilul este evacuat, acesta fiind predat creditorilor (f. 3).
Din raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții întocmit de expertul P. I. a rezultat că valoarea chiriei medii pentru imobilul reclamanților este de 70 euro/lună si că valoarea totală a chiriei pentru perioada 23.04._13 este de 3.570 euro (f. 80-91).
Martorii propuși de către pârâții C. H. si C. E. au confirmat eliberarea de către pârâți a imobilului într-un an neprecizat, din cauza faptului că au pierdut un proces purtat cu reclamanții pentru acest imobil, însă martorul S. I. propus de către reclamanți a declarat că în primăvara anului 2012 l-a însoțit pe reclamant la imobil pentru a-l ajuta să facă curățenie, însă nu au reușit să facă acest lucru, deoarece era locuit în continuare de către pârâți, iar martorul T. I. propus tot de către reclamanți a relatat că reclamantul i-a povestit că a primit de la executorul judecătoresc cheile imobilului, predate acestuia de către pârâți (f. 61-64).
Conform art. 998-999 din vechiul C.civ. în vigoare la data nașterii situației litigioase, al cărui conținut se regăsește in noul cod la art. 1357, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, ci și de acela ce a cauzat neglijența sau imprudența sa.
Folosirea si culegerea fără drept de către pârâți a fructelor civile ale imobilului proprietatea reclamanților si împiedicarea reclamanților de a le culege constituie un delict civil care a adus atingere în mod culpabil dreptului absolut si exclusiv de proprietate al acestora si le-a produs o pagubă de 70 euro lunar, cât a evaluat expertul judiciar ca fiind valoarea chiriei medii lunare pentru acest imobil, respectiv de 2.065 euro pentru intervalul de timp care nu a fost afectat de prescripția dreptului material la acțiune (13.02._13).
Părăsirea neanunțată a imobilului, lăsarea acestuia în paragină, cu dezvoltarea abundentă a vegetației, neplata impozitului pe proprietate, închirierea unei alte locuințe si plata utilităților pentru aceasta (f. 124-128) nu reprezintă o evacuare efectivă a imobilului, aceasta realizându-se în mod legal doar prin eliberarea totală a spațiului și predarea cheilor acestuia către proprietarii de drept, procedură posibilă oricând pe calea ofertei reale urmata de consemnațiune.
Deși în materia răspunderii delictuale cel care a săvârșit fapta ilicită este de drept în întârziere, pârâții C. H. si C. E. nu au dat curs nici notificării de punere în întârziere comunicate de reclamanți prin executorul judecătoresc si nu au achiesat pretențiilor acestora din acțiunea în evacuare, ci s-au opus nefondat admiterii acesteia si au exercitat căile de atac ale apelului si recursului împotriva sentinței de evacuare, prelungind din culpa lor tranșarea situației litigioase si rămânerea irevocabilă a hotărârii pentru a putea fi pusă în mod legal în executare.
Trecând peste faptul că investițiile si dreptul de retenție pretinse de pârâții C. H. si C. E. pe cale reconvențională nu au fost recunoscute în favoarea lor, instanța a reținut că dreptul de retenție este unul real de garanție, imperfect, care permitea păstrarea bunului deținut până la plata sumelor cheltuite în legătură cu lucrul însă, conform doctrinei si jurisprudenței unanime în materie, însă acesta nu dădea dreptul la folosirea bunului deținut si la culegerea fructelor acestuia, cuvenite proprietarului bunului conform art. 480 si 483 C.civ.
Având în vedere cele arătate mai sus, deoarece reclamanții au intrat în posesia legitimă a imobilului doar în data de 23.07.2013 când le-au fost predate cheile acestora, instanța a constatat că în speță sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 998-999 C.civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, respectiv fapta ilicită săvârșită de aceștia (folosirea fără drept a bunului reclamanților si neeliberarea acestuia cu remiterea cheilor imobilului), vinovăția lor sub forma culpei, prejudiciul cert si nereparat de 70 euro lunar produs reclamanților prin împiedicarea folosirii imobilului acestora si raportul de cauzalitate între fapta ilicită a pârâților si prejudiciul cauzat.
Pentru considerentele si temeiurile arătate anterior, ținând cont de principiul disponibilității care guvernează procesul civil, respectiv de suma pretinsă de reclamanți prin precizarea de acțiune, instanța a admis în parte acțiunea precizată a acestora si a obligat pârâții în solidar la plata către reclamanți a sumei de 2.030 euro cu titlu de despăgubiri civile pentru împiedicarea folosirii imobilului în intervalul 13.02._13, restul pretențiilor reclamanților fiind respinse ca prescrise.
