Pretenţii. Decizia nr. 63/2012. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 63/2012 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 20-01-2012 în dosarul nr. 63/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.63/A
Ședința publică din data de 20.01.2012
PREȘEDINTE: Z. H.
JUDECĂTOR: D. D.
GREFIER: R. K.
S-a luat în examinare apelul declanșat de către apelanții-reclamanți R. Pregler și E. M. Luise K. contra sentinței civile nr._ dată, la 20.09.2011 în dosar nr._, de Judecătoria Sânnicolau M., în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. T. și prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat ori probe de administrat, instanța retine pricina spre soluționare.
TRIBUNALUL
Deliberând, constată următoarele:
Prin actiunea inregistrata pe rolul Judecatoriei Timisoara sub nr._ din 24.02.2011 reclamanții R. Pregler și E. M. Luise K. au chemat in judecata parații Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. T. si prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar, solicitand instantei să se constate trecut în proprietatea statului român în mod abuziv imobilul înscris în C.F. nr._ nr. top._ și_ constând din casă și curte, teren total 712 mp, situat în Timișoara, .. 5, fosta .. 5, fosta . și să se oblige pârâtul S. Româm a le acorda despăgubiri la o sumă echivalentă cu valoarea actuală de piață, valoarea estimată este de cca. 495.000 lei.
In motivarea actiunii reclamanții au aratat ca sunt moștenitorii după părinții lor în cote egale, ambii decedați în Germania în 1998, conform certificatului de moștenitor. Pentru a putea părăsi țara pe cale legală în anul 1977, obținerea pașapoartelor părinților lor a fost condiționată de punerea bunului lor comun, o casă, curte și grădină, la dispoziția statului româm și anume Primăria Timișoara, în administrarea operativă directă a fostei inteprinderi ICRAL Timișoara. Neavând șansa de liberă vânzare, imobilul a trecut în proprietatea statului. Din partea primăriei s-a primit o despăgubirie neîndestulătoare în sensul reglementat prin Decretul nr. 223/1974, în valoare de aproxiamtiv 13.000 lei. Decizia respectivă a Consiliului Popular al Județului T. nu le este cunoscută. Trecerea casei și a terenului de mai sus în proprietatea Statului R. a fost o acțiune abuzivă, fapt ce îi determină să ceară despăgubiri pentru paguba suferită. Nu au uzat de procedura specială și anume Legea nr. 10/2001, deoarece sunt stabiliți de mulți ani în Germania și nu au avut cunoștință de existența acestei legi. Fiind încălcat regimul constituțional al ocrotirii proprietății, prin care proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire e bucură de o protecție specială, au considerat că actiunea este admisibilă față de considerentele Deciziei nr. 33/9.06.2008, pronunțată de Î.C.C.J., Secțiile Unite.
In drept reclamanții au invocat dispoz. art. 480, 481 C.civ. si art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
In aparare paratul S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar a formulata intampinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamanți în principal ca inadmisibila, iar în subsidiar ca netemeinica si nelegala ( f. 33-36).
In motivare au arătat că acțiunea promovată de către reclamanții Pregler R. și E. M. Luise K., este o acțiune în revendicare, specifică sistemului de carte funciară, iar reclamanții urmăresc restituirea unui imobil preluat de către stat in baza Decretului-lege nr. 223/1974, o astfel de cerere putand fi soluționată numai pe calea legii speciale care guvernează astfel raporturi juridice, respectiv Legea nr. 10/2001, conform principiului de drept "specialia generalibus derogant", cu respectarea procedurilor si competentelor reglementate de acest act normativ. După apariția Legii 10/2001 acțiunea în revendicare a imobilelor nu mai este posibila. In acest sens au arătat ca demersul judiciar inițiat de către reclamanți este condiționat de parcurgerea procedurii administrative, obligatorie si prealabila sesizării instanțelor judecătorești, in acest sens indică Decizia nr. 33/09.06.2008 a înaltei Curți de Casație si Justiție privind examinarea recursului in interesul legii, cu privire la admisibilitatea acțiunii in revendicare, întemeiata pe dispozițiile dreptului comun. Imobilul situat în Timișoara, .. 5, înscris în C.F. nr._, nr. top._ și_ a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 către numiții I. P. și I. M. prin contractul de vânzare cumpărare nr. 9886/28.10.1996, iar în ceea ce privește terenul situat administrativ la adresa indicată mai sus, există contract de concesiune încheiat cu numiții mai sus arătați, concesionarea acordându-se pe toată durata existenței construcțiilor realizate, conform destinației terenului concesionat. In conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia "bunurile preluate de stat fară un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Prin interpretarea acestui text de lege în coroborare cu prevederile art. 1, 2 si 47 din Legea 10/2001, rezulta ca redobândirea dreptului de proprietate de către foștii proprietari sau moștenitorii acestora se poate realiza exclusiv în condițiile legii speciale, potrivit principiului "specialia generalibus derogant", respectiv în cauza era aplicabila doar Legea nr. 10/2001, iar cererile in baza legii speciale se puteau depune pana la data de 14.02.2002. În conformitate cu Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 republicata în temeiul art. VII din Titlul I a Legii 247/2005, respectiv în baza art. 22 alin. 1 persoana îndreptățită va notifica în termen 6 luni de la . prezentei legi, persoana juridica destinatoare, solicitând restituirea în natura. Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin O.U.G. 109/2001 si O.U.G. 145/2001. Având în vedere ca reclamanții nu au depus notificarea în termenul legal prevăzut de legea speciala, considera ca acțiunea de chemare in judecata întemeiata pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 si 481 Cod Civil, are un caracter inadmisibil, caracter susținut si de dispozițiile art. 109 alin. 2 Cod Procedura Civila. Astfel, reclamanții in ceea ce privește revendicarea imobilului situat în Timișoara, .. 5, înscris în C.F. nr._, nr. top._ și_ au avut posibilitatea sa se adreseze pe cale administrativa, în temeiul Legii 10/2001, însa, aceștia nu au depus notificare cu privire la revendicarea imobilului în cauza in termenul legal. În alți termeni, Legea 10/2001, ca o lege speciala, a suprimat acțiunea dreptului comun în ipoteza ineficacității actelor de preluare subsumate sferei sale de aplicare si fară a elimina accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l prin norme speciale controlului judecătoresc. Prin apariția legii speciale, dreptul comun a fost părăsit si înlocuit cu normele de drept special si cu o procedura administrativa obligatorie si prealabila sesizării instanțelor judecătorești, procedura pe care reclamanții nu au parcurs-o. În acest context, purtând asupra retrocedării proprietăți unui imobil circumscris domeniului de aplicare a Legii 10/2001, cererea reclamanților este nefondata, devreme ce, în orice sistem de drept, accesul la justiție se realizează după reguli procedurale cu caracter general sau special. Așa cum rezulta din prevederile mai sus arătat,e pentru restituirea imobilului reclamanții trebuiau sa parcurgă procedura necontencioasa prevăzuta de Legea 10/2001 in termenul legal prevăzut de aceasta. Imobilul situat in Timișoara, .. 