Prestaţie tabulară. Decizia nr. 1327/2013. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1327/2013 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 19-12-2013 în dosarul nr. 1327/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1327/R
Ședința publică din 19.12.2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: A. A.
JUDECĂTOR: C. B.
JUDECĂTOR: D. B.
GREFIER: A. T.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor civile declarate de recurenta-reclamantă . sentinței civile nr._/17.04.2012 și a încheierii civile nr._/03.04.2012, ambele pronunțate de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, precum și de recurenții-pârâți C. L. al Municipiului Timișoara, M. Timișoara, prin Primarul Municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr._/17.04.2012 și a încheierii civile din data de 7.02.2012 pronunțate de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, având ca obiect acțiune în constatare.
Dată fără citarea părților.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 12 decembrie 2013, care face parte integrantă din prezenta decizie, și când instanța, în baza art. 260 C.proc.civ., a amânat pronunțarea pentru astăzi, 19 decembrie 2013, când
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr._, la data de 10.03.2011, reclamanta . chemat în judecată pe pârâtul C. L. al Municipiului Timișoara, pentru ca instanța prin sentința pe care o va pronunța să dispună următoarele:
- să constate că a dobândit, prin efectul Legii nr.15/1990 și HG nr.1353/1990, dreptul de proprietate asupra spațiului comercial situat în Timișoara, Piața lancu V. (fostă P-ța losefin/P-ța 1 Mai), în suprafață de 72 mp., având destinația de „bazin vânzare pește";
- să dispună dezmembrarea parcelei cu nr. cad._ înscrisă în CF nr._ Timișoara (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 9347 Timișoara) și a parcelei cu nr. cad._ înscrisă în CF nr._ (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 8104 Timișoara) în câte două parcele distincte cu nr._/1 și_/2 și, respectiv, cu nr._/1 și nr._/2, să dispună unificarea parcelelor cu nr. cad._/1 și nr._/2, într-una singură care urmează a fi transcrisă într-o carte funciară nouă și să dispuneți înscrierea dreptului său de proprietate în CF nou Timișoara nr. cad._/1 și nr. cad._/2, asupra spațiului comercial pentru vânzare produse piscicole situat în Timișoara, Piața lancu V. (fostă P-ța losefin/P-ța 1 Mai), în suprafață de 72 mp., având destinația de „bazin vânzare pește”, cu titlu „conf.Legii nr. 15/1990 și HG nr. 1353/1990”;
- să dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiuni, reclamanta . arătat că a fost înființată prin HG nr. 1.353/1990, privind înființarea de societăți pe acțiuni în industria alimentară, ca succesoare în drepturi a fostei întreprinderi Piscicole Timișoara, aspect ce rezultă din dispozițiile art. 7 alin. (l) și (2), conform cărora „ pe data înființării societăților comerciale pe acțiuni, unitățile economice de stat prevăzute în anexele 1.1-1.9 se desființează, iar activul și pasivul unităților de stat desființate se preiau de către societățile comerciale înființate (...)", că potrivit Anexei 1.3 poziția 24, capitalul social inițial al . prin Hotărârea de Guvern în baza bilanțului contabil de la data de 30.09.1990 a fost de 35.331.000 lei, incluzând toate mijloacele fixe aflate în patrimoniul întreprinderii Piscicola Timișoara și că în Registrul de evidență a mijloacelor fixe, document legal care a stat la baza înregistrărilor în evidența contabilă a bunurilor aflate în patrimoniul fostei întreprinderi Piscicola Timișoara, spațiul în cauză era individualizat astfel: „Bazin vânzare pește P-ța Iosefin" (fostă P-ța 1 Mai), având nr. de inventar 2034 (fost nr. inv. 1025) și o valoare de inventar de 9.250.000 lei.
Reclamanta a arătat că titlul juridic cu care Întreprinderea Piscicola Timișoara a deținut activul din litigiu a fost acela de drept de administrare operativă dobândit prin transfer în baza Deciziei nr. 39 din 8 mai 1990 a fostei Direcții Comerciale Județene T. de la fosta I.C.S.M.A. Timișoara, decizie emisă în conformitate cu prevederile HCM nr. 228/07.03.1990 privind unele măsuri pentru înființarea unor puncte și magazine de prezentare și desfacere de către unitățile producătoare, că dreptul de administrare operativă pe care fostele unități economice socialiste de stat l-au avut asupra bunurilor care le-au fost repartizate din fondul unitar al proprietății socialiste de stat a fost convertit în drept de proprietate prin efectul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/07.08.1990 și că dreptul de administrare operativă pe care întreprinderea Piscicola Timișoara l-a avut asupra bazinului de vânzare pește în cauză a fost transformat, prin efectul legii, în drept de proprietate, situație juridică ce justifică includerea acestui spațiu în Situația fondurilor fixe inventariate ce urmează a fi cuprinse în patrimoniul unității economice de stat cu valorile ramase actualizate la Categoria a II-a, acest document contabil stând la baza determinării valorii patrimoniului fostei întreprinderi Piscicole Timișoara, devenit valoarea capitalului social al .>
A mai arătat reclamanta, că acțiunile emise la înființarea sa, vândute de către Statul Român, prin A.D.S., la momentul privatizării societății, încorporau drepturi și obligații cu valoare economică, inclusiv dreptul de proprietate asupra spațiului care formează obiectul prezentului demers judiciar, că valoarea totală a acțiunilor sale, achitată către A.D.S. la momentul privatizării societății, a inclus și toate mijloacele sale fixe, inclusiv activul în cauză, astfel că, de la data respectivă, drepturile acționarilor săi poartă și asupra acestui spațiu pentru vânzare produse piscicole și că din situația de fapt și de drept prezentată, rezultă că imobilul din litigiu constituie obiect al dreptului său de proprietate, fiind inclus valoric în capitalul social al societății comerciale cu capital majoritar de stat la data constituirii acesteia, prin HG nr. 1.353/1990, privind înființarea de societăți pe acțiuni în industria alimentara.
În acest context, arată reclamanta, Protocolul nr. 580/1996 încheiat în data de 01.07.1996 cu Regia Autonomă de Administrare a Piețelor, Târgurilor și Oboarelor Timișoara, prin care i-a fost transmis în folosință gratuită pe o perioadă de 10 ani spațiul din Piața I. V. (fostă P-ța losefin/P-ța 1 Mai), conform prevederilor HG nr. 391/1995, este lipsit de eficiență juridică, deoarece acest spațiu pentru vânzarea peștelui se afla deja, la data perfectării acestuia, în proprietatea sa, prin efectul prevederilor HG nr. 1353/1990 prin care s-a înființat societatea și ale Legii nr. 15/1990, această împrejurare fiind stabilită cu putere de lucru judecat prin Sentința civilă nr. 6405/20.06.2006 a Judecătoriei Timișoara, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 308/A/14.04.2007 a Tribunalului T. și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1045/18.10.2007, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, prin care i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra clădirii situate în Timișoara, .. 1, activ patrimonial având exact aceeași situație juridică cu cea a bazinului piscicol în cauză.
Reclamanta a arătat că prin aceleași hotărâri judecătorești s-a statuat, de asemenea, cu putere de lucru judecat, că protocolul încheiat cu fosta Regie Autonomă de Administrare a Piețelor, Târgurilor și Oboarelor Timișoara este lipsit de orice eficiență juridică, deoarece spațiul comercial forma deja obiectul dreptului de proprietate al . baza prevederilor HG nr. 1353/1990 și Legii nr. 15/1990, la data la care protocolul a fost încheiat, că prin Sentința civilă nr. 134/04.02.2008 a Tribunalului T. - Secția Comercială și de C. administrativ, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 715/12.06.2008 s-a constatat, de asemenea, cu putere de lucru judecat, că activele fostei întreprinderi Piscicole Timișoara (în speță, spațiul comercial situat în Timișoara, . - actualmente .. 1) nu au fost preluate în administrarea Consiliului L. al Municipiului Timișoara, fiind dobândite de . temeiul Legii nr.15/1990 și HG nr.1353/1990, considerent pentru care HCLM Timișoara nr.222/30.05.2006 a fost anulată în ceea ce privește preluarea spațiului comercial în administrarea CLM Timișoara.
De asemenea, reclamanta a menționat că prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Timișoara sub nr._ a solicitat recunoașterea acelorași drepturi pentru mai multe active ale sale, inclusiv pentru cel situat în Timișoara, Piața lancu V. (fostă P-ța losefin/P-ța 1 Mai), în suprafață de 72 mp., având destinația de „bazin vânzare pește" și că în ceea ce privește activul dedus judecății, acțiunea civilă menționată a fost respinsă ca prematură prin Sentința civilă nr. 2188/25.02.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 356/R/15.03.2010 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, pentru considerentul că acest activ făcea parte dintr-un imobil care forma obiectul unei solicitări de retrocedare în temeiul Legii 10/2001, iar potrivit art. 21 al. 5 din această lege, este prohibit orice act sau fapt juridic cu privire la imobilele care se află în cursul unei proceduri administrative de restituire reglementate de Legea 10/2001.
În ceea ce priveste cererea de retrocedare, reclamanta a arătat că din cuprinsul extrasului de carte funciară anexat rezultă că demersul administrativ a fost soluționat, în evidența de publicitate imobiliară fiind actualmente înscris dreptul de folosință specială al petiționarului în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât demersul său judiciar cu privire la activul în cauză a devenit actual și se impune a fi reiterat pe calea acțiunii civile pendinte.