Deoarece pârâții se află în culpă procesuală, în baza art. 453 C.pr.civ. instanța a respins ca nefondată cererea de acordare a cheltuielilor de judecata formulată de aceștia si i-a obligat în solidar la plata către reclamanți a sumei de 1.961 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul expertului judiciar desemnat în cauză și taxa judiciară de timbru de 561 lei aferentă limitei în care a fost admisă acțiunea.
Împotriva sentinței civile nr._/16.09.2014, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, au declarat apel în termenul legal, atât pârâții C. H. și C. E., cât și reclamanții G. V. și G. S..
Prin apelul declarat, pârâții C. H. și C. E., apreciază ca netemeinică si nelegală hotărârea atacată, învederând că instanța de fond, numai în mod netemeinic si nelegal a dispus obligarea acestora la plata sumei de 2030 curo despăgubiri, pentru lipsa de folosință a imobilului situat în localitatea Iecea M., nr. 199, jud. T..
După cum s-a arătat în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâții au eliberat imobilul în cauză, în totalitate si cu desăvârșire, încă din anul 2009, din momentul primirii citației, în dosarul nr._, având ca obiect evacuarea.
După rămânerea definitivă a sentinței nr. 3406/18.02.2010, prin decizia nr. 655/24.04.2013, însoțiți de executorii Societății Civile Profesionale de Executori Judecătorești C. C. si Chim M., s-au deplasat in Iecea M., nr. 199, pentru a se constata faptul că imobilul era nelocuit de foarte mulți ani.
La fața locului, executorul a constatat faptul că "imobilul a fost evacuat cu foarte mult timp în urmă", fapt probat prin lipsa de întreținere a imobilului, prin faptul că "accesul în curtea imobilului și în imobil era blocat de o vegetație abundentă, care a fost tăiată cu coasa". Prin urmare, nu s-a putut pune problema unei evacuări, în condițiile în care nu avea ce să fie evacuat.
Pârâții au eliberat imobilul, de bună voie, încă din anul 2009, fapt probat la instanța de fond, prin procesul verbal al B. C. (care a constatat si consemnat starea imobilului), prin declarațiile martorilor, prin Adeverința nr. 3406/29.05.2014, eliberată de Primăria comunei Iecea M., care atestă faptul că ultimul impozit, la imobilul în cauză, s-a plătit în luna ianuarie 2009, prin contractul Enel nr._, încheiat pentru imobilul situat în loc. Iecea M., nr. 759, jud. T., in care pârâții au ales să se mute și să locuiască.
Reclamanții, ca si restul membrilor din comunitate, au cunoscut faptul că pârâții au eliberat imobilul (fapt care a rezultat din declarațiile martorilor, care au arătat că mutarea lor a fost una definitivă, prin mutarea tuturor lucrurilor, in noul imobil), că s-au mutat la nr. 759, si totuși, au ales să promoveze prezenta acțiune, evident, pentru un interes pecuniar, comițând astfel un abuz de drept, pe care instanța de fond nu l-a observat.
În pofida acestor probe, instanța de fond a apreciat faptul că se impune admiterea acțiunii formulate de reclamanții G. V. si G. S., în condițiile în care, chiar instanța a constatat în mod direct si nemijlocit, faptul că, imobilul a fost eliberat de către pârâți, aspect care se regăsește în motivarea sentinței.
Totuși, chiar dacă imobilul a fost eliberat, instanța a apreciat că se impune practic "condamnarea" pârâților, pentru că nu a existat o "evacuare efectivă a imobilului, prin predarea cheilor proprietarilor de drept, procedură posibilă prin oferta reală urmată de consemnațiune."
Pârâții apelanți înțeleg să critice motivarea sentinței, apreciind faptul că s-a depășit obiectul acțiunii. Instanța de fond a fost investită să stabilească dacă a existat sau nu o lipsă de folosință a imobilului, care să atragă, în cazul constatării existentei a lipsei de folosință, răspunderea lor delictuală. În deliberare instanța a constatat, pe baza probelor administrate, faptul că lipsa de folosință nu a existat, aspect care ar fi trebuit să conducă, indubitabil, la respingerea acțiunii reclamanților.
Totuși, instanța a înțeles să îi oblige la plata sumei de 2030 de curo, invocând faptul că, nu au urmat procedura ofertei reale urmate de consemnațiune, aspect pe care apelanții pârâți îl apreciază vădit netemeinic si nelegal, prin prisma faptului că instanța nu a fost investită să constate îndeplinirea sau nu, a unor elemente de forma, ci un fapt concret, si anume, dacă pârâții au locuit sau nu în imobil, în perioada 13.02._13, pentru a se stabili dacă se impune obligarea lor la plata lipsei de folosințe aferente.