5, înscris în C.F. nr._, nr. top._ și_ a trecut în proprietatea Statului R. în baza Decretului 223/1974, act normativ care respecta prevederile Constituției perioadei respective sub imperiul căreia acest decret a fost adoptat, astfel ca imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu conform art. 6 din Legea 213/1998. Potrivit art. 6 din Legea 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia "Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitarilor administrativ-teritoriale si bunurile dobândite de stat in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, daca au intrat in proprietatea statului in temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte si a legilor in vigoare la data preluării lor de către stat". Rezulta astfel ca fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitarilor administrativ-teritoriale doar acele imobile trecute in baza unui titlu care era valabil in momentul preluării de către stat. Prin titlu, in accepțiunea art. 6 din lege, orice act sau fapt juridic prin care statul a dobândit dreptul de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, atât prin unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate de drept comun reglementate de Cod civil, cat si prin moduri specifice perioadei 06.03._89. Legea impune o tripla condiție pentru ca actul sa fie valabil, respectiv ca acesta sa fie obținut cu respectarea Constituției perioadei respective, a tratatelor internaționale la care România era parte si a legilor in vigoare la data preluării lor de către stat. Prin titlu, in accepțiunea art. 1 al. 2 din Normele privind aplicarea Legii nr. 112/1995, se înțelege trecerea acelor imobile cu destinație de locuința in proprietatea statului, in baza unor prevederi legale in vigoare la data respectiva, fiind exemplificate prevederile Decretului nr. 92/1950, Decretului nr. 142/1952, Decretului nr. 92/1950, Decretului nr. 218/1960, Decretului nr. 712/1966, Decretului nr. 223/1974, Legii nr. 4/1973 si alte acte normative, inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniștri sau ale Guvernului. Cu alte cuvinte, titlul, in accepțiunea acestei legi, reprezintă aplicarea la o situație anume determinata a prevederilor unui act normativ in baza căruia s-a dispus trecerea in proprietatea statului (prin urmare este suficient ca actul administrativ de preluare sa fi fost emis in baza unui act normativ in vigoare la acea data, indiferent de conformitatea preluării cu dispozițiile actului normativ respectiv), si nu situația când s-a procedat la o simpla preluare in fapt a imobilelor. In doctrina si practica judiciara s-a arătat ca valabilitatea titlului de proprietate al statului nu poate fi verificata decât in raport de reglementările existente la data nașterii acestui titlu, deoarece numai asa se respecta principiul neretroactivității legilor. In ceea ce privește petitul privind acordarea de despăgubiri, invoca excepția lipsei calității procesuale pasive având în vedere dispozițiile art. 25 din Decretul 31/1954 potrivit căruia „S. este persoana juridică care participă nemijlocit în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, în afară în cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop". Având în vedere faptul că, reclamanții își întemeiază acțiunea pe dispozițiile dreptului comun iar în lipsa unor dispoziții legale speciale legitimare procesuală pasivă are doar Ministerul Economiei și Finanțelor în conformitate cu prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice prin D.G.F.P. Timis a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca nefondată ( f. 37-39).
În motivare a arătat că potrivit extrasului C.F. depus la dosar imobilul teren ce a aparținut antecesorului reclamanților a trecut în proprietatea Statului R. prin cumpărare, nefiind specificat că imobilul ar fi fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974. Astfel, potrivit art. 6 din Legea 213/1998: „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale si bunurile dobândite de stat in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, daca au intrat in proprietatea statului in temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care Romania era parte si a legilor in vigoare la data preluării lor de către stat". In situația în care se va aprecia că imobilul antecesorului reclamanților a fost preluat in baza unui titlu nevalabil, a solicitat instanței să pună în vedere reprezentantului acestora să depună la dosar înscrisurile din care să rezulte cuantumul despăgubirii acordate de către Consiliul popular al județului T., să stabilească și să pună în vedere reclamanților să achite taxa de timbru aferentă pretențiilor formulate. Acțiunea reclamanților nu este o acțiune în revendicare, ci o veritabilă acțiune în pretenții. Potrivit definiției acțiunii în revendicare, aceasta este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Reclamanții nu solicită retrocedarea imobilului preluat în mod abuziv de către stat, ci solicită plata unor despăgubiri, lucru inadmisibil pe calea acțiunii în revendicare. Totodată, prezenta acțiune nu este introdusă împotriva posesorului neproprietar, întrucât la această dată statul nu mai deține în posesie imobilul în litigiu. Potrivit regulilor de drept civil, repararea prejudiciului se face în natură, prin repunerea părților în situația anterioară, în speță, prin restituirea imobilului preluat fără drept. Așadar, foștii proprietari au deschisă calea acțiunii în instanță pentru a recupera imobilul pierdut și nu pentru a solicita despăgubiri prin echivalent. În acest sens, art. 26 din Legea 10/2001 și punctul 1.7 din H.G. 250/2007 prevede care sunt pașii de urmat în cazul în care imobilul nu mai poate fi retrocedat în natură. Astfel, reclamanții nu sunt îndreptățiți a solicita acordarea de despăgubiri nici în baza Legii 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 și nici în baza Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției. În ceea ce privește posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, acesata prevede posibilitatea acordării de despăgubiri reprezentând prețul de piață al imobilului deținut de către foști chiriași ai căror contracte de vânzare - cumpărare au fost anulate de către instanțele de judecată. Reclamanții nu se circumscriu sferei de aplicabilitate a Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, motiv pentru care nu pot beneficia de prețul de piață al imobilului. În ceea ce privește măsurile reparatorii prin echivalent, reclamanții nu pot beneficia de acestea întrucât nu au parcurs procedura reglementată de către Legea nr. 10/2001. Prevederile Legii nr. 247/2005 devin incidente numai în situata în care reclamanții parcurg toate etapele prevăzute de reglementările legale în vigoare, în speța de față, reclamanții trebuiau să parcurgă calea Legii nr. 10/2001 pentru a putea beneficia e despăgubiri prin echivalent pentru imobilul care nu se mai poate restitui în natură. În ceea ce privește modalitatea de stabilire a prețului de piață al imobilului raporatat la modul de calcul a valorii actuale a sumei cu care reclamanții au fost despăgubiți de către stat la momentul părăsirii teritoriului țării, apreciaza că aceasta reprezintă un non sens. Este anormal să stabilești valoarea despăgubirilor cuvenite raporatat la prețul de piață actual al imobilului stabilit în funcție de cerere și ofertă iar valoarea despăgubirilor plătite de stat să fie actualizate cu indicele de inflație de la momentul plății și până în prezent. Modalitatea corectă de calcul a sumei pe care reclamanții ar putea să o primescă ar rebui să fie stabilită prin actualizarea sumei pe care reclamanții au plătit-o pentru imobilui preluat de către stat, de la momentul preluării și până în prezent, la care să se adauge dobânda legală a B.N.R., din care urmează să se scadă suma actualizată primită ca despăgubire de la statul român.
In drept pârâtul a invocat dispoz. prev. art. 115 C.pr.civ. și textele de lege menționate anterior.
La ultimul termen de judecata, in baza dispoz. art. 137 al. 1 C.pr.civ. instanta a invocat din oficiu si a pus in discutia partilor si exceptia inadmisibilitatii actiunii întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, raportat la dispozițiile Legii 10/2001 si a ramas in pronuntare asupra acestei excepti.
Prin sentința civilă nr._/20.09.2011, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, a fost admisă exceptia inadmisibilitatii si a fost respinsă actiunea formulata de reclamantii R. Pregler si E. M. Luise K., impotriva paratilor Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice prin D.G.F.P. Timis, S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timisoara si prin Municipiul Timisoara prin Primar.
