Pretenţii. Decizia nr. 277/2013. Tribunalul TULCEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 277/2013 pronunțată de Tribunalul TULCEA la data de 17-04-2013 în dosarul nr. 5665/327/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TULCEA
SECȚIA CIVILĂ
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE CIVILĂ Nr. 277/2013
Ședința publică de la 17 Aprilie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: E. B.
JUDECĂTOR: V. A.
JUDECĂTOR: C. B.
GREFIER: L. R.
Pe rol judecarea recursului civil formulat de recurenta pârâtă S.C. V. R. S.A. cu sediul în București, ., . 10, sector 2, împotriva sentinței civile nr.3614/29.11.2012 pronunțată de Judecătoria Tulcea, în contradictoriu cu intimatul reclamant C. M., cu domiciliul în Tulcea, ., jud. Tulcea, având ca obiect anulare act anulare - clauză referitoare la comisionul de rezervă minimă obligatorie.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din 10 aprilie 2013, susținerile părților prezente au fost consemnate în încheierea din acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
TRIBUNALUL,
Asupra recursului civil de față,
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea sub nr._, reclamantul C. M., cu domiciliul în Tulcea, ., jud.. Tulcea, a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în București, sector 2, ., etj. 3-8 și 10, să se constate caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de rezervă minimă obligatorie din Convenția de credit nr._/22.01.2008 și să se dispună anularea acesteia precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 1042,75 euro achitată cu acest titlu de către reclamant.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este titularul convenției de credit menționate, contract în baza căruia i s-a reținut suma de 1042,75 euro cu titlu de comision de rezervă.
A arătat reclamantul că, în contract a fost inclusă o clauză abuzivă, respectiv plata comisionului de rezervă, fiind încălcate disp. art. 4 din legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune.
Pe fond, a solicitat pârâta respingerea cererii ca nefondată, arătând, în esență că nu sunt întrunite cerințele stabilite de Legea nr. 193/2000 pentru că o clauză contractuală să fie calificată abuzivă.
Prin Sentința civilă nr. 3614 din 29 noiembrie 2012, Judecătoria Tulcea a
respins ca nefondată excepția prescripției dreptului la acțiune.
A fost admisă cererea formulată de reclamant C. M., cu domiciliul în Tulcea, ., jud. Tulcea în contradictoriu cu pârât S.C. V. R. S.A., cu sediul în București, sector 2, ., etaj. 3-8 și 10.
S-a anulat clauza referitoare la comisionul de rezervă minimă obligatorie din Convenția de credit nr._/22.01.2008.
Pârâta a fost obligată să îi restituie reclamantului suma de 1042, 75 euro.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că, între părți s-a încheiat contractul de credit nr._/22.01.2008 pentru dobândirea unui imobil, apartament situat în Tulcea, ., ., apt. 9, jud. Tulcea, valoarea creditului fiind de 62.625 euro.
În cadrul acestui contract au fost prevăzute mai multe clauze contractuale, printre care și comisionul de rezervă, stipulat la pct. 3.12.
Potrivit acestei clauze, comisionul de rezervă reprezenta comisionul datorat ca urmare a obligației băncii de a constitui rezerva minimă obligatorie la Banca Națională a României. Valoarea comisionului de rezervă minimă obligatorie a fost stabilită în funcție de valoarea obligației băncii. Banca își rezervă dreptul de modifica în mod corespunzător valoarea sau perioada de aplicare a acestui comision, în condițiile în care obligația băncii față de Banca Națională a României, crește sau se diminuează sau se elimină.
Acest comision de rezervă reprezintă de fapt transferarea către clienți a obligațiilor financiare ale băncii, față de sistemul BNR.
De regulă, aceste clauze au fost cuprinse în contracte preformulate, lipsindu-le caracterul negociat, și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților întrucât, reclamantul a suportat, pe de o parte, creșterea ratei lunare, datorită devalizării leului, iar pe de alta, comisionul de rezervă, pe care, așa cum s-a arătat, pârâta l-a transferat din propria sarcină în cea a reclamantului.
În realitate, comisionul de rezervă minimă obligatorie nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată și dovedește reaua credință a băncii, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci și, pe de altă parte reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj neconcurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.
Înserarea în contract a unei astfel de clauze, pe lângă faptul că, într-adevăr, lezează și interesul personal al reclamantului, este realizat cu încălcarea dispozițiilor exprese ale legii, mai exact prin ocolirea, prin disimularea dispozițiilor exprese ale legii, acesta fiind de altfel aspectul care atrage necesitatea ocolirii interesului public, atrăgând nulitatea absolută.
Cum acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă, instanța a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului la acțiune.
Pe fond, concluzionând că s-a probat îndeplinirea cumulativă a cerințelor instituite de art. 4 din Legea Nr. 193/2000 cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale, cererea reclamantului a fost admisă.
Prin urmare, instanța de fond a admis cererea formulată de reclamant și pe cale de consecință a anulat clauza referitoare la comisionul de rezervă minimă obligatorie din Convenția de credit nr._/22.01.2008, obligând pârâta să îi restituie reclamantului suma de 1042, 75 euro.
