Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1033/2013. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1033/2013 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 20-03-2013 în dosarul nr. 1033/2013
ROMANIA
TRIBUNALUL TIMIS
SECTIA I CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1033/PI
Ședința publică din 20.03.2013
PREȘEDINTE - C. B.
GREFIER – G. G.
Pe rol se află soluționarea cererii formulate de reclamanții N. D. K. SI F. H. E., în calitate de continuatori ai demersului judiciar inițiat de reclamantul defunct KRISCH RICHARD HEINZ, împotriva pârâtului S. R. reprezentat prin M. FINANTELOR reprezentat prin DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR PUBLICE T., având ca obiect pretenții fondate pe Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă în reprezentarea reclamanților lipsă, avocat Boss D., lipsă fiind pârâtul.
M. P. a fost reprezentat de P. de pe lângă Tribunalul T., prin procuror O. Ț..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentanta reclamanților învederează că terenul de 5 ha a fost acordat reclamantului defunct KRISCH RICHARD HEINZ cu titlu de atribuire, ca urmare a condamnării penale a acestuia. Precizează de asemenea, că nu există un proces-verbal de confiscare a bunurilor pentru care se solicită acordarea daunelor materiale.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra fondului.
Reprezentantul reclamanților solicită admiterea acțiunii și acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile și pentru terenul de 5 ha. În ceea ce privește petitul privind având ca obiect acordarea daunelor morale, arată că lasă la aprecierea instanței soluționarea acestui capăt de cerere. Depune la dosar note de ședință.
Reprezentanta Ministerului P. solicită admiterea acțiunii în limita despăgubirilor pentru terenul de 5 ha, solicitând respingerea cererii privind acordarea daunelor materiale pentru bunurile mobile.
TRIBUNALUL
Deliberând, constată următoarele :
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr. dosar_ 2010 la data de 04.12.2009, reclamantul Krisch Richard Heinz a chemat în judecată pârâtul S. Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T., solicitând instanței să constate caracterul politic al condamnării la 5 ani închisoare prin sentința penală nr. 576/1959 a Tribunalului M. Timișoara, modificată la 3 ani închisoare prin decizia nr. 1639 a Tribunalului M. de regiune militară Cluj, pentru așa zisa uneltire contra ordinii sociale, cu confiscarea întregii averi personale; să constate caracterul politic al măsurii administrative abuzive de deportare în B. în perioada 1951-1956 a sa, a mamei sale, Krisch Barbara, și a bunicilor paterni, Krisch I. și Krisch M.; să constate prejudiciul moral și material pe care l-a suferit el, părinții și bunicii paterni; să oblige pârâtul la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma decesului tatălui în URSS la munca obligatorie în mina de cărbune, în perioada deportării în B., din cauza condamnării politice cât și după aceste măsuri cu caracter exclusiv politic; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat că la vârsta de 10 ani a rămas orfan de tată, acesta decedând în localitatea Gorki, URSS, unde a fost obligat să lucreze în mina de cărbune, fiind înfometat și epuizat fizic.
În perioada 18.06._55, a fost deportat împreună cu mama sa și bunicii în B., fiind obligați să-și părăsească întreaga gospodărie țărănească din Comloșul M., avere ce a fost parțial vândută de autorități la diferite persoane, parțial furată. A precizat că, la revenirea în satul natal, nu s-a mai găsit nimic din averea mobilă și imobilă.
La scurt timp după revenirea în satul natal, a fost urmărit de organele de miliție și securitate, hărțuit și condamnat politic, fiind arestat și depus la Penitenciarul din G., executând pedeapsa în condiții inumane, iar în urma acestei măsuri fiindu-i confiscată întreaga avere personală.
În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Reclamantul a formulat precizare de acțiune privind prejudiciul moral și material suferit, arătând că, prin deportarea tatălui său în Rusia și decesul acestuia a fost nevoit să-și petreacă copilăria fără tată, suferind o traumă puternică. Prin deportarea în B., bunicii și mama au avut pierderi materiale însemnate, bunurilor lor fiind expropriate, demolate sau vândute altor persoane. A apreciat că valoarea bunurilor care nu s-au mai recuperat ori restituit se ridică la suma de 100.000 euro. Condamnarea sa politică pentru infracțiunea de uneltire, întâi la pedeapsa de 5 ani, redusă la 3 ani și executată la zi, în condiții de bătaie și tortură, cu confiscarea totală a averii, însemnă pentru el atât suferință psihică, cât și fizică. Astfel, a solicitat restituirea celor 5 ha teren arabil ce i-au fost confiscate și plata despăgubirilor morale pentru fiecare an de detenție politică, în valoare totală de 150.000 euro, la care se adaugă prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării în B. alături de membrii familiei.