De asemenea, pârâții apelanți au înțeles să critice valoarea de 70E/lună pe care instanța a folosit-o pentru calcularea lipsei de folosință, prin prisma aprecierii făcute de expertul judiciar, ca fiind valoarea chiriei medii lunare. Instanța, în temeiul art. 264 NCPC, trebuia să observe faptul că valoarea stabilita de expert este nejustificată si neîntemeiată, prin raportare la raportului judiciar depus si a obiecțiunilor depuse de pârâți. De asemenea, instanța nu a observat faptul că, în ciuda obiecțiunilor, nu s-a scăzut suprafața de teren, care aparține Comunei Iecea M., din data de 28.02.2013, conform HCL 15, (conform extrasului CF nr._ Iecea M. si fotografii, pe care înțeleg să le atașeze), din suprafața totala (2960 mp) a terenului, obligând pârâții la plată, pentru întreaga suprafață a terenului.
Raportat la toate aceste aspecte, s-a solicitat admiterea si schimbarea in tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii în răspundere civilă delictuală, formulată de reclamanții-intimați G. V. și G. S..
În drept, s-au invocat disp. art. 466 NCC si urm., art. 480 alin. (2) NCPC.
Prin apelul declarat de reclamanții G. V. și G. S., s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în totalitate a acțiunii formulate si precizate.
În motivarea apelului, apelanții reclamanți au arătat că, prin sentința atacată, instanța de fond, în mod greșit a admis excepția prescripției pentru perioada 23.04._11, deși litigiul având ca obiect evacuarea pârâților a durat 4 ani de la 23.04.2009, data introducerii acțiunii de evacuare si până la data pronunțării deciziei civile nr.655/24.04.2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, iar în tot acest timp, pârâții au locuit în imobil, astfel ca, numai după rămânerea irevocabilă a hotărârii de evacuare, reclamanții puteau pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință, având în vedere că atunci s-a născut dreptul reclamanților la acțiune.
Pârâții au fost notificați la data de 07.04.2009 prin intermediul executorului judecătoresc M. S. R., înainte de demararea acțiunii de evacuare, depusă la data de 23.04.2009, ce a făcut obiectul dosarului nr._, însă aceștia nu s-au conformat, nu au predat cheile imobilului, sens în care anexează notificarea nr.215/07.04.2009.
În consecință, se impunea ca pârâții să fie obligați la plata sumei de 3570 euro (70euro/luna) potrivit raportului de expertiză pentru imobilul din Iecea M. nr. 199, imobil pe care l-au ocupat în mod ilegal pentru o perioadă de 51 luni, începând cu data de 23.04.2009 si până la data de 23.07.2013.
Chiar si instanța de fond, recunoaște în hotărârea atacată faptul că, abia la data de 23.07.2013, le-au fost predate cheile si atunci reclamanții au intrat în posesia legitimă a imobilului, deci sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art.998-999c.civil, respectiv fapta săvârșită de aceștia, folosirea fără drept a bunului reclamanților si neeliberarea acestuia cu remiterea cheilor imobilului si prejudiciul cert si nereparat de 70 euro lunar produs prin împiedicarea folosirii imobilului, proprietatea reclamanților.
În concluzie, s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii în integralitatea ei.
În drept, s-au invocat disp. art.466 si urm. C. Pr.civ.
Pârâții-apelanți C. H. și C. E., au formulat întâmpinare, la apelul formulat de apelanții - reclamanți G. V. si G. S., solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
S-a solicitat a se constata faptul că instanța de judecată, în mod corect a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile pecuniare ale reclamanților aferente intervalului 23.04._11, invocată de către pârâți, acțiunea apelanților - reclamanți fiind respinsă ca prescrisă pentru acest interval de timp.
Apelanții - reclamanți au formulat pretenții pecuniare în legătură cu lipsa de folosință a imobilului la data de 13.02.2014. Raportat la momentul formulării acestor pretenții si în coroborare cu restul faptelor învederate de ei, aceștia nu puteau solicita contravaloarea lipsei de folosință decât pentru perioada 13.02._13, perioada neprescrisă.
Intervalul 23.04._11, după cum a admis si instanța, s-a prescris, în baza art. 1, 3, 8, 12 din Decretul Lege nr. 167/1958, neexistând vreun act de întrerupere a prescripției, precum o cerere de chemare în judecată ori printr-un act de executare, care sa aibă ca obiect prezenta pretenție ori să fie o consecință a acesteia.
Susținerile apelanților - reclamanți conform cărora cursul prescripției, în ceea ce privește pretențiile pecuniare ale lipsei de folosință ale imobilului, a fost întrerupt implicit prin introducerea la data de 23.04.2009 a acțiunii în evacuare, nu pot fi primite, întrucât obiectul si finalitatea acțiunii în evacuare este dată de însăși denumirea acesteia.