Prin precizarea de acțiune depusă la dosar la termenul de judecată din data de 04.10.2011, reclamanta a modificat atât cadrul procesual, prin chemarea în judecată, în calitate de pârât, a Municipiului Timișoara, prin Primarul Municipiului Timișoara, alături de C. L. al Municipiului Timișoara, cât și obiectul acțiunii, solicitând instanței următoarele: să constate că a dobândit, prin efectul Legii nr. 15/1990 și HG nr. 1353/1990, dreptul de proprietate asupra spațiului comercial situat în Timișoara, Piața lancu V. (fostă Piața losefin/Piața 1 Mai), în suprafață de 72 mp, având destinația de „bazin vânzare pește”; să oblige pâ,0râții să-i pună la dispoziție, cu titlu de drept de proprietate, un spațiu comercial în suprafață de 72 mp, pentru desfacerea peștelui și a produselor de pește, în incinta Pieței lancu V. (fostă P-ța losefin/P-ța 1 Mai), în schimbul spațiului comercial pentru vânzare pește situat în Timișoara, Piața I. V. (fostă P-ța losefin/P-ța 1 Mai), în suprafață de 72 mp, având destinația de „bazin vânzare pește" pe care l-au demolat în mod abuziv; să dispună înscrierea dreptului său de proprietate în CF-ul aferent imobilului pus la dispoziție de pârâți în schimbul mijlocului fix cu destinația de „bazin vânzare pește" demolat în mod abuziv; să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanta a arătat că în luna august 2011, în pofida numeroaselor avertizări, adrese și notificări din partea sa, reprezentanții pârâților au procedat la demolarea spațiului comercial pentru vânzare pește situat în Timișoara, Piața lancu V. (fostă P-ța losefin/P-ța 1 Mai), în suprafață de 72 mp, având destinația de „bazin vânzare pește", care formează obiectul material al acțiunii pendinte, că astfel cum a învederat în cuprinsul acțiunii, este titulara dreptului de proprietate asupra acestui spațiu, dobândit ex lege în baza dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și HG nr. 1353/1990, că măsura demolării bazinului piscicol, cu încălcarea drepturilor și intereselor sale legitime relative la acest activ, anterior soluționării demersului judiciar pendinte și în condițiile notării sale noastre în cartea funciară a imobilului, este nelegală și abuzivă și că având în vedere aceste aspecte, unica modalitate prin care interesul său legitim poate să fie realizat este obligarea pârâților la a-i pune la dispoziție un spațiu comercial similar, în aceeași întindere de 72 mp, în incinta Pieței Iosefin, în care să își desfășoare activitatea.
Referitor la posibilitatea pârâților de a realiza operațiunea de „schimb" solicitată, reclamanta a menționat că potrivit art. 10 din Legea nr. 215/2001, „autoritățile administrației publice locale administrează sau, după caz, dispun de resursele financiare, precum și de bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, în conformitate cu principiul autonomiei locale”.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la termenul de judecată din data de 04.10.2011 (f. 123), pârâtul C. L. al Municipiului Timișoara a invocat excepția autorității de lucru judecat, în susținerea căreia a arătat că asupra spațiului comercial situat in Timișoara Piața I. Vacarescu, dreptul de proprietate a fost stabilit in mod definitiv si irevocabil, prin Sentința civila nr. 2188/25.02.2008 pronunțata de Judecătoria Timișoara in dosar nr._ si rămasa definitiva si irevocabilă prin Decizia civila nr. 356/R/l 5.03.2010 pronunțata de Tribunalul T. in dosar nr._, in favoarea sa, că întrucât din cuprinsul CF nr._ Timișoara (provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. 9347 Timișoara) reiese ca asupra numerelor topografice_,_ proprietar este Statul R. in patrimoniul Sfatului Popular al comunei urbane Timișoara, devenita ulterior unitatea administrativa M. Timișoara, atât terenul, cât și construcțiile se afla in proprietatea Municipiului Timișoara, fiind cuprinse prin HG 977/2002, în proprietatea publică a Municipiului Timișoara și că nu mai poate fi pornită nici o acțiune in justiție cu privire la stabilirea dreptului de proprietate asupra imobilului mai sus amintit, întrucât hotărârile judecătorești mai sus enunțate se bucura de autoritatea lucrului judecat, orice demers judiciar pornit în contra celor stabilite prin Sentința civila nr. 2188/25.02.2008, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._ si rămasa definitiva si irevocabila prin Decizia civila nr. 356/R_ pronunțata de Tribunalul T., fiind inadmisibil de drept.
Referitor la fondul litigiului, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 15.11.2011 (filele131-135), pârâtul M. Timișoara, prin Primarul Municipiului Timișoara, a arătat că din documentele depuse la dosar rezultă faptul că imobilul din litigiu este în proprietatea Statului R. in patrimoniul Municipiului Timișoara, iar întreprinderea Piscicola Timișoara a avut asupra imobilul mai sus amintit doar un drept de administrare, bazinul nefiind proprietatea acesteia și că ulterior, conform Protocolului din 01.07.1996, bazinul din litigiu a trecut în folosința gratuită a . o perioada de 10 ani, deci nu s-a transferat dreptul de proprietate, bunul imobil rămânând tot in patrimoniul Municipiului Timișoara.
În ceea ce privește susținerea reclamantei referitoare la faptul că a dobândit dreptul de proprietate în baza dispozițiilor art. 20 din Legea 15/1990, pârâtul M. Timișoara, prin Primarul Municipiului Timișoara a arătat că întrucât reclamanta este o societate comerciala, societățile comerciale fiind persoane juridice, în ceea ce privește patrimoniul acesteia sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 31/1954 care arată ca orice persoana juridica trebuie sa aibă un patrimoniu propriu, adică un ansamblu de bunuri de valori economice: clădiri, instalații sau sume de bani, ce exista in momentul constituirii societății comerciale, patrimoniul fiind o cerința legala pentru orice categorie de persoane juridice, că sursele patrimoniului propriu diferă după categoria persoanelor juridice, patrimoniul societății comerciale constituindu-se din aportul obligatoriu pentru fiecare asociat la capitalul social, că în sens juridic, noțiunea de aport constă în obligația pe care și-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun sau o valoare patrimonială, iar în sens etimologic această noțiune reprezintă însăși bunul sau valorile aduse de asociați pentru constituirea societății comerciale, că aporturile pot consta în diferite bunuri mobile și imobile, in sume de bani sau anumite prestații la care se obligă asociații și că ele nu trebuie să fie egale ca valoare sau importanță, condiția impusă de jurisprudență fiind aceea ca bunurile ce formează aportul la constituirea unei societăți comerciale să aparțină asociatului.
Pârâtul M. Timișoara, prin Primarul Municipiului Timișoara a arătat că în cazul întreprinderii Piscicola, bazinul de pește nu a fost adus ca aport la capitalul social în momentul înființării societății, deci nu a intrat în patrimoniul propriu al întreprinderii, aceasta având asupra bazinului doar un drept de administrare, pe când dreptul de proprietate a rămas în favoarea Statului R. (în patrimoniul Municipiului Timișoara), împrejurare confirmată și de faptul că la data de 01.07.1996, reclamanta . semnat, in baza HG nr. 391/1995, un protocol de predare a bazinului de pește în folosința gratuita a societății comerciale, că prin Hotărârea Guvernului nr. 1016/2005 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 977/2002 a fost atestat domeniului public al județului T., la poziția 2708 figurând imobilul „teren din Timișoara, Piața I. Vacarescu nr. 33”, imobilele construcții fiind radiate deoarece au fost demolate și că din cele învederate rezultă că dreptul de proprietate aparține Statului sau a unităților administrativ teritoriale, așa cum o stipulează în mod expres dispozițiile art. 136 alin. 3 din Constituție precum și art. 1 din Legea nr. 213/1998.
Totodată, pârâtul M. Timișoara, prin Primarul Municipiului Timișoara a mai arătat că reclamanta face o confuzie între dreptul de administrare și dreptul de proprietate, cu toate că legiuitorul arată că acestea nu sunt identice ele fiind doar într-o strânsă legătură, că posesia este, în cazul dreptului de administrare, expresia stăpânirii bunului, iar nu a însușirii acestuia, că elementul material al stăpânirii bunului aflat în administrarea titularului său nu diferă de elementul material al stăpânirii bunului aflat în proprietatea publică a titularului său, statul sau unitățile administrativ-teritoriale, ceea ce diferă fiind elementul psihologic al posesiei, acesta fiind corespunzător dreptului de administrare, iar nu dreptului de proprietate publică pe baza căruia s-a format, că cel mai important atribut al dreptului de administrare este folosința, în baza căruia titularul va putea utiliza bunurile care i-au fost atribuite în administrare, în raport cu scopurile activității sale și cu destinația bunurilor respective care sunt de uz sau de interes public și că în exercitarea acestui atribut titularii dreptului de administrare vor putea culege fructele produse de bunurile frugifere, motiv pentru care regiile autonome care își desfășoară activitatea ca unități economice vor culege fructele pentru acoperirea cheltuielilor necesare funcționării lor sau pentru realizarea unor beneficii, în timp ce instituțiile publice, fiind finanțate din surse bugetare, vor fi obligate să le vireze la bugetul statului sau, respectiv la bugetele locale.
În final, pârâtul M. Timișoara, prin Primarul Municipiului Timișoara a precizat că P-ta Iosefin din Timișoara face obiectul unor lucrări de reamenajare si modernizare, astfel încât bazinul de pește solicitat de către S.C. P. S.A. este demolat, ceea ce face ca obiectul litigiului sa nu mai existe și că in prezent reclamanta nu mai are nici măcar un drept de folosința asupra bazinului de peste, astfel încât se impune ca reclamanta să facă dovada calității procesuale active .