Reclamantul și-a precizat pretențiile astfel: privitor la condamnarea politică a solicitat daune morale în cuantum de 150.000 euro, privitor la deportarea în B., a solicitat pretenții morale în cuantum de 120.000 euro, iar privitor la confiscarea totală a averii sale, a solicitat restituirea terenului de 5 ha Comloșul M..
Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice T., în reprezentarea pârâtului S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare, solicitând a se constata lipsa calității procesuale pasive a DGFP T., citată în mod direct; lipsa calității procesuale active a reclamantului în ceea ce privește solicitarea de acordare de daune morale pentru prejudiciul suferit de ascendenții săi ( mama și bunicii paterni), având în vedere că daunele morale sunt de natură personală, prejudiciul moral privește exclusiv victima, potrivit criteriului naturii sale intrinseci, singurii care ar fi putut să demareze această acțiune fiind cei care, la propriu au suferit de pe urma măsurilor administrative abuzive a deportării.
Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, având în vedere că, daunele morale sunt definite în doctrină ca fiind prejudicii cauzate unei persoane, constând in suferințe de ordin psihic. Normele eticii și echități interzic, în principiu, acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufletească este incompatibilă cu un echivalent bănesc. Atunci când se justifică acordarea lor, daunele morale, deși rămân la aprecierea instanței, nu pot depăși anumite limite.
În concluzie, a apreciat ca prin toate reglementările legale invocate (Legea nr. 221/ 2009, Decretul–lege nr. 118/1990, OG 214/1999), S. Român a urmărit în condițiile art. 998 C. civ., repararea integrală a daunelor morale și materiale suferite de persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute de lege.
Prin sentința civilă nr. 1715/PI/22.03.2010 pronunțată în dosarul susmenționat, Tribunalul T. a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul Krisch Richard Heinz, împotriva pârâtului S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fără a acorda cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că reclamantul Krisch Richard Heinz legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind deportat împreună cu familia ( mama și bunicii săi) în perioada 18.06._55 în B.; tatăl său fiind deportat în URSS, la munca obligatorie în mina de cărbune, unde a și decedat, iar reclamantul fiind condamnat prin sentința penală nr. 576/05.11.1959 a Tribunalului M. Timișoara la o pedeapsă de 5 ani închisoare corecțională; dovedind prin actele de stare civilă depuse la dosar legăturile de rudenie cu persoanele menționate în cererea introductivă.
Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât și, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Vorbind de „descendenți”, iar nu de „moștenitori”, rezultă că legea enunțată nu cere ca urmașii persoanelor decedate să fi acceptat moștenirea autorului lor; prin urmare, nu le condiționează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moștenitor acceptant, deoarece, atunci când a înțeles să solicite această dovadă, legiuitorul a menționat expres, în corpul actelor normative calitatea de „moștenitor”, cum este cazul celorlalte legi speciale reparatorii adoptate anterior.
Se poate conchide că, venind în calitate de descendenți sau, după caz, de soț supraviețuitor, dreptul la compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de defunct s-a format în patrimoniul acestuia ( și, ca atare, se cuantifică prin raportare la persoana sa, iar nu a descendenților sau a soțului supraviețuitor), urmând a fi transmis celor dintâi ca o creanță circumscrisă activului patrimonial al lui de cujus. Motiv pentru care aceste despăgubiri cuvenite pentru prejudiciul moral ce intră în patrimoniul autorului au un caracter global, urmând a fi partajate, după caz, între persoanele îndreptățite în accepția acestei legi speciale ( descendenții până la gradul II și soțul supraviețuitor), potrivit regulilor de drept comun din materia devoluțiunii succesorale.