Nu au fost acordate cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Din inscrisurile depuse la filele 14-23 si 25-27 ale dosarului rezulta ca imobilul care a aparținut antecesorului reclamanților a trecut în proprietatea Statului R. prin cumpărare, iar constructia de pe teren a fost vanduta in baza Legii nr. 112/1995 sotilor I. P. si I. M..
Reclamantii nu au făcut dovada preluării de către S. R. a imobilului 1983 in baza Decretului nr. 223/1974 iar instanța nu poate să constate nelegalitatea actului de preluare, astfel cum au solicitat reclamantii, deoarece o astfel de constatare se poate face doar în cadrul juridic circumscris dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care instituia obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile, supusă controlului judecătoresc.
Legea nr. 10/2001 reglementează restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 06.03._89, unde sunt reglementate raporturile juridice dintre persoana căruia i-a aparținut dreptul de proprietate, S. R. care a preluat imobilul și chiriașii imobilului care ulterior l-au achiziționat in baza Legii nr. 112/1995.
Din petitele formulate de către reclamantii se observă că acestia nu solicită o compararea a titlurilor, ci cererile lor se grefează exact de dispozițiile Legii 10/2001, cerându-se analizarea valabilității titlului Statului R. și acordarea despagubirilor prin echivalent, la valoarea actuala de piata a imobilului.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea principiului restitutio in integrum, ca efect al constatării nelegalității actelor de preluare, se realiza în cadrul acțiunii de drept comun în materia revendicării, în temeiul dispozițiilor art. 480-481 C.civ., pornindu-se de la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
În prezent, Legea nr. 10/2001 reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor în perioada 6.03._89, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, regăsindu-se inclusiv situațiile juridice care nu puteau primi o soluție potrivit dispozițiilor art. 480 și 481 C.civ.
Apariția noului act normativ a fost anticipată, deoarece potrivit art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de către foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparații”. Dispozițiile anterior menționate nu mai sunt incidente în condițiile adoptării unei legi speciale, ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant.
În această situație, după . Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele fiind ținute să urmeze procedura prevăzută de acest act normativ, soluție ce se impune ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant. În caz contrar, dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar rămâne fără aplicabilitate, or intenția legiuitorului a fost aceea de a reglementa raporturile juridice prin adoptarea unei legi speciale de reparație.
Legea nr. 10/2001 a instituit atât o procedură administrativă prealabilă, precum și anumite termene și decăderi pentru a limita incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de către stat, suprimand, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Prin recursul în interesul legii, respectiv decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C.civ., indiferent de distincția dacă s-a făcut sau nu apel la dispozițiile Legii nr. 10/2001, concluzie ce are la bază inclusiv principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu împotriva României).
S. roman nu are o obligatie specifica de reparare a nedreptatilor sau prejudiciilor cauzate inainte de ratificarea Conventiei prin restituirea bunurilor. Acestea sunt concluziile hotararii Curtii in cauza Kopecky contra Slovaciei preluate in cauza P. contra Romaniei si in hotararea pilot A. și alții împotriva României. Cu toate acestea, statul roman a ales sa repare prejudiciile mentionate prin adoptarea Legii nr. 10/2001.
Raportul dintre aceasta lege speciala si dreptul comun a fost stabilit cu titlu obligatoriu pentru instantele de judecata din Romania, prin decizia nr. 33/2008 statuandu-se in mai multe randuri inadmisibilitatea actiunii in revendicare, in sensul a acele persoane care nu au urmat in mod legal procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 nu au deschisa calea actiunii in revendicare intemeiata pe dispozitiile art. 480 C.civ.
De asemenea, Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ si, in mod exceptional, cele care detineau un "bun", in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenie, au deschisa calea actiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, cu conditia ca aceasta sa nu aduca atingere drepturilor de proprietate dobandite de terti de buna-credința.
Reclamantii nu au dovedit incidenta uneia dintre cele doua ipoteze de mai sus, astfel încât instanța a apreciat că reclamantii au avut la dispoziție o cale efectivă de valorificare a dreptului pretins prin acțiunea ce face obiectul acestei cauze, respectiv calea reglementării speciale conținute în Legea nr. 10/2001, care a oferit cadrul juridic complet pentru soluționarea cererilor de retrocedare a imobilelor preluate anterior anului 1989 sau de acordare a despăgubirilor prin echivalent.
Totodată, în acord cu dispozițiile deciziei anterior menționate, instanța a apreciat că prin recurgerea la dispozițiile Legii nr. 10/2001 persoana îndreptățită nu este privată de dreptul de a se adresa instanței de judecată, deoarece există posibilitatea supunerii controlului judecătoresc a tuturor deciziilor ce se iau în cadrul Legii nr. 10/2001, calea specială fiind una efectivă.
Nu se incalca accesul la justitie al reclamantilor deoarece art. 6 din Conventie garanteaza dreptul fiecarei persoane ,,la un tribunal", dar el nu este absolut, fiind compatibil cu limitari implicite si statele dispun in aceasta materie de o marja de apreciere. Faptul ca Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile nu conduce la privarea acestor persoane de accesul la justitie pentru ca impotriva dispozitiei sau refuzului de emitere a acesteia legea prevede contestatiei in instanta.
De asemenea, asa cum a aratat Curtea in cauza C. si altii impotriva Romaniei, preluarea bunului reclamantului de catre stat in perioada comunista nu conduce la incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, fapta fiind anterioara ratificarii Conventiei de catre Romania la data de 20.06.1994 (incompatibilitate ratione temporis), motivul privind prioritatea Conventiei neputand fi retinut intrucat reclamanta nu detine un bun in sensul art. 1 din Protocol.
Până la data intervenției legislative (care de altfel s-a și produs prin Legea nr. 1/2009 cu privire la acordarea despăgubirilor) se punea problema dacă în cadrul unei acțiuni de drept comun putea fi invocată neconvenționalitatea unei legi speciale, răspunsul fiind afirmativ, întrucât prin recursul în interesul legii, s-a concluzionat că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul în cadrul unei astfel de acțiuni să se poată prevala la rândul său de un bun, în sensul articolului 1 din primul protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Urmare a hotărârii Curții din cauza A. și alții împotriva României, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, drept la despăgubire recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea".
Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza A. a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului R. a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A., masuri cu caracter legislativ și administrativ.
Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.
In hotarare s-a retinut ca „ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea constată că, de la . legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala”.
În cazul din speță, reclamantii nu invocă existența unui astfel de bun sau speranță legitimă, respectiv neconvenționalitatea Legii nr. 10/2001, astfel că motivele invocate de către acestia nu pot fi valorificate în cadrul unei acțiuni de drept comun, clasice, întemeiată pe prevederile art. 480 C.civ.
O astfel de interpretare este în concordanță nu numai cu întreg sistemul juridic român, dar și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este reflectată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În nicio decizie de speță în care s-a analizat încălcarea art. 6 din Convenție de către S. R. în litigiile având ca obiect revendicarea imobilelor naționalizate nu s-a statuat că reglementarea situației juridice a acestora printr-o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, contravine principiilor enunțate în Convenție.