În drept au fost invocate dispozițiile Constituției, ale Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome si societăți comerciale, ale HG nr. 1353/1990 privind înființarea de societăți comerciale pe acțiuni in industria alimentara, ale HG nr. 391/1995 privind transmiterea unor spatii comerciale in patrimoniul societăților comerciale cu activitate de producție din domeniile morărit si panificație, carne si produse din came, lapte si produse din lapte, peste si produse din peste, ale Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, ale Legii nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliara si cadastrul.
Prin precizarea depusa la termenul de judecata din data de 07.02.2012, referitor la temeiul juridic al acțiunii, reclamanta a arătat că în cuprinsul întâmpinării formulate de pârâți, aceștia recunosc că în favoarea antecesoarei sale, Întreprinderea Piscicola Timișoara, a existat un drept de administrare asupra bazinului de pește situat în P-ța Iosefin din Timișoara, și că dreptul de administrare operativă pe care Întreprinderea Piscicola Timișoara l-a avut asupra imobilului indicat mai sus a fost transformat prin efectul legii în drept de proprietate, situație juridică ce justifică includerea lor în capitalul social la înființarea societății comerciale prin HG nr. 1353/1990, că dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 prevăd că „inițial, capitalul social al societăților comerciale constituie potrivit art. 17 este deținut integral de statul roman sub forma de acțiuni sau părți sociale, în raport cu forma juridică a societății și va fi vărsat în întregime la data constituirii societății. Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu " și că practica judiciară, inclusiv cea a instanței supreme, precum și doctrina care s-a conturat în materie, este constantă în a aprecia că punerea în aplicare a reglementărilor Legii nr. 15/1990 a avut ca urmare transformarea ireversibilă a dreptului de proprietate socialistă de stat în drept de proprietate ai căror titulari sunt societățile comerciale.
În continuare, reclamanta a menționat că înainte de 1990, bunurile proprietatea Statului erau date in administrare întreprinderilor socialiste, acestea fiind organizații economice care le exploatau în scop economic (potrivit art. 2 din Legea 5/1978 cu privire la organizarea si conducerea unităților socialiste de stat), că transformarea economiei românești în economie de piața a găsit principalul document legislativ în Legea 15/1990 prin care (art. 1) fostele întreprinderi și organizații economice socialiste erau transformate in regii autonome si societăți comerciale, că potrivit art. 16 din Legea nr. 15/1990, unitățile economice de stat, cu excepția celor care se constituie ca regii autonome, se organizează sub formă de societăți comerciale pe acțiuni sau societăți cu răspundere limitată și că toate fostele unități economice de stat din această categorie au fost transformate și organizate ca societăți comerciale prin hotărâri ale Guvernului sau ale organelor locale și s-au înscris în registrul comerțului.
O nouă precizare a acțiunii a fost formulata de reclamanta . termenul de judecata din data de 21.02.2012.
Referitor la aceasta precizare, prin încheierea de ședința de la termenul de judecata din data 21.02.2012, instanța a admis excepția tardivității formulării acesteia, excepție invocată de reprezentanta pârâților C. L. al Municipiului Timișoara și M. Timișoara, prin Primarul Municipiului Timișoara, pentru considerentele ce au fost expuse în cuprinsul încheierii.
Excepția autorității de lucru judecat invocata de pârâți, prin întâmpinare, a fost respinsa prin încheierea de ședința de la termenul de judecata din data de 07.02.2012, iar în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, prin aceiași încheiere, instanța a dispus unirea acesteia cu fondul litigiului.
În cadrul cercetării judecătorești s-a administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar.
Prin sentința civilă nr._/17.04.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei . de pârâtul M. Timișoara, prin Primarul Municipiului Timișoara.
A fost admisă în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta . sediul în municipiul Timișoara, .. 1, jud. T., în contradictoriu cu pârâții C. L. al Municipiului Timișoara, în calitate de reprezentant al Statului Român și M. Timișoara, prin Primarul Municipiului Timișoara, ambii cu sediul în municipiul Timișoara, ., nr. 1, jud. T..
S-a constatat că reclamanta a dobândit, prin efectul Legii nr. 15/1990 și HG nr. 1353/1990, dreptul de proprietate asupra spațiului comercial situat în Timișoara, Piața I. V. (fostă Piața Iosefin), în suprafață de 72 mp, având destinația de „bazin vânzare pește”.
A fost respinsă în rest acțiunea formulată și precizată de reclamanta . contradictoriu cu pârâții C. L. al Municipiului Timișoara, în calitate de reprezentant al Statului Român și M. Timișoara, prin Primarul Municipiului Timișoara.
S-a luat act de faptul că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta . fost înființată în baza prevederilor HG 1353/1990, în calitate de succesoare în drepturi a fostei Întreprinderi Piscicole Timișoara.
În conformitate cu prevederile art. 7 alin. 1 și 2 din HG 1353/1990, pe data înființării societăților comerciale pe acțiuni, unitățile economice de stat prevăzute în anexele nr. 1.1-1.9, se desființează, iar activul și pasivul acestora se preiau de către societățile comerciale înființate.
Capitalul social inițial al . anexei nr. 1.3, poziția nr. 24, a fost de 35.331 lei și a inclus toate mijloacele fixe aflate în patrimoniul Întreprinderi Piscicole Timișoara.
Magazinul de vânzare pește din Timișoara, Piața I. V. (Piața Iosefin), a fost inclus la data înființării . capitalul social al acesteia, astfel cum este individualizat în anexa nr. 1.3, poz. 24, din HG nr. 1353/1990, această concluzie rezultând din raportul de expertiză contabilă întocmit de către expertul contabil Tabăcel G. în dosarul nr._, al Judecătoriei Timișoara, având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra aceluiași spațiu (expertiză necontestată de către pârâți).
În cuprinsul acestui raport de expertiză se menționează că bazinul de vânzare pește din Timișoara, Piața I. V. (Piața Iosefin), este cuprins în inventarul societății cu nr. de inventar inițial 1058, actualmente 2034 și că această înregistrare a activului în patrimoniul . fost reconfirmată și prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 71/07.11.2002.
Instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societății comerciale înființate prin reorganizarea unei foste întreprinderi de stat sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu, aceste dispoziții legale instituind o prezumție de proprietate în favoarea societății . bunurile aflate în patrimoniul ei la data înființării.
Bunurile dobândite cu alt titlu la care se referă textul de lege, sunt cele prevăzute de art. 53 din Legea 15/1990, respectiv clădiri guvernamentale, bunuri necesare desfășurării activităților administrației de stat, rezerve ale statului și altele asemenea și care se înregistrează la Departamentul Rezervelor Statului și se administrează direct de instituțiile cărora le sunt date în folosință.
Prin HG 391/1995 s-a aprobat transmiterea, fără plată, din patrimoniul unor societăți comerciale cu capital majoritar de stat, cu activitate comercială, în patrimoniul societăților comerciale cu capital majoritar de stat, cu activitate de producție din domeniile: morărit și panificație, carne și produse din carne, lapte și produse din lapte, pește și produse din pește, a spațiilor comerciale, precum și a terenurilor, dotărilor, utilităților și a altor bunuri aferente acestora, prevăzute în anexele nr. 1 - 4 la hotărâre, printre care și magazinele de vânzare pește din Timișoara, Piața B. C., Piața I. V. și Piața 700 (Anexa nr. 4).
Rezultă că spațiile comerciale mai sus menționate nu au fost dobândite cu alt titlu de Statul Român în sensul art. 20 din Legea nr. 15/1990, nefăcând parte din bunurile enumerate de art. 53 din lege, evidențierea acestora în Anexa 4 din HG 391/1995, confirmând faptul că aceste spații nu au rămas în proprietatea statului.
Pe cale de consecință, în 1996, când între . Regia Autonomă de Administrare a Piețelor, Târgurilor și Oboarelor Timișoara, a fost încheiat Protocolul nr. 580/08.07.1996, invocat în apărare, spațiul care face obiectul litigiului, nu se mai afla în proprietatea Statului R., acest protocol prin care magazinul de vânzare pește din Timișoara, Piața I. V. (Piața Iosefin), a fost transmis in folosința gratuită pe o perioada de 10 ani, fiind prin urmare, lipsit de relevanță juridică.
Raportat la cele mai sus menționate, instanța a reținut că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtul M. Timișoara, prin Primarul Municipiului Timișoara, este neîntemeiată, existând identitate între persoana reclamantei și subiectul activ al raportului juridic dedus judecații, respectiv persoana care ar putea invoca dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu .
Prin urmare, în baza prevederilor art. 137 C.pr.civ, instanța a dispus respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtul M. Timișoara, prin Primarul Municipiului Timișoara,.
În ceea ce privește fondul litigiului, instanța a reținut, în plus, că prin acțiunea care a făcut obiectul dosarului nr._, al Judecătoriei Timișoara, reclamanta . solicitat instanței să constate că este titulara dreptului de proprietate, dobândit prin efectul legii asupra următoarelor spații comerciale: spațiul comercial situat în Timișoara, P-ța B. C., în suprafață de 12 mp, având destinația de bazin vânzare pește, spațiul comercial situat în Timișoara, P-ța Timișoara 700, în suprafață de 50 mp, având destinația de bazin vânzare pește, spațiul comercial situat în Timișoara, P-ța Iosefin în suprafață de 66 mp, având destinația de bazin vânzare pește, spațiul comercial situat în Timișoara, P-ța B., având destinația de bazin vânzare pește și să se dispună intabularea în cartea funciară aferentă fiecărui spațiu comercial menționat a dreptului sau de proprietate cu titlul „conform Legii nr. 15/1990 și HG nr. 1353/1990”.