Prin acțiunea de evacuare apelanți - reclamanți nu si-au precizat un eventual petit care sa aibă ca obiect pretenții pentru lipsa de folosință si nici nu au promovat, separat (la momentul promovării acțiunii in evacuare) vreo astfel de acțiune. Lipsa de prevedere a acestora nu poate fi susținută si suplinită astăzi prin ideea că acțiunea în evacuare promovată a presupus, implicit, și obligarea pârâților la plata lipsei de folosință.
Pentru lipsa de acțiune, apelanții - reclamanți au pierdut dreptul material la acțiune pentru pretențiile materiale aferente perioadei 23.04._11, aspect admis si de către instanța de fond, sancțiune intervenită ope legis.
Pentru aspectele învederate, s-a solicitat respingerea apelului formulat de apelanții - reclamanți G. V. si G. S. ca nefondat.
Reclamanții-apelanți G. V. si G. S., au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului formulat de C. H. si C. E., ca nefondat si admiterea apelului reclamanților, așa cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată.
Singura omisiune a instanței de fond este aspectul criticat în apelul reclamanților respectiv, că, în mod greșit, s-a admis excepția prescripției pentru perioada 23.04._11, deși litigiul având ca obiect evacuarea pârâților a durat 4 ani 23.04.2009, data introducerii acțiunii de evacuare si până la data pronunțării deciziei civile nr.655/24.04.2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, iar in tot acest timp, pârâții au locuit în imobil, astfel că, numai după rămânerea irevocabilă a hotărârii de evacuare, reclamanții putând pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință, având în vedere că atunci s-a născut dreptul lor la acțiune.
Faptul că pârâții au locuit în imobil în toată această perioadă (511uni-23.04._13) rezultă din declarațiile martorilor audiați care au declarat că reclamanții deplasându-se la imobil să facă curățenie au fost împiedicați de prezența pârâților care încă locuiau acolo.
Nu pot fi primite susținerile pârâților cum că ar fi eliberat imobilul în anul 2009, câtă vreme, dacă s-ar fi întâmplat așa, nu s-ar mai fi demarat litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr._ având ca obiect evacuare, acțiune si admisă de altfel si hotărârea pusă în executare silită.
Martorii audiați au susținut foarte clar că, pârâții s-au mutat după terminarea procesului, iar litigiul s-a soluționat irevocabil în aprilie 2013. Nu există nicio probă la dosar că pârâții ar fi plecat înainte de soluționarea litigiului.
Martora V. A. a arătat că pârâții i-au comunicat că au pierdut procesul și trebuie să se mute, astfel ca, raportat la durata litigiului având ca obiect evacuare era imposibil ca, plecarea pârâților să aibă loc în anul 2009, litigiul având ca obiect evacuare s-a desfășurat între anii 2010-2013, deci încă o dovadă a susținerilor false a pârâților cum că ar fi plecat din imobil în anul 2009.
În același sens este si declarația martorului N. care a susținut că pârâții i-au comunicat că au pierdut procesul de evacuare si trebuie să plece din imobil.
Mai mult, dacă pârâții ar fi părăsit imobilul înainte de anul 2013, care ar fi fost motivele pentru care ar fi declarat apel si recurs împotriva hotărârii de evacuare dacă dânșii ar fi plecat de bunăvoie din imobil si ar fi fost de acord cu evacuarea.
Dacă pârâții ar fi dorit să plece din imobil de bunăvoie, trebuiau să dea curs somației primite prin executor în aprilie 2009 neprezentându-se pentru a preda cheile imobilului,
Din declarația martorului S., s-a confirmat că în anul 2012 pârâții încă locuiau în imobil, deci nu aveau cum să-l părăsească în anul 2009 cum fals, susțin aceștia in motivele de apel.
În consecință, se impunea ca pârâții care au dat dovadă de rea credință, să fie obligați la plata sumei de 3570 euro (70euro/luna) potrivit raportului de expertiză pentru imobilul din Iecea M. nr. 199, imobil pe care l-au ocupat în mod ilegal pentru o perioadă de 51 luni, începând cu data de 23.04.2009 si până la data de 23.07.2013.
Chiar si instanța de fond, recunoaște în hotărârea atacată faptul că, abia la data de 23.07.2013, le-au fost predate cheile si atunci reclamanții au intrat în posesia legitimă a imobilului, deci sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art.998-999 c.civil, respectiv fapta săvârșită de aceștia, folosirea fără drept a bunului reclamanților și neeliberarea acestuia cu remiterea cheilor imobilului si prejudiciul cert si nereparat de 70 euro lunar produs prin împiedicarea folosirii imobilului.