Curtea a apreciat în mod constant că încălcările de către S. R. a Convenției se regăsesc în situațiile în care s-a recunoscut nevalabilitatea titlului statului asupra unui imobil dar nu s-a dispus și înapoierea efectivă a acestuia fostului proprietar combinat cu lipsa oricărei despăgubiri juste. Or, în speța de față nu suntem într-o astfel de situație, reclamantii trebuind să parcurgă procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 în prealabil, deoarece numai în funcție de modalitatea în care aceasta se finalizează se poate aprecia dacă s-au încălcat în vreun fel drepturile fundamentale ale reclamantei ocrotite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea nu impune în mod necondiționat restituirea în natură a imobilelor naționalizate, aspect ce reiese din cauzele soluționate de aceasta și în care condamnă S. R., alternativ, la restituirea imobilului naționalizat sau la plata unei despăgubiri pecuniare, astfel că nu se poate constata de plano că Legea nr. 10/2001 ar contraveni Convenției prin faptul că nu dă posibilitatea întotdeauna la restituirea în natură a imobilelor naționalizate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărâri de condamnare a Statului R. în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior în urma declarării unui recurs în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit o lipsire de proprietate, care nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, fiind adusă atingere și principiului securității raporturilor juridice.
Raționamentul este același și pentru situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate a fost recunoscut irevocabil de către instanțele judecătorești și care au fost deposedați ulterior tot în urma unui recurs în anulare (Cauza R. contre României), unde Curtea ținut să evidențieze că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, pentru ca persoana dobânditoare a imobilului cu bună credință să nu fie în situația de a suporta responsabilitatea statului care a confiscat bunul.
Tot în acest context, se pune problema aplicării dispozițiilor cuprinse în recursul în interesul legii amintit anterior și prin care se arăta că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Instanța constată că dispozițiile dreptului comun pot înlocui dispozițiile din legea specială, nu în întregime, ci numai în măsura în care sunt contrare Convenției, putând fi invocată această neconcordanta chiar pe parcursul derulării procedurii judiciare declansate de aplicarea Legii nr. 10/2001.
Considerentele expuse mai sus conduc la concluzia că inadmisibilitatea analizarii valabilității titlului Statului R. si acordarea despagubirilor prin echivalent ca urmarea revendicării unui imobil naționalizat pe calea dreptului comun nu înlătură accesul la justiție al persoanei care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate asupra unui astfel de imobil, ci impune ca exercitarea acestuia să se facă numai în condițiile legii speciale în materie, respectiv a Legii nr. 10/2001. Numai în acest context se poate analiza și, înlătura când este cazul, orice neconcordanță a legii române raportat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
In concluzie, deoarece reclamantii nu pot formula actiunea care face obiectul prezentului litigiu in conditiile dreptul comun intrucat legiuitorul le-a pus la dispozitie o procedura derogatorie speciala in acelasi scop, conform principiului imperativ specialia generalibus derogant, fiind obligati sa obtina recunoasterea drepturilor pretinse pe calea Legii speciale nr. 10/2001, in baza dispoz. art. 137 al. 1 C.pr.civ. instanta a admis exceptia inadmisibilitatii si a respins actiunea formulata de reclamanti.
Instanta a luat act de faptul ca partile nu au solicitat cheltuieli de judecata.
Împotriva sentinței civile nr._/20.09.2011, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, au declarat apel reclamanții Pregler R. și K. E. M. Luise, care au solicitat admiterea apelului.
In motivare, arată că, motivul de drept pe care se întemeiază apelul, reiese din Decizia nr.33/9.06.2008 pronunțată de ÎCCJ, Secțiile Unite, in recursul in interesul Legii si art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Motivul de fapt:
Obligarea persoanelor care au făcut cerere de plecare definitivă din țară să înstrăineze Statului R. până la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor, la prețul prevăzut de Legea nr.4/1973, in baza Decretului 223/1974 era contrar Constituției din 1965 și a Drepturilor omului din 1948 din cauza caracterului său discriminatoriu.
Acțiunea nu este menită a vătăma dreptul de proprietate a foștilor chiriași, actualii proprietari cumpărători ai imobilului in baza Legii 112/1995.
Se solicită judecarea conform disp.art.242 alin.2 cod proc.civilă.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, cu observarea exactă și riguroasă a celor două cauze ale demersului judiciar (CAUSA DEBENDI și CAUSA PETENDI, chemate să înlesnească judecătorului decelarea interesului litigios alegat și justa determinare a limitelor raportului procesual); cum și a DECIZIEI având nr.33 dată, în interesul legii, la 09.06.2008 de către ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE și JUSTIȚIE în SECȚII UNITE (a cărei dezlegare, -statua la acea epocă, imperativul alin.3 apartenent art.329 c.proc.civ., în versiunea atunci in vigoare; așa cum acum o face, aceeași lege procedurală civilă, în versiunea ce i-a fost dată de L 202/2010, prin al său art.330 ind.7-, se impune cu forță obligatorie tuturor instanțelor), pusă in corelație cu exigențele art.6 apartenent L 213/1998 și, mai apoi, cu exigențele noului ambient legislativ, acela conturat – ulterior soluționării recursului in interesul legii deja supra anunțat-, de L 10/2001, in versiunea ce i-a fost dată prin legea modificatoare completatoare cu nr.1/2009 (care, prin acțiunea conjugată a celor două principii de D. INTERTEMPORAL, consacrate legislativ de alin.2 apartenent art.15 din CONSTITUȚIE și art.1 apartenent legii civile, pentru unitate și obligativitate generală se cere a fi aplicat imediat) – în al căror perimetru, particularitățile dreptului subiectiv alegat și, implicit, ale disputei procesuale, decelabile prin raportare la finalitatea urmărită; ca și ale contextului temporal legislativ, impun a fi plasată verificarea jurisdicțională și, implicit, controlul judiciar -, recursul, pentru considerațiile ce succed (care vor întregi și, parțial, substitui aparatul argumentativ elaborat de cea dintâi jurisdicție, in fundamentarea soluției repudiate) se verifică a fi nefondat.
Și, de aceea –considerând că soluția supusă controlului judiciar, se află în deplin acord cu principiul axiomatic, exprimat de SPECIALIA GENERALIBUS DEROGANT (chemat să guverneze concursul dintre LEGEA GENERALĂ și LEGEA SPECIALĂ); complinit, in plan procesual, cu cel exprimat de adagiul ALEA UNA ACTA VIA, a cărui rigoare obligă subiectul să aleagă un singur demers în justiție pentru obținerea satisfacției dreptului pretins-, Tribunalul, întregind și, parțial, substituind motivarea, o va păstra.
Așa cum, cu îndestulătoare evidență rezultă din expunerea rezumativă a actelor și lucrărilor dosarului; și cum, îndeajuns de credibil, o confirmă probatoriul administrat și nu neagă petiționarii, cei din urmă subiecți procesuali activi (prevalând calitatea de moștenitori al fostului proprietar tabular, al imobilului identificat topografic cu nr._ și_ in CF nr._ Timișoara constând din casă și curte, teren total 712 mp, situat în Timișoara, .. 5, fosta .. 5, fosta . preluat in patrimoniul statului, cu titlu de sancțiune, in perioada comunistă, în baza și executarea D 223/1974, și, mai apoi, supus, pe durata pretinsei detenții precare, operațiunii juridice de vânzare cumpărare, perfectată de statul spoliator în condițiile de exigență ale art.9 apartenent L 112/1995), la 24.02.2011, a recurs, direct, la concursul justiției pentru retrocedarea jurisdicțională, pe calea dreptului comun al revendicării, configurată legislativ de alin.(2) apartenent art.6 din L 213/1998, a proprietății imobiliare supra individualizată cantitativ si topografic, de care autorul său a fost spoliat în limita cotei de 1/2, în intervalul temporal conturat legislativ de același art.6 apartenent L 213/1998.