Instanța, prin Sentința civila nr. 2188/25.02.2008, rămasă definitivă si irevocabilă, prin Decizia civila nr. 356/R/l 5.03.2010, pronunțata de Tribunalul T. în dosarul nr._, a admis în parte cererea formulată și a constatat că reclamanta a dobândit, prin efectul legii, dreptul de proprietate asupra spațiului comercial din Timișoara, P-ța B. C. în suprafață de 12 mp având destinația de bazin vânzare pește și asupra spațiului comercial situat în Timișoara, P-ța Timișoara 700 în suprafață de 40 mp având destinația de bazin vânzare pește, înscris în CF_ nr. top 1070/2/2/1/1/1/1/1/1/1/1/1 și 1070/2/2/1/1/1/1/1/1/1/2/2.
În ceea ce privește spațiul comercial din P-ța Iosefin, având destinația de bazin vânzare pește, neînscris în cartea funciară, care potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, este situat pe două numere topografice, respectiv pe ._ înscrisă în CF 8104 Timișoara (o suprafață de 26 mp) și pe ._ înscrisă în CF 9347 Timișoara (o suprafață de 46 mp), instanța a dispus respingerea cererii, ca prematur formulată, reținând că acesta face obiectul unei solicitări de retrocedare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar în conformitate cu prevederile art. 21 alin. 5 din acest act normativ, sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de această lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile-terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor legii.
Invocând soluționarea definitivă a procedurii administrative de restituire în baza prevederilor legii nr. 10/2001, reclamanta solicită instanței constatarea dobândirii prin efectul Legii nr. 15/1990 și HG nr. 1353/1990, a dreptul de proprietate asupra spațiului comercial situat în Timișoara, Piața I. V. (fostă Piața Iosefin), în suprafață de 72 mp, având destinația de „bazin vânzare pește” și întrucât pârâții, ulterior introducerii acțiunii, au demolat spațiul care face obiectul litigiului, solicită instanței să oblige pârâții să-i pună la dispoziție, cu titlu de drept de proprietate, un spațiu comercial în suprafață de 72 mp, pentru desfacerea peștelui și a produselor de pește, în incinta Pieței lancu V. (fostă P-ța Iosefin/P-ța 1 Mai), în schimbul spațiului comercial pentru vânzare pește situat în Timișoara, Piața lancu V. (fostă P-ța losefin/P-ța 1 Mai), în suprafață de 72 mp, având destinația de „bazin vânzare pește” pe care l-au demolat în mod abuziv și, totodată, să dispună înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară aferentă imobilului pus la dispoziție de pârâți în schimbul mijlocului fix cu destinația de „bazin vânzare pește" demolat în mod abuziv.
În ceea ce privește cererea reclamantei privind constatarea faptul că la data demolării spațiului comercial care face obiectul litigiului era proprietara acestuia, prin efectul Legii nr. 15/1990 și HG nr. 1353/1990, instanța, constată că aceasta este întemeiată, având în vedere că dreptul de administrare pe care fostele unități economice de stat l-au avut asupra bunurilor care le-au fost repartizate, a fost convertit în drept de proprietate, prin efectul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990.
Referitor la cererea reclamantei de atribuire a unui spațiu comercial în suprafață de 72 mp, pentru desfacerea peștelui și a produselor de pește, în incinta Pieței lancu V. (fostă P-ța Iosefin/P-ța 1 Mai), în schimbul spațiului comercial pe care l-a demolat în mod abuziv, instanța a retinut că această modalitate de repare a prejudiciului, raport la circumstanțele spetei, nu este posibilă, o eventuală reparare a prejudiciului putându-se dispune doar prin echivalent.
Prin urmare, prima instanța a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a acestei cereri, precum și a cererii accesorii privind înscrierea în cartea funciară aferentă a dreptului de proprietate al reclamantei, asupra spațiului pus la dispoziție de pârâți.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată.
Contra sentinței civile nr._/17.04.2012 și a încheierii civile din data de 7.02.2012, au declanșat calea de atac toți subiecții procesuali.
În susținerea căii de atac promovate de către recurenții-pârâți, se reiterează în excepția autorității de lucru judecat, prin raportare la Decizia civilă nr. 356/R/15.03.2010 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ în care s-a stabilit în mod indubitabil faptul că dreptul de proprietate asupra spațiului din Timișoara - Piața I. V. aparține instituției pârâte iar reclamanta intimată nu a fost niciodată proprietara bazinelor de pește, ci a deținut doar un drept de folosință gratuită pe o perioadă de 10 ani ca și societate comercială cu capital majoritar de stat, în baza HG nr. 391/1995, proprietarul de drept fiind C. L. al Municipiului Timișoara, acesta fiind și acționar unic la . ce a deținut în patrimoniu, o scurtă perioadă de timp, piețele de pe raza Municipiului Timișoara. Apreciază pârâții că în mod cu totul nelegal prima instanță nu a ținut cont de hotărârile invocate în susținerea autorității de lucru judecat cu toate că din preambulul acestora rezultă faptul că există identitate de părți și de obiect în sensul că solicitarea reclamantei este aceeași ca în prezentul dosar.
Pe fond, recurenții-pârâți arată că potrivit extrasului CF nr._ Timișoara (provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. 9347 Timișoara) reiese ca asupra numerelor topografice_,_ proprietar este Statul R. in patrimoniul Sfatului Popular al comunei urbane Timișoara, devenită ulterior unitatea administrativă M. Timișoara, instituție care are Cod fiscal nr._ patrimoniu propriu si buget propriu. Deci, terenul si construcțiile se afla in proprietatea Municipiului Timișoara, fiind cuprinse prin HG 977/2002 in proprietatea publica a Municipiului Timișoara.
Recurenții-pârâți solicită instanței de recurs să analizeze și să constate că protocoale încheiate în anul 1996, privind transmiterea în folosință gratuită (pe o perioadă de 10 ani) a spațiilor comerciale care formează obiectul cauzei (în favoarea reclamantei), precum și a unor procese-verbale de predare-primire a acestora au relevanță juridică, ele subliniind încă o dată faptul că o dobândire anterioară nu a avut loc atâta timp cât însăși societatea reclamantă, prin Adresa nr. 590/12.07.1996 (depusă la dosarul cauzei), comunică Regiei Autonome de Administrare a Piețelor, Târgurilor și Oboarelor Timișoara, „se angajează ca în spațiile comerciale preluate în baza H.G. nr. 591/1995, respectiv Piața 700 [...], Piața Iosefin [...], Piața B. C. [...] să nu desfacă decât pește și produse de pește și să respecte întocmai în acest sens prevederile Protocolului de predare-primire”.
În concluzie, reclamanta nu a fost niciodată proprietara bazinului de peste din litigiu, ci a avut doar un drept de folosința gratuita pe o perioadă de 10 ani, ca și societate comercială cu capital majoritar de stat, în baza HG nr. 391/1995, proprietar de drept fiind C. L. al Municipiului Timișoara, acesta fiind și acționar unic la . că nu sunt întrunite condițiile necesare pentru a opera prezumția de proprietate instituită de prevederile art. 20 din Legea 15/1990, în contextul în care bunurile aflate în patrimoniul unității economice de stat aveau regimul juridic al proprietății de stat, acesta fiind unicul titular al dreptului de proprietate, iar unitățile economice de stat aveau asupra bunurilor inventariate și reevaluate în temeiul HG nr. 945/1990, dat în aplicarea Legii nr. 15/1990, doar un drept de administrare.
În acest sens pârâții apreciază opinia instanței ca fiind nelegală sub aspectul acordării dreptului de proprietate prin efectul Legii nr. 15/1990 atâta timp cât textul art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 nu distinge în privința bunurilor care au aparținut unei întreprinderi de stat intrate în patrimoniul regiilor autonome și a societăților comerciale în urma reorganizării acestora și, în privința cărora regia autonomă și societățile comerciale devin proprietare, nu toate elementele patrimoniale ce constituiau masa de bunuri preluată în urma inventarierii de către regiile economice și societățile comerciale, pot deveni proprietatea regiilor autonome și a societăților comerciale.
Sub acest aspect, dispozițiile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, instituie în privința societăților comerciale excepția dobândirii în proprietate de către acestea, a bunurilor care au aparținut fostelor unități economice de stat și care au fost dobândite în patrimoniu cu alt titlu, fiind vorba despre anumite bunuri care datorită destinației acestora, uzului sau interesului public fac obiectul proprietății publice a statului (sau a unităților administrativ-teritoriale, după delimitarea bunurilor proprietate publică a statului de cele ale proprietății publice a unităților administrativ-teritoriale, după . Constituție României din anul 1991), și care au fost atribuite societăților comerciale prin actul de înființare expres cu titlu de drept de administrare, fiind necesare desfășurării obiectului de activitate al acestora. Este normal să fie așa deoarece nu există aici un mod de dobândire al dreptului de proprietate într-unui din modurile reglementate de art. 644-645 din Codul civil, ele rămânând în continuare în proprietate publică.
Instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea art. 135 din Constituția României, conform cărora „proprietatea publică aparține statului și unităților administrativ-teritoriale”, pe cale de consecință aceste bunuri nu pot fi incluse în proprietatea privată a regiilor autonome și a societăților comerciale. In prezent textul succint al art. 134-135 al Constituției prevede că proprietatea este publică și privată (art. 136 alin. 1), apoi că proprietatea publică este garantată și ocrotită de lege și că ea aparține statului și unităților administrativ-teritoriale (alin. 2), ceea ce din punctul de vedere al pârâților obligă instanța de judecată să facă o aplicare selectivă a prevederilor art. 5 si 20 din Legea nr. 15/1990, dispoziții care prin raportare la cele de mai sus apar neconstituționale, iar Legea nr. 15/1990, ca fiind în mare măsură desuetă.
