Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1147/2013. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1147/2013 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 29-03-2013 în dosarul nr. 1147/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I-A CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR.1147/PI
Ședința publică din data de 29.03.2013
PREȘEDINTE: Ș. L.
GREFIER: K. R.
Pe rol pronunțarea asupra acțiunii formulată de reclamanta C. I., în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul in București.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședința din 22 .03.2013, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când din lipsa de timp pentru deliberare, în condițiile art. 260 Cod.pr.civilă, pronunțarea a fost amânata pentru data de 29.03.2013.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra acțiunii civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului T., la data de 13.06.2012, sub nr._, reclamanta C. I., a chemat în judecată pe pârâtul S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul politic al măsurilor discriminatorii la care a fost supusă defuncta sa mamă, Cătălină E., care a fost deportată în B., precum si reclamanta, care s-a născut în deportare și să se dispună, în baza dispozițiilor art. 1349 Cod civil, 504-507 Cod procedură penală și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în sumă de 520.000 lei pentru prejudiciul moral suferit de defunctă și de reclamantă, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în anul 1950, mama sa, împreună cu familia ei a fost deportată din localitatea sa de origine, satul Iercea, . Căzănești), în B., unde a fost obligată să stea în condiții inumane până la 30.10.1955. Măsura deportării a constat în fapt într-o lipsire abuzivă de libertate, mama sa și familia ei neavând dreptul de a părăsi localitatea în care au fost deportați. De la data de 30.10.1955, mama reclamantei a fost trimisă de autoritățile comuniste în satul Corcova, din Motru, și abia după un an i s-a permis să se întoarcă acasă în Iercia, unde și-a găsit casa dărâmată, fiind obligată să o reclădească din temelii.
Reclamanta a arătat că s-a născut în B., în ., în timpul deportării mamei sale, având statut de deportată de la data nașterii sale, 28.04.1955 și până în 30.10. 1955.
În ceea ce privește temeiul de drept, reclamanta a arătat că în anul 2009 s-a adoptat Legea nr. 221/2009, prin care pârâtul S. R., prin recunoașterea dreptului la constatarea caracterului politic al măsurilor la care a fost supuse, își asumă răspunderea pentru încălcările drepturilor omului comise de fostele autorități comuniste, operând deci o recunoaștere a culpei pârâtului din prezenta cauză, și acordă și dreptul la reparația prejudiciului moral suferit de victimele acestor încălcări ale drepturilor omului. Ulterior, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.l lit.a din această lege, care reglementa dreptul la daune morale, prevederile acestui articol fiind apreciate de Curte ca neclare și ca instituind reglementări paralele. In aceste condiții, conform prevederilor Constituției României, S. avea obligația de a adopta modificările necesare în vederea punerii de acord a normei declarată neconstituțională cu prevederile legii fundamentale, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o.
În această situație, singura soluție legală este ca pârâtul să fie obligat a repara prejudiciului moral suferit de reclamanta în baza normelor generale ale răspunderii civile delictuale, neputând a i se opune prescripția, în condițiile în care termenul general de prescripție curge de la recunoașterea culpei și nu s-a împlinit până la data introducerii prezentei acțiuni.
Mai mult, a arătat reclamanta, în cauză este incidență și răspunderea Statului pentru erorile judiciare, reglementată de art. 504-507 Cod procedură penală. Măsura deportării a constat practic într-o detenție ilegală, fiind lipsite de libertate în mod ilegal de autoritățile române. Excepția tardivității nu poate fi incidență în speță, întrucât față de defuncta sa mamă nu s-a desfășurat un proces penal așa cum cer dispozițiile procedurale, nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească și nu s-a emis un act de către organele de urmărire penală sau de către instanță în care să se stabilească nelegalitatea detenției, act de la care să curgă termenul de prescripție.
Referitor la prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, reclamanta a arătat că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (cauza Broniowski împotriva Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004, Atasasiu contra României). Același raționament este aplicabil când este vorba de un drept la repararea patrimonială a unui prejudiciu moral.
Reclamanta a mai arătat că în cauza Broniowski împotriva Poloniei, s-a reținut că dreptul de a obține bunuri compensatorii este dificil de încadrat în orice categorie juridică, însă este evident că are o valoare patrimonială, iar situația reclamantului a fost agravată de faptul că dreptul său legal a devenit imposibil de aplicat, fiind stins de către legislația din decembrie 2003, prin care solicitantul a pierdut existența dreptului la despăgubire. Curtea a constatat că, în fapt, treptat statul polonez a lipsit de orice eficiență drepturile reclamantului, fără a încerca vreo soluție de a le da satisfacție. In aceste condiții, chiar dacă s-a admis existența unor circumstanțe excepționale s-a apreciat că există o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
Totodată, s-a arătat că într-o hotărâre de dată recentă (10.02.2010), pronunțată în cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existența unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic reprezintă o speranță legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respectiv în anul 1998 „art. 9 din legea din 11.11.1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)". Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne (când legea care urma să confere dreptul la compensații materiale pentru prejudiciile morale suferite nu fusese adoptată) reclamanții aveau, în baza art. 9 din „legea din 11.11.1997" o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.