Față de cele menționate, tribunalul a reținut că reclamantul legitimează calitate procesual activă în cauză, personal și ca descendent de gradul I și II ( după părinți și bunici ), astfel că a respins, ca fiind neîntemeiată, excepția lipsei calității procesual active a reclamantului.
În ceea ce privește fondul cauzei, prima instanță a reținut că legiuitorul român a inițiat și adoptat nenumărate reglementări referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, s-a constatat că există mai multe acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acte normative ce stabilesc o . drepturi.
Dintre măsurile reparatorii, reclamantul a optat atât pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, cât și pentru despăgubiri materiale constând în contravaloarea bunurilor pretins confiscate ca urmare a deportării.
În practica judiciară s-a apreciat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor; prin urmare, se apreciază că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
În speța dedusă judecății, prima instanță a constatat că solicitarea reclamantului de acordare a despăgubirilor de ordin moral este neîntemeiată.
Prin adoptarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarate ca fiind neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, persoanele cărora li s-a adresat nu au avut o "speranță legitimă" ( astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg ( de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei) atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.
În ceea ce privește petitul vizând constatarea caracterului politic al măsurii de strămutare și de condamnare, în contextul în care reclamantul nu poate obține despăgubiri, acesta devine lipsit de interes actual, condiție a acțiunii civile.
Referitor la daunele materiale, instanța a observat din lecturarea prevederilor art. 5 alin.1 lit. b din Legea cu nr. 221/2009 ( care prevede că :” acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, rep., cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”) că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste dispoziții cu o altă lege specială cu caracter reparator - cea cu nr. 10/2001, statuând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au deja retrocedate, în natură, sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ ( altfel nu ar fi avut nici un sens trimiterea expresă la o anumită lege reparatorie - cea cu nr. 10/2001).
Cum însă domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 vizează imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”, rezultă că legiuitorul a vizat aceeași sferă de incidență cu cea actului normativ la care face trimitere. Adică, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009 ( dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), instanțele trebuie să interpreteze dispozițiile art. 2 în corelație cu cele ale art. 6 din Legea nr. 10/2001 care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ, și, pe cale de consecință, să retrocedeze numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001 ( nu și a altei legi reparatorii speciale, cum ar fi Legea nr.18/1991, nemenționată însă de legiuitor), sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive și să nu se fi obținut deja, în condițiile Legii nr.10/2001, măsuri reparatorii ( în natură sau în echivalent).
Este adevărat că alin. 2 al art. 6 din Legea cu nr. 10/2001 se referă și la utilaje și instalații, dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire - concluzie ce se desprinde din alin. 3 al aceluiași text de lege ( și care spune că „ În situația prevăzută la alin. 2, restituirea în natură se va dispune prin decizia sau dispoziția unității deținătoare.)- singura excepție de la această regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale.
În speță, însă, s-a observat că se solicită în marea lor majoritate, compensații pentru bunurile materiale confiscate de autorități; or, prin raportare la argumentele mai sus enunțate, se exclude incidența în cauză a măsurilor reparatorii reglementate de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, instanța de la Strasbourg a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor ( Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
Pentru toate aceste considerente, în baza normelor legale mai sus enunțate, prima instanța a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului și nu a acordat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamantul Krisch Richard Heinz, solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinței recurate, iar, pe fond, urmare a rejudecării pricinii, admiterea acțiunea astfel cum a fost precizată.
În motivare, recurentul a reluat aspectele de fapt și de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, expuse anterior, astfel că nu vor mai fi reluate. Se mai arată, în plus că, referitor la consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor reclamanților, acestea trebuie privite din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a articolului 1 al Protocolului nr. adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și liberați garantate de Convenție și a art. 1 din Primul protocol adițional la CEDO, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Astfel, art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, impunând principiul egalității părților în procesul civil, ce presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. In consecință, un tratament juridic diferit nu poate fi rezultatul aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie justificat rațional.
Curtea Constituțională a României a statuat în mod constant în jurisprudența sa că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să aibă drept temei un criteriu obiectiv și rezonabil.
În aceste condiții, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror cereri formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 în termenul legal de 3 ani este de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre definitivă, pronunțată în soluționarea unui litigiu în baza Legii nr. 221/2009, aplicându-se astfel un criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei reclamanților, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituție.