Context in care, într-un raționament de logică juridică (conturat prin observarea exactă si riguroasă a epocii pretinsei spolieri, aceea a regimului totalitar comunist; conjugată cu modul în care ea a operat) devine neîndoielnică –impunându-se cu puterea evidentei- și concluzia că în speță se tinde – ca o consecință a constatării jurisdicționale a ineficacității operațiunii de preluare-, la retrocedarea jurisdicțională, pe calea dreptului comun al revendicării, a unei proprietăți imobiliare circumscrisă sferei de incidență a L 10/2001, prin eludarea imperativului celui din urmă act normativ; chemat (așa cum judicios, a tins la a acredita si prima instanță), ca act normativ special, confirmativ de drepturi, cu evidentă vocație reparatorie și aplicație generală in materia reparării injustitiilor și abuzurilor puterii totalitare, instalată la 6 martie 1945, să redea forța juridică anterioară dreptului de proprietate ANEANTIZAT prin acte ale puterii comuniste, pe calea unei proceduri nejurisdicționale SUI GENERIS, de el configurată legislativ, în chiar scopul retrocedării către foștii proprietari a proprietăților imobiliare, de care, cei din urmă, au fost deposedați abuziv, cu sau FĂRĂ TITLU VALABIL, in folosul statului, in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (a cărei obligativitate a fost, de altfel, consacrată și legislativ, prin norma legală circumscrisă noului alineat 4, introdus în corpul art.46 apartenent legii speciale reparatorii cu nr.10/2001, prin legea modificatoare completatoare având nr.1/2009). Și care –așa cum, îndeajuns de tranșant și constant a statuat doctrina reputată în materie; și, mai apoi, tot constant și tranșant a confirmat jurisprudența - conferă destinatarilor săi - identificabili în persoana foștilor proprietari și a moștenitorilor lor legali sau testamentari - doar o VOCAȚIE REVENDICATIVĂ (în accepția de aptitudine, de capacitate), a cărei CONVERSIE IN D. rămâne subsumată cerinței declanșării - în termenul și condițiile de exigență impuse de imperativul art.22 apartenent legii reparatorii speciale -; și, nu in ultimul rând, parcurgerii și finalizării deja anunțatei proceduri administrative speciale (identificabilă a fi și singura cale legală deschisă foștilor proprietari spoliați, pentru valorizarea dreptului patrimonial potestativ conferit lor legislativ - acela de a cere și a obține retrocedarea proprietăților imobiliare de care au fost spoliați în intervalul temporal, conturat legislativ de art.1 apartenent și el aceleiași legi reparatorii speciale -; cum se arată a avea fizionomia VOCAȚIA REVENDICATIVĂ).
În alți termeni, la retrocedarea jurisdicțională, pe calea dreptului comun – inițiată ulterior apariției L 10/2001-, a unei proprietăți imobiliare al cărui mod de PRELUARE ÎN PATRIMONIUL STATULUI, în intervalul temporal configurat legislativ de deja evocatul art.1 apartenent legii reparatorii speciale în discuție, fiind consacrat ABUZIV, EX LEGE, o propulsează ipotezei particularizate legislativ de lit. i) apartenentă alin.(1) al art.2 care (conturând, alături de restul cazurilor de preluare, enumerate în corpul aceluiași art.2, LIMITELE DE INCIDENȚĂ ale legii reparatorii speciale în discuție) încorporează și imobilele preluate în patrimoniul statului în condițiile D 223/1974 (așa cum –plasând cele din urmă proprietăți imobiliare în perimetrul L 10/2001-, în termeni INDENIABILI, tinde la a sugera legiuitorul guvernamental, prin textul interpretativ circumscris pct.1.4 lit.B apartenent NORMELOR METODOLOGICE DE APLICARE UNITARĂ a L 10/2001, aprobate prin HG nr.250 din 07.03.2007).
Așa stând lucrurile, cum anterior apariției L 10/2001, RESTITUTIO IN INTEGRUM (repunerea în starea de mai înainte), ca efect al constatării jurisdicționale a ineficacității actului de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, configurat legislativ de art.480-481 c. civ., ori al responsabilității civile – ambele apartenente legii vechi - și, finalmente, de alin.(2) apartenent art.6 din L 213/1998; și cum legea reparatorie specială, ca lege nouă, - cu aplicație generală în materia daunelor generate de preluările abuzive de către puterea totalitară instalată la 6 martie 1945-, a înglobat domeniului său de activitate si imobilele supuse operațiunilor de preluare fără titlu și, respectiv, cu titlu nevalabil ori chiar in fapt, îndeajuns de legitimă devine și concluzia că legea veche, aceea deja supra anunțată, suportă inevitabil –prin acțiunea conjugată a celor 2 PRINCIPII DE D. INTERTEMPORAL, consacrate legislativ de alin.(2) apartenent art.15 din CONSTITUȚIE și art.1 apartenent legii civile -, efectele aplicării imediate a legii noi (acțiunea ei întinzându-se exclusiv asupra situațiilor juridice pendinte si efectelor viitoare ale raporturilor juridice anterioare). Și, mai apoi, că cea din urmă reglementare specială - rezumându-se la a conferi destinatarilor săi, prin a ei normă permisivă înscrisă în art.46, prerogativa de a opta pentru dreptul comun, doar în ipoteza particularizată de exigențele imperativului alin.(1) apartenent deja constant evocatului său art.46, ACEEA A ACȚIUNILOR AFLATE ÎN C. DE JUDECATĂ LA DATA INTRĂRII IN VIGOARE A LEGII, 14.02.2001-, a SUPRIMAT dreptul comun în limita PARALELISMULUI LEGISLATIV (acela al ineficacității actelor de preluare); și, fără a elimina accesul la justiție a perfecționat și extins sistemul reparator (RESTITUTIO IN INTEGRUM) care, prin normele procedurale speciale, a fost subordonat verificării jurisdicționale. Ceea ce, observând cu rigoare SCOPUL și FINALITATEA legii reparatorii speciale (care, prin ale sale art.1 și 2 –supuse interpretării sistematice -, îngăduie identificarea cu ușurință a condițiilor cerute imperativ, pentru înglobarea bunului spre a cărui restituire se tinde, sferei sale de aplicare –acelea de a fi un bun imobil preluat abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989; și de a nu fi fost restituit până la . legii speciale în discuție, în condițiile de exigență ale alin.2 apartenent L 213/1998 care, în termeni INDEROGABILI, subsumează retrocedarea jurisdicțională a bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil, în perioada regimului totalitar comunist, cerinței constatării jurisdicționale a ineficacității actului de preluare și, cu precădere, INEXISTENȚEI UNEI LEGI SPECIALE DE REPARAȚII-); în corelație cu principiile ce se degajă din jurisprudența CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI în materia respectării dreptului de proprietate privată,consacrate de art.1 din PRIMUL PROTOCOL ADIȚIONAL LA CONVENȚIA EUROPEANĂ PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE și LIBERTĂȚILOR OMULUI (chemat să garanteze un D. deja existent în patrimoniul celui care reclamă protecția internațională, respectiv, un D. aflat sub protecția CONVENȚIEI și a PROTOCOALELOR ce-i sunt asociate, recunoscut jurisdicțional sau administrativ, ulterior ratificării de către ROMÂNIA a CONVENȚIEI prin L 30/1994 și a intrării în vigoare pentru ROMÂNIA a CONVENȚIEI, iar nu dreptul la reparație pentru prejudicii a căror cauză inițială nu constituie o încălcare a CONVENȚIEI), trimite cu puterea evidenței și la concluzia că admisibilitatea acțiunii guvernată de legea veche, aceea a dreptului comun (ce poartă asupra retrocedării proprietăților imobiliare supuse spolierii in intervalul temporal vizat de legea nouă, acela deja supra conturat) rămâne subsumată cerinței ca momentul inițierii activității jurisdicționale să fie anterior intrării în vigoare a L 10/2001; iar pentru ipoteza contrară, aceea a recurgerii la concursul justiției ulterior apariției L 10/2001, cerinței existenței unei recunoașteri jurisdicționale a ineficacității operațiunii de preluare și, implicit, a dreptului de proprietate, anterior intrării în vigoare a celei din urmă legi speciale, obiectivată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie –expresie a PREJUDICIALITĂȚII în procesul civil - ce are a se privi a fi și singura aptă a conferi legitimare procesuală activă fostului proprietar spoliat și a atrage garanțiile internaționale pentru respectarea bunului.
