Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 2295/2013. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2295/2013 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 25-09-2013 în dosarul nr. 2295/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I-A CIVILĂ
SENTINTA CIVILA Nr. 2295/2013
Ședința publică de la 25 Septembrie 2013
Completul compus din:
Președinte I.-A. D.
Grefier F. L. C.
S-a luat în examinare acțiunea civilă promovată de reclamanta G. F. în contradictoriu cu pârâții S. R. reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. T., având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părtile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier.
Mersul dezbaterilor si concluziile parților sunt consemnate in încheierea din 18.09.2013, parte integranta din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru deliberare a dispus amânarea pronunțării pentru azi, 25.09.2013.
INSTANȚA
Deliberând asupra prezentei cauze civile, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecata.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr. dosar_, la data de 25.04.2012,reclamanta G. F., născută B., fiica lui D. și a Teodorei, a chemat în judecată pârâtul S. R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D. T., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză, să dispună acordarea de despăgubiri pentru prejudiciu patrimonial (confiscarea averii) și moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a tatălui reclamantei, B. D., născut la data de 17.08.1904, în localitatea Stîngaceaua, județul M., și decedat la data 15.04.1969, în localitatea Stîngaceaua, în sumă de 2.000.000 de euro sau echivalentul în lei, la cursul BNR, din ziua plății.
Prin aplicarea măsurilor administrative cu caracter politic, dispuse împotriva reclamantei și a familiei sale, S. R. le-a cauzat un prejudiciu moral, aducându-le atingere onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private. În consecință, în temeiul prevederilor art. 998-999 din Codul Civil, coroborate cu prevederile art. 52 alin. 2 teza 1 din Constituția României și ale art. 504 și următoarele din Codul de procedură penală, se impune tragerea la răspundere a statului, în vederea reparării prejudiciului moral cauzat.
În privința prejudiciului moral, se remarcă faptul că, nu de puține ori, acesta nu poate fi disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale asemănătoare, Curtea acordând, în asemenea cazuri, o despăgubire globală, fără a distinge între cele două feluri de prejudiciu.
Reparația prejudiciului de natură morală este subordonată principiului „restitutio in integrum”, iar criteriile avute în vedere la indemnizarea acesteia depind de particularitățile cazului.
Fixarea întinderii reparației și indemnizarea daunelor se fac cu luarea în considerarea gravității violării, accentul fiind pus pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei.
Prejudiciul nepatrimonial constă în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale – onoare, reputație – precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane – relațiile cu prieteni, apropiați, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Astfel, se impune repararea integrală, de către stat, a pagubei suferite, ceea ce presupune, în principal, înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a victimei.
Reglementările aplicabile în materia despăgubirilor către persoanele vătămate în drepturile lor își au sediul în textele art. 5 paragraful 5 și art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Conform art. 5 paragraful 5: „Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri, în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.”
Încă de la început, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit că „satisfacția echitabilă” ar putea cuprinde trei componente, și anume: repararea daunelor materiale, o compensație acordată pentru prejudiciul moral (daune morale) și acoperirea tuturor cheltuielilor de judecată, plus taxe aferente procedurilor.
În privința cuantumului despăgubirilor, reclamanta apreciază că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește. În schimb, poate fi acordată o indemnitate cu caracter compensatoriu, dar ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciu, iar nu prejudiciul, ca atare.
Conform prevederilor art. 998-999 din Codul Civil, S. R. are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat reclamantei și familie sale, ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia nr. 200/1951. Întrucât în cauza de față sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciu moral cauzat reclamantei și familiei sale.
Potrivit art. 998 Cod civil: „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.”
Textul de lege nu face nicio distincție cu privire la natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului. Distincția nu se deduce nici din economia textului art. 999 Cod civil, impunându-se precizarea că și acest text legal se referă la orice fel de prejudiciu, atât patrimonial, cât și nepatrimonial.
Nu există, deci, niciun temei juridic care ar permite scoaterea prejudiciilor nepatrimoniale, a daunelor așa-zis morale, din sfera obligației de reparare prevăzută de Codul civil, lucru susținut atât de doctrina juridică, dar și de practica judiciară.