Totodată, arată că potrivit Statutului aflat la dosarul cauzei această societate a îmbrăcat forma juridică a unei societăți pe acțiuni a cărui capital social era în întregime subscris de Statul Român în calitate de acționar unic și astfel rezultă faptul că la data înființării acestor regii autonome, acestea dețineau, asemeni societăților comerciale, aceste terenuri doar cu titlu de drept de administrare operativă directă, nu era reglementat în regimul juridic anterior anului 1990, iar, pe de altă parte, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 15/1990 nu detaliază mai concret în privința bunurilor asupra cărora regia autonomă devine proprietară. De aici, rezultă că dobândirea în proprietate a acestor bunuri nu se poate realiza ope legis în lipsa unei proceduri concise și în faze administrative precis determinate privind stabilirea și evaluarea acestor terenuri, cu excepția bunurilor aparținând domeniului public, pe care oricum o regie autonomă le are în administrare. Desigur daca se pune problema unei garantări mai largi a dreptului de proprietate și înainte de toate ocrotirea intereselor terților care ar fi virtual lezate, să fie instituite și proceduri judiciare prin căi de atac asemănătoare celor existente după legile fondului funciar. Însă, cu alte cuvinte, dreptul trebuie să fie realizabil în baza unui titlu, nicidecum proprietatea nu ar putea fi operată doar prin efectul Legii nr. 15/1990, chiar dacă dobândirea efectivă s-a produs prin . acesteia. Pentru formalizarea dreptului în evidențele de publicitate imobiliară operațiunea în sine trebuie să se întemeieze pe un titlu emanat după o anumită procedură.
În acest context Sentința civilă nr._/17.04.2012 apare ca nelegală și nefondată atâta timp cât nu s-a făcut dovada schimbării situației juridice și este evident faptul că dreptul de proprietate aparține Statului sau unităților administrativ teritoriale așa cum o stipulează în mod expres și dispozițiile art. 136 alin. 3 din Constituție precum și art. 1 din Legea nr. 213/1998.
Deci, legiuitorul nu a intervenit cu nici nu act normativ care să-i confere reclamantei vreun drept și astfel apreciem că nici instanța de judecată nu-i poate da mai mult decât ceea ce a avut iar dreptul de administrare și dreptul de proprietate, sunt într-o strânsă legătură însă legiuitorul arată că acestea nu sunt identice.
Astfel, posesia este, în cazul dreptului de administrare, expresia stăpânirii bunului, iar nu a însușirii acestuia. Cu alte cuvinte elementul material al stăpânirii bunului aflat în administrarea titularului său nu diferă de elementul material al stăpânirii bunului aflat în proprietatea publică a titularului său, statul sau unitățile administrativ-teritoriale. Ceea ce diferă este elementul psihologic ai posesiei, acesta fiind corespunzător dreptului de administrare, iar nu dreptului de proprietate publică pe baza căruia s-a format.
Cel mai important atribut al dreptului de administrare este folosința, în baza căruia titularul va putea utiliza bunurile care i-au fost atribuite în administrare, în raport cu scornirile activității sale si cu destinația bunurilor respective care sunt de uz sau de interes public.
În exercitarea acestui atribut titularii dreptului de administrare vor putea culege fructele produse de bunurile frugifere. Astfel, regiile autonome care își desfășoară activitatea ca unități economice vor culege fructele pentru acoperirea cheltuielilor necesare funcționării lor sau pentru realizarea unor beneficii, în timp ce instituțiile publice, fiind finanțate din surse bugetare, vor fi obligate să le vireze la bugetul statului sau, respectiv la bugetele locale. Atributul care face diferența și delimitează dreptul de administrare de dreptul de proprietate este dispoziția ce trebuie interpretată în sensul dispoziției materiale asupra bunurilor ce pot constitui obiect al dreptului de administrare, astfel că titularul dreptului de proprietate publică exercită în mod direct și nemijlocit prerogativele dreptului său.
În concluzie, între titularul domeniului public, statul, și unitățile administrativ-teritoriale, pe de o parte, și beneficiarul dreptului de administrare există raporturi de subordonare ierarhică, atribuirea dreptului de administrare fiind realizată de către titularul domeniului public printr-un act de putere, și anume un act administrativ cu caracter individual.
Așadar, recurenții solicită instanței să analizeze hotărârea atacată și să constate că titularul dreptului de proprietate publică are un drept exclusiv și suveran de apreciere cu privire la constituirea și respectiv încetarea dreptului de administrare atâta timp cât titularul dreptului de proprietate are răspunderea folosirii bunurilor publice în raport cu destinația acestora și în scopul realizării interesului general al colectivităților naționale sau locale. Subliniază încă o dată faptul că dreptul de administrare este un drept real principal, derivat din dreptul de proprietate publică, fiind opozabil celorlalte subiecte de drept, persoane fizice și juridice, însă devine inopozabil titularilor dreptului de proprietate publică respectiv statului și unităților administrative.
Totodată, recurenții arată că mai târziu reclamanta a îmbrăcat forma unei societăți comerciale, aspect foarte important și de care prima instanță nu a ținut seama pronunțând hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 4 din OG nr. 15/1993 ce stipulează: „Bunurile proprietate publică pe care regia le are în administrare, fiind inalienabile potrivit art. 135 alin. (5) din Constituția României, se evidențiază în mod distinct în patrimoniul regiei. În cazurile în care, potrivit legii, în patrimoniul regiilor autonome, reflectat în bilanț, nu sunt cuprinse bunurile proprietate publica, evaluarea, evidențierea și dimensionarea lor se face extracontabil, în temeiul normelor metodologice aprobate de Guvern. Dacă regiile autonome se reorganizează ca societăți comerciale, bunurile proprietate publica nu vor putea fi aduse ca aport la capitalul social al societății comerciale rezultate.
Deci, pârâții consideră că o aplicare a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990 este inadmisibilă după . Constituției României din anul 1991, întrucât nu se mai respectă prevederile constituționale referitoare la regimul juridic al proprietății ce este garantat chiar și în favoarea Statului Român, context în care apreciem hotărârea dată cu nesocotirea supremației Constituției.
Astfel că, reținerea instanței cum că actele ulterioare încheiate de către . lipsite de relevanță juridică” nu este deloc pertinentă atâta timp cât ele există și au fost încheiate într-un anume moment, sub regimul juridic existent la acea dată, iar motivul pentru care ele au fost întocmite este acela pe care reclamanta intimată încearcă să-l ascundă instanțelor și anume că nu s-e încadrează în prevederile Legii nr. 15/1990, deținând obiectivul de interes public doar cu titlu de drept de administrare.
Acesta este și motivul pentru care autoritatea publică a avut posibilitatea ca ulterior să întocmească documentația aferenta pentru ca obiectivul să fie atestat ca domeniu public și astfel prin Hotărârea Guvernului nr. 1016/2005 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 977/2002 a fost atestat domeniului public al județului T., la poziția 2708 figurând imobilul „teren din Timișoara, Piața I. V. nr. 33”, imobilele construcții fiind radiate deoarece au fost demolate. Terenul face parte din domeniul public conform HG nr. 1016/2005, bineînțeles cu publicitatea aferentă, iar dreptul de folosință gratuită, conferit prin dispozițiile HG nr. 391/1995 conferă titularului său doar un drept temporar de posesie și folosință, fiind constituit pe o durată determinată de timp și poate fi oricând revocat de către autoritatea publică ce l-a constituit.
Deci este evident că toate actele subsecvente încheiate de către intimată ulterior Legii nr. 15/1990 arată că până la apariția HG nr. 391/1995 nu au fost întrunite premisele necesare pentru a opera în favoarea . de prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990, deoarece, așa cum am arătat mai sus reclamanta nu a deținut niciodată în patrimoniu bazinul, ce face obiectul prezentei acțiuni.
De asemenea consideră pârâții inadmisibil ca in motivarea sentinței să se țină cont de considerentele exprimate într-un raport de expertiză efectuat într-o altă cauză, raport ce nu a fost omologat în prezentul dosar și care cel mai probabil a condus instanța la adoptarea unei soluții nelegale, fără a se avea în vedere și motivele reale pentru care până în anul 2012 reclamanta intimată nu a beneficiat de dispozițiile Legii nr. 15/1990, act emis din punctul de vedere al pârâților cu încălcarea normelor constituționale. Ba, mai mult, din lecturarea motivelor se pare că instanța de judecată și-a format o părere eronată doar pe considerentele cu au fost deja avute în vedere la soluționarea dosarului nr._ în care Tribunalul T. a pronunțat Sentința civilă nr. 2188/25.02.2008. Instanța nu a luat în considerare că prin Decizia civilă nr. 356/R/I/05.03.2010 a fost modificată în totalitate hotărârea primei instanțe și a fost reținut faptul că intimata nu are dreptul la spațiul de vânzare pește în cauză.
În drept, pârâții și-au întemeiat recursul pe disp. art. 137, 166 C.p.c., art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.p.c., art. 1201 C.civ. vechi, art. 134-136 din Constituția României, Legea nr. 15/1990, OG nr. 15/1993, HG nr. 391/1995 și HG nr. 1016/2005 pentru modificarea și completarea HG nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al județului T..
În susținerea căii de atac declanșată de recurenta-reclamantă s-au invocat următoarele:
1. CU PRIVIRE LA MOTIVUL DE RECURS PREVĂZUT DE ART. 304 PCT. 5 C.PR.CIV., respectiv „prin hotărârea dată, instanța de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 al. 2 C.pr.civ.”:
La termenul de judecată din data de 21.02.2012 reclamanta a depus o Precizare de acțiune, pe care și-a fundamentat-o și pe disp. art. 1385 și art. 1386 al. 1 Cod civil. Prin încheierea de ședința pronunțată în data de 21.02.2012, instanța de judecată a admis excepția tardivității Precizării de acțiune, invocate de pârâți, în conformitate cu prevederile art. 132 C.pr.civ., apreciind că este o modificare de acțiune depusă peste termenul legal.