În drept, s-au invocat disp. art.205 si urm. C. pr.civ.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, a particularităților cauzei, cum și în acord cu dispozițiile art.476-482 NCPC, tribunalul apreciază apelul reclamanților ca nefondat și apelul pârâților, partial întemeiat, pentru argumentele ce succed:
Soluția dată de prima instanță incidentului procedural reprezentat de excepția prescripției extinctive cu privire la pretențiile pecuniare alegate de reclamanți pentru intervalul temporal 23.04._11 se privește a fi legală, în opinia instanței de control judiciar, neputând fi primit ca valabil argumentul reclamanților apelanți că abia de la momentul evacuării efective a pârâților din imobil s-a născut dreptul lor la acțiune pentru despăgubirile solicitate ca echivalent al lipsei de folosință a proprietății lor.
Dimpotrivă, dreptul la acțiune al reclamanților pentru lipsirea de proprietate care a operat cu caracter continuu, rezultă că s-a născut cu fiecare zi a lipsirii de proprietate propriu-zise, astfel că nimic nu-i împiedica pe reclamanții proprietari asupra casei din Iecea M., nr.199, jud. T. să fie diligenți și, așa cum just au observat pârâții, să alăture cererii lor de evacuare din 2009 și un petit privind contravaloarea lipsei de folosință, din moment ce obiectul speței respective viza folosirea fără drept, deci ilicită, de către pârâți a imobilului în discuție.
Așa fiind, cu totul judicios a făcut prima instanță aplicarea dispozițiilor art.8 din Decretul nr.167/1958 care statuează în clar că „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât și pe cel ce răspunde de ea”, text legal ce transpus în speță, conduce la concluzia că încă de la momentul imposibilității reclamanților de a se bucura concret de proprietatea lor, respectiv, al cunoașterii folosirii imobilului ce le aparținea de către pârâți, așadar cel mai târziu de la data introducerii acțiunii în revendicare în dosar nr._, a început să curgă termenul legal de prescripție pentru pretinderea de despăgubiri aferente lipsei de folosință a imobilului, termen ce, potrivit legii, în cazul acțiunilor patrimoniale, cum este și cea pendinte, este, potrivit cu art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Prin urmare, în interiorul termenului de trei ani de la momentul nașterii dreptului la acțiune (drept care în speță s-a născut cu fiecare zi a folosirii ilicite a imobilului de către pârâți) trebuie valorificat acest drept, respectiv trebuie sesizat organul de jurisdicție pentru a obține condamnarea pârâtului cu concursul instanței de judecată; în caz contrar, devenind incidentă prescripția extinctivă, privită ca sancțiune tradusă în stingerea acelei componente a dreptului material la acțiune, constând în posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a obține obligarea subiectului pasiv la recunoașterea dreptului subiectiv contestat ori la executarea obligației corelative.
De aceea, în considerarea argumentelor prezentate rezultă cu forța evidenței că în raport de momentul identificat ca fiind acela al nașterii dreptului material la acțiune, pretențiile pecuniare constând în despăgubiri echivalente lipsei de folosință pentru intervalul temporal 23.04._11, față de prevederile art.8 corelate cu art.3 alin.1 și art.1 din Decretul nr.167/1958, aveau a fi solicitate jurisdicțional până cel mai târziu în perioada 23.04._14, deci în termen de trei ani de la data cunoașterii pagubei și a persoanei răspunzătoare.
De principiu, este cunoscut că de la momentul rămânerii irevocabile a acțiunii în revendicare se naște eventual un drept al pârâților evacuați cu privire la eventuale îmbunătățiri aduse imobilului (aspect ce în raporturile dintre părți a fost deja tranșat irevocabil prin respingerea cererii reconvenționale formulată de pârâți în cadrul acțiunii în revendicare), din acel moment putând fi identificat un interes pentru o așa pretenție, însă o acțiune în despăgubiri bazată pe fapta ilicită (în speță, constând în ocuparea fără drept a imobilului proprietatea reclamanților de către pârâți, stabilită deja cu putere de lucru judecat ce nu mai poate fi contrazisă) are a fi valorizată în cadrul termenului de prescripție extinctivă de trei ani de la data cunoașterii pagubei și a celui răspunzător, dată ce în speță, cum s-a demonstrat supra, este aceea a luării la cunoștință (zi de zi) de către reclamanții proprietari, a folosirii imobilului de către pârâți echivalând cu lipsirea lor de atributele proprietății recent dobândite.
Așa fiind, tribunalul apreciază că excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei sus arătate a fost corect respinsă de judecătorie, iar apelul reclamanților cu privire la dezlegarea dată acestui incident procedural va fi respins ca nefondat, potrivit cu art.480 alin.1 NCPC.
Cât privește apelul pârâților, critica privind momentul reținut de instanța de fond ca fiind acela al părăsirii imobilului de către aceștia, nu este întemeiată.