De asemenea, art. 14 al Convenției consacră dreptul la nediscriminare, interzicând discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează, iar pentru a stabili dacă există o discriminare se va avea în vedere dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații similare, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și dacă respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea acestuia.
Art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, care vizează dreptul la nediscriminare, impune o sferă suplimentară de protecție în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități, respectiv în cazul în care o autoritate publică are obligația de a se comporta de o anumită manieră.
C.E.D.O. a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un scop legitim sau nu există raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (cauza Marckx împotriva Belgiei hotărârea din 13 iunie 1979). Or, instituirea unui tratament distinct intre persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul introducerii acțiunii la instanță, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, în acest sens fiind și jurisprudența Curții Constituționale.
De altfel, chiar Curtea Constituțională a constatat în considerentele deciziei 54/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactive care poate afecta soluționarea unui proces în care statul este parte ( cauza Satka si alții c. Greciei hotărârea din 27 martie 003, cauza Chsan c. României hotărârea din 27 mai 2003).
În ceea ce privește principiul egalității armelor, câtă vreme, pe parcursul termenului de 3 ani prevăzut de Legea nr. 221/2009 pentru introducerea cererilor pentru despăgubiri, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce stă la baza declanșării procesului, în care S. este pârât, la inițiativa acestuia, se poate aprecia că acest principiu este încălcat, fiind afectat dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO.
S-a invocat art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, care garantează dreptul de proprietate, fiind garantată și speranța legitimă că ar putea sa se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.
În concluzie, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 în speță ar fi de natură a încălca pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, motiv pentru care aceasta nu poate constitui temei în pronunțarea unei hotărâri în prezenta cauză.
În ceea ce privește petitul de constatare a caracterului politic al măsurii de strămutare și de condamnare, se arată că în mod netemeinic și nelegal, instanța de judecată l-a respins cu motivarea că, atâta vreme cât reclamantul nu poate oricum obține despăgubiri, acest petit ar fi lipsit de interes actual.
In realitate, acest petit este principal, iar nu subsidiar, și este un petit perfect admisibil, în condițiile în care însăși instanța de fond a motivat detaliat că reclamantul îndeplinește cerințele Legii nr. 221/2009 pentru a justifica calitatea activă a acestuia. Prin urmare, instanța a omis a se pronunța asupra fondului acestui petit, respingându-l pe excepția lipsei de interes.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material suferit, constând în confiscarea totală a averii reclamantului urmare a condamnării politice, fiind lipsit astfel și de cele 5 ha teren cu care a fost împroprietărit urmare a decesului tatălui, ofițer român, în Rusia, în mod cu totul greșit, instanța de fond a respins cererea interpretând greșit legea, în sensul că Legea 221/2009, care face referire la legea 10/2001, ar fi aplicabilă numai în măsura în care bunurile pentru care se solicita despăgubiri ar fi strict dintre cele pentru care se acordă despăgubiri conform Legii nr. 10/2001.
Ori, atâta vreme cât Legea nr. 221/2009 nu prevede expres și imperativ obligația ca bunurile pentru care se solicita despăgubiri să fie dintre cele care se circumscriu în sfera de aplicare a Legii 10/2001, instanța nu poate adăuga la lege.
În drept, se invocă art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.
Intimatul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T., deși legal citat, nu a depus întâmpinare și nici nu s-a prezentat pentru a-și exprima poziția față de prezentul recurs.
Prin Decizia civilă nr.1539/22.11.2011 pronunțată în dosarul menționat supra, curtea a admis recursul declarat de reclamantul Krisch Richard Heinz împotriva sentinței civile nr. 1715/PI/22.03.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., a casat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei la prima instanță, Tribunalul T., în vederea rejudecării, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de control judiciar a reținut că, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acesteia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamanți în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea lor nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO arătată.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 și 4 din Constituție.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamanților, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că în mod just a fost respinsă acțiunea acestora. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale ( obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
A apreciat curtea că această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum.
Curtea a constatat că a reține argumentele reclamanților privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Recurenții au încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat, iar aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 alin.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.
S-a constatat că este vorba de controlul constituționalității unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.