Detașându-se astfel, îndeajuns de legitimă și concluzia că inexistența pendinte în fața instanțelor judecătorești a unei acțiuni fondată pe dreptul comun, la epoca intrării in vigoare a L 10/2001 (care să-i îngăduie fostului proprietar spoliat valorizarea dreptului de OPȚIUNE, consacrat legislativ de legea specială prin al său art.46, pentru ipoteza recurgerii și la beneficiul legii reparatorii); și nici a unui act jurisdicțional, -obiectivat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie -, care să statueze prejudicial asupra ineficacității operațiunii de spoliere și a dreptului de proprietate, atrage, inexorabil, soluția - anticipată, de altfel, legislativ și de alin.(2) apartenent deja constant evocatului art.6 din L 213/1998-, aceea a inadmisibilității demersurilor judiciare declanșate, (contra oricăreia dintre autoritățile publice; sau a unor terți cumpărători ai bunului revendicat, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, perfectate în condițiile de exigență ale art.9 apartenent L 112/1995, pe durata detenției precare, nu au fost invalidate jurisdicțional, în termenul și condițiile de exigență ale art.45 apartenent și el legii speciale reparatorii), pe calea dreptului comun, începând cu 14.02.2001 –data intrării în vigoare a L 10/2001-, pentru retrocedarea proprietăților imobiliare circumscrise ipotezelor particularizate legislativ de cea din urmă lege reparatorie specială, ca efect al constatării jurisdicționale a ineficacității actului de preluare, prin eludarea termenelor și căilor procedurale consacrate legislativ de L 10/2001 (așa cum tranșant și majoritar, ulterior apariției L 10/2001, au statuat reputați doctrinari -FL.BAIAȘ, B.D., I.A., G.C.F., M.N., V.M.C. și FL.A.BAIAȘ, cei trei din urmă în „REVISTA ROMÂNĂ DE D. PRIVAT” nr.2/2008; și mai apoi, tot majoritar și tranșant a confirmat, la acea epocă, jurisprudența; și cum, în contextul noului ambient legislativ, recent jurisprudențial a statuat Î.C.C.J. prin DECIZIA CIVILĂ nr.9735 din 30.XI.2009 și, respectiv, DECIZIA CIVILĂ nr.2489 din 23.04.2010 și, nu în ultimul rând, prin DECIZIA CIVILĂ având nr.5933 din 10.XI.2010).
Și aceasta, pentru că, nevalorizarea vocației revendicative ce legea reparatorie specială a conferit foștilor proprietari spoliați –pe calea procedurii speciale de ea configurată legislativ -, atrage inexorabil, nu doar sancțiunea instituită legislativ de aceeași L 10/2001, prin al său art.22 alin.(5), aceea a pierderii DREPTULUI de a mai revendica jurisdicțional proprietatea imobiliară, CI ÎNSUȘI DREPTUL DE PROPRIETATE.
Fără însă, ca o așa sancțiune (aceea a pierderii dreptului de proprietate) –conchid tranșant deja nominalizații doctrinari M.N., V.M.C. și FL.A.BAIAȘ- să constituie o încălcare a principiului garantării proprietății private, câtă vreme, norma constituțională circumscrisă art.44 din CONSTITUȚIA ROMÂNIEI spune, în termeni a căror acuratețe nu îngăduie interpretări ori speculații, că „conținutul și limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege”; iar instituirea unor termene de exercitare ori valorificare a unui drept, cum este dreptul la acțiunea în revendicare, își are sorgintea în necesitatea de ordin general a clarificării rapide și definitive a situației juridice a unor imobile al căror titlu de proprietate se pretinde a fi incert, ori aflat de multă vreme în litigiu. Ceea ce –statuează aceiași reputați doctrinari -, (conferind legitimitate PRIVĂRII PERSOANELOR ÎNDREPTĂȚITE DE BUNURILE LOR, ca o consecință a nerespectării termenelor și procedurilor de restituire; și propulsând DECĂDEREA DIN DREPTUL DE PROPRIETATE categoriei măsurilor legale, apte a sancționa, pentru rațiuni de ordine publică, pasivitatea și neglijența foștilor proprietari spoliați) concordă și exigențelor art.1 din PROTOCOLUL 1 adițional la CONVENȚIA EUROPEANĂ.
De altă parte, alături de argumentele deja prevalate, în favoarea concluziei supra conturate, cu forța evidenței pledează și statuările jurisdicției de contencios constituțional, obiectivate în corpul DECIZIILOR având nr.73/1995; 184/2004; 373/2005; 246/2007 și, nu în ultimul rând, 1285/2008, prin care, în limitele exclusivității de competență, curtea constituțională, observând cu rigoare scopul și finalitatea legilor reparatorii speciale, a conchis, îndeajuns de tranșant și, clarificator că „întinderea și amploarea măsurilor reparatorii, precum și oportunitatea luării unor asemenea măsuri sunt atributul suveran al legiuitorului”.
Și, mai apoi, - chemată să rezolve chestiunea aplicării în timp a legilor de restituire a proprietăților, venite în conflict cu legile anterioare sub imperiul cărora s-a născut dreptul subiectiv în favoarea Statului - că, „chiar dacă legea anterioară, sub imperiul căreia a luat naștere dreptul de proprietate al statului, nu era corespunzătoare prevederilor CONSTITUȚIEI ANTERIOARE și actualei legi fundamentale, dreptul de proprietate al Statului, astfel constituit, nu este stins ca efect al intrării în vigoare a legii noi, deoarece legea posterioară nu poate să aducă atingere modalității în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, fără a retroactiva”.