În acest sens, în manieră judicioasă instanța de fond a interpretat și valorizat probele administrate, coroborând corect declarațiile martorilor - care, chiar dacă niciunul nu a putut indica exact anul eliberării imobilului de către pârâți, au arătat fie că în primăvara anului 2012 imobilul era încă locuit de pârâți, fie că pârâții s-au mutat din imobil când au pierdut procesul cu reclamanții -, cu aspectele consemnate în procesul verbal dresat de executorul judecătoresc din 23.07.2013 la solicitarea debitorilor pârâți care și-au manifestat astfel disponibilitatea de a proceda la predarea primirea imobilului către reclamanți, ceea ce îngăduie și chiar generează prezumția că abia la cea din urmă dată menționată a avut loc părăsirea efectivă a imobilului și predarea sa către reclamanții proprietari (prezumție ce se coroborează, de altfel, și cu declarația martorului T. I. care a menționat că reclamantul i-a povestit că a primit cheile de executorul judecătoresc) și nu la o dată anterioară ce nu a putut fi stabilită în concret nici măcar aproximativ.
Împrejurarea că în curte, la momentul predării imobilului în prezența executorului judecătoresc, era vegetație abundentă, tăiată cu coasa și care bloca accesul în imobil, nu conduce de plano și prin ea însăși la concluzia pe care tind a o acredita pârâții apelanți că imobilul a fost părăsit de ei cu mult timp în urmă, după cum nici faptul că plata ultimului impozit achitat de pârâți s-a realizat în anul 2009 ori că în anul 2010 pârâții au încheiat un contract cu ENEL pentru alt imobil din localitatea Iecea M. nu impun automat concluzia că încă de la acel moment pârâții nu mai foloseau imobilul în litigiu.
De vreme ce, în sens contrar martorul S. I. a precizat că în anul 2012 pârâții locuiau încă în imobil, iar pe de altă parte, chiar conduita pârâților de a solicita executorului judecătoresc abia în vara anului 2013 să se deplaseze la fața locului pentru a-și manifesta disponibilitatea lor de a participa la predarea primirea imobilului către reclamanți, conduită ce nu-și avea rostul dacă imobilul ar fi fost deja evacuat în chip neîndoielnic și asupra folosirii lui de către proprietari nu exista nicio discuție ori dubiu, vine să contrazică susținerile acestora.
În aceeași ordine de idei, extrem de pertinent se privește a fi raționamentul juridic al primei instanțe care a apreciat că, juridic vorbind, predarea imobilului se realizează finalmente prin predarea cheilor acestuia, simpla părăsire a sa de către pârâți neechivalând cu o predare de bunăvoie, de vreme ce reclamanții au fost în imposibilitatea de a pătrunde în casă și a se folosi efectiv de proprietatea lor.
Așa fiind, pentru cele ce preced, nu se poate reține ca probată afirmația pârâților apelanți că ar fi părăsit imobilul încă din anul 2009, iar probatoriul administrat este de natură, potrivit cu valorizarea sa conform celor arătate supra, a forma și instanței de control judiciar convingerea că, predarea efectivă, cu consecința lipsirii reclamanților de posesia și folosința proprietății lor, s-a realizat, cum temeinic a reținut și judecătoria, de altfel, abia la 23.07.2013.
Și că, indubitabil, lipsirea fără drept ori justificare a reclamanților de atributele dreptului lor real absolut se circumscrie unei fapte ilicite în sensul legii-art.998-999 C.civ de la 1864, respectiv art.1357 NCC, funcție de legea de drept substanțial în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite, faptă care a produs evident un prejudiciu de natura celui menționat deja reclamanților, îngăduind și obligând practic la concluzia că demersul de obținere a despăgubirilor se privește a fi întemeiat.
Singura critică fondată însă, se privește a fi cea legată de cuantumul despăgubirilor acordate de judecătoria, dat fiind că, numai printr-o observare incorectă a întinderii obiectului dreptului de proprietate, respectiv de folosință, al reclamanților de care aceștia au fost privați, pârâții au fost obligați la plata de daune reprezentând contravaloarea lipsei de folosință și pentru terenul ce excede suprafeței de 250 mp., cea din urmă aflată ope legis în folosința proprietarilor imobilului-casă din Iecea M. nr.199.
Altfel spus, ceea ce avea de observat judecătoria și nu a făcut-o era regimul juridic particular al imobilului-teren de 2697 mp. și casă evidențiat inițial în CF vechi 1730 Iecea M., cum și obiectul dreptului de proprietate al reclamanților așa cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare aflat la filele 105-107 dosar fond, în concordanță cu notațiunile din cartea funciară.