Fapta ilicită a Statului R. este constituită din aplicarea măsurilor administrative cu caracter politic împotriva reclamantei și a familiei sale, măsuri care au avut ca rezultat încălcarea drepturilor subiective ale membrilor familiei reclamantei, respectiv încălcarea dreptului la libertate, dreptului la o viață privată și de familie și dreptului la onoare și reputație.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile și având în vedere prevederile art. 52 alin. 3 teza I din Constituția României, coroborate cu prevederile art. 504 și următoarele, din Codul de procedură penală, rezultă că S. R. va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat reclamantei și familiei sale, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Potrivit art. 52 alin. 3 din Constituție, „S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”, iar conform dispozițiilor art. 504 alin. 2 din Codul de procedură penală: „Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de liberate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.”
În Constituția din 1991, s-a prevăzut în mod expres, în art. 48 alin. 3, că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvârșite în procesele penale; în acest mod, dreptul persoanei de a fi despăgubită de stat pentru prejudiciile suferite în urma erorilor judiciare a devenit un drept constituțional fundamental.
Reclamanta arată că dreptul său de a solicita angajarea răspunderii Statului R., pentru prejudiciile morale cauzate dumneaei și familiei sale, până la căderea regimului totalitar, nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii emise după anul 1989, ci își are fundamentul în prevederile art. 998-999 din Codul civil.
Nici art. 998 Cod civil, și nici art. 999 cod civil nu face nicio distincție cu privire la natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului ce se impune a fi reparat de către persoana care l-a produs.
Faptul că după decembrie 1989, legiuitorul român a adoptat o . legi cu caracter reparatoriu, între acestea numărându-se și Decretul-lege nr. 118/1990, nu poate conduce la ideea că dreptul de a solicita repararea prejudiciului moral suferit, a luat naștere ca urmare a adoptării acestor legi reparatorii.
A admite contrariul, ar însemna că niște prevederi imperative prevăzute de Codul Civil, respectiv prevederile art. 998-999, nu au produs și nu produce niciun efect juridic, deși sunt și erau în vigoare anterior adoptării acestor legi reparatorii.
Pe lângă temeiul juridic tradițional, consacrat de art. 998 și art. 999 Cod civil, după căderea regimului totalitar anterior anului 1990, în legislația română au fost adoptate și unele acte normative particulare, prin care s-a admis expres și repararea bănească a unor prejudicii morale delictual cauzate, acte normative din care face parte și Decretul-lege nr. 118/1990, decret care a statornicit acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportați în străinătate. În art. din acest decret, s-a prevăzut, printre altele, că se consideră vechime în muncă și se are în vedere la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce decurg din aceasta, și perioada de timp în care o persoană „a fost strămutată în altă localitate”.
Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională, este obligatorie doar în ceea ce privește dispozitivul său, nu și cu privire la raționamentul efectuat de Curte, în cadrul controlului de constituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009. În condițiile în care, în numeroase cazuri, S. R. a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, rezultă că raționamentul Curții Constituționale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligație a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat foștilor deținuți politic, este eronat. În același timp, prin raționamentul expus, în motivarea deciziei pronunțate, Curtea Constituțională i-a îngrădit reclamantei dreptul legitim conferit de art. 998-999 din Codul Civil, de a solicita repararea prejudiciului moral suferit de reclamantă și familia sa, ca urmare a măsurilor abuzive dispuse împotriva lor, de regimul totalitar.
Existența numeroaselor cazuri în care S. R. a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsuri abuzive reîntărește faptul că raționamentul pe care Curtea Constituțională și-a întemeiat Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 este eronat și că S. R. are obligația reparării prejudiciului moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale descrise de art. 998-999 din Codul civil, indiferent de existența sau inexistența unor legi reparatorii speciale.
Măsurile administrative cu caracter politic emise în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, sunt similare, în ceea ce privește atingerile aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private a persoanelor supuse acestor măsuri abuzive, cu condamnările cu caracter politic și, pe cale de consecință, instanța de judecată are obligația de a analiza, in concreto, de la caz la caz, care sunt măsurile reparatorii ce se impun a fi luate în vederea reparării prejudiciului moral suferit de persoanele împotriva cărora au fost dispuse măsurile administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza Deciziei nr. 200/1951. În același timp, la soluționarea prezentei acțiuni, instanța trebuie să aibă în vedere faptul că natura juridică a daunelor morale solicitate este diferită de natura drepturilor acordate de S. R., în baza Decretului nr. 118/1990.