Consecutiv constatării împrejurării că depunerea Precizării de acțiune s-a făcut peste termenul legal, prin Notele de ședință depuse pentru termenul din data de 03.04.2012, a solicitat instanței de judecată să dispună disjungerea Precizării de acțiune și judecata acesteia separat.
A motivat această cerere cu argumentul că, deși în cazul completării/modificării cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut de lege nu există o prevedere expresă în acest sens, cum există în cazul cererii reconvenționale sau a cererii de introducere în cauză a unei alte persoane depuse peste termenul prevăzut de lege (art. 135 C.pr.civ.), în doctrină și chiar în practica instanței supreme s-a subliniat că rațiunile pentru care se impune judecata separată sunt aceleași, respectiv pentru a se permite uneia din părți să se opună prelungirii duratei procesului la inițiativa ori prin conduita părții potrivnice și de a-i permite totodată celei din urmă să beneficieze de accesul la justiție.
In mod nelegal, prin încheierea de ședință din data de 03.04.2012 instanța de judecată, constatând că disp. art. 135 C.pr.civ. nu sunt aplicabile în cauză, a dispus respingerea cererii de disjungere, stabilind că reclamanta are posibilitatea înregistrării pe cale separată a Precizării de acțiune în privința căreia s-a admis excepția tardivității.
Respingerea ca inadmisibilă a unei astfel de cereri echivalează cu lăsarea ei nesoluționată, ceea ce contravine cu dreptul reclamantului la un proces echitabil din perspectiva accesului la instanță, în sensul art. 6 din CEDO. Într-adevăr, prin respingerea Precizării de acțiune de către instanța care constată tardivitatea depunerii ei, fără ca această instanță să disjungă cererea în vederea judecării ei separate, se încalcă dreptul reclamantului de a beneficia de accesul la justiție și dreptul de a-i fi judecate toate cererile de o instanță imparțială, constituită în condițiile legii.
În conformitate cu prevederile art. 129 C.pr.civ. instanța de judecată trebuie să se pronunțe asupra tuturor cererilor cu care este investită, iar cererile depuse cu nerespectarea unor termene procedurale trebuie, și acestea, soluționate, de completul de judecată investit prin disjungerea cererii. Această soluție se impune atât din perspectiva art. 135 C.pr.civ. cât și a art. 6 din CEDO invocate în cele ce preced.
Având în vedere aceste considerente, reclamanta apreciază că instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 al. 2 C.pr.civ., producându-i o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea încheierii civile nr._/03.04.2012.
2. CU PRIVIRE LA MOTIVUL DE RECURS PREVĂZUT DE ART. 304 PCT. 7 C.PR.CIV., respectiv „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”:
Art. 261 pct. 5 C.pr.civ. prevede obligația pentru instanța de judecată de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de către părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv.
Dispoziția legală prin care s-a consacrat principiul general potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate a fost edictată în scopul de a se asigura o bună administrare a justiției, de a întări încrederea justițiabililor în posibilitatea instanțelor superioare să-și exercite controlul judiciar. De aceea, judecătorii sunt obligați să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept care le-au format convingerea. Motivele trebuie să se refere la actele dosarului cauzei soluționate și să fie în concordanță cu ele. O motivare corectă presupune: cunoașterea perfectă a dosarului, răspunsuri precise la toate capetele de cerere și la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate în cauză, a argumentelor și raționamentelor juridice, a principiilor și regulilor de drept substanțial și procesual, referirea la realitatea faptelor și la judecăți verificate în concret în speța respectivă, prin evitarea motivării sprijinite pe formulări generale, abstracte.
Hotărârea este casabilă în temeiul art. 304 pct. 7 C.pr.civ. când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este lacunară.
Definirea și limitele unei motivări corespunzătoare au fost conturate și prin jurisprudența în materia protecției europene a drepturilor omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în cauza Hadjianastassiou c. Greciei, că dreptul la un proces echitabil presupune posibilitatea justițiabililor de a se convinge că s-a făcut dreptate și că judecătorul a examinat probele administrate. Conform interpretării constant oferite de Curte, art. 6 al Convenției implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de proba ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.
Mai mult, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că noțiunea de „proces echitabil" în sensul art. 6 din Convenție „impune ca o jurisdicție internă să examineze efectiv problemele esențiale ce-i sunt supuse examinării și nu să se mulțumească a confirma pur și simplu concluziile unei jurisdicții inferioare".
Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a confirmat întru totul jurisprudența conform căreia nemotivarea hotărârilor judecătorești încalcă dreptul la un proces echitabil, prin Hotărârea din 28.04.2005 asupra Cererii nr. 57.808/00, cauza Albina împotriva României.
În contextul prezentat, relevă că prima instanță nu motivează ÎN NICI UN FEL respingerea petitelor 2 și 3 din precizarea de acțiune depusă pentru termenul de judecată din data de 04.10.201, nu face nicio referire la susținerile și argumentele reclamantei cu privire la această cerere, respectiv să arate motivele pentru care înțelege să le înlăture.Din această perspectivă, este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C.pr.civ.
3. CU PRIVIRE LA MOTIVUL DE RECURS PREVĂZUT DE ART. 304 PCT. 9 C.PR.CIV., respectiv „hotărârea este lipsită de temei legal ori este dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii":
Măsura demolării bazinului piscicol, cu încălcarea drepturilor și intereselor legitime ale reclamantei relative la acest activ, anterior soluționării demersului judiciar pendinte și în condițiile notării acțiunii reclamantei în cartea funciară a imobilului, este nelegală și abuzivă. Abuzul pârâților este evident cu atât mai mult cu cât aceștia au recunoscut că bunul demolat s-a aflat în inventarul societății reclamante, ca mijloc fix, la momentul demolării, prin urmare, fapta acestora de a demola bazinul este o faptă cu caracter ilicit. Mai mult, în contextul în care prima instanță a recunoscut reclamantei dreptul de proprietate asupra spațiului comercial demolat, abuzul pârâților este cât se poate de evident. Având în vedere aceste aspecte, unica modalitate prin care interesul legitim al reclamantei putea să fie realizat, cu respectarea principiului reparării în natură a prejudiciului, era obligarea pârâților de a pune la dispoziție reclamantei un spațiu comercial similar, în aceeași întindere de 72 mp, în incinta Pieței Iosefin, în care să-și desfășoare activitatea.
În mod nejustificat instanța de judecată a respins reclamantei proba solicitată în temeiul art. 172 C.pr.civ. coroborat cu art. 175 C.pr.civ. prin care reclamanta a cerut obligarea pârâților să le depună Proiectul de modernizare al Pieței Iosefin care să conțină Lista spațiilor comerciale din incinta Pieței Iosefin din Timișoara, aflate în patrimoniul pârâților, cu indicarea suprafeței acestora, a destinației acestora și a cărților funciare/nr. cadastrale aferente în care sunt înscrise. Aceste probe aveau finalitatea dovedirii împrejurării că există posibilitatea reparării în natură de către pârâți a prejudiciului produs societății noastre prin demolarea bazinului de pește.
În acest sens sunt și dispozițiile art. 1386 al. 1 Cod civil, care reglementează prevalenta reparării în natură a prejudiciului. Aceasta a fost consacrată în practica noastră judiciară cu valoarea unui principiu fundamental al răspunderii civile delictuale, în scopul asigurării repunerii victimei în situația anterioară comiterii faptei ilicite. în doctrină, repararea în natură a fost definită ca fiind „activitatea de înlăturare a prejudiciului suferit de către o persoană prin utilizarea unor modalități și procedee practice care, în funcție de specificul sau gravitatea prejudiciului respectiv, sunt apte să ducă în cea mai mare măsură la realizarea principiului reparării integrale a prejudiciului...".
Dispozițiile al. 1 al art. 1386 cod civil acordă prioritate reparării în natură a prejudiciului, fiind apreciată drept calea cea mai eficientă de acoperire efectivă a daunei cauzate victimei. În doctrină, s-a subliniat că „aceasta ar putea fi realizată fie prin restituirea bunurilor sau valorilor sustrase, fie înlocuirea sau repararea bunurilor distruse."(s.n.)".
Punerea la dispoziție a unui spațiu comercial similar în incinta Pieței Iosefin se impunea ca unică soluție în realizarea reparării în natură a prejudiciului în condițiile în care fostul bazin de pește al societății reclamante nu numai că a fost demolat, dar pe locul în care acesta era situat s-a ridicat o construcție nouă, astfel încât bunul demolat nici nu ar mai putea fi adus la starea inițială de dinaintea demolării.
Pe cale de consecință, astfel cum s-a statuat în doctrină, în măsura în care este posibilă repararea în natură a prejudiciului, aceasta trebuie să constituie principala modalitate de restabilire a situației anterioare, revenindu-i instanței de judecată sarcina de a stabili, în concret, în ce constă obligația debitorului.
Având în vedere că în mod abuziv și cu rea-credință pârâții au demolat bunul imobil dedus judecății, care, conform sentinței civile pronunțate de prima instanță, a fost proprietatea reclamantei, producându-i daune materiale substanțiale prin întreruperea intempestivă a activității, se impunea, consecutiv constatării împrejurării că este proprietara spațiului comercial, obligarea acestora să-i pună la dispoziție un alt spațiu comercial, cu finalitatea reparării în natură a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită.
Prin respingerea capetelor de cerere 2 și 3 din acțiunea precizată instanța de judecată a procedat în mod nelegal, lăsând practic fără finalitate admiterea primului petit referitor la constatarea dreptului de proprietate al societății reclamante asupra spațiului comercial, cu privire la care se consemnează în hotărârea judecătorească că nu mai există, fiind demolat de pârâți.