Instanța de recurs a apreciat că dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Nu s-a putut reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamanților în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.
De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu a putut fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice. În plus, nu S. Român, prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantului.
Curtea a constatat că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Totodată, contrar a ceea ce recurentul susține, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă a rezultat, de dată recentă, și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
În fine, referitor la exemplele în materie din jurisprudența națională invocate în sprijinul afirmațiilor recurentului, curtea a constatat că, potrivit Constituției, Codului civil, Codului de procedură civilă, jurisprudenței și doctrinei naționale, acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanțe, neavând calitatea unui izvor de drept.
Ca atare, a conchis că recursul de față este neîntemeiat în partea privind daunele morale, capăt de cerere ce a fost corect soluționat de către prima instanță, astfel că sentința atacată a fost menținută sub acest aspect.
În ceea ce privește petitul privind repararea prejudiciului material, s-a constatat că Tribunalul T. a interpretat greșit prevederile art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, din conținutul acestui text de lege neputând fi trasă concluzia că poate fi reparat prejudiciul material invocat doar cu privire la bunurile imobile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, nu și terenurile extravilane, ce s-ar fi încadrat în disp. Legii nr. 18/1991.
Astfel, s-a reținut că aceste dispoziții privesc, deopotrivă, bunurile imobile și mobile confiscate sau preluate ca efect al hotărârii de condamnare sau al măsurii administrative asimilate acesteia, legiuitorul folosind sintagma de „despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate”, astfel că, atâta timp cât nu se face nicio distincție între bunuri imobile și mobile, respectiv între natura imobilelor, nici instanța de judecată chemată să soluționeze cererile persoanelor îndreptățite la repararea prejudiciului nu poate face această distincție, cu consecința restrângerii dreptului reclamantului de acces la justiție.
Curtea a apreciat că mențiunea privind exceptarea bunurilor care au fost restituite sau pentru care s-au acordat despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și nr. 247/2005 nu este de natură a înlătura de la beneficiul legii bunurile mobile, sau imobilele ce nu se încadrează în ipotezele reglementate de aceste acte normative, ci numai de a nu permite ca, pentru bunurile imobile al căror regim juridic a fost reglementat prin legi speciale, să se acorde o dublă reparație.
Cu privire la imobilul pretins a fi confiscat prin hotărârea de condamnare, instanța de recurs a considerat că tribunalul a omis a analiza dacă s-a apelat la procedura prevăzută de legile speciale reparatorii sau dacă eventualele cereri au fost soluționate.
Motivarea tribunalului cu care a respins cererea reclamantului de acordare a daunelor materiale, fără a analiza sub nici un aspect temeinicia pretențiilor cu acest titlu, a impus concluzia că nu a fost analizat fondul cererii cu care a fost legal învestită instanța, sens în care a casat hotărârea atacată, cu trimiterea la prima instanță pentru soluționarea cererii reclamantului, cu privire la caracterul politic al măsurii administrative dispuse împotriva familiei reclamantului, respectiv al condamnării aplicare reclamantului, și de judecarea în consecință a petitului privind repararea prejudiciului material, sens în care vor fi administrate probe în dovedirea acestora și se va verifica dacă reclamantul a apelat la procedura prevăzută de legile speciale reparatorii și dacă eventualele cereri au fost soluționate.
După casarea cu trimitere spre rejudecare, pricina a fost înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 10.01.2012, sub nr._ .
La termenul din data de 16.05.2012 au fost împrocesați în cauza de față numiții N. D. K. si F. H. E. în calitate de continuatori ai demersului judiciar inițiat de reclamantul KRISCH RICHARD HEINZ, decedat pendinte de proces.