Impotriva acestei hotărâri, în termen legal a formulat recurs S.C. V. R. S.A., cu sediul în București, criticând hotărârea atacată ca netemeinică și nelegală, solicitând obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată aferente judecății în fond și recurs.
In motivarea recursului s-a arătat că ,,instanța a aplicat în mod greșit dispozițiile Decretului nr. 167/1958 referitor la prescripția extinctivă, respingând ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la suma de 1042,75 Euro, deși pentru sumele plătite în perioada 22 octombrie – 31 decembrie 2008, a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.
Astfel, s-a mai arătat că, dreptul reclamantului de a solicita restituirea sumelor s-a născut la data efectuării fiecărei plăți lunare, în perioada 22 ianuarie – 31 decembrie 2008, pentru fiecare rată lunară calculându-se un termen de prescripție de câte 3 ani în mod distinct.
Un alt motiv de recurs este acela că acțiunea privind solicitarea comisionului de rezervă fiind prescrisă s-a invocat de către recurentă excepția lipsei de interes cu privire la primele două capete de cerere prin care se solicită constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor prev. la art. 5 lit. c) Condiții speciale și art. 3 pct. 12 din Condițiile generale ale Convenției de credit, excepție nesoluționată de către instanța de fond.
Un alt motiv de critică a fost acela că instanța de fond a interpretat în mod greșit prevederile art. 3 pct. 12 din Convenția de creditare neindicând care sunt acele dispoziții legale încălcate la încheierea convenției de creditare și la stabilirea cuantumului comisionului de rezervă minimă obligatorie. Astfel, s-a reținut în mod eronat că, comisionul de rezervă constă în transferarea către client a obligațiilor financiare ale băncii, față de sistemul B.N.R.. Întrucât B.N.R. impune tocmai în interesul clienților constituirea de către bănci a acestei rezerve obligatorii, astfel încât orice client trebuie să suporte o parte infimă a rezervei, în raport de creditorul obținut.
Un al patrulea motiv de recurs este acela că s-a apreciat în mod greșit că pe parcursul derulării convenției de creditare, a fost modificată valoarea comisionului de rezervă întrucât clauzele prevăzute de art. 3 - 12 din „Condițiile generale” și art. 5 lit. e) din „Condițiile speciale” sunt legale și reflectă voința reală a părților contractante.
Prin convenția încheiată, s-a stabilit că valoarea comisionului să fie de 1,85% până la 31.12.2008, iar pe parcursul derulării contractului, valoarea acestuia nu s-a modificat, fiind perceput în același cuantum stabilit de părți.
Un alt motiv de recurs este acela că s-a reținut în mod greșit crearea unui dezechilibru între părțile contractante, prin introducerea clauzei referitoare la comisionul de rezervă în convenția de creditare.
O altă critică se referă la faptul că în mod greșit comisionul de rezervă minimă a fost calificată de instanță ca o dobândă mascată practicată de bancă, întrucât prin stabilirea comisionului de risc nu a fost modificat echilibrul contractului iar comisionul reprezintă o parte componentă perceptibilă consumatorului, a prețului împrumutului acordat.
Un alt motiv de critică se referă la faptul că, instanța a apreciat în mod greșit că nu a existat pentru împrumutat posibilitatea negocierii clauzelor preferitoare la comisionul de rezervă minimă obligatorie, invocându-se în acest sens, puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2967/03.10.2011 pronunțată de Judecătoria Tulcea, în ceea ce privește mecanismul contractual și posibilitatea de negociere la data încheierii convenției de creditare a lui Ceamurli M..
Prin această hotărâre, instanța a statuat că, contractul de credit a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000, în ceea ce privește modalitatea de negociere a clauzelor sale și a asigurării transparenței acestora.
Nu se poate vorbi de existența unui contract standard preformulat, din moment ce comisionul de rezervă a fost stabilit numai în mod generic în condițiile generale și a fost detaliat și determinat prin condițiile speciale negociate în mod direct de către părțile contractante.
Totodată, s-a susținut că, clauzele referitoare la comisionul de rezervă au fost supuse negocierii părților, așa cum rezultă din răspunsul la interogatoriul dat de intimat în dosarul nr._, din care rezultă că acesta a luat cunoștință despre toate clauzele contractuale, iar anterior încheierii acestuia, le-a discutat cu reprezentantul băncii.
S-a mai susținut că, prin stabilirea comisionului de rezervă nu s-a modificat echilibrul contractual, nefiind o clauză imperceptibilă consumatorului, întrucât face parte din chiar miezul obiectului convenției de credit, prețul unui contract fiind principalul element pe care un consumator îl ia în calcul atunci când încheie un contract de credit.
Totodată, comisionul de rezervă nu constituie un viciu ascuns al contractului, care să determine anularea clauzelor în care acesta este prevăzut. S-a mai menționat că, clauza este prevăzut în prima pagină a convenției speciale a convenției de credit și a fost însușită prin semnătură și cunoscută de client încă din faza precontractuală.