Întrucât, conform contractului de vânzare cumpărare de la filele 105-107 dosar fond, coroborat cu evidențele tabulare, reiese că reclamanții au devenit proprietari asupra casei cu nr.199 Iecea M., jud. T., de la numitul Holz F., dobândind totodată, în folosință, ca succesori ai aceluiași vânzător și suprafața de 250 mp. teren din totalul de 2697 mp. teren.
Totodată, din examinarea CF nou nr._ Iecea M., se constată că asupra întregului teren având nr. cad._ (vechiul nr. top.278/a-279/a) s-a întabulat ca proprietar în baza HCL nr.15/28.02.2013, . privat, ulterior, imobilul cu nr. cad._ dezmembrându-se în două imobile: nr. cad._, transcris în CF nr._ Iecea M., constând din casă, proprietatea reclamanților și teren de 747 mp. în proprietatea Comunei Iecea M. (250 mp. teren fiind în folosința reclamanților ca succesori cu titlu particular ai numitului Holz F. și nr. cad._-teren de 2213 mp. proprietatea Comunei Iecea M. pe care se află edificată o grădiniță.
Deși HCL Iecea M. nr.15/2013 și actul de dezmembrare au fost atacate pe cale jurisdicțională de reclamanți, prin decizia civilă nr._/05.12.2014 a Curții de Apel Timișoara, s-a statuat cu putere de lucru judecat că acțiunea reclamanților este nefondată, că Statul român, chiar neîntabulat în cartea funciară, are calitatea de proprietar extratabular al terenului în temeiul Lg. nr.58/1974, întabularea sa strict pe 250 mp. fiind realizată la momentul transferului proprietății construcției în favoarea lui Holz F. și neînsemnând aceasta că asupra diferenței de teren până la 2697 mp. ar fi proprietari reclamanții.
Totodată, reclamanții au fost plasați prin aceeași decizie judecătorească în perimetrul legislativ configurat de art.36 alin.3 din Lg. nr.18/1991, ei având vocație la dobândirea în proprietate prin ordinul prefectului, la propunerea primăriilor, a suprafeței de teren atribuită în folosință pe durata existenței construcțiilor, cel puțin (aceasta fiind argumentația instanței de contencios administrativ).
De asemenea, instanța de contencios administrativ a apreciat că a fost respectată, prin dezmembrarea efectuată, suprafața de 250 mp. teren aferent casei, aflată în folosința reclamanților, ea fiind încadrată parcelei cu nr. cad._ reprezentând teren de 747 mp. și casă.
Or, în condițiile clarificării situației juridice a imobilului litigios, cum reclamanții sunt proprietari strict pe construcție și dețin în folosință 250 mp. teren pentru care au vocație ex lege a-l dobândi în proprietate, rezultă că, în privința prejudiciului suferit și susceptibil de reparație, numai cu privire la edificat și la suprafața de teren menționată apare justificată pretenția lor de obligare a pârâților la despăgubiri și nu la întregul teren cum nejudicios a procedat judecătoria. Fiind vorba, evident, despre lipsirea reclamanților, din partea pârâților, de folosința bunurilor asupra cărora cei dintâi dețin un drept, în speță, parțial de proprietate, prin vânzare cumpărare, parțial, de folosință prin efectul legii.
Cât privește diferența de suprafață, circumscrisă terenului aferent construcției chiar dacă reclamanții justifică eventual o vocație la dobândire în proprietate conform art. 36 alin.4 și art.23 din Lg. nr.18/1991, căci instanța de contencios administrativ în finele considerentelor deciziei supra evocate face vorbire despre vocația de a obține cei 250 mp. cel puțin, este de subliniat că ei nu dețin în prezent vreun titlu care să le legitimeze folosința acestei diferențe de suprafață și, ca atare, ea nu poate fi luată în considerare la cuantificarea despăgubirilor cuvenite reclamanților pentru lipsa de folosință.
Așa fiind, cum potrivit suplimentului la raportul de expertiză evaluatorie efectuat în apel, rezultă că valoarea chiriei practicate pentru terenul de 2697 mp. este de 15,12 euro/lună, înseamnă că valoarea chiriei unui mp. de teren este de 0,_ euro/lună, iar a suprafeței de 250 mp. teren este de 1,_ euro/lună.
Prin urmare, contravaloarea lipsei de folosință a terenului de 250 mp. pentru 10 luni aferente anului 2011 este de 14 euro, pentru 12 luni aferente anului 2012 este de 16,80 euro, iar pentru 7 luni aferente anului 2013, este de 9,8 euro. Și cum, contravaloarea lipsei de folosință pentru construcție, conform suplimentului la expertiza evaluatorie, este de 548,80 euro aferent celor 10 luni ale anului 2011, de 658,56 euro aferent anului 2012 și 348,16 euro aferent anului 2013, rezultă că, prin adiționare, reclamanții sunt îndreptățiți la plata de despăgubiri din partea pârâților reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a casei și celor 250 mp. teren, de 1596,12 euro, în echivalent în lei la data plății efective.