Și, finalmente, că în așa situație, născându-se dreptul foștilor proprietari de a li se restitui imobilele, în aplicarea legilor noi, ÎN VIITOR; protecția dreptului de proprietate asupra acestor imobile, consacrată constituțional de art.44 apartenent CONSTITUȚIEI, devine aplicabilă numai după dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor; până atunci, statuează aceeași jurisdicție de contencios constituțional, PERSOANELE ÎNDREPTĂȚITE la retrocedarea acestui drept nelegitimând calitatea de proprietar”.
Neavând aptitudinea de a furniza motive pentru a tranșa disputa procesuală pendinte în favoarea petiționarului-revendicant, nici DECIZIA cu nr.33 dată, ÎN INTERESUL LEGII, la 09.06.2008 - anterior apariției legii modificatoare completatoare cu nr.1/2009-; ci dimpotrivă, - așa cum infra se va demonstra -, de a pleda, la rândul ei, în susținerea legitimității soluției supra anunțate.
În adevăr (chemată, în condițiile de exigență ale alin.1 apartenent art.329 c. proc. civ. –în versiunea atunci în vigoare -, să statueze, pe calea recursului în interesul legii, asupra „admisibilității acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . legii nr.10/2001”), ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE și JUSTIȚIE în SECȚII UNITE a tranșat cu valoare obligatorie pentru toate instanțele, atât chestiunea „RAPORTULUI dintre L 10/2001 –ca lege specială în materia imobilelor preluare abuziv - și CODUL CIVIL –ca lege generală, în materia revendicării -„; cum și chestiunea „RAPORTULUI dintre L 10/2001, - ca lege specială internă -, și CONVENȚIA EUROPEANĂ a DREPTURILOR OMULUI”.
Context în care, statuând –in limitele exclusivității de competență, ce i-a fost conferită în materia asigurării interpretării și aplicării unitare a legii și, implicit, a uniformizării jurisprudenței, cu observarea exactă și riguroasă a scopului și finalității L 10/2001; și, cu precădere, a ei sferă de cuprindere, jurisdicția supremă a stabilit, în termeni INDENIABILI, îndeajuns de clarificator, că, în rigoarea principiului axiomatic, exprimat de SPECIALIA GENERALIBUS DEROGANT, concursul dintre LEGEA SPECIALĂ și LEGEA GENERALĂ, are a fi rezolvat în favoarea LEGII SPECIALE, „fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul –in discuție -, să fie încorporat în textul legii speciale” (abstracție făcând că, ulterior, soluția avansată pe calea recursului în interesul legii, - prin norma legală, deja evocată pe parcursul expunerii rezumative, aceea înscrisă în noul alin.4 introdus, prin L 1/2009, în corpul art.46 apartenent L 10/2001-, a primit și consacrare legislativă).
Și, reținând –in limita celui de al doilea posibil conflict -, (cu observarea riguroasă și a jurisprudenței, „din ultimii ani” a instanței europene, obiectivată prin HOTĂRÂRILE de condamnare a ROMÂNIEI pentru încălcarea exigențelor art.1 din PRIMUL PROTOCOL ADIȚIONAL LA CONVENȚIE, date în cauzele BRUMĂRESCU, R., S., J., P. și, nu în ultimul rând, P.) că „în procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art.1 alin.(1) din PRIMUL PROTOCOL adițional la CONVENȚIE, ceea ce impune, conform art.20 alin.(2) din CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin L 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art.11 alin.(2) din legea fundamentală”, aceeași jurisdicție supremă, a conchis, în aceiași termeni INDENIABILI și CLARIFICATORI că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv, L 10/2001 și CONVENȚIA EUROPEANĂ a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate”.
Cu precizarea că –în situația prevalării unui B. aflat sub protecția CONVENȚIEI și a PROTOCOALELOR ce-i sunt asociate - „aceeași prioritate POATE FI DATĂ în C. UNEI ACȚIUNI ÎN REVENDICARE, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”; (cea din urmă cerință - lasă a se înțelege jurisdicția supremă, găsindu-și incidență, în ipoteza prevalării de către ambii subiecți aflați în ecuația procesuală, a unui B. în accepția art.1 din PRIMUL PROTOCOL ADIȚIONAL LA CONVENȚIA EUROPEANĂ-, instituie în sarcina instanței obligația de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea riguroasă a principiului securității raporturilor juridice).
Ceea ce, urmare logică a unor așa aserțiuni, ce, de altfel, se extrag axiomatic din întreaga economie a amplului aparat argumentativ, elaborat în fundamentarea soluției interpretative (prin preluarea rezumativă și a argumentelor alegate în susținerea deciziei cu nr.53 dată, la 04.06.2007, și ea în interesul legii de către aceeași jurisdicție supremă, în rezolvarea concursului dintre art.35 apartenent L 33/1994 și dispozițiile aceleiași L 10/2001; acelea că „persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile L 10/2001 NU AU POSIBILITATEA DE A OPTA ÎNTRE CALEA PREVĂZUTĂ DE ACEST ACT NORMATIV și APLICAREA DREPTULUI COMUN”; și, respectiv, că „adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, NU ÎNCALCĂ art.6 din CONVENȚIE în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă”, așa cum, se observă a face L 10/2001 care, deși „prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în finalul procedurii administrative nejurisdicționale, prin al său art.26; legea prevede calea contestației în instanță, căreia i-au fost conferite prerogative jurisdicționale depline”), conturează îndeajuns de legitim, și concluzia (recent, de altfel, confirmată jurisprudențial și de către ÎNALTA CURTE de CASAȚIE și JUSTIȚIE, prin deja anunțata DECIZIE având nr.5933 din 10.XI.2010) că, DECIZIA în interesul legii, supusă pendinte analizei, CONSACRÂND CU TITLU PRINCIPAL PREVALENȚA LEGII REPARATORII SPECIALE, a conferit caracter EXCEPȚIONAL acțiunii în revendicare de drept comun, a cărei valorizare a subsumat-o identificării existenței unor neconcordanțe între cea din urmă lege specială reparatorie internă și prevederile (cum și interpretarea oferită lor prin hotărârile CURȚII EUROPENE a DREPTURILOR OMULUI) CONVENȚIEI; și, nu în ultimul rând, condiției de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate constituit deja în beneficiul unui terț, sau securității raporturilor juridice.
Și, mai apoi, că PREFERABILITATEA REGLEMENTĂRII INTERNATIONALE în fața LEGII INTERNE SPECIALE, este inexorabil, atrasă de prevalarea de către reclamantul-revendicant, în legitimarea calității de proprietar, a unui B., apt a-l sustrage pe al său titular obligației de a recurge la procedura configurată legislativ de legea reparatorie specială; și, ca o consecință firească, a înlătura și incidența chestiunii raportului dintre norma generală și cea specială.