S-a mai susținut că, contractul de credit este de fapt un contract de adeziune, evident preformulat și redactat în întregime numai de către bancă, însă aceasta nu se face arbitrar, întrucât potrivit regulamentului nr. 3/2007 al B.N.R. orice produs bancar nou este supus validării B.N.R.
Prin urmare, B.N.R. a avut cunoștință de drepturile preformulate ale fiecărui tip de credite acordate de petent și le-a validat în modalitatea preformulată.
In ceea ce privește cererea de obligare la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de rezervă minimă obligatorie, s-a susținut că nu există nici un temei, pentru restituirea acesteia, clauza menționată nefiind abuzivă.
Intimatul Ceamurli M. a depus la rândul său întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, sentința pronunțată fiind dată cu aplicarea corectă a legilor în vigoare la data semnării contractului de credit.
Au fost depuse totodată de către recurentă, concluzii scrise referitoare la aceleași motive de critică a hotărârii, precum și practică judiciară în acest sens.
Examinând recursul, prin raportare la motivele de critică formulate, tribunalul consideră că acesta este nefondat.
Critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, în ceea ce privește restituirea comisionului de rezervă achitat în perioada 22 ianuarie – 31 decembrie 2008, este neîntemeiată.
Acțiunea principală a vizat constatarea nulității absolute a clauzei referitoare la comisionul de rezervă minimă obligatorie, acțiune imprescriptibilă, astfel încât prin anularea clauzei practic s-a dispus repunerea părților în situația anterioară, respectiv restituirea sumei de bani plătite pârâtei în baza clauzei anulate.
Acesta fiind un capăt de cerere accesoriu, are același regim juridic cu cel al cererii principale, astfel încât nu-i sunt aplicabile dispozițiile referitoare la prescripția extinctivă.
Așa cum susține chiar recurenta, excepția lipsei de interes invocată prin completarea la întâmpinare în legătură cu primele 2 capete de cerere, se justifică doar în ipoteza constatării prescripției dreptului material la acțiune cu privire la restituirea sumei de 1042,75 euro, ori instanța de fond respingând ca nefondată excepția prescripției, nu se mai justifică invocarea lipsei de interes referitor la primele 2 capete de cerere.
In ceea ce privește prevederile pct. 3.12 din Convenția de creditare nr._/22.01.2008 referitor la comisionul de rezervă obligatorie, aprecierea instanței în sensul lezării interesului personal al reclamantului și cu încălcarea dispozițiilor legale, a avut în vedere dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, constatându-se în mod just înserarea acestei clauze într-un contract preformulat, fără o negociere prealabilă, având drept rezultat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Constituirea rezervei minime a B.N.R. nu poate fi pusă în sarcina persoanelor împrumutate, aceasta fiind o obligație financiară a băncilor către B.N.R.
Instanța a redat în considerente dispozițiile pct. 3.12. din condițiile generale de creditare, astfel încât nu s-a făcut vreo apreciere cu privire la modificarea valorii sau perioada de aplicare a comisionului, pe perioada derulării convenției, aceste dispoziții fiind inserate în prevederile sus menționate ca o posibilitate a băncii, în condițiile creșterii sau diminuării obligațiilor sale financiare față de B.N.R.
Totodată, în condițiile în care reclamantul suportă deja o dobândă aferentă debitului principal, includerea comisionului de rezervă în prețul final al împrumutului, apare ca o dobândă în plus, în condițiile prezentării unor oferte de credite cu dobânzi avantajoase de către bancă.
In ceea ce privește negocierea clauzei referitor la comisionul de rezervă minimă obligatorie, dispozițiile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, stabilesc că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea acestuia să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Ori, în speță, clauza privind comisionul de rezervă este prevăzută într-un contract standard preformulat, și chiar dacă reclamantul a fost informat cu privire la obligațiile sale, nu s-a purtat vreo negociere asupra acestei clauze, nefiind posibil a se modifica vreuna dintre prevederile contractului standard, clientului oferindu-i-se doar posibilitatea de a accepta sau de a refuza încheierea convenției de credit.
Prin urmare, în mod corect s-a considerat că, în speță, sunt îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, referitor la clauza privind comisionul de rezervă minimă obligatorie din convenția mai sus menționată.
Așa fiind, cum motivele de critică invocate sunt neîntemeiate, va fi respins recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul civil formulat de recurenta pârâtă S.C. V. R. S.A. cu sediul în București, ., . 10, sector 2, împotriva sentinței civile nr.3614/29.11.2012 pronunțată de Judecătoria Tulcea, în contradictoriu cu intimatul reclamant C. M., cu domiciliul în Tulcea, ., jud. Tulcea, având ca obiect anulare act anulare - clauză referitoare la comisionul de rezervă minimă obligatorie, ca nefondat.
Menține hotărârea atacată ca fiind temeinică și legală.
Obligă recurenta la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 17 aprilie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
E. B. V. A. L. R.
C. B.
23.05.2013
Red.jud.VA
Tehnored.DS/ex. 2
27.05.2013
| ← Pretenţii. Decizia nr. 836/2013. Tribunalul TULCEA | Plângere contravenţională. Decizia nr. 642/2013. Tribunalul... → |
|---|