În rejudecare, reclamanții au precizat că înțeleg a solicita cu titlu de despăgubiri materiale atât contravaloarea bunurilor mobile ce au fost confiscate cu ocazia deportării familiei în Barăgan, astfel cum au fost indicate în inventarul atașat precizării de acțiune din data de 08.03.2010 (filele 23-24 din dosarul constituit în primul ciclu procesual), cum și contravaloarea terenului de 5 ha ce a aparținut reclamantului decedat în cursul procesului și care a fost confiscat prin sentința de condamnare a sa, prin care s-a dispus și confiscarea întregii sale averi.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de trimitere reține următoarele:
Observând limitele rejudecării stabilite prin decizia de casare ca fiind circumscrise doar analizării legalității și temeiniciei pretențiilor vizând acordarea de daune materiale, în rejudecare, tribunalul are a se preocupa strict de petitul menționat având ca finalitate obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale în sumă de 100.000 euro, constând în contravaloarea bunurilor mobile (astfel cum sunt enumerate în inventarul de la filele 23-24 din dosarul de fond din primul ciclu procesual) pretins confiscate cu ocazia deportării familiei în B., cum și reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 5 ha (cu care pretins ar fi fost împroprietărit reclamantul) și care i-a fost confiscat prin sentința de condamnare (circumscrisă condamnărilor cu caracter politic ope legis potrivit cu art.1 lit.a din Lg. nr.221/2009) pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.209 pct.2 lit.a C.pen.
Având a se conforma cu rigoare dispozițiilor art.315 alin.1 C.pr.civ., cu privire la analiza pe fond, din perspectiva temeiului de drept conținut de art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009 a petitului vizând acordarea de daune materiale, instanța reține că, potrivit textului de lege evocat deja, aceste despăgubiri constau în „echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Se detașează, așadar, cu evidență concluzia că textul legal supra enunțat, ce are a fi pus, pentru corecta sa interpretare, în corelație cu alin.5 al aceluiași art.5 (potrivit cu care „acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”), stabilește fără echivoc care sunt bunurile confiscate a căror contravaloare poate fi acordată beneficiarilor Lg. nr.221/2009, cum și în ce condiții anume operează reparația conferită de lege, purtând asupra despăgubirilor de ordin material la care îndreptățește legiuitorul.
Sens în care, pe cale de interpretare logico-sistematică și teleologică chiar, a art. 5 alin.1 lit.b coroborat cu alin.5 din Lg. nr.221/2009 rezultă cu evidență, în opinia tribunalului, că despăgubirile materiale pot privi exclusiv echivalentul valoric al bunurilor ce fac obiectul de reglementare a Lg. nr.10/2001, - din moment ce legiuitorul condiționează expres aceste daune de nerestituirea până la acest moment, a bunurilor respective, dată fiind lentoarea procedurilor de reparație instituite de Lg nr.10/2001 ori de Lg. nr.247/2005 și impune suspendarea procedurilor de reparație pe legile menționate în ipoteza alegerii noi norme cuprinse în Lg. nr.221/2009 -, bunuri care, circumscrise dispozițiilor art.6 din Lg. nr.10/2001, nu pot fi decât imobile, bunuri mobile încorporate imobilelor și utilaje și instalații preluate o dată cu imobilul și pentru care, în mod evident, trebuie să se fi demarat procedura grațioasă reglementată de Lg. nr.10/2001.
În plus, tribunalul are a observa că, obligatoriu, așa cum expres dispune articolul de lege amintit, este ca bunurile a căror contravaloarea se solicită să fi fost confiscate, aspect ce, în mod indubitabil, se cere a fi probat cu înscrisuri oficiale care să ateste confiscarea, efect al hotărârii de condamnare ori al măsurii administrative cu caracter politic.
Revenind la datele speței, se constată că bunurile exhibate de reclamantă și a căror contravaloare o pretinde reprezintă în fapt și în majoritatea lor, bunuri mobile ce nu se circumscriu dispozițiilor art.6 din Lg. nr.10/2001 și, pe cale de consecință, față de cele supra argumentate, nici prevederilor Lg. nr.221/2009. Context în care, pentru acestea nici nu putea fi și nici nu s-a probat a fi fost, de altfel, declanșată procedura grațioasă obligatorie instituită de Lg. nr.10/2001, ca lege specială de reparație avându-și domeniul de aplicare circumscris expres categoriei bunurilor reglementate de art.6 din lege, cum deja s-a arătat.
Așa încât, pe cale de consecință și solicitarea prealabilă a reclamantului inițial, de constatare a caracterului politic al măsurii administrative a deportării, ca și condiție prealabilă verificării acordării de despăgubiri pentru bunurile pretins confiscate cu prilejul măsurii administrative abuzive, se privește a fi rămas fără interes procesual, din moment ce o atare constatare nu îngăduie, în lumina argumentelor prezentate, obținerea niciunui folos practic constând în despăgubiri pentru bunurile mobile analizate supra.