Paratul S. R., prin Direcția Generala a Finanțelor Publice T., reprezentat de Ministerului Finanțelor Publice București, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca netemeinică și nelegală.
În motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat că în prezent acțiunea reclamantei este lipsită de temei legal, având în vedere faptul că prin Decizia nr. 1358/21.10.2010, publicată in Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituționala a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările si completările ulterioare, drept pentru care acțiunea reclamantei se impune a fi respinsa ca neîntemeiata in drept.
S-a menționat că potrivit art. 147 din Constituția României dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum si cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale daca, in acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ca pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept si ca începând cu data de 15.11.2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, in forma modificata de O.U.G. nr. 62/30.06.2010, publicata in M.Of. nr. 446 din 1 iulie 2010, au fost suspendate de drept, iar începând cu data de 31 decembrie 2010 si-au încetat efectele juridice, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate.
Totodată, pârâtul a arătat că prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în dosarul nr. 14/2011, publicata in M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație si Justiție București, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G., dispunând următoarele: „Stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/200, privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial."
În cadrul cercetării judecătorești a fost administrată proba cu înscrisurile depuse la dosar.
Analizând acțiunea dedusă judecății, prin prisma probelor administrate în cauză și a dispozițiilor legale aplicabile, instanța a constatat următoarele:
Reclamanta C. I., potrivit legitimației depuse la dosar (fila 15), este membră a Asociației Foștilor Deportați în B., iar mama acesteia, C. E., figurează printre persoanele dislocate care s-au reîntors în .-extrasului de pe tabelul nominal, eliberat de Arhivele Naționale - Serviciul Județean M. (fila 19).
În conformitate cu prevederile art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989:
”Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.
Prevederile art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/21.10.2010, a Curții Constituționale.
Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art.4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Totodată, Curtea Constituțională a avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art.5 al.1 lit.”a” din Legea nr.221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.
S-a mai reținut, în motivarea deciziei, că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art.1 al.3 și 5 din Constituție.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, sunt aplicabile dispozițiile art.147 al.1 din Constituție (prevăzute și de art.31 al.3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art.47 al.4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr.761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
În ceea ce privește temeiul reprezentat de dispozițiile art. 998-999 C.civ., tribunalul constată că acțiunea întemeiată pe aceste dispoziții legale este prescrisă, întrucât conform art. 8 din Decretul nr.167/1958, termenul general de trei ani a început să curgă de la data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Rezultă că momentul de început a fost reprezentat de data 01.01.1990, când a fost răsturnat regimul comunist în România, astfel că termenul s-a împlinit cu mult înainte de introducerea acțiunii.
Chiar dacă prin adoptarea Legii nr. 221/2009, statul a recunoscut dreptul la acordarea de măsuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu justifică repunerea părții în termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor morale.
Repunerea în termen poate fi făcută printr-o prevedere legală expresă, așa cum este cazul legii nr. 18/1991 sau poate fi dispusă de către instanța de judecată, în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Tribunalul constată că Legea nr. 221/2009, nu conține o astfel de prevedere privind repunerea în termenul de prescripție, iar dispozițiile legilor speciale reparatorii sunt de strictă interpretare și aplicare.
Cât privește art. 19 din Decretul nr. 167/1958, acesta stabilește că instanța poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii, cererea de repunere în termen putând fi făcută numai în termen de 1 lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție. Or, în speță, nu au fost invocate și dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescripție a fost mult depășit, pentru a se putea dispune repunerea în situația anterioară.
De asemenea, nu poate fi reținută încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței CEDO, deoarece la data luării măsurii Convenția nu era adoptată și ratificată, iar aceste aspecte au fost avute în vedere și la pronunțarea Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale.
Pentru dispozițiile art. 504 și următoarele C.proc.civ. tribunalul are în vedere faptul că temeiul menționat nu este aplicabil în speță, întrucât el privește, chiar și după adoptarea Deciziei nr. 45/1998 de către Curtea Constituțională, situația unor erori judiciare săvârșite în procesele penale.
Reclamanta susține că mama sa împreună cu ceilalți membri ai familiei, au fost deportați în mod forțat în B., unde au fost obligați să își stabilească domiciliul timp de 5 ani, astfel că nu a existat un proces penal pentru a putea vorbi despre o eroare judiciară.
Prin urmare, pentru considerentele mai sus menționate, tribunalul va dispune respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii formulate.
Se va lua act ca nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge acțiunea formulată de reclamanta C. I., cu domiciliul procedural ales in Timișoara, ..13, . (la Cabinet de Avocat C. Arala M.), în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul in București, sector 5, ..
Ia act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din data de 29.03.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Ș. L. K. R.
Red.L.Ș.
Tehnored.I.B./5 ex.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1173/2013.... | Pretenţii. Decizia nr. 63/2012. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