Nesancționarea de către instanța de judecată a faptei abuzive și ilicite a pârâților reprezintă o încălcare atât a dreptului de proprietate al reclamantei în substanța sa, cât și a principiilor și normelor care ocrotesc acest drept (art. 555 Cod civil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului), precum și a principiului reparării în natură a prejudiciului, enunțat mai sus.
Pentru aceste considerente, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, cu cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinarea formulată, pârâții C. L. al Municipiului Timișoara și M. Timișoara prin Primar au solicitat respingerea recursului declarat de către reclamantă ca nefondat, nelegal și menținerea în parte, ca temeinică și legală, a sentinței civile recurate, reluând în apărare alegațiile încorporate căii de atac.
Prin întâmpinarea formulată, reclamanta .> a solicitat respingerea recursului formulat de M. Timișoara, prin Primar, ca nefondat și nelegal, pentru următoarele motive:
1. Cu privire la motivul de recurs care vizează soluționarea excepției autorității de lucru judecat, în mod corect prima instanța a respins această excepție, prin încheierea de ședință din data de 07.02.2012, reținând că în litigiul anterior cererea reclamantei privind constatarea dreptului de proprietate asupra spațiului comercial nu a fost soluționată pe fond, ci a fost respinsă ca prematur introdusă, pentru considerentul că acest activ făcea parte dintr-un imobil care forma obiectul unei solicitări de retrocedare în temeiul Legii 10/2001, iar, potrivit art. 21 al. 5 din această lege, este prohibit orice act sau fapt juridic cu privire la imobilele care se află în cursul unei proceduri administrative de restituire reglementate de Legea 10/2001.
Din cuprinsul extrasului de carte funciară depus la dosarul cauzei rezultă că demersul administrativ a fost soluționat, în evidența de publicitate imobiliară fiind actualmente înscris dreptul de folosință specială al petiționarului pe temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât demersul judiciar al reclamantei cu privire la activul în cauză a devenit actual și se impunea să il reitereze pe calea acțiunii civile pendinte.
2. Cu privire la motivul de recurs care vizează fondul cauzei, respectiv admiterea primului capăt de cerere al acțiunii precizate, reclamanta a reiterat istoricul înființării societății, învederând totodată că pârâții recunosc, pe de-o parte existența mijlocului fix în inventarul, respectiv patrimoniul . pe de altă parte, că în favoarea antecesoarei reclamantei, întreprinderea Piscicola Timișoara, a existat un drept de administrare asupra bazinului de pește situat în P-ța Iosefin din Timișoara. Astfel, în cuprinsul întâmpinării, la pag. 2 și apoi și la pag. 3, pârâții menționează în mod expres că întreprinderea Piscicolă Timișoara a avut un drept de administrare asupra bazinului de pește dedus judecății.
Într-adevăr, titlul juridic cu care întreprinderea Piscicola Timișoara a deținut activul în litigiu a fost de drept de administrare operativă dobândit prin transfer în baza Deciziei nr. 39 din 8 mai 1990 a fostei Direcții Comerciale Jud. T. de la fosta I.C.S.M.A. Timișoara, decizie emisă în conformitate cu prevederile HCM nr. 228/07.03.1990 privind unele măsuri pentru înființarea unor puncte și magazine de prezentare și desfacere de către unitățile producătoare. Dreptul de administrare operativă pe care fostele unități economice socialiste de stat l-au avut asupra bunurilor care le-au fost repartizate din fondul unitar al proprietății socialiste de stat a fost convertit în drept de proprietate prin efectul dispozițiilor art.20 din Legea nr. 15/07.08.1990.
Având în vedere probele administrate în cauză, în mod corect instanța de fond a dat eficacitate prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990. În consecință, dreptul de administrare operativă pe care fosta întreprindere Piscicola Timișoara l-a avut asupra bazinului de vânzare pește în cauză a fost transformat, prin efectul legii, în drept de proprietate, situație juridică ce justifică includerea acestui spațiu în Situația fondurilor fixe inventariate ce urmează a fi cuprinse în patrimoniul unității economice de stat cu valorile rămase actualizate la Categoria a II-a. Spațiul comercial în cauză a fost inclus la data înființării . capitalul social al acesteia, astfel cum este individualizat în Anexa 1.3. poziția 24 la HG nr. 1353/1990. Această înregistrare a activului în patrimoniul . fost reconfirmată și în contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 71/07.11.2002. Acesta este argumentul pentru care acțiunile . la înființarea acesteia, vândute de către Statul Român, prin A.D.S., la momentul privatizării societății, încorporau drepturi și obligații cu valoare economică, inclusiv dreptul de proprietate asupra spațiului care formează obiectul prezentului demers judiciar.
Prin urmare, contravaloarea totală a acțiunilor . către A.D.S. la momentul privatizării societății, a inclus valoric și toate mijloacele fixe ale acesteia, deci și activul în cauză, astfel că, de la data respectivă, drepturile acționarilor . și asupra acestui spațiu pentru vânzare produse piscicole.
Conform art. 16 din Legea nr. 15/1990, unitățile economice de stat, cu excepția celor care se constituie ca regii autonome, se organizează sub formă de societăți comerciale pe acțiuni sau societăți cu răspundere limitată. Toate fostele unități economice de stat din această categorie au fost transformate și organizate ca societăți comerciale prin hotărâri ale Guvernului sau ale organelor locale și s-au înscris în registrul comerțului.
În literatura juridică s-a subliniat că din interpretarea art. 20 al. 2 din Legea nr. 15/1990 rezultă că începând din momentul transformării fiecăreia dintre fostele unități economice de stat în societăți comerciale, dreptul de administrare asupra bunurilor aflate în patrimoniul acestora a încetat și concomitent s-a născut ex lege dreptul de proprietate privată al societății comerciale respective.
Deci, ceea ce au preluat in patrimoniu societățile comerciale constituite in temeiul Legii 15/1990 nu este dreptul de administrare al fostelor intreprinderi economice socialiste de stat, ci acesta a fost convertit, prin efectul legii, în drept de proprietate asupra bunurilor aflate în patrimoniul acestora.
Referitor la Protocolul nr. 580/1996 încheiat în data de 01.07.1996 cu Regia Autonoma de Administrare a Piețelor, Târgurilor și Oboarelor Timișoara, prin care spațiul din Piața I. V. (fosta P-ța Iosefin/ P-ța 1 Mai) a fost transmis societății reclamante în folosință gratuită pe o perioadă de 10 ani, conform prevederilor HG nr. 391/1995, invocat de recurent, acesta este lipsit de eficiență juridică, deoarece acest spațiu pentru vânzarea peștelui se afla deja, la data perfectării acestuia, în proprietatea . efectul prevederilor HG nr. 1353/1990 prin care s-a înființat societatea și a celor ale Legii nr. 15/1990.
Recurentul ignoră faptul că această împrejurare a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin Sentința civilă nr. 6405/20.06.2006 a Judecătoriei Timișoara, devenită definitivă prin Decizia civilă nr. 308/A/14.04.2007 a Tribunalului T., rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1045/18.10.2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, prin care a fost recunoscut dreptul de proprietate al . clădirii situate în Timișoara, .. 1, activ patrimonial având exact aceeași situație juridică cu cea a bazinului piscicol în cauză, astfel încât se impune cu putere de lucru judecat și în prezenta cauză.
Prin aceleași hotărâri judecătorești s-a statuat, de asemenea cu putere de lucru judecat, că protocolul încheiat cu fosta Regie Autonomă de Administrare a Piețelor, Târgurilor și Oboarelor Timișoara este lipsit de orice eficientă juridică, deoarece spațiul comercial forma deja obiectul dreptului de proprietate al . baza prevederilor HG nr. 1353/1990 și Legii nr. 15/1990, la data la care protocolul mai sus rubricat a fost încheiat.
Totodată, prin Sentința civilă nr. 134/04.02.2008 a Tribunalului T. - Secția Comercială și de C. administrativ, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 715/12.06.2008 s-a constatat, de asemenea, cu putere de lucru judecat, că activele fostei întreprinderi Piscicole Timișoara (în speța respectivă, un spațiu comercial situat în Timișoara, . - actualmente .. 1 aflat într-o situație juridică identică) nu au fost preluate în administrarea Consiliului L. al Mun. Timișoara, fiind dobândite de . temeiul Legii nr. 15/1990 și HG nr. 1353/1990, considerent pentru care HCLM Timișoara nr. 222/30.05.2006 a fost anulată în ceea ce privește preluarea spațiului comercial în administrarea CLM Timișoara.
Analizând recursul formulat de CLM Timișoara în acea cauză, Curtea de Apel Timișoara a reținut în mod judicios că, de vreme ce . titulara dreptului de proprietate asupra activului - drept opozabil tuturor potrivit art. 480 C.civ. - preluarea activului în administrarea CLM Timișoara are caracter nelegal.
Statuările instanțelor judecătorești din hotărârile indicate mai sus se opun cu putere de lucru judecat și în prezenta cauză, activul în litigiu având exact același regim juridic cu cel situat în Timișoara, .. 1.
Pentru aceste motive, reclamanta solicită respingerea recursului formulat de M. Timișoara, prin Primar, cu cheltuieli de judecată.