Cât privește acordarea de despăgubiri bănești, în virtutea art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009 pentru terenul extravilan de 5 ha confiscat prin hotărârea penală de condamnare, este de menționat, mai întâi că acesta nu se circumscrie sferei de aplicare a Lg. nr.10/2001, făcând obiect al legislației relevante în materia fondului funciar.
Este pe deplin real că reclamantul a uzat de dispozițiile legilor funciare (instanța de trimitere conformându-se întocmai dispozițiilor art.315 C.pr.civ. și verificând acest aspect-filele 30-35 dosar nr._ ), însă, astfel cum o demonstrează hotărârile judecătorești aflate la dosar, i-a fost repudiată vocația la beneficiul legilor reparatorii în materie funciară, în considerarea calității sale de cetățean străin.
Astfel că, admițând chiar, printr-o interpretare extensivă, că art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009 s-ar referi, prin trimiterea făcută la Lg. nr.247/2005 (care, în ansamblul ei a adus modificări și legilor fondului funciar), și la Lg. nr.18/1991 ori la Lg. nr.1/2000 (și nu numai la Lg. nr.10/2001), reglementând, totodată și posibilitatea acordării de reparații pentru imobilele prevăzute de aceste din urmă acte normative și nerestituite, dar pentru care, obligatoriu trebuia să se fi declanșat procedura de restituire reglementată expres de legiuitor prin cererea adresată comisiei locale de fond funciar și să nu se fi epuizat, în speță, se observă cu evidență că procedura demarată de reclamant în baza Lg. nr.18/1991 pentru reconstituirea în proprietate asupra terenului de 5 ha confiscat prin sentința penală a fost deja finalizată în mod irevocabil, fiindu-i negată jurisdicțional vocația la reconstituirea în proprietate a terenului în discuție.
Or, rațiunea edictării art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/209 rezidă tocmai în voința legiuitorului (dedusă în mod evident nu numai din textul art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009, dar și din expunerea de motive ce a stat la baza creării legii) de a finaliza procedurile începute, dar nefinalizate prevăzute de legile speciale de reparație, datorită derulării lor pe parcursul unor ani de zile, de o manieră greoaie și fără finalitate până la acest moment.
Ceea ce în speță însă nu se verifică, întrucât instanța sesizată în baza art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009 nu ar avea practic de finalizat o procedură la care prin definiție reclamantul să fie îndreptățit, ci acordarea de despăgubiri pentru un teren la a cărui reconstituire reclamantul nu are vocație conform Lg. nr.18/1991, statuare irevocabilă a instanței de judecată, ar conduce la aplicarea greșită a Legii nr.221/2009 și de o manieră fundamental îndepărtată de la finalitatea ei supra prezentată.
Altfel spus, de vreme ce s-a tranșat irevocabil, cu consecința finalizării procedurii bazate pe Lg. nr.18/1991, că reclamantul nu are vocație la restituirea în natură a terenului (fiind exclus de la aplicarea prevederilor legii speciale de reparație funciare), potrivit legislației române (dată fiind calitatea sa de cetățean străin), pentru identitate de rațiune, el nu poate avea vocație nici la acordarea de despăgubiri bănești echivalente pentru același teren.
Pentru cele ce preced, văzând instanța că pretenția de acordare a daunelor de ordin material bazată pe dispozițiile art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009 nu se privește a fi întemeiată în acord cu exigențele textului legal menționat, va respinge acțiunea precizată ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea formulată și precizată de reclamanții N. D. K. SI F. H. E., în calitate de continuatori ai demersului judiciar inițiat de reclamantul defunct KRISCH RICHARD HEINZ, ambii cu domiciliul procedural ales în Timișoara, . A, ., în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., cu sediul în Timișoara, .. 9B, județul T..
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.03.2013.
PREȘEDINTE
C. B.
GREFIER
G. G.
Red.CB
Tehnoredact.G.G.
6 ex./4 ex. .
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 507/2013.... | Uzucapiune. Sentința nr. 19/2013. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