Adoptarea Legii nr. 221/2009 reprezintă o recunoaștere a Statului R., a responsabilității sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic descrise de Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne. Consecința recunoașterii responsabilității Statului R. a prejudiciului moral cauzat, potrivit prevederilor art. 1830 și următoarele din Codul civil, este aceea că acesta nu îi mai poate opune excepția prescripției dreptului material la acțiune de a solicita repararea prejudiciului moral cauzat.
În drept, art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 din Codul civil, art. 504 și următoarele din Codul de procedură penală, art. 52 din Constituție, art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 15 lit. f1) și t) din Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, Legea nr. 221/2009.
Întâmpinarea.
Prin întâmpinare, pârâtul solicită anularea acțiunii, ca netimbrată, constatarea prescripției dreptului la acțiune, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată și nelegală, și respingerea cheltuielilor de judecată, ca nefondate.
În motivare, s-a arătat că acțiunea, din punctul de vedere al pârâtului, este neîntemeiată, fiind formulată în temeiul art. 998-999 Cod civil, coroborate cu prevederile art. 52 alin. 2 teza I din Constituția României și ale art. 504 și următoarele din Codul de procedură penală, precum și pe prevederile Legii 221/2009, invocată în considerentele acțiunii.
Raportat la prevederile Legii nr. 221/2009, pârâta arată că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin Decizia nr. 12, pronunțată în dosarul nr. 14/2011, prin care s-a admis recursul în interesul legii, ca urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a, teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-a încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, or, în cauza înregistrată la Tribunalul T., la 20.03.2012, nu există o soluție definitivă.
Totodată, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate a Legii nr. 221/2009 și OUG nr. 62/2010, de modificare și completare a Legii nr. 221/2009, prin decizia nr. 1354/20.10.2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 1 pct. 1 și art. II, din actele normative menționate, precum și Decizia nr. 1358/21.10.2010, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.
Referitor la prevederile art. 998-999 Cod civil, invocate de reclamantă, pârâtul arată că acțiunea formulată este prescrisă, întrucât, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul prescripției este de 3 ani, acesta fiind intervalul de timp stabilit de lege înlăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub sancțiunea pierderii acestui drept. Regula generală privind începutul cursului prescripției dreptului la acțiune este consacrată de art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, care, în acord și cu prevederile art. 1886 Cod civil, prevede că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (art. 8 din Decretul nr. 176/1958). Având în vedere că reclamanta nu a făcut dovada că s-a aflat în imposibilitatea de a formula acțiunea pentru a opera întreruperea prescripției extinctive, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, pârâtul apreciază că dreptul la acțiune s-a prescris, nefiind exercitat în termenul prevăzut în mod expres de legiuitor.
Chiar dacă raportarea s-a face la art. 504 Cod de procedură penală, cererea de chemare în judecată apare prescrisă, întrucât, conform acestui text de lege, acțiunea pentru obținerea reparării pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanței procurorului. Cum decizia MAI a fost pronunțată în anul 1951, o acțiune formulată în anul 2010 apare ca tardivă, dreptul de a obține reparații pentru eventuale prejudicii fiind prescris. Având în vedere că reclamanta nu a făcut dovada că s-a aflat în imposibilitate de a formula acțiunea pentru a opera întreruperea prescripției extinctive, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, pârâtul apreciază că dreptul la acțiune s-a prescris, nefiind exercitat în termenul prevăzut în mod expres de legiuitor.
Din punct de vedere al prevederilor art. 504 și următoarele Cod procedură penală, acțiunea este inadmisibilă, întrucât prevederile invocate nu au corespondent în cauză, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 alin. 1 Cod de procedură penală întrucât la dosarul cauzei, reclamanta nu a depus hotărârea de achitare și nici ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor; prin urmare, se apreciază că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
Nu poate fi atrasă răspunderea Statului român pentru beneficiul nerealizat de reclamantă și familia acesteia în urma confiscării bunurilor pe perioada respectivă, întrucât nu dovedesc prejudiciul cert și sigur, sub aspectul posibilității de evaluare, aceste beneficii putând fi influențate de mai mulți factori, inclusiv de fenomene naturale, meteorologice.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod repetat, cu privire la aceste beneficii nerealizate, în sensul respingerii lor, motivând că această evaluare a daunelor ar însemna speculă, ex. Cauza Gingis/România – Hotărârea din 04.11.2008, publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 458/02.07.2009. Astfel, pârâtul arată că nu poate fi demonstrată existența unui raport de cauzalitate în măsura administrativă și prejudiciul pretins a fi cauzat de reclamanți.