Examinând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, prin prisma motivelor de recurs formulate de către recurenți, tribunalul constată următoarele:
Analizând cu precădere criticile formulate de reclamantă și a căror însușire de către instanța de control judiciar ar atrage inexorabil sancțiunea casării sentinței recurate cu consecința trimiterii pricinii spre rejudecare, tribunalul observă că, în absența unor dispoziții legale exprese care să oblige judecătorul la a dispune disjungerea actului procedural precizator formulat după prima zi de înfățișare (ca în cazul cererii reconvenționale ori a cererii de chemare în judecată a altei persoane), această măsură este lăsată la libera apreciere a acestuia. În speță, prima instanță a apreciat că nu se impune aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 135 apartenent legii procedurale civile de la 1865, respingând cererea precizatoare ca tardivă. Această măsură nu poate fi însă considerată nelegală, prin prisma considerentelor ce preced; și nici că ar încălca dreptul de acces la justiție al petiționarei, neexistând nici un impediment în înregistrarea sa separată. Simpla posibilitate ca înregistrarea sa separată să determine tergiversarea soluționării procesului nu se poate constitui într-un argument convingător și hotărâtor care să atragă casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Dimpotrivă, prin adoptarea unei așa soluții s-ar ajunge la prelungirea excesivă a duratei procesului.
Abstracție făcând de faptul că petiționara mai formulase anterior un act precizator/modificator (fila 107 din dosarul de fond), după demolarea spațiului comercial (ce făcea obiectul disputei procesuale), primită de judecătorie, în corpul căreia avea posibilitatea să insereze cele două petite formulate în plus prin cel de-al doilea act precizator (și care vizau obligarea de a i se pune la dispoziție un spațiu similar, precum și beneficiul nerealizat).
Cum nici reproșul vizând nemotivarea soluției dată petitelor din actul procedural modificator/completator nu poate fi primit, chiar dacă motivarea primei instanțe sub acest aspect se privește a fi lacunară și lapidară.
De altă parte, excepția autorității de lucru judecat - reiterată în calea de atac de către recurenții-pârâți a primit o rezolvare corectă din moment ce cu privire la spațiul comercial situat în Timișoara, Piața lancu V. (fostă P-ța Iosefin/P-ța 1 Mai), în suprafață de 72 mp., având destinația de „bazin vânzare pește" Tribunalul T., prin Decizia civilă nr. 356/R/15.03.2010, dată în dosarul nr._, a păstrat soluția judecătoriei de respingere ca prematură a acțiunii petiționarei (pe considerentul că o parte din terenul pe care se afla amplasat magazinul era revendicat în procedura specială configurată legislativ de legea cu nr. 10/2001).
Cu toate că nu se verifica în speță cerința ca, în litigiul anterior, instanțele să fi tranșat pe fond problema dreptului de proprietate asupra imobilului identificat supra, s-ar putea discuta dacă nu se opune cumva puterea lucrului judecat, dat fiind că prin aceiași decizie s-a rezolvat jurisdicțional regimul juridic a două spații comerciale deținute de aceiași petiționară, în temeiul acelorași înscrisuri invocate și în prezentul litigiu, într-un sens nefavorabil (instanța de recurs apreciind că spațiile comerciale situate în Timișoara, P-ța B. C., în suprafață de 12 mp, și, respectiv, în Timișoara, P-ța Timișoara 700, în suprafață de 40 mp, ambele având destinația de „bazin vânzare pește”, având un regim juridic similar celui din P-ța Iosefin, se sustrăgeau sferei de aplicare a legii cu nr. 15/1990).
Numai că, anterior pronunțării deciziei civile antemenționate, între reclamanta . pârâți s-a mai purtat un proces soluționat prin Sentința civilă nr. 6405/20.06.2006 a Judecătoriei Timișoara, dată în dosar nr._/2005, devenită definitivă prin Decizia civilă nr. 308/A/14.04.2007 a Tribunalului T. dată în dosar nr._ și rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1045/18.10.2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosar nr._, prin care s-a recunoscut jurisdicțional dreptul de proprietate al reclamantei asupra spațiului comercial situat în Timișoara, ..1, în suprafață de 108,10 mp, în temeiul legii cu nr.15/1990, HG nr.1353/1990 și HG nr. 391/1995 (spațiul comercial fiind amplasat pe un teren preluat anterior anului 1989 de către Statul Român în temeiul DL nr. 92/1950 - a se vedea CF col 38 Timișoara, filele 25-31 din dosarul nr._/2005 al Judecătoriei Timișoara).
Tribunalul observă că toate cele 4 spații comerciale (din Timișoara, .. 1, P-ța B. C., P-ța Timișoara 700 și P-ța Iosefin) au fost deținute de reclamanta S.C. P. S.A. în temeiul acelorași hotărâri de guvern și acelorași înscrisuri invocate și în prezentul litigiu, regimul lor juridic fiind identic. Apărările prevalate de către pârâții-recurenți în combaterea alegațiilor reclamantei-recurente (similare în cele trei procese) au fost supuse analizei și cenzurii instanțelor judecătorești în trei grade de jurisdicție în cel dintâi litigiu din această specie, soluționat irevocabil prin Decizia civilă nr. 1045/18.10.2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosar nr._ (s-a încheiat câte un protocol pentru fiecare spațiu comercial, pe formular, diferite fiind numai locațiile și valoarea lor de inventar).
Or, așa stand lucrurile, tribunalul observă că statuările jurisdicționale redate in corpul hotărârilor judecătorești date într-un litigiu anterior - Sentința civilă nr. 6405/20.06.2006 a Judecătoriei Timișoara, dată în dosar nr._/2005, devenită definitivă prin Decizia civilă nr. 308/A/14.04.2007 a Tribunalului T. dată în dosar nr._ și rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1045/18.10.2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosar nr._ - (și care, într-un raționament de logică normativistă se arată a avea valoarea unei norme individuale de sorginte jurisdicționale, fiind cel mai tipic act de aplicare a dreptului) se manifesta cu caracter absolut, impunându-se in cauza pendinte ca efect pozitiv al puterii lucru judecat - cu precădere, in limita chestiunii vizând îndreptățirea petiționarei . a i se recunoaște jurisdicțional dreptul de proprietate în temeiul legii cu nr. 15/1990 asupra spațiilor comerciale pe care le-a deținut în patrimoniu (preluându-le de la antecesoarea sa - Întreprinderea PISCICOLA Timișoara) - și care nu îngăduie a fi contrazise (nici măcar printr-o altă hotărâre judecătorească ulterioară irevocabilă, cum se privește a fi Decizia civilă nr. 356/R/15.03.2010 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ ).
Context în care devine obligatorie si concluzia ca numai ignorând exigentele imperativului pct. 4 apartenent art. 1200 in corelație cu acelea alin.2 apartenent art. 1202 ambele din legea civila, (chemate sa configureze legislativ prezumția de lucru judecat - forma in care se manifesta autoritatea de lucru judecat atunci când nu exista identitatea de elemente, ceruta de aceeași lege civila procedurala, ci doar o suprapunere a chestiunii litigioase -), pârâții-recurenți au reabordat jurisdicțional aceleași probleme de drept - vizând titlul cu care a deținut petiționara spațiile comerciale supra anunțate.
Pentru considerentele ce preced și care vor substitui aparatul argumentativ al judecătoriei, tribunalul, în temeiul art. 312 alin. 1 c. proc. civ. va respinge recursul declanșat de către pârâții-recurenți contra sentinței civile nr._/17.04.2012 și a încheierii civile nr._/03.04.2012, fără a se mai preocupa a analiza motivele de recurs prin intermediul cărora, așa cum supra s-a anunțat, nu se face altceva decât să se conteste vocația petiționarei de a-și apropria bunul în baza legii cu nr. 15/1990 - aspect tranșat jurisdicțional irevocabil în favoarea acesteia prin deja constant evocata Sentința civilă nr. 6405/20.06.2006 a Judecătoriei Timișoara, dată în dosar nr._/2005, devenită definitivă prin Decizia civilă nr. 308/A/14.04.2007 a Tribunalului T. dată în dosar nr._ și rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1045/18.10.2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosar nr._ și care vizează un spațiul comercial având același regim juridic).
Nefondate se privesc a fi însă și celelalte reproșuri aduse sentinței de către reclamanta-recurentă cu privire la obligarea pârâților de a-i pune la dispoziție un spațiu comercial similar celui demolat, ca efect al reparării în natură a prejudiciului. Și aceasta pentru că prevederile alin. (1) al art. 1386 apartenent noului cod civil nu absolutizează acest principiu, ci, dimpotrivă, îl subsumează condiției ca repararea în natură să fie posibilă. Or, în speță, restabilirea situației anterioare nu mai poate fi dispusă (spațiul fiind demolat), iar punerea la dispoziție a unui alt spațiu similar nu își găsește suport legislativ în normele legale prevalate. Eventual, înlocuirea bunurilor ca modalitate de reparare în natură a prejudiciului s-ar putea dispune în ceea ce privește bunurile de gen, nu însă și acelea individual determinate, în a căror categorie avea a fi inclus și spațiul comercial în discuție.
De aceea, tribunalul, reluând recapitulativ cele expuse, găsește nefondate căile de atac promovate în cauză și, pe cale de consecință, în temeiul art. 312 alin.1 c. proc. civ., le va respinge și va păstra sentința recurată substituind parțial și întregind în rest, în limitele supra configurate aparatul argumentativ al judecătoriei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declanșate de către recurenta-reclamantă . sentinței civile nr._/17.04.2012 și a încheierii civile nr._/03.04.2012, precum și de către recurenții-pârâți C. L. al Municipiului Timișoara, M. Timișoara, prin Primarul Municipiului Timișoara contra aceleiași sentințe și a încheierii civile din data de 7.02.2012 - toate pronunțate de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 19.12.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
A. A. C. B. D. B.
Grefier,
A. T.
Red. A.A.
Tehnored. A.T.
Ex. 2/19.02.2014
Prima instanță: jud. L. Ș.
| ← Reziliere contract. Decizia nr. 35/2014. Tribunalul TIMIŞ | Acţiune în constatare. Decizia nr. 1333/2013. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