De aceea, reluând recapitulativ cele deja spuse, tribunalul apreciază întemeiat apelul pârâților pentru critica vizând cuantificarea despăgubirilor funcție de lipsa de folosință a casei și terenului de 250 mp. pe care reclamanții sunt îndreptățiți a o reclama și nu a diferenței de teren ce nu le aparține în proprietate, context în care, în baza art.480 alin. 2 NCPC, va admite apelul și va schimba în parte sentința atacată, în sensul că va dispune obligarea pârâților în solidar la plata către reclamanți a sumei de 1596,12 euro (în echivalent în lei la data plății efective), cu titlu de despăgubiri. Vor fi păstrate în rest dispozițiile sentinței atacate.
Pentru efectuarea suplimentului de expertiză, expertul P. I. a solicitat întregirea onorariului cu suma de 500 lei pentru munca prestată în plus, situație în care instanța, analizând amplitudinea suplimentului de expertiză realizat, dar și dispozițiile art.339 alin.2 NCPC după care „La cererea motivată a experților, ținându-se seama de lucrarea efectuată, instanța va putea majora onorariul cuvenit acestora, prin încheiere executorie, dată cu citarea părților, însă numai după depunerea raportului, a răspunsului la eventuale obiecțiuni sau a raportului suplimentar, după caz”, va admite parțial solicitarea și va dispune obligarea pârâților apelanți ale căror critici au determinat completarea lucrării de specialitate, la plata în contul Biroului Local de Expertize pendinte Tribunalul T., a sumei de 250 lei reprezentând diferență onorariu expert pentru suplimentul efectuat în calea de atac, pe numele expertului judiciar P. I., apreciind tribunalul că această sumă astfel diminuată, reflectă în mod real munca și complexitatea muncii depuse de expert.
Totodată, văzând tribunalul că pârâții apelanți au achitat numai suma de 1000 lei cu titlu de onorariu expert pentru expertul topograf Z. C., va dispune obligarea acestora la plata în contul Biroului Local de Expertize pendinte Tribunalul T., a sumei de 900 lei reprezentând diferența de onorariu expert, pe numele expertului judiciar topograf Z. C. (fila 82 dosar apel).
D. fiind că reclamanții au căzut în pretenții în calea de atac declanșată de pârâți, tribunalul va dispune obligarea acestora la plata sumei de 1650 lei reprezentând onorarii experți și suma de 141,36 lei reprezentând taxă judiciară de timbru în calea de atac aferentă pretențiilor pecuniare ale reclamanților respinse în calea de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI
DECIDE:
Respinge apelul declarat de reclamanții apelanți G. V. și G. S., ambii cu domiciliul ales in Timisoara, .. 25, ., la Cabinet avocațial K. F., împotriva sentinței civile nr._/16.09.2014 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar civil nr._, în contradictoriu cu pârâții intimați C. H., C. E. și C. L., ambii cu domiciliul in Iecea M. nr. 759, jud. Timis.
Admite apelul declarat de pârâții apelanți C. H. și C. E. împotriva aceleiași sentinței.
Schimbă în parte sentința atacată, în sensul că dispune obligarea pârâților în solidar la plata către reclamanți a sumei de 1596,12 euro (în echivalent în lei la data plății efective), cu titlu de despăgubiri.
Păstrează în rest dispozițiile sentinței atacate.
Obligă pârâții apelanți la plata, în contul Biroului Local de Expertize pendinte Tribunalul T., a sumei de 250 lei reprezentând diferență onorariu expert pentru suplimentul efectuat în calea de atac, pe numele expertului judiciar P. I..
Obligă pârâții apelanți la plata, în contul Biroului Local de Expertize pendinte Tribunalul T., a sumei de 900 lei reprezentând diferența de onorariu expert, pe numele expertului judiciar topograf Z. C..
Obligă reclamanții apelanți G. V. și G. S. să plătească pârâților intimați Chrică H. și C. S. cheltuieli de judecată în apel în sumă de: 1650 lei reprezentând onorarii experți și suma de 141,36 lei reprezentând taxă judiciară de timbru în calea de atac.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14.10.2015.
PREȘEDINTE, Pt.JUDECĂTOR,
C. B. A. A., aflată în C.O.
semnează președintele completului,
d-na judecător C. B.
GREFIER,
G. G.
Red.C.B.
Tehnored.I.B.
6 ex./4 ex..
Prima instanță: judecător: C. F. N.
| ← Expropriere. Sentința nr. 2925/2015. Tribunalul TIMIŞ | Pretenţii. Sentința nr. 17/2015. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