Deciziile Curții Constituționale invocate în cauză sunt definitive și general obligatorii, iar dispozițiile Legii 221/2009, modificate și completate, au rămas fără efecte juridice, ca urmare a declarării neconstituționale a prevederilor acesteia.
Pârâtul arată că eventualele cheltuieli de judecată sunt nefondate, prin urmare solicită respingerea acestora, ca neîntemeiate, întrucât nu se află în culpa procesuală prevăzută de art. 274 Cod de procedură civilă.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, tatăl reclamantei, B. D., a fost activist politic și deținut politic în perioada regimului comunist din România, fiindu-i confiscată de asemenea averea mobilă și imobilă.
În drept, sunt aplicabile următoarele dispoziții legale:
Art. 5 alin. 1 lit. a și b din Legea nr. 221/2009 „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare;
(1. Art. 5 alin. (1) lit. a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 (#M1). Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354/201, a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 sunt neconstituționale. Din acest motiv, în textul actualizat a fost reprodus art. 5 alin. (1) lit. a) în forma anterioară modificării efectuate prin art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010. 2. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1358/2010, a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: "Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1^1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional."Curtea Constituțională a ajuns la aceleași concluzii și prin Decizia nr. 1360/2010)
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Decizia nr. 6/15.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație”.
În ceea ce privește despăgubirile morale:
Având în vedere dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, instanța constată că art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 a rămas fără obiect și prin urmare nu mai pot fi acordate despăgubiri morale în temeiul legii speciale.
Reclamanta a invocat și dispozițiile art. 998-999 C. civ. din 1864, însă o acțiune întemeiată pe aceste dispoziții este prescrisă de foarte mult timp, întrucât acțiunea în răspundere civilă obișnuită se prescrie în termen de 3 ani de la data cunoașterii prejudiciului și a persoanei vinovate (sau în acest caz termenul de prescripție ar curge cel târziu de la data înlăturării regimului comunist din România).
În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., acestea nu sunt aplicabile în speță întrucât nu există o hotărâre definitivă de achitare, nefiind vorba de o eroare judiciară (eroarea judiciară reprezintă o greșită stabilire a faptelor dintr-un proces penal, care duce la pronunțarea unei condamnări nedrepte, or tatăl reclamantei a săvârșit o faptă care era considerată ilegală de legislația în vigoare în acel moment).
În ceea ce privește despăgubirile materiale:
Instanța constată că în prezenta cauză reclamanta solicită contravaloarea unor bunuri mobile care nu fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, prin urmare cererea sa nu este admisibilă așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 6/15.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Domeniul de aplicare al legii cu nr. 10/2001 vizează, pin excelență, imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”.
Este adevărat că alin. 2 al art. 6 din legea cu nr. 10/2001 se referă și la utilaje și instalații dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire, singura excepție de la această regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale.
În ceea ce privește utilajele agricole, este greu de crezut că ele mai există astăzi, de fapt reclamanta nici nu a afirmat că acestea mai există, cerând doar restituirea contravalorii acestora.
În ceea ce privește contravaloarea terenului, mama reclamantei a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor fiindu-i emis Titlul de proprietate nr. 5103/13.11.2003 pentru o suprafață de 3,25 ha teren.
De asemenea, mama reclamantei a obținut și un titlu executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 599/14.04.2008 pronunțată de Judecătoria Strehaia în dosarul nr._ prin care i s-a recunoscut de asemenea dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 0,50 ha pădure și 16,49 ha teren agricol.
Deși există un titlu executoriu prin care se dispune ca mama reclamantei să fie pusă în posesia a 17 ha teren, reclamanta, prin această cerere, solicită și contravaloarea acestei suprafețe de teren.
Pentru toate aceste considerente, instanța urmează să respingă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. din 1865 instanța nu va acorda reclamantei cheltuieli de judecată întrucât acesta a căzut în pretenții.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta G. F., născută B., cu domiciliul în Timișoara, .. 4, județul T., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T., cu sediul în Timișoara, .. 9B, județul T..
Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din data de 25.09.2013 .
PREȘEDINTE, GREFIER,
I.-A. D. F.-LENUNȚA C.
Red. D.I.A. /23.10.2013
Tehnored. F.C.
6ex
| ← Fond funciar. Decizia nr. 749/2013. Tribunalul TIMIŞ | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 507/2013.... → |
|---|