Or, în așa situație (observând particularitățile dreptului subiectiv pendinte alegat –care, așa cum pe parcursul expunerii rezumative s-a tins a se demonstra, se arată a avea fizionomia juridică a unui D. LA REPARAȚIE, pentru un prejudiciu derivat din operațiunea de spoliere, înfăptuită în 1977, anterior ratificării de către ROMÂNIA a CONVENȚIEI EUROPENE prin L 30/1994, și, pe cale de consecință, inaptă de a constitui o încălcare continuă a CONVENȚIEI, imputabilă autorităților române și a fi susceptibilă de a-și exercita efectele în limitele temporale, asupra cărora instanța europeană are căderea RATIONE TEMPORIS, a se pronunța -; prin raportare la rigoarea principiilor statuate de către ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE și JUSTIȚIE în SECȚII UNITE, pe calea DECIZIEI având nr.33 dată, la 09.06.2008, în interesul legii –amplu redate în corpul părții expozitive -, puse în corelație cu principiile consacrate jurisprudențial de către instanța de contencios european, pentru conturarea domeniului de aplicare al art.1 din PRIMUL PROTOCOL ADIȚIONAL LA CONVENȚIE) cu forța evidenței se impune și concluzia, că PROBLEMA de drept tranșată de jurisdicția supremă, aceea a PREFERABILITĂȚII REGLEMENTĂRII INTERNAȚIONALE, se verifică a fi extranee pricinii. Și aceasta, pentru că, absența din patrimoniul petiționarului-revendicant a unui drept (recunoscut jurisdicțional sau administrativ, ulterior ratificării de către ROMÂNIA a CONVENȚIEI prin L 30/1994; și anterior intrării în vigoare a L 10/2001) apt a antrena garanțiile internaționale, consacrate de art.1 din PROTOCOLUL 1 ADIȚIONAL LA CONVENȚIE și a-l legitima pe cel din urmă subiect procesual, ca titular al dreptului de proprietate, reclamat jurisdicțional după . L 10/2001, pe calea dreptului comun) obstaculează și identificarea vreunei neconcordanțe între legea internă specială și dispozițiile CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTULUI OMULUI.
În alte cuvinte, a unui B. (în sensul autonom al sistemului convențional) care, așa cum tranșant a statuat jurisprudențial CURTEA EUROPEANĂ a DREPTURILOR OMULUI –până în octombrie 2010- în pricinile repetitive, ce au urmat tripticului de cauze P., S. și, P. (finalizate cu condamnări ale ROMÂNIEI pentru încălcări ale art.1 din PROTOCOLUL 1) are a se privi ca având două accepțiuni apte a atrage inexorabil protecția convenției și a PROTOCOALELOR ce-i sunt asociate. Acelea de B. ACTUAL și, respectiv, de VALOARE PATRIMONIALĂ -echivalentă unui drept de creanță în temeiul căruia un reclamant poate pretinde că are speranța legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate decurgând din existența unei legislații de restituire, confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor -, a cărei existență, lasă a se înțelege instanța de contencios european, poate deriva si din „simpla constatare a nevalabilității titlului statului printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, chiar dacă nu a fost menționată în dispozitivul unei hotărâri judecătorești irevocabile, ci obiectivată doar în considerente”. În același context temporal, aceeași jurisdicție europeană, statuând axiomatic și că nu se circumscrie sferei de protecție a art.1 din PRIMUL PROTOCOL ADIȚIONAL LA CONVENȚIE, S. de a redobândi un vechi drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv o perioadă îndelungată - care, având fizionomia unei CREANȚE CONDIȚIONALE, prin nerealizarea condiției (ce presupune recunoașterea jurisdicțională națională, cu putere de lucru judecat; sau chiar pe calea unei dispoziții administrative, nesupusă controlului jurisdicțional, a calității de persoană îndreptățită) se stinge –(vezi cauza PRINȚUL HANS –A. II de LIECHTENSTEIN c.Germaniei din 27 iunie 2001; și, mai apoi, cauzele contra ROMÂNIEI, Z. din 14 decembrie 2006, CARACAS din 29 iunie 2006, ȚETU din 7 februarie 2008 sau C. din 11 iunie 2002).
Pentru ca, recent, - nuanțând aplicarea noțiunii autonome de B.-, aceeași instanță de contencios european să afirme, în termeni INDENIABILI, în cauza-pilot M. A. și alții c. ROMÂNIEI din 12 octombrie 2010 că „existența unui B. ACTUAL în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului” –parag.140-; și, finalmente, că „transformarea într-o VALOARE PATRIMONIALĂ, în sensul art.1 din PROTOCOLUL nr.1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de LEGILE DE REPARAȚIE și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.
Ceea ce, se verifică a fi îndeajuns de clarificator, pentru a fi îndreptățită și concluzia că, (pierzând prin INACȚIUNE, prerogativa procesuală de a accede cu succes, la concursul justiției, pe calea dreptului comun al revendicării, pentru retrocedarea jurisdicțională a proprietății imobiliare de care a fost spoliat în perioada regimului totalitar comunist; și, mai apoi, prin nevalorizarea VOCAȚIEI REVENDICATIVE ce legea reparatorie specială i-a conferit, dreptul de a mai cere și obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, pe calea procedurii speciale configurată legislativ de legea reparatorie în discuție) cererea petiționarului-revendicant, ce poartă asupra constatării jurisdicționale a ineficacității actului de preluare a nemișcătorului, spre a cărui retrocedare jurisdicțională tinde –pretins sustrasă ariei de preocupări a primei instanțe -, are a se privi ca lipsită de orice finalitate. Abstracție făcând, că subsumându-se revendicării jurisdicționale și, nu în ultimul rând, fiind intrinsecă ei, constatarea jurisdicțională a ineficacității titlului statului spoliator, are doar o valoare argumentativă aptă a conferi legitimitate retrocedării jurisdicționale, iar nu configurația unei chestiuni prejudiciale, circumscrisă unui petit veritabil –așa cum, nejudicios, tinde la a acredita petiționarul -, ce se impune a fi tranșat distinct, și nu împreună cu acțiunea în revendicare, găsită a fi inadmisibilă.
De aceea, reluând recapitulativ cele deja spuse, Tribunalul găsește nefondat apelul. Context în care (considerând că soluției supra conturate, - aceea a inadmisibilității demersului judiciar pendent, inițiat pe calea dreptului comun, după . L 10/2001, fără a se prevala încălcarea unui drept aflat sub protecția art.1 din protocolul 1 la Convenție -, nu i se poate imputa nici că ar nesocoti garanțiile oferite de parag.1 apartenent art.6 din Convenția Europeană, respectiv, că ar nega dreptul de acces la justiție, câtă vreme, cu valoare de principiu Curtea Europeană a apreciat că un așa drept nu este unul absolut, sustras oricărei cenzuri legale; și mai apoi, că Statelor le este îngăduit a limita garanția în discuție, sub condiția ca limitările aduse, să nu altereze substanța însăși a dreptului –cauza PHILIS c. GRECIEI-; iar obiectivul urmărit prin restricție să fie legitim și apt a asigura în permanență un raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul spre care se tinde –cauza ASHINGDANE c. REGATULUI UNIT-) în baza disp.art.312 c. proc. civ., îl va respinge și va păstra –cu întregirea și, parțial, substituirea aparatului argumentativ elaborat în cea dintâi fază a judecății - sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declanșat de către apelanții-reclamanți R. Pregler și E. M. Luise K. contra sentinței civile nr._ dată, la 20.09.2011 în dosar nr._, de Judecătoria Sânnicolau M., în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice prin D.G.F.P. Timis și prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar.
Definitivă.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.01.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
Z. H. D. D.
GREFIER,
R. K.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1147/2013.... | Contestaţie la procesul verbal de distribuire a preţului. Art.... → |
|---|
